A AVEA GRIJÃ DE RANÃ

Depresia care lichefiază

În orice timp şi în orice circumstanţe, oricare ar fi raţiunile (cunoscute sau necunoscute, grave sau mai puţin grave) ale suferinţei, nu există nimic mai urgent: a supraveghea rana. Dacă eu nu o fac cine s-o facă? Cine altul decât mine este mai bine plasat pentru a şti cum şi până unde aceasta doare? Anturajul meu este poate plin de solicitudine, dar dacă eu banalizez, neg sau acopăr rana mea fără a o îngriji, mai devreme sau mai târziu acolo se va produce cangrenă. Ani întregi, posibil decenii mai târziu, ea este cea care mă va mina în timp ce îmi imaginam că am uitat-o. Aceasta vine cel mai adesea sub forma unei deprimări sau a unei depresii cronice de care nimeni pare a nu-şi da seama. Am rezistat… până când „aceasta” a trosnit.

Îmi va trebui probabil mult timp pentru a regăsi  rănile care se află la originea stării actuale. Pentru moment, mă simt ca o băltoacă, pradă unei vieţi absurde care nu mai este viaţă şi, cel mai rău dintre toate, este că nu văd nici o raţiune pentru aceasta. Anturajul meu se înarmează, pe de altă parte, cu a mă îngropa efectiv în nisipurile mişcătoare ale non-sensului: „Dar de fapt, tu ai totul pentru a fi fericit (ă)!” Răul este că eu sunt perfect de acord. Dar nu o fac în mod expres, să-mi pierd gustul de a trăi! Am auzit atâta din partea „falşilor prieteni” bine intenţionaţi (şi conformişti!) că e bine să răspund „da” atunci când mi se cere, fără a mă interesa de ceea ce trăiesc, dacă „aceasta merge”. Porţile se închid din nou asupra mea şi a disperării mele.

Un veritabil sfat de prieten mi-a fost personal dat în acest timp în afara timpului când mă simţeam eu însămi „suprimată de pe pământul celor vii”[1]. Declicul a fost imediat: tocmai primisem o preţioasă cheie pe care urma de acum înainte să o utilizez cu succes, de câte ori ar fi fost necesar. Cu tandreţe, acest prieten mi-a pus pur şi simplu o întrebare: „De ce rană încerci tu să scapi fugind în depresie?” Asta m-a lovit aşa cum trăsnetul merge direct la ţintă: dacă eu mă înfundam cu regularitate în deprimare-depresie, aceasta era pentru a fugi de o suferinţă insuportabilă legată de trecutul meu. Exista aşadar un motiv: eu aveam de regăsit rana sau rănile în discuţie, şi eu nu ajungeam la aceasta fără să primesc – în loc să fug de ea – această suferinţă care reieşea la suprafaţă astăzi.

Nu venim pe lume cu un „caracter depresiv”. Depresia ascunde rănile care aşteaptă încă să fie numite, împărtăşite, îngrijite. Cine altcineva decât persoana însăşi poate repera cel mai bine acest moment precis în care se lasă să alunece în depresie, şi chiar în autodistrugere, pentru a scăpa de durerea devenită intolerabilă? Mecanismul există, condiţia umană este astfel făcută. Dar este la îndemâna fiecăruia să o surprindă asupra faptului şi să decidă să se concentreze asupra a ceea ce face rău, de a spune cuiva despre aceasta… până când să ia sfârşit această contracţie dureroasă – până la viitoarea, căci este vorba de a se naşte la sine însuşi aducând la lumina zilei adevărul propriei sale istorii.

Cine poate multul poate şi puţinul, spunem noi adesea. Eu n-aş vorbi poate de „băltoacă” pentru a descrie starea mea actuală. Dar îmi pot imagina că se ajunge la aceasta. Or, chiar şi în cazul extrem, o ieşire este posibilă. Experienţa arată că expresia lui Isus pe tema „secretelor” se poate aplica şi acestor non-spuse distrugătoare dacă distrugătorii, care încă sunt regula în multe familii, comunităţi religioase, societăţi de toate tipurile: „nu este nimic ascuns care nu va fi descoperit, şi nimic tăinuit care nu va fi cunoscut” (Mt 10,26) Nu este aceasta ceva de luat ca o promisiune? Eu nu sunt nici artizanul nevoii(strâmtorării) mele nici responsabil pentru depresia mea. Ceva este ascuns, ceva care îmi face atâta rău încât fug în depresie – în termeni familiari, pun (am pus deja de mult timp) capacul deasupra.

Dar cu condiţia să iau în serios cuvântul lui Isus, eu încep să-mi întreb amintirile, visele, disfuncţionalităţile şi ele mă vor conduce încet-încet spre rănile ascunse. Eu ştiu deja – sau descopăr prin experienţă – că aceasta ia timp, din cauza că psihanaliza cheamă rezistenţele. Rezist, fără voia mea, aceasta face parte din proces, dar promisiunea lui Isus îmi ţine capul deasupra apei: în orice caz, mai devreme sau mai târziu, tot ceea ce este ascuns va veni la lumina zilei.

