Postare 31 .10.2009

2 noiembrie 2001. Ea are o întâlnire într-un bistro cu M, prietena lui Samuel. Or C., unul din prietenii lor comuni, are un amic care face filme de amator. În dimineaţa de 7 mai, povesteşte M., el era aşezat în balconul lui în celălalt turn, cel din faţă… El filma ceea ce vedea – primăvara în noua ei ţinută, fluviul de foarte aproape, împrejurimile împădurite – când Samuel a căzut în faţa obiectivului lui. El nu-l cunoştea. A continuat să filmeze, sosirea ajutoarelor, comentariile poliţiştilor… Pus la curent, mai târziu, C. a cerut distrugerea filmului.

Ea nu ştie ce să facă cu o asemenea „coincidenţă”. Este ceva prea puternic şi ea este prea lovită pentru a-i descifra sensul. Ea păstrează aceasta în memorie, ca întotdeauna într-o asemenea situaţie.

Două zile mai târziu, îşi dă seama că începe să-l „vadă” pe Isus aplecat asupra lui Samuel. O amintire foarte precisă vine să se suprapună. Era cam cu trei ani înainte, la spitalul din Geneva. Ea se afla pe o banchetă – o „cuşetă”! -, imobilizată de o serie de ace de acupunctură. Medicul chinez o lăsase singură un timp. Fără nici un semn precursor – nu se ruga, nu mediat, nu se gândea la nimic în special, avea ochii larg deschişi -, ea a „văzut” o faţă aplecându-se deasupra capului e, având, între ea şi aceasta, ceva ca un văl; şi din faţa respectivă emana o indicibilă compasiune. Credea că este o halucinaţie trecătoare, dar aceasta a durat… Lacrimi de bucurie. Durere transfigurată. Vizitare…

Atunci când, mult mai târziu, i-am mărturisit soţului meu evenimentul din golful Tadjoura, el mi-a răspuns: „Tu ai fi văzut pe Fatimah dacă erai musulmană, pe Buddha dacă erai budistă, pe Krishna dacă erai hindusă…” Poate! Nu aveam dovada contrariului. Dar la acea vreme, am primit remarca lui ca pe o manieră de a banaliza, deci de a nega specificitatea experienţei spirituale a altuia, de a face din aceasta un simplu produs al imaginaţiei lui, potrivit procedeului clasic: ceea ce nu înţelegem stăpânim reducându-l la ceea ce cunoaştem deja… Astăzi înţeleg aceasta altfel. Nu mă mai tem că mi se fură comorile: am încetat să fac un absolut din experienţele mele, atât din cele negative, cât şi din cele luminoase. Nici unul din evenimentele spirituale care survin în viaţa mea nu este un absolut: fiecare se produce întotdeauna în relativul istoriei mele personale, adoptă cumva caracterul meu propriu, lumea mea interioară, ideile mele, referinţele mele… pentru a mă orienta spre unicul Absolut care se află dincolo de religii, de reprezentări, de non-credinţe chiar. Cel de Nenumit, în abundenţa lui de viaţă, nu depinde de maniera mea de a-L percepe şi de a-L numi. El nu depinde nici de comentariile mai mult sau mau puţin reductoare ale celor la care le vorbesc despre experienţele mele spirituale!

Dar remarca de  altădată a căpătat o altă culoare odată cu evenimentul din spital. Pentru că, în spatele vălului eu nu l-am identificat pe Isus. Rămânând cât mai aproape de experienţă, aş spune că era Compasiunea făcută trup – din cauza feţei -, proximitatea unui Altul, sau mai degrabă revelaţia vizuală a unei proximităţi uimitoare: aproape că l-aş fi putut atinge, niciodată lumea spiritului nu mi-a apărut astfel la îndemâna mea … Aceasta se petrecea cam cu trei ani înainte de moartea lui Samuel, atunci când, la întoarcerea din Paraguay, el simţea deja că nu va mai fi niciodată acelaşi. Imobilizarea prin acele de acupunctură, sentimentul cronic al neputinţei noastre în faţa situaţiei lui, premoniţia poate a morţii lui cu braţele în formă de cruce – „Nu voi aştepta ca ei să mă crucifice” -, toate aveau legătură cu evenimentul, şi în acelaşi timp acesta nu avea nici o legătură cu ele. Simplu, fără explicaţie, asupra mea s-a aplecat un Altul care purta, împărtăşea durerea întregii mele vieţi, şi toate durerile oamenilor, fără limite, fără condiţii. Şi lacrimile mele înseşi erau ale sale. Pentru prima dată, înţelegeam din interior ceea ce unii creştini numesc darul lacrimilor.

În acea zi de noiembrie 2001, fără cel mai mic raţionament, nici efort de memorie, „vedeam” Compasiunea aplecându-şi faţa de neuitat asupra copilului pe care n-am fi putut să-l salvăm. Ştiu că aceasta tine ecaxt de tradiţia mea: „El a venit să salveze ceea ce era pierdut” se spune în evanghelii[31]. Dar Compasiunea mi s-a revelat initial la spital de o manieră mult mai anonimă: ea s-a făcut faţă, simplă faţă umană, ca şi cum ar fi fost puţin important dacã ia trăsăturile lui Isus, ale Fatimei, ale lui Krishna sau ale lui Buddha, sau ale oricărei fiinţe umane care ar fi de acord să se lase traversată de Ea. Cea mai mică experienţă din lumea spiritului nu face sã disparã întrebarea, cu totul exterioarã, de a şti dacă, în definitiv, religiile au aceeaşi valoare? Într-adevăr, dincolo de religiile moştenite, constituite, instituite, sau dincoace de ele – în orice caz la un alt nivel mult mai puţin asurzitor -, vom descoperi, în noi şi în faţa noastră, adevărul nostru complet gol: omul în marea sa neputinţă, canal al Compasiunii fără margini… Înţelegem atunci de ce Prezenţa nu are apartenenţă religioasă!

   (pag. 123-pag.126)

Postare 01.11.2009

9 noiembrie 2001. Ea a luat avionul spre Bruxelles. Prietenia lui W. este ca o oază. Dar ea nu-i poate oferi decât şubrezenia şi autenticitatea ei. El îi povesteşte că un gând puternic l-a străbătut luni 7 mai, ziua morţii lui Samuel: „Nu pleca din oraş pentru că la sfârşitul săptămânii va trebui să mergi la Geneva pentru înmormântarea lui Samuel!” Cu toate acestea el a plecat. Abia la întoarcerea lui la sfârşit de săptămână a găsit pe robot anunţul acestei veşti.

Este a patra persoană care îi mărturiseşte că a „trăit” moartea lui Samuel: mama ei, într-o apăsare de negestionat în ajun, dar mai ales în acea dimineaţă; o prietenă la mii de kilometri de acolo, care a trebuit să-şi lase lucrul şi să se culce, pradă unei mari angoase la gândul că despre Samuel nu mai avea veşti recente; un coleg în călătorie la celălalt capăt al lumii al cărui corp l-a „avertizat” şi care a înţeles, mult mai târziu, că ţinând cont de decalajul orar, a fost tocmai ora morţii lui Samuel.

Multe persoane mi-au povestit că au „trăit” moartea unui apropiat în momentul trecerii lui, în ciuda distanţei geografice. Astăzi, eu evaluez mai bine importanţa constatării lui Elisabeth Kubler-Ross: „Nimeni nu poate muri singur.” Bazându-se totdeauna pe rezultatele cercetărilor sale ştiinţifice, ea adaugă aceasta: „Dacă, de exemplu, un tânăr american moare în Vietnam şi se gândeşte la mama sa de la Washington, forţa gândului său străbate aceste mii de kilometri şi el se află instantaneu lângă mama sa […] Nu mai există distanţă deci. Mulţi oameni au făcut experienţa acestui fenomen atunci când subit au fost conştienţi că cineva, care locuia la mare distanţă, se afla aproape de ei. Şi a doua zi ei primeau un apel telefonic sau o telegramă care îi informa că persoana în discuţie murise la sute sau mii de kilometri de ei. Aceste persoane au, evident, o mare intuiţie, căci, în mod normal, nu luăm cunoştinţă de asemenea vizite.[32]” Cu toate acestea, a afla că patru persoane au fost lângă Samuel în momentul trecerii lui spre celălalt ţărm nu-mi aducea nici o mângâiere. Eram în permanenţă locuită de gândul torturant al singurătăţii lui din ultimele lui clipe. Realitatea invizibilă a acestor patru prezenţe iubitoare nu cântărea greu în faţa evidenţei masive a corpului lui abandonat de toţi la baza turnului.

Eu mă întreb astăzi pentru ce materia începe întotdeauna prin a avea dreptate faţă de Realul invizibil. Este Toma cel incapabil să-l „vadă” pe Isus viu atât timp cât nu i-a atins rănile. Este nevoie de timp pentru a spune: ”Am atins cu degetul, în sfârşit, ceea ce încă de la început era totuşi orbitor!” Dacă materia învinge dintr-odatã – şi definitiv în multe cazuri – este pentru că ea se etalează în întregime în exterioritate: ea devine obiect şi eu pot să dispun de ea după cum vreau; potenţial eu pot s-o stăpânesc pe toată. Atunci, dacă un lucru sau o fiinţă mă deranjează, este suficient ca eu s-o elimin din ochii mei, de unde expresia: „Departe de ochi, departe de inimă”. Este un vechi obicei: bebeluşului i-a trebuit un timp pentru a crede că dispariţiile mamei nu erau decât momentane, i-a trebuit mult timp pentru ca prezenţa invizibilă a mamei să vină în interiorul lui să înlocuiască absenţa ei materială. Şi ne trebuie fiecăruia dintre noi aproape o viaţă pentru a percepe că o prezenţă invizibilă este o prezenţă reală, de un alt ordin, asupra căreia nu mai avem nici o putere. Pentru ca spiritualul să se manifeste, trebuia ca materialul să fi dispărut, spunea Krishnamurti.