Renunţarea la autodistrugere

Trebuie totuşi să adăugăm că depresia se transformă destul de adesea în autodistrugere, atunci când vitalitatea mea se întoarce împotriva mea. Acolo, eu nu mai am nici o putere asupra mea, viaţa mea şi-a pierdut sensul, mă simt atât de rău cu mine însumi încât nici nu mai ştiu cum mă cheamă, în expresia familiară. Singura „putere” pe care o mai am încă, este aceea de a mă îndârji contra mea. Ca şi Iov, care a pierdut totul în urma agresiunilor şi a catastrofelor naturale: bunurile, servitorii, poziţia socială, dar şi toţi copiii lui… şi sănătatea lui; lovit de o boală contagioasă, el este exclus chiar şi din oraş şi numai cei trei prieteni vin să-i facă o vizită.

Dar el este mai întâi închis în mutism „şapte zile şi şapte nopţi” – cifră simbolică, în Biblie, pentru a reda împlinirea, desăvârşirea a ceva. Putem vedea aici cazul unei depresii, care ia sfârşit atunci când ajungem la capătul „non-vieţii” şi când vitalitatea revine la suprafaţă. La acest mutism, Iov „răspunde” mai apoi „blestemându-şi ziua” adică ziua naşterii lui (Iov 2,3). El „răspunde” şi este „istovit” (este acelaşi verb în ebraică) în momentul în care se întoarce contra lui: vedem astfel că autodistrugerea provine din „istovirea” care este depresia. Ca şi Iov de-a lungul acestui monolog din capitolul 5, mi se întâmplă să întorc contra mea răul care mi s-a făcut: sunt un nimeni, cel mai bine aş face să dispar, sunt de prisos, nimănui nu-i pasă, nici măcar lui Dumnezeu.

Ca şi Iov, încep atunci să-mi doresc să mi se întâmple cel mai răul, îi mai adaug şi eu: am deja capul sub apă, dar îl cufund şi mai mult. Este singura „putere” care îmi rămâne – aceea de a-mi da iluzia că încă mai sunt capabil de ceva. Drept urmare, voi vedea că astfel scap momentan de suferinţa imposibilă de suportat în neputinţă: nu am fost încă gata pur şi simplu de a mă primi rănit (ă).

Mă simt contemporan-ă cu Iov. Şi eu aş fi putut spune: „Să piară ziua naşterii mele!” pentru a fugi de durerea de a fi ca mort. Sau: „Să nu mai strălucească nici o lumină asupra zilei naşterii mele!” pentru a atenua suferinţa de a fi pierdut sensul vieţii mele. Sau încă: „Să se aşeze asupra acestei zile o masă noroasă!” pentru a evita durerea de a nu mai avea nici o putere asupra vieţii mele decât asupra unei mase inconsistente. Sau în sfârşit: „Fie ca noaptea în care am fost conceput să fie sterilă!” pentru a  sufoca sentimentul dureros de a nu valora nimic, de a nu purta nici un rod, de a fi interzis de la bucurie.

Ca şi Iov, doresc moartea poate – refugiul celor „sleiţi de puteri” (3,17), a celor care nu mai pot. Dar am prea multă vitalitate pentru a mă lăsa să mor sau a-mi provoca moartea. Sunt în acest infern special în care nu se poate nici trăi, nici muri. Aceasta a fost şi experienţa filosofului şi teologului Kierkegaard: „Durerea disperării este tocmai aceea de a nu putea muri […]; lipsa de speranţă, pentru că ultima speranţă, moartea, lipseşte.[2]” De ce ar lipsi ea? Pentru că viaţa este prea puternică în mine pentru a ajunge să-mi pun capăt zilelor. Şi ajung să blestem această vitalitate care mă menţine în infern.

Experienţa arată că autodistrugerea vine prin crize. Întoarcerile la realitate nu sunt îmbucurătoare: suferinţa este prezentă, mută, absurdă. Dar îmi revine să o privesc în faţă…până când ea îşi coboară ochii, într-un fel. După criza lui de autodistrugere, Iov constată că durerea este de neocolit. S-ar spune că acum el devine conştient că în fapt ea a fost întotdeauna aşa: dacă nu aş fi fost conceput, spune el, dacă nu aş fi ieşit niciodată din pântecul matern, aceasta „ar fi ascuns răul din ochii mei” (3,10). Niciodată poate suferinţa nu mi-a apărut atât de intim indisociabilă de existenţă: răul pe care l-am îndurat încă de la naşterea mea îmi sare în ochi astăzi, ca şi lui Iov care credea că se poate proteja de el. Se dovedeşte de acum că nimeni nu se află la adăpost[3].