Trebuie să recunosc că evenimentele traumatice ale vieţii conduc prea adesea la demolarea eboşei unei asemenea interiorizãri: când am fost realmente abandonaţi, când dispariţia celuilalt de referinţă a fost definitivă, ne este tot mai greu să facem experienţa realităţii unei prezenţe invizibile. Am vrea să credem în ea dar ea nu are consistenţă. Astfel, cele patru persoane care l-au „însoţit” pe Samuel în ultimele lui clipe au rămas pentru mine prezenţe fantomatice. Cinci ani mai târziu, privirea mea s-a schimbat: ca şi cum s-ar fi limpezit, debarasat – evenimentele nu variază,oare, în funcţie de privirea pe care o purtăm asupra lor?

Am renunţat să proiectez asupra ultimelor momente ale lui Samuel „cunoaşterea” mea despre abandonarea şi abisala solitudine. Există ceea ce vedem – a cărui amintire o stăpânim, dar care în acelaşi timp ne macină: este corpul urlând al bebeluşului despărţit de mama lui; este corpul care îşi dă ultima suflare, fără martori… Dar ceea ce nu vedem are în final ultimul cuvânt: ne dăm seama că Prezenţa a mobilizat prezenţe umane de o altă manieră, pentru a păstra până la capăt persoana în relaţie, adică în viaţă. Şi este ca şi cum reversul decorului ar deveni încet-încet mai real decât decorul aparent. Putem să nu avem nici o idee despre prezenţele invizibile care l-au însoţit pe apropiatul nostru până la trecerea lui, dar pentru Elisabeth Kubler-Ross, este un fapt adeverit. Pentru mulţi dintre noi este încă ceva de crezut: oricare ar fi circumstanţele, apropiatul nostru n-a murit „ca un câine”, căci ceea ce face umanitatea unei fiinţe umane este faptul de a fi reunită de la prima până la ultima ei suflare. Şi, pe măsură ce se afinează percepţia noastră despre Realul invizibil, avem dorinţa de a adăuga: şi chiar dinainte de prima ei suflare până la ultima.

11 noiembrie 2001. Şase luni de la înmormântare… În zilele precedente ea a privit fără concesie viaţa ei profesională şi viaţa ei în general: un tohu-bohu cât vezi cu ochii. S-a lăsat să alunece în înfrângere… Şi, pentru câteva clipe, ea a înglobat corpul unui bebeluş chircit într-o încredere ineditã, apoi a auzit ca într-o adiere cuvintele adresate lui Iacov de către atacatorul lui nocturn: „Ai luptat cu Dumnezeu şi cu oamenii şi ai fost făcut puternic.[33]”

Şi acea dimineaţă capătă culorile unei aurore pascale – pace, energie, sentiment de reunificare… şi chiar bucurie! Ea şi-a regăsit cuvântul. Mulţi părinţi care şi-au pierdut un copil se apropie…Este solicitată pentru conferinţe: „Cum să trăieşti când nu mai ai speranţă?” „Ne putem reveni dintr-o nenorocire?” Exact în acea perioadă ea îl „vede” pe Isus în picioare, cu faţa aplecată asupra feţei lui Samuel – faţa de Compasiune, odinioară întrevăzută la spital.

Occidentul nostru este voluntarist. Injoncţiunea exterioară „Reacţionează” Ajută-te!” este repede înlocuită printr-un reflex intern de protecţie:”Respinge ceea ce ţi se întâmplă!” Ca mic soldat, te străduieşti să nu te gândeşti, să mergi înainte, să te convingi că „viaţa continuă”… Şi vom consuma mult timp pentru a recunoaşte că nu am avansat deloc! Invers, când se practică consilierea persoanelor suferinde şi/sau îndoliate, se constată cât este de fructuos – deşi dureros şi disperant la început – să se privească realitatea în faţă. Ar trebui, cu toate acestea, să precizăm: să se privească aşa cum o văd astăzi. Pentru că singura şansă de a avea într-o zi o altă privire asupra morţii apropiatului meu, este aceea de a lua în considerare privirea pe care o am acum – cu alte cuvinte, de a mă lua în considerare cu toată luciditatea, cu toate stări mele emoţionale (afecte) mele, emoţiile mele, gândurile mele, percepţiile mele spirituale. Şi dacă este o maree neagră care ameninţă să înghită totul? O vom lăsa să acopere toate plajele mele, până când începe să se retragă. Nu este aici această moarte faţă de sine pe care o evocă evangheliile? Lăsând să vină durerea aşa cum renunţăm să luptăm contra curentului! Dacă Cel Viu există, Îl iau pe cuvânt: Lui îi revine să se arate mai tare decât moartea oricărei reacţii voluntariste din mine! Suferinţa extremă mă împinge la recunoaşterea: „Nu mai pot! Este momentul sã vãd dacă Tu poţi!”

Cine îmi spune să las să urce ceea ce urcă în mine şi mă invadează? Cine mă convinge să renunţ la orice opunere? Nu este un raţionament de tipul: „Când am atins fundul, neapărat vom urca din nou”: nimic nu îmi dovedeşte că adoptând o asemenea atitudine interioară, eu nu mă voi îneca definitiv. Nu este nici un act de credinţă net precizat, pentru că, pe de o parte, sunt prea distrus pentru a fi reunit – a avea încredere, a avea credinţă în ceva – şi pentru că, pe de altă parte, mă pot declara perfect non  credincios, să nu mă înscriu în nici o tradiţie religioasă particulară, şi totuşi să mă angajez pe această cale (pasaj) strâmtă care duce la o viaţă care merită trăită. Eu cred că motorul este experienţa însăşi: dacă mă întreb ce trăiesc în acele momente, ceva îmi spune că nu există nici o altă soluţie, este de traversat pentru că nu pot da înapoi. Aceasta se aseamănă cu situaţia copilului care se naşte: apăsat din toate părţile, el se abandonează acestei presiuni, destul de insuportabile pentru ca mulţi oameni de ştiinţă să vorbească despre „traumatismul naşterii”; el se abandonează acestora pentru că nu există nici o altă direcţie de luat!

Şi când venim în sfârşit la viaţă, la nivelul experienţei, nu avem sentimentul că accedem la consecinţa logică a ceea ce precede. Astfel trece timpul de doliu:traversări zdrobitoare în aurore pascale imprevizibile, căci viaţa vine întotdeauna de altundeva. O vedem după faptul că nu ne aşteptăm la acestea – nu acum, nu de această manieră. Abia retrospectiv înţelegem necesitatea traversării: dacă nu am consimţit la această imersiune în ceea ce trăiam aşa cum trăiam, niciodată viaţa nu ar fi căpătat trăsăturile unei feţe de Compasiune. Se ştie că vor fi acolo alte traversări, dar păstrăm de acum, într-un colţişor al memoriei noastre, experienţa de a fi supravieţuit, cel puţin o dată, propriei noastre morţi.

 (pag. 126-pag.132)

Postare 5 noiembrie 2009

26 noiembrie 2001. În acest semestru, ea predă un curs despre rugăciune. Citează un imn foarte vechi, al primei Biserici, din care un fragment se găseşte în epistola apostolului Pavel: „Trezeşte-te, tu care dormi! Scoală-te dintre cei morţi şi peste tine va străluci Christos.[34]”. A doua zi, cu ocazia unei întâlniri de rugăciune la Bethanie, lectura prevăzută este un pasaj din Ioan în care Isus le spune prietenilor lui: „Adevărat, adevărat vă spun, vine ceasul – şi acum a şi venit – când morţii vor auzi vocea fiului lui Dumnezeu şi cei care îl vor fi auzit vor trăi.[35]” Ea are brusc intuiţia că Samuel se trezeşte la Viaţă…

A treia zi, ea va vorbi la abaţia din Tamié. Circulă noaptea, în ploaie, spre acest loc necunoscut care o obligă să treacă prin Annecy, unde acum patru ani ei au sărbătorit toţi cinci cei douăzeci de ani ai lui Samuel. Durerea ei este insondabilă, noaptea întunecată, drumurile neospitaliere; sentimentul de pribegire este exact acelaşi din toată copilăria ei, este de asemenea pribegirea lui Samuel într-o lume în care nu-şi găsea locul… În sfârşit ajunge la mănăstire. Pe peretele camerei ei, ea îl vede pe ucenicul Iona aplecat spre Isus; dedesubt scrie: „Te-am chemat după numele tău.” Pacea revine, cu un parfum de promisiune…

Este condusă la priorul mănăstirii. Trecând pe coridor, zăboveşte în faţa marii reproduceri a unei sculpturi din lemn din Evul Mediu, în culori puţin trecute: este un Christos cu alură juvenilă care ţine un Ioan adolescent cu capul aplecat pe umărul lui, cu ochii închişi. Scena i-a sărit în ochi, fără să treacă prin vreo anumită reflexie: ea îl „vede” pe Samuel care doarme: „Trezeşte-te, tu care dormi! Scoală-te dintre cei morţi!”

 A doua zi, printre persoanele venite să participe la această întâlnire (reculegere), ea recunoaşte o cunoştinţă care, pe prag, pe nepusã masã, îi spune trei lucruri esenţiale: „Samuel te va ajuta, el îţi va trimite multe binecuvântări”, „El a purtat totul – inclusiv propria ta durere -, este dimensiunea lui christică” şi „Sarcina lui era terminată.”

În tradiţia creştină în care am crescut, ceea ce se povesteşte în orele de doliu pentru a reanima speranţa este istoria lui Isus: el s-a „ridicat” sau „trezit” dintre cei morţi”… şi dacă aceasta s-a petrecut, este pentru a ajuta pe fiecare persoană zdrobită de moartea unui apropiat, să creadă că Viaţa are întotdeauna ultimul cuvânt. Dacă o fiinţă umană, asemenea tuturor, deşi crucificată şi depusă într-un mormânt sigilat, a fost văzută vie de către apropiaţii ei, de mai multe ori, în diferite circumstanţe şi locuri, şi dacă ei s-au restabilit în viaţă, consacrându-şi de acum timpul lor pentru a ajuta şi încuraja pe ceilalţi, atunci ne rămâne să credem că, la fel ca el, persoana pe care am pierdut-o se „va trezi” de asemenea, după cum sugerează apostolul Pavel: „Christos s-a trezit dintre cei morţi, primul dintre cei adormiţi” sau încă „Dumnezeu care l-a trezit pe Domnul ne va trezi şi pe noi prin puterea sa / dinamismul lui[36]”.