Ceea ce ne face să înaintăm

Atunci când suntem profund hotărâţi să avem grijă de rană, ce este terapeutic? Mai întâi luciditatea. Pentru Iov ca pentru oricine, ea survine prin străfulgerări înainte de a se transforma progresiv într-o vigilenţă cotidiană. Tocmai am văzut un exemplu a doua zi după o criză de autodistrugere. Mai departe, în capitolul 10, în timp ce Iov este pradă dublei tentaţii de autoacuzare şi de autojustificare, el are o conştientizare fulgurantă, chiar în mijlocul textului: culpabilitatea nu duce la nimic, eu rămân „sătul [saturat]” de ruşine, văzându-mi mizeria”. (v.15) Dacă stau aşa, privind această deznădejde în faţă, lăsând să vină această durere numind „ceea ce îmi face”, alegând cuvintele cât mai aproape de ceea ce resimt, în strâns contact cu adevărul absolut crud a ceea ce mi s-a întâmplat, atunci eu încep să-mi îngrijesc rana.

Dar o asemenea luciditate este foarte dificil de trăit atunci când eşti singur. Ceea ce este infinit terapeutic, este aceea de a împărtăşi trăirea atât de grea cu o fiinţă umană (sau cu mai multe). Ezit pentru că nu am putut găsi încă persoana potrivită? Dacă este urgenţă voi renunţa cu uşurinţă la părtaşul ideal, care de altfel nici nu există. Se întâmplă ca un prieten, o vecină, o persoană cu totul neaşteptată „să cadă din cer” la momentul potrivit. Esenţială este nevoia mea irepresibilă de a spune cuiva ceea ce mă îneacă: punând cuvinte despre ceea ce resimt – cuvinte pe care o altă fiinţă umană le poate înţelege, - eu îmblânzesc şi umanizez această „masă noroasă”, această ceaţă informă care ameninţa să mă înghită. Bine înţeles, voi alege o persoană capabilă de o ascultare empatică, de preferinţă uneia căreia îi place să dea lecţii.

Odată sau altădată în viaţă mea, îmi amintesc că am fost eliberat (ă) şi vindecat (ă) de o suferinţă datorită acceptării neputinţei mele. Tocmai acolo se petrece totul: cu cât mai completă este consimţirea mea la realitatea a ceea ce s-a petrecut – nu am putut şi nu aş fi putut împiedica, este aşa şi nu altfel – cu atât mai profundă şi ireversibilă este vindecarea rănii mele. Aceasta nu vrea în nici un caz să însemne că eu aprob nedreptatea, actul distructiv, nenorocirea care m-a făcut să-mi pierd încrederea în viaţă. Acestea nu trebuiau să se întâmple niciodată. Dar accept să nu rescriu istoria. Descopăr încet-încet ceea ce îmi rămâne de făcut: să-mi îngrijesc rana primind fiinţa rănită care am devenit. Bineînţeles, a regăsi rana, înseamnă a retrăi acest trecut care mi-a făcut rău sau chiar m-a crucificat. Dar de data aceasta, eu ştiu că nu voi muri din cauza lui.

Autocompasiunea

Acceptarea neputinţei, de asemenea, se face în etape. De fiecare dată, îmi voi spune: „Nu puteam nimic, nu aveam nici un mijloc de a împiedica aceasta, iată ce mi-a făcut aceasta, este o retrăire a neputinţei totale; dar astăzi am mijloacele de a primi această retrăire pentru că sunt mai mult decât ea. În plus, eu sunt astăzi o persoană adultă, capabilă să aibă grijă de copilul neputincios din mine.” Poate că am experimentat-o deja: nimic nu este mai terapeutic decât auto-compasiunea. Sunt împins din plin acolo de atitudinea empatică a altuia. Pentru că altul (nu neapărat un terapeut profesional) a fost primul care mi-a îngrijit rana, eu am început să valorizez această parte prăbuşită şi ocultată din mine însumi. Simt că nu mă voi vindeca în profunzime fără a înlocui eu însumi o asemenea atitudine empatică.

Dar cum să dezvoltăm auto-compasiunea? Un verset din psalmi poate fi ajutător: „Fiinţa mea însufleţită/ anima mea [sufletul] este în mine ca un copil, ca un copilaş lângă mama lui” (Ps. 131, 2b). Rana poate urca până în copilărie. Dar ea poate fi de asemenea făcută la vârsta adultă şi să aibă un răsunet deosebit de puternic pentru că comunică cu răni mai vechi. Sau încă, ea poate fi atât de dureroasă încât mă lasă neajutorat –ă ca şi copilul neputincios de altădată. Dacă eu mă interesez de ceea ce poate fi auto-compasiunea, este fără îndoială pentru că sunt gata să-mi îngrijesc rana. Cum să reîmblânzesc copilul sau fiinţa rănită din mine? Vorbindu-i şi liniştindu-l, ascultându-l în loc să-i impun tăcerea „cravaşându-l”. Acordându-mă pe diapazonul lui, la nivelul a ceea ce resimte fără a minimiza, nici a căuta cu orice preţ scuze pentru agresor. Explicându-i ceea ce nu a înţeles. Şi mai ales luându-l în braţele mele, mângâindu-l atunci când retrăirea este pur şi simplu insuportabilă. Într-un cuvânt, luându-i apărarea, pentru că nu mă reduc la acel copil rănit, la acea fiinţă julită, distrusă, pierdută: eu devin tatăl şi mama lui, el se poate linişti sprijinindu-se de mine, ca în psalmi. Şi gravitatea răului îndurat nu intră în considerare: încă odată, cel care poate multul poate şi puţinul.