Dar dacă nu credem în aceasta, dacă nu ajungem să credem în aceasta? Unele sondaje arată că chiar printre creştini, cei care cred în învierea lui Isus nu mai reprezintă majoritatea. Mulţi evocă dificultatea de a-şi reprezenta aceasta: pentru că nu se ştie cu adevărat despre ce se vorbeşte… Înseamnă a uita că pentru apropiaţii lui Isus, problema era altfel, mai concretă şi personală: prietenul lor, părintele lor, maestrul lor era el definitiv nimicit, da sau nu? Or, experienţa arată că şi astăzi, exact la acest nivel se pune, mai întâi şi esenţial, problema: ce a devenit apropiatul meu? Pot spera să regăsesc o legătură cu el, o relaţie vie? Există ceea ce credem sau nu credem referitor la Isus, şi există interogarea arzătoare, determinantă, privind soarta persoanei pe care am pierdut-o. Şi, adesea, cele două planuri nu se întâlnesc: putem crede cu sinceritate în evenimentul de la Paşti, dar constata că aceasta nu are nici o influenţă asupra experienţei sfâşietoare a pierderii legăturii.

Şi dacă am inversa? Dacă ne-am concentra asupra „trezirii” persoanei decedate, fiind „atenţi la Viaţa care se trezeşte”? Astfel eu mi-am dat seama de inversarea făcută de apostolul Pavel însuşi: „Dacă nu există învierea morţilor, nici Christos nu s-a trezit” şi puţin mai departe: „Dacă cei morţi nu se trezesc, nici Christos nu s-a trezit[37]”. Altfel spus, ceea ce este decisiv, este experienţa pe care o fac sau nu o fac, sau încep să o fac despre „trezirea” apropiatului meu decedat. Cu alte cuvinte: dacă el nu se „trezeşte”, dacă nu-mi devine prezent, dacă nu îl simt viu, dacă nu-şi găseşte locul lui – nou, altul dar foarte real – în viaţa mea relaţională pământească, atunci la ce m-ar interesa învierea lui Isus? Ea rămâne o dogmă, o doctrină la care ader într-un mod pur cerebral – dacă mai ader! În definitiv, este ca şi cum Isus nu s-ar fi „trezit” niciodată pentru că nimic din experienţa mea umană, spirituală nu corespunde unui asemenea eveniment: „Dacă cei morţi nu se trezesc, nici Christos n-a înviat!”

Pe măsură ce timpul trece, cred tot mai mult că este esenţial să facem să se întâlnească aceste două planuri, fără ca o cronologie să se impună. Se poate ca în trecutul nostru să fi perceput prezenţa lui Christos, să fim în relaţie vie cu El şi totuşi să rămânem mult timp în incapacitate de a simţi că apropiatul nostru s-a „trezit dintre cei morţi”. Dar şi inversul se poate produce: se poate să nu fi crezut niciodată în învierea lui Christos -  să nu fi făcut niciodată experienţa prezenţei sale calde – şi, urmare a unui doliu, să se trăiască o adevărată „trezire” de sine în legătură cu „trezirea” persoanei pe care am pierdut-o… Şi nu vom avea nici o dificultate, atunci, să credem că Isus s-a „trezit”. Fie experienţa personală a doliului mă conduce puţin câte puţin la a recunoaşte experienţa primilor martori ai învierii lui Christos, fie evenimentul de la Paşti mă pregăteşte puţin câte puţin să primesc propria mea experienţă a „trezirii” apropiatului meu decedat. Dar în amândouă cazurile, experienţa personală este de neocolit.

Eu nu văd astăzi pe care alt teren ne-am situa atunci când vorbim despre înviere: am văzut pe apropiatul meu „trezindu-se”, pe măsură ce eram eu însumi atent / atentă la această „trezire” a vieţii în mine; eu nu am trăit, poate, nimic la fel de spectacular ca şi prietenii lui Isus, dar este o experienţă de acelaşi ordin pentru că aceasta mă repune în picioare. Eu nu am nici o nevoie să-i conving pe cei care nu cred aceasta, nici o nevoie să argumentez. Întotdeauna a fost aşa: primii martori nu au făcut decât să relateze experienţa lor. Şi astăzi, atunci când o persoană dărâmată de moartea unuia sau a mai multor apropiaţi îşi împărtăşeşte propria ei cale de înviere, puţin o interesează dacă este crezută sau nu: aceasta nu schimbă absolut nimic din faptul că ea s-a stabilit în Viaţă. Dar îşi este datoare să vorbească: ea este dovada vie că există un pasaj pentru a ieşi din moarte. Atunci când aruncă o privire în urmă, ea constată că, pe parcursul drumului, i-a fost dat să întâlnească asemenea martori: ea ştie, prin experienţă, cum cuvântul purtător de autentică înviere poate cădea exact în urechile gata să asculte, că aceasta este aşadar de spus – dacă s-ar întâmpla…

23 decembrie 2001. Ea primeşte o scrisoare de la prietena ei O., a cărei fiică se sinucisese cu un an înainte de Samuel şi care era complet năruită până acum: ea scrie că a  primit „un fel de miracol de Crăciun: a venit uşor, ca o licărire care se vede în depărtare şi care se apropie dintr-odată până acolo că ajunge să fie lumină… Certitudinea că moartea nu este decât aparenţă, mutaţie, că iubiţii noştri dispăruţi sunt realmente vii într-un altundeva luminos „unde toate lacrimile sunt şterse din ochii noştri”, potrivit promisiunii”.

Primul Ajun de Crăciun fără Samuel. Ei se aseamănă unor naufragiaţi, fiecare pe insula lui pustie. Ea citeşte o felicitare destinată familiei, unde este vorba de „acest timp în care ne gândim la cei pe care i-am iubit”.        Unul dintre fiii ei se supără şi rectifică: „Pe care îi iubim!”

J. sună la telefon, în lacrimi: ea ajunsese la capătul doliului după fetiţa sa, după zeci de ani… „şi iată că aceasta reîncepe cu Samuel!”. Ea înţelege mai ales că J. iese în sfârşit din acest doliu care a distrus-o de atâta timp.

A concede negativului (vieţii)locul lui şi nimic mai mult este un proces laborios de învăţare. O asemenea învăţare îmi pare de ordin spiritual: este nevoie, pentru aceasta, de convingerea că în fiecare eveniment al vieţii există altceva – o altă dimensiune, o altă realitate… Tot ceea ce se întâmplă cere atunci să reflectăm la el de două ori. La prima lectură, negativul ocupă tot terenul, aşa îi stă în obicei: „vedem lucrurile în negru”. Cine  poate să ne împingă să recitim acelaşi eveniment, să-l recitim de mai multe ori, dacă nu o îndoială referitoare la prima noastră lectură? Vom descoperi atunci semnale pe care viaţa ni le făcea şi pe care nici nu le-am perceput.

Or, lucrarea memoriei, care merge mână în mână cu orice viaţă spirituală fecundă, este de asemenea necesară atunci când am luat notă de momentele în care viaţa ne făcea semn, dar cu care nu am putut face nimic, nu am ştiut să ni le însuşim, să facem din ele mierea noastră. Astfel, scrisoarea lui O. cu conţinutul ei complet neaşteptat – sosită exact în ajunul acestui Crăciun – mi-a dat la acea vreme o imensă speranţă: era posibil aşadar să-ţi „revii” din suicidul copilului tău! Dar recitind astăzi evenimentul, eu percep ceva mai mult acolo: o tandreţe care nu mă putea atinge atunci, infinita delicateţe a Prezenţei care încerca să mă întâlnească, nu direct, ci printr-o altă mamă rănită de moarte.

Negativul are o asemenea propensiune de a se răspândi încât fără să fim atenţi îl proiectăm asupra altuia: îl vedem spart, înghiţit fără a înţelege măcar că şi el ne spune altceva. Şi, dacă îl ascultăm, nu îi luăm adevărata lui măsură. Va fi nevoie de timp pentru a descoperi că cuvintele lui însemnau mai mult. Astfel, rectificând „cei pe care îi iubim”, acest fiu a exprimat Viaţa la lucru în el, care este relaţie indestructibilă. Cel Viu este cel care, prin el, afirma eternul prezent al legăturii atunci când ea era autentică. Sărăcie a Cuvântului: el ne parvine prin intermediul cuvintelor omeneşti care au drept singură greutate cea pe care vrem să le-o recunoaştem. În fiecare zi ne sunt adresate cuvinte, care nu cântăresc greu: nici măcar nu bănuim de ce sunt încărcate, noi trecem la altceva… Fără îndoială Cel Viu se face mult mai auzit atunci când primim fiecare cuvânt al altuia ca şi cum ar fi ultimul – ca şi cum ne-ar putea fi luat în orice moment: în tot ceea ce spune, noi încercăm atunci să percepem ceea ce Cel Viu depune în el pentru a ne atinge, pe noi!

10 ianuarie 2002. Raportul de poliţie a sosit în sfârşit. Este laconic, în stilul administrativ, impersonal. Aceste câteva cuvinte, acolo, pe o foaie de hârtie oficial, reci, indiferente, obiective – „corpul d-lui Basset fără viaţă”- o lovesc ca fulgerul: de câtva timp, ea începuse să-l simtă pe Samuel viu. Ea alunecă, este înhăţată, antrenată de forţele de moarte. Nu poate para. Dar deodată ea „vede” pe Maria ţinându-l pe Isus mort în braţele ei, la baza turnului din Lignon; şi, cu o completă supraimprimare, este ea însăşi ţinându-l pe Samuel – este aceeaşi scenă. Instantaneu, ea se află reinserată în viaţă, pe un teren ferm. 

Raportul de poliţie le-a arătat că portarul turnului, a cărui fereastră era deschisă, a auzit „un zgomot asemănător unui steag care este bătut de vânt” şi l-a văzut căzând pe Samuel. Atunci ea îşi aminteşte de filmul amator făcut de amicul lui C. De data aceasta, ea primeşte în ea gândul liniştitor al acestor două persoane, materialmente prezente, care l-au ”însoţit” pe Samuel în ultimele lui clipe.