Dumnezeul cel mai necunoscut

Cum este posibil un asemenea miracol? Pentru că Dumnezeu locuieşte în acel copil în deznădejde. În tradiţia creştină, Dumnezeu a venit la oameni ascuns într-un copil neajutorat care se numea Isus. Până la moartea lui sub tortură, în abisul durerii şi al abandonării, Isus n-a renegat niciodată copilul din el: partea lui cea mai vulnerabilă, era Dumnezeu din el. Iar când, în dimineaţa Învierii, a fost văzut viu de o serie de martori, toţi au înţeles că nu va putea fi ucis niciodată Dumnezeu din om: partea fragilă a copilului era în acelaşi timp veşnică şi indestructibilă. Într-o zi voi şti că îngrijindu-mi rana, eu am avut grijă de Dumnezeu din mine, am vegheat asupra acestei „împărăţii a lui Dumnezeu care este în interiorul nostru” (Lc 17,21)

Celălalt miracol, este acela că pot dezvolta o auto-compasiune, chiar dacă în copilăria cea mai fragedă nu am fost (aproape) niciodată consolat atunci când mă durea. Psihologul american Daniel Goleman semnalează numeroase studii în neurobiologie şi în psihologie care dezvăluie capacitatea copilaşului de a se consola pe sine însuşi: „Pentru copilaş, mângâierea vine de la cel sau cea care se ocupă de el: mama lui îl aude plângând, îl ia în braţele ei şi îl leagănă până când totul se linişteşte […] Pentru a învăţa să se consoleze, e nevoie de mulţi ani şi de multe unelte psihologice din ce în ce mai perfecţionate, pe care creierul, dezvoltându-se, le pune la dispoziţia copilului.[4]” Dar ce se întâmplă atunci când, în urma traumatismelor şi a maltratărilor, consolarea nu a venit niciodată de la un om? Potrivit acestui autor, se poate afirma, pe baza observaţiilor ştiinţifice actuale, că o reeducare este posibilă, chiar şi la nivelul neuronal: „Stigmatele emoţionale cele mai teribile pot şi şterse[5].”

A avea grijă de rană presupune: a se opri, a se retrage, a fi atent la interioritatea sa. Animalul rănit nu se pune la adăpost, în fundul pădurii pentru a-şi linge rănile? Puţin contează gravitatea rănii. Puţin contează şi vechimea ei. Este suficientă o singură dată şi voi şti cum să practic empatia în privinţa mea în toate circumstanţele. Învăţ să nu mă desolidarizez niciodată de partea mea cea rănită. Mă surprind adesea promiţându-i copilului rănit de altădată: „Nu te voi mai lăsa, îţi voi lua întotdeauna apărarea!” Mă suspectaţi de nombrilism (atitudine ego-centrică, nombril fr.- ombilic )? „Vei iubi pe aproapele tău ca pe tine însuţi[6]” recomanda acest Isus care era însuşi Iubirea necondiţionată faţă de semenii lui. Cum îl voi iubi eu pe celălalt, inclusiv în partea lui rănită, dacă eu nu voi avea niciodată grijă de a mea, persistând în a nu o iubi, în a o respinge?

Cuvântul lui Isus lasă să se înţeleagă că maniera mea de a iubi pe aproapele meu se aseamănă cu maniera mea de a mă iubi. Îngrijind rana mea, îmi dau seama că devin mai sensibil la partea rănită a celuilalt. Până la această profunzime a adevărului meu va fi nevoie să cobor. Fără aceasta, nu voi întâlni partea rănită din celălalt. Pe de altă parte, n-aş fi crezut niciodată posibil să comunic astfel cu ceilalţi, chiar dacă ei nu ştiu nimic despre aceasta. şi aceasta aruncă o lumină neprevăzută asupra celui sau celei care m-a rănit. Ca şi cum acest „a suferi cu”, contra oricărei aşteptări, mă va face să aparţin familiei umane: auto-compasiunea mi-a dezvăluit că în definitiv eu sunt pe aceeaşi navă… şi iată că am sfârşit cu sentimentul de abandonare!

Contactând partea mea cea mai profundă – cea despre care numai eu singur-ă ştiu cât este de rănită -, am fost pus imediat în contact cu partea cea mai intim sensibilă şi dureroasă a oricărei fiinţe umane: izolarea a luat sfârşit pentru totdeauna, eu am experimentat în întreaga mea persoană, fără să fi căutat, profunda înrudire a oamenilor.

CE SĂ FACEM CU MÂNIA?