Apoi, sunt zilele şi nopţile de tohu-bohu, maree de vise… O luptă fără milă între moarte şi Prezenţă: ea nu mai găseşte urmele adevărului, ea l-a pierdut pe Samuel. Nu mai rămâne decât cuvântul lui Siluan, călugărul de la muntele Athos: „Ţine-ţi spiritul/mintea/suflul în iad şi nu deznădăjdui!”, pe care îl repetă ca pe o mantra… Câteva zile mai târziu, ea revine la obsedanta întrebare de la început: „Unde eşti, Samuel?” Aude ecoul îndepărtat a ceea ce a fost spus femeilor venite să îmbălsămeze corpul lui Isus: „El nu este aici!”

Maria, pentru a treia oară! De tradiţie protestantă fiind, repet, eu nu am avut niciodată o  relaţie personală cu Maria. Şi în aceste momente în care durerea întinde mâna nebuniei, noţiunea însăşi de vizavi se prăbuşeşte: nu există nimeni în faţă, nici Isus, nici Dumnezeu, nici o altă fiinţă umană. Ne aflăm în chiar inima necredinţei: este noaptea Sensului, cea în care „toate pisicile sunt gri”, toţi oamenii (găzduiţi) încartiruiţi în aceeaşi învăţătură [logés à la meme enseigne] , credincioşi, non-credincioşi şi agnostici confundaţi. Din cauză că am traversat asemenea momente, eu am abandonat definitiv expresia „a avea credinţa”. Ştiu, prin experienţă, că, în timpul suferinţei torturante, eu nu am avansat mai mult decât oricare altul care n-a auzit niciodată vorbindu-se despre Dumnezeu şi nici despre profeţii lui. De fiecare dată, necredincioasei i-a fost dat să trăiască „vizitarea”. Eu mă bucur astăzi: aceasta înseamnă că asemenea vizite se pot întâmpla oricărei fiinţe umane, oricare ar fi convingerile ei. Goliciunea noastră comună în faţa suferinţei mă face incapabilă să gândesc că unii au ceea ce alţii nu au (nu vor avea?). [...]

Pentru a traversa cele mai grele momente ale vieţii, ce sfătuia sfântul Siluan, unul dintre cei mai mari spirituali ai tradiţiei ortodoxe? În orice caz nu să ne rugăm – cum să ne rugăm când nu mai suntem în relaţie, când în interioritatea noastră nu mai avem pe nimeni căruia să i ne adresăm? Şi acolo de asemenea, cuvântul lui are valoare pentru orice fiinţă umană, oricare ar fi credinţa sau necredinţa ei – „Ţine-ţi suflul în infern şi nu  dispera!”: tu ai sentimentul că absolut nimic nu ţine şi nu te ţine, dar rămâne acest suflu care te traversează şi te păstrează, cu toate acestea, în viaţă; concentrează-te asupra acestui suflu, inspiră acest aer care îţi vine de altundeva şi, expirând, alungă ceea ce te blochează şi te sufocă! Nu nega infernul în care te afli; nu cultiva gândirea fără speranţă că nimic altceva nu există: adună-ţi toată atenţia asupra acestui suflu ţinut dar încăpăţânat care îţi vorbeşte încă despre viaţă. Şi, prin intermediul corpului tău, suflul unei Prezenţe îţi va parveni încet-încet pe măsura ce pacea te va invada. Ceea ce a venit pentru mine, în acest timp de tohu-bohu, este din nou eboşa unui altundeva decât aici: „el nu este aici”, fiinţa iubită, ea nu are nici o legătură cu acest infern, cu această închisoare, această închidere în mormânt.

23 ianuarie 2002. Într-un vis, ea se vede însărcinată şi ghiceşte vocea lui Samuel: „Această viaţă, o ador!” La trezire, îşi dă seama că se apropie de nouă luni de la decesul lui şi îşi spune că el este, probabil, în curs de „a se naşte de Sus[38]”. Apoi, ea se duce la Laconnex pentru rugăciune (oraison). Lectura zilei este din Evanghelia după Luca: „Iată că vei rămâne însărcinată şi vei naşte un fiu… fiu al Celui Prea Inalt… La Dumnezeu nimic nu este imposibil…[39]” Ea nu-şi crede urechilor.

Zilele trec şi confuzia rămâne: mereu aceeaşi luptă interioară între atracţia morţii şi chemarea la viaţă. Înaintează în e, cu paşi mici, ideea că ea poate de acum să-l lase să plece pe Samuel, diferenţiindu-se de el. Timpul care trece vine să confirme această lucrare de diferenţiere: ea trăieşte o alternanţă de momente intense apropiate de bucurie şi de găuri mari în care dispare toată energia.