O nedreptate îndurată odată, „lovituri necinstite” din cotidian, o relaţie problematică pe care nu ajung să o domolesc… În toate cazurile, eu „încasez” fără a spune nimic, sperând în zile mai bune care nu mai vin. Şi spun, cu un pic de vehemenţă: „Nu am dreptul să mă plâng când văd ce li se întâmplă altora, catastrofele din lume”, etc. ca şi cum am putea măsura suferinţele pentru a le compara! Este foarte probabil că am învăţat (că am fost învăţată) de foarte tânăr-ă să-mi sufoc mânia, protestarea mea şi chiar, pur şi simplu, plângerea mea. În momentul funeraliilor, prima calitate recunoscută defunctului este adesea aceea că „nu s-a plâns niciodată”!

Din fericire, personajele biblice sunt departe de a fi atât de condiţionate: psalmiştii, Iov, Ieremia, Ilie, Iona etc, sunt cei la care se plânge, se protestează şi se contestă cel mai mult. Or, niciodată Dumnezeu nu face represalii unui om care s-a plâns, s-a supărat, s-a revoltat, fie şi contra Lui. Este cazul aşadar să contestãm civilizaţia noastră… stoico-creştină, mai degrabă decât iudeo-creştină[7]: pentru evrei – şi pentru evreul Isus -, plângerea, protestarea şi mânia fac parte din procesul de iertare. Ele sunt chiar constitutive ale iubirii!

Poate că îmi sufoc mânia pentru a nu deveni dependent de persoana care mi-a cauzat rău – pentru a evita să mă închid în acest „a-suferi-contra” despre care a fost vorba. Dar nu înseamnă aceasta ceva de genul a arunca şi copilul odată cu apa de baie? Într-adevăr, dacă sunt dintre cei care refuză să-şi sărăcească viaţa lor relaţională, mai devreme sau mai târziu eu descopăr că „a-suferi-contra” este o etapă de neocolit. Provizorie, dar de neocolit. Este vorba de a face experienţa neprevăzută a unei a treia căi: am fost pentru mult timp închis-ă în alternativa „a te lăsa zdrobit” sau „a zdrobi la rândul tău”, fără a bănui că o a treia cale este posibilă, cale care are drept nume „a rezista”.

Iov, o mânie exemplară

Nici a mă lăsa zdrobit, nici a zdrobi, ci a protesta, a contesta, a striga nedreptatea, a înfrunta sau a confrunta, deci a rezista şi, mai mult decât orice, a-mi da seama că Dumnezeu, Cel cu Totul Altul, stăpânul Vieţii – puţin contează cum îl numesc - , suportă foarte bine ca eu să mă întorc contra Lui! Pe această cale, Iov este deosebit de inspirator. Prietenii săi, nesuportând violenţa verbală prin care el îşi exprimă mânia, îl brutalizează, impunându-i tăcerea şi culpabilizându-l. El se întoarce atunci contra lui Dumnezeu şi declară: „Tocmai lui Şadai îi vorbesc şi lui vreau să-i adresez reproşurile mele” (13,3) Or, Şadai însemnă „cel Puternic”. Este ca şi cum Iov ar spune: vreau pe cineva în faţa mea, un vizavi consistent, capabil să suporte mânia mea, o mânie legitimă; îmi revendic dreptul de a simţi nedreptatea care mi-a fost făcută; ceea ce contează mai presus de orice este a rămâne eu însumi, cât mai aproape de ceea ce trăiesc.

Dar este adevărat că pe moment, Iov îşi ocultează mânia şi o proiectează asupra lui Dumnezeu, care devine „cel Rău” îndârjit să-l distrugă fără motiv: „Eram liniştit şi El m-a frânt. M-a apucat de ceafă şi m-a făcut bucăţi” (16,12). Poate că mă recunosc în aceste pasaje în care, neavând nici un vizavi uman capabil să primească contra-violenţa sa legitimă, Iov îi atribuie propria sa mânie lui Dumnezeu. În acest capitol 16, el nu se poate împiedica să vadă în El „un animal sălbatic care sfâşie” , „un zdrobitor de cranii”, „un războinic care duce asaltul”. Îi lipseşte lui Iov un martor binevoitor care să-i întindă o oglindă: nu crezi că tu eşti acela care are dorinţa de a sfâşia, de a zdrobi, de a ataca… şi, sincer, ai şi de ce, după tot ceea ce ai „încasat”?!

Multe persoane recunosc că nu-şi pot exprima mânia „pentru că ar fi devastatoare”: pentru că lor însele le e frică de ea. Or, când o sufocăm şi o atribuim CELUILALT, ea este mai puţin ameninţătoare. Avantajul suplimentar este că credem atunci că am găsit un sens suferinţei noastre: sunt sută la sută victimă (nu există nici o contra-violenţă în mine) pentru că CELĂLALT este sută la sută agresor. „m-a zdrobit din toate părţile […] S-a aprins de mânie împotriva mea, S-a purtat cu mine ca şi cu un vrăjmaş (19,10): totul se explică! În ce moment constatăm că toate acestea sunt fantasmatice? Exact atunci când, încetând să facem noi înşine toate întrebările şi răspunsurile, îl confruntăm (stăm faţă în faţă cu) în sfârşit pe CELĂLALT.

Şi acolo, este posibil să ne identificăm cu Iov: când el încetează să se distrugă (ca în cap.3) şi când încetează să dispară într-o gaură de şoarece delegându-i lui Dumnezeu propria sa mânie, el îndrăzneşte să-l înfrunte pe acest Altul imaginar cu atotputere distructivă. El ajunge atunci în contact cu frica de a fi omorât dacă transgresează injoncţiunea de a tăcea rămânând victimă. Şi iată că acest Altul imaginar se prăbuşeşte chiar în momentul în care Îl înfruntă: „Abţineţi-vă să vorbiţi şi voi vorbi eu, întâmple-se orice s-ar întâmpla! Îmi iau carnea (trupul)  în dinţi [tot corpul meu se concentrează acum în dinţii mei gata să muşte, să smulgă, să distrugă; sunt gata să mă bat pentru a mă apăra] şi sufletul meu / viaţa mea îl expun în mâna mea [nu mai am nimic de pierdut]. Mă va ucide, fie ! Îl aştept! Numai în faţa lui justific (pot justifica) căile mele [să iau partea mea, să denunţ nedreptatea]” (13,13). Să notăm că frica de a fi omorât dispare chiar în momentul în care îi face faţă Celuilalt, ocupându-şi propriul teritoriu pentru a-l apăra.

Ieşirea este instantaneu acolo: nu, el nu va muri, „aceasta [această confruntare] se va întoarce, pe de altă parte, spre salvarea mea [voi ieşi de acolo], pentru că înaintea feţei Sale nu se prezintă un necredincios [cineva care se refuză relaţiei cu Dumnezeu]”. Culmea, este că în final – la sfârşitul acestei Cărţi biblice -, toate reproşurile, contestările, revoltele lui Iov duc la felicitări din partea acestui Dumnezeu care, cu siguranţă, apreciază confruntarea: „Slujitorul meu Iov a vorbit bine despre mine!” (42,7 repetat în v.8). Pentru ce un asemenea deznodământ? Pentru că puţin contează reprezentările imaginare, acuzaţiile injuste, proiecţiile „delirante”. Ceea ce contează mai presus de orice, este faptul că Iov nu a rupt niciodată relaţia cu Cel cu totul Altul, nu a încetat niciodată să-I vorbească. Noul Testament va da o confirmare strălucită acestei intuiţii: numai legătura cu CELĂLALT (uman sau divin) face viaţa posibilă în pofida a orice.

Istoria lui Iov mă poate întâlni în măsura în care ea zugrăveşte cea mai rea dintre situaţii: nu văd pe nimeni în anturajul meu care să poate primi expresia mâniei mele şi păstrez totul pentru mine. Poate că a venit momentul să mă adresez acestui cu totul ALTUL pe care îl cunosc numai de departe. Nimic nu mă împiedică să Îl pun în discuţie: „Dacă există cineva acolo sus, ar merita să fie pedepsit” se revolta într-o zi o muncitoare. Dar acolo unde demersul devine fructuos este atunci când încep să Îl apostrofez direct: încet-încet descopăr că există cineva de faţă. Şi cu cât în confrunt (El este destul de mare pentru a suporta aceasta, scria Kierkegaard), cu atât devin eu însumi consistent-ă: mă grupez, mă unific pentru a mă apăra, pun capăt (cel puţin provizoriu) divizării mele interioare pentru a-mi lua partea… Şi aceasta mă structurează.

Autocenzura cea mai rea

Dar există ceva mai rău decât cea mai rea situaţie. Este atunci când autocenzura merge până la a mă împiedica să răspund CELUILALT (uman sau divin), care se arată a fi totuşi gata să primească mânia mea. Acesta este cazul lui Cain care se simte nedrept tratat, mânia lui dublându-se prin sentimentul de a-şi fi pierdut rangul. Ascultarea şi solicitudinea Celui cu totul Altul rămân fără efect: „Pentru ce te-a ars aceasta şi pentru ce ţi s-a posomorât faţa?” (Gn 4,6)[8]. Continuarea povestirii dă impresia că Cain este lovit de mutism. Creatorul este bine plasat pentru a şti că este urgent, pentru persoana descompusă de furie şi umilire, să exprime în cuvinte ceea ce trăieşte. Este posibil să fac parte dintre acele persoane care au fost ciocănite încă din copilărie: „Ce urât(ă ) eşti când eşti mânios (mânioasă)!” Nimic mai determinant ca aceasta pentru a pune în loc mutismul, în timp ce s-ar fi cuvenit să se acorde empatie: „Ce aer nefericit ai! Ai putea să-mi spui ce te devastează?”

În Biblia ebraică, Dumnezeu se mânie de o sută şaptezeci de ori, iar oamenii numai de patruzeci de ori. Antropomorfism curat? Cum vedeau autorii biblici „nasul” lui Dumnezeu „arzând”[9]? Poate că era – este o manieră de a spune că mânia este întotdeauna autorizată şi binecuvântată în calitate de căutare de relaţie – indiferenţa care conduce dimpotrivă la ruptura relaţiei: faptul că Dumnezeu se mânie mult mai des decât oamenii şi că aceştia sunt creaţi după chipul lui este suficient atunci pentru a ne dedramatiza şi deculpabiliza pentru accesele noastre de mânie!

În nici un moment, în istoria lui Cain şi Abel, Dumnezeu nu-i spune lui Cain că este bine sau rău să fie mânios, cu atât mai puţin dacă mânia lui este legitimă sau ilegitimă: cenzura nu vine în nici un caz de la El! Cain este supărat, punct şi asta-i tot. Pierzându-şi cumpătul şi consistenţa, el este ameninţat în chiar identitatea lui: el are nevoie de ajutor. Chiar dacă el îl acuză pe Dumnezeu pentru prejudiciu[10], Dumnezeu se oferă ca punching-ball. Nu aceasta aş aştepta de la un adevărat prieten? Să-mi permită să-mi exprim mânia chiar dacă nu o merită, să mă încurajeze să numesc ceea ce fierbe în mine, aşa încât încet-încet să mă pot explica şi linişti?

Iată de ce este foarte regretabil să „cenzurăm” Psalmii punând între paranteze pasajele în care se verbalizează mânia  şi nevoia de răzbunare: autorii psalmilor, ca multe alte persoane biblice, nu-şi interzic nimic din ceea ce se petrece în ei. Ei îi vorbesc despre acestea Celui care, luându-i întotdeauna aşa cum sunt, le poate readuce pacea în inima lor. Îi mulţumesc lui Dumnezeu de a putea fi ei înşişi şi găsesc astfel împlinire pentru rugăciunea lor. Terapie indispensabilă, când ştim că mâniile cenzurate recad, mai devreme sau mai târziu, asupra persoanei care nu este de vină pentru aceasta. „Peste tot şi întotdeauna oamenii nu pot sau nu îndrăznesc să atace obiectul care le motivează mânia, scrie R. Girard, ei îşi caută în mod inconştient substitute şi cel mai adesea găsesc aşa ceva.[11]” Şi astfel Cain îşi va întoarce mânia împotriva lui Abel şi „va trece la act”.

Rădăcinile sentimentului de nedreptate

Dar ce îl împiedică să ridice capul, să-l înfrunte pe Cel cu totul Altul, să-i spună cât de nedrept se simte tratat? Ce şi cine l-a redus la tăcere? Iniţiind o ofrandă „pentru Domnul” posibil să se fi întors spre Singurul care putea să-i garanteze un tratament just? Citind textul de aproape, ne dăm seama că, fără îndoială, Cain nu s-a simţit niciodată recunoscut şi valorizat în fiinţa lui, independent de acţiunile lui meritorii. Problema era veche: lovit de mutism, ros de o relaţie mortiferă cu mama sa Eva[12], nefiind niciodată iubit pentru el însuşi (Adam este de altfel remarcabil de absent din relatare), Cain nu se supunea oare de mult timp acestei compulsii pe care mulţi o cunosc din interior: a trebui să dovedească mereu?

Şi aceasta nu este niciodată îndeajuns: ofranda nu este suficientă; celălalt (Abel) este, în mod imaginar, perceput ca cel care este recunoscut şi pus în valoare. Şi iată că şi Dumnezeu face la fel. În mod sigur, gândeşte Cain, nu există decât arbitrar! Departe de a fi „un defect urât”, gelozia este aici ceea ce îi dezvăluie lui Cain propriul sentiment de inconsistenţă şi frica lui teribilă de a dispărea. Episodul ofrandei este picătura de apă care debordează vasul. Dar Cel cu totul Altul, aici, este cel care refuză funcţionarea mortiferă a omului: nu este nevoie de performanţă (religioasă sau alta) pentru a merita să fii valorizat şi iubit. Aceasta ar putea fi ocazia visată pentru Cain de a-şi clama în sfârşit nedreptatea, de a lăsa să iasă o mânie de multă vreme ocultată, de a se afirma pentru prima oară în viaţa lui. Dumnezeu nu i se oferă oare drept vizavi pentru a-i permite lui Cain să-I reproşeze nedreptatea resimţită de atâta timp?

Şi această „autorizare” mi s-ar adresa şi mie? Recunoscând că am dreptul la mânia mea, contactând-o ca pe o nevoie legitimă a mea, eu văd tot mai clar că ea este în legătură cu setea mea de dreptate: ea este semnul că eu nu am renunţat încă la dreptate. Eu remarc în jurul meu cum unii nu reacţionează nici chiar atunci când sunt victime ale unei noi nedreptăţi: ne mai aşteptând să fie auziţi şi reabilitaţi, ei nu mai au energie nici măcar pentru a se mânia. Se aseamănă unor morţi-vii şi îmi spun că eu încă prefer inconfortul mâniei: ea mă face să simt că sunt totuşi în viaţă, că nu abdic în faţa nedreptăţii.

Când un vizavi, la fel ca o oglindă, mă reflectă cât de supărat sunt fără a purta nici o judecată asupra mea, fără a mă culpabiliza, eu mă aflu, ca să zic aşa, confirmat în existenţa mea: niciodată nu am fost atât de consistent în proprii mei ochi! Eu nu sunt de acord să fiu tratat astfel: simplul fapt de a o spune – şi atât de posibil de a fi auzit – îmi permite să mă distanţez, să mă diferenţiez de nedreptatea îndurată. Dar voi avea eu curajul de a mă confrunta direct cu persoana care mi-a făcut rău? Sau, pur şi simplu, mă voi simţi eu capabil să-l acuz pe celălalt, să mă opun lui fără să mă îmbolnăvesc din cauza asta mai dinainte? Dacă eu constat o mare disproporţie între emoţiile mele şi realitate, este fără îndoială pentru că nedreptatea îndurată are rădăcini mai vechi. Aproape sigur că am ştiut încă de foarte tânăr cât mă costă să mă opun.

Totuşi niciodată nu este prea târziu, în acest domeniu, pentru a face reeducarea! Vedem adesea persoane foarte înaintate în vârstă „făcând numai după capul lor” pentru prima dată în viaţă. Empatia şi susţinerea unei singure persoane pot fi suficiente pentru a-mi exorciza frica şi a o transforma în mânie. Îndrăznesc atunci să spun nu şi contra-violenţa mea interioară dispare pe măsură ce creşte capacitatea mea de a mă confrunta cu altul.  Acum, eu văd din interior că, la modul cinstit, nu i se poate reproşa violenţa cuiva, căruia, în mod sistematic, i s-a refuzat ascultarea mâniei şi a sentimentului de nedreptate.

Liber să ridic capul

Dumnezeu faţă de Cain în cartea Genezei, Isus faţă de adversarii lui în Evanghelia lui Ioan intervin de aceeaşi manieră pentru a preveni trecerea la fapt – dându-i interlocutorului libertatea sa: „Dacă faci… şi dacă nu faci bine [Dumnezeu nu dă nici o reţetă, dar Cain are de ales]… pentru a ridica” (Gn 4,7). A ridica ce? Faţa posomorâtă, deoarece Cain şi-a pierdut rangul. Totul depinde deci de ceea ce vreau: dacă scopul meu este acela de a ridica capul şi de a putea să mă privesc din nou în oglindă, după ceea ce am îndurat, eu am întreaga libertate de a mă concentra asupra a ceea ce sunt în mod profund, asupra acestei feţe unice şi de neînlocuit pe care Cel cu totul Altul şi mulţi alţii nu o vor pierde niciodată din memorie.

Îl pot auzi pe Dumnezeul Genezei comparând contra-violenţa mea cu un animal „pitit la uşa mea”, pe care mie îmi revine să-l ţin la picior mai degrabă decât să-i dau drumul asupra duşmanului meu pentru a-l răni sau a-l ucide. Aceasta ia exact timpul de a reflecta: ce vreau eu cu adevărat? Să rup definitiv relaţia sub lovitura unei mânii pe care aş regreta-o mai târziu? Să repar nedreptatea în timp ce încă am dorinţa de a-i face celuilalt de zece ori răul pe care mi l-a făcut?

În timp ce reflectez la ceea ce mi-ar place să-i fac şi îi mărturisesc unei terţe persoane răzbunările care îmi vin în minte, vulcanul se răceşte. Lava devastatoare se transformă în sol fertil: departe de a-mi renega mânia, eu o primesc acum ca pe forţa mea de viaţă. Ea îmi dă o considerabilă energie pentru a face faţă nedreptăţilor. Canalizată, ea devine sursă de inspiraţie: eu iau în considerare conduita sau conduitele de adoptat. Nu vreau nici să fug de persoana respectivă, nici să o distrug şi nu vreau să-mi sufoc mânia care este motorul luptei mele pentru dreptate. În domeniul relaţiilor interpersonale am suferit un prejudiciu. În acest domeniu deci voi lua propria mea apărare: lucrurile vor fi spuse – chiar dacă nici o reparaţie nu va avea loc.

Canalizarea energiei diferenţierii

Dacă am decis să nu-mi evacuez mânia punând astfel capăt relaţiei (prin fugă sau agresiune ireparabilă), eu constat că este posibil să o „metabolizez” căutând dreptatea. Aceasta înseamnă că eu am renunţat să devin justiţiar. Justiţiarul se crede deţinător al dreptăţii cu D mare. Nu numai că se înşeală enorm (Cain îl ucide pe Abel care nu are nici o vină), dar nedreptatea pe care o comite la rândul lui nu domoleşte cu nimic sentimentul lui de nedreptate iniţial care este la un alt nivel. Se ştie că în închisoare, mulţi deţinuţi se simte mai victime ca oricând; aparent insensibili la răul pe care l-au făcut, ei sunt ca în aşteptare pentru a fi ascultaţi şi reabilitaţi în ceea ce au îndurat în mod injust mai înainte.

Ca mulţi alţii, poate că aspir la dreptatea perfectă… dar nu vreau să devin nedrept. Timpul reflecţiei este adesea şi cel al rugăciunii(chiar şi revoltată): „Îmi vei face Tu dreptate, da sau