În seara zilei de 3 februarie, ea îl întreabă din nou pe Christos: „Unde eşti?” Şi îi este dat să-i „vadă” din spate, pe El şi pe Samuel, unul lângă altul. Imaginea a venit într-o străfulgerare, fără ca ea să aibă timp să se gândească la aceasta, ca şi celelalte precedente, şi va persista în zilele următoare: Christos şi Samuel din spate, îndepărtându-se împreună…

Oamenii îşi dau adesea viaţa pentru motive destul de egoiste, în special pentru a obţine recunoaştere socială prin aceasta. dar este posibil să evoluăm. Pe măsură ce creşte copilul şi apare adultul, problema se insinuează în conştiinţă, precisă şi recurentă: „Accepţi tu, doreşti tu ca fiul tău, fiica ta să trăiască propria sa viaţă, independent de tine, în toată libertatea?” Problema se poate pune şi pentru un apropiat pe care l-ai ajutat să crească sau pe care l-ai însoţit (consiliat, asistat) un anumit timp. Chestiunea este aceeaşi oricare ar fi tipul de rudenie şi, prin extensie, conjugală sau de prietenie în măsura în care orice relaţie umană în dimensiunea ei afectivă este mai mult sau mai puţin un dar de sine: „Această persoană căreia i-ai dăruit iubirea ta, prietenia ta, deci de o anumită manieră căreia i-ai dat viaţa (viaţă), accepţi tu, doreşti tu mai presus de orice ca ea să-şi trăiască viaţa ei, independent de relaţiile pe care le puteţi avea sau nu le puteţi avea? Altfel spus, vrei să o iubeşti pentru ea însăşi sau pentru ceea ce-ţi aduce înapoi?”

A lua cunoştinţă de faptul că nu-l iubim pe celălalt în gratuitate pură ne permite să ne deschidem unui tip de relaţie pe care îl ghicim plin de promisiuni. Avem toată viaţa pentru a înainta în această direcţie şi putem continua dincolo de moartea persoanei. Dacă procesul de diferenţiere nu a fost deloc antamat în timpul vieţii persoanei, timpul de doliu nu va omite să pună întrebarea pe tapet: după ce m-ai adus pe lume din punct de vedere fizic, accepţi tu să mă aduci pe lumea de Sus? Poate că ai avut dificultate în a te detaşa de mine, în a te diferenţia, în a mă lăsa să plec şi să trăiesc viaţa mea pe pământ, dar vei putea să o faci acum; eu îţi cer aceasta pentru ca tu să poţi să-ţi trăieşti viaţa ta. Multe sunt persoanele care, în visele lor, îl aud pe apropiatul lor decedat autorizându-le, încurajându-le să-şi „reia libertatea”. Dar tot multe sunt şi cele care nu se autorizează să o facă. Li se pare că aceasta ar însemna abandonarea celui decedat, minimizarea pierderii, alunecarea în indiferenţă. Din loialitate şi grijă pentru fidelitate îşi interzic ele să intre în acest proces de diferenţiere, dar atunci doliul nu ia sfârşit niciodată…

Eu cred, în ce mă priveşte, că moartea unui apropiat poate fi ocazia unei aprofundări neaşteptate a legăturii de iubire. Nu ne decidem într-o bună zi să ne diferenţiem pentru că aşa dorim noi: procesul este dureros şi rezistenţa interioară este puternică – vedem bine de ce luptă între forţe contrare se însoţeşte ea! Dar când apropiatul este decedat, realitate impune în mod brutal legea de diferenţiere a vieţii: nu mai avem putere asupra lui; nu ni-l mai putem anexa; dacă vom continua să fuzionăm cu el, ne vom trezi antrenaţi în moarte cu el. În schimb, de îndată ce luăm în considerare ideea de a-l lăsa să plece, primim din partea lui – prin ceilalţi, prin evenimente, prin vise – semnale infime dar explicite care atestă că înaintăm pe o cale de viaţă.

Personal, constat că exact plecând de la momentul în care am primit această lucrare de diferenţiere, am fost capabilă să percep asemenea semnale: „Această viaţă (de Sus), o ador!” Şi ca din întâmplare, în acea perioadă l-am întrezărit pe Samuel din spate, îndepărtându-se de mine, mergând spre patria lui de lumină, însoţit!

Dar, dacă nu am avut niciodată experienţa personală a lumii de Sus, religioasă sau nu, unde să găsim curajul şi motivaţia pentru a lăsa să plece persoana iubită? Poate consimţind, încet-încet, ca viaţa lui să-i aparţină: „Îmi aduc aminte de ceea ce era cel mai viu în tine când erai printre noi; mă concentrez asupra acestei vieţi care se desfăşura în afara mea, viaţă pentru care nu eu eram singura şi unica sursă – o viaţă care îmi scăpa deja, mai exact. Şi tocmai amintirea acestei ţâşniri a vieţii pământene din tine mă pune tot mai mult în contact cu viaţa ta de altundeva: mai mult ca oricând tu trăieşti, de acum, în afara mea, din această Viaţă imprevizibilă despre care presimţeam, probabil, deja, în relaţia noastră de aici de jos, că era inepuizabilă… şi încep să mă bucur, pentru tine, că tu eşti acolo. Aceasta trebuie sã fac, fără îndoială: să te las să pleci…”

(pag. 133-146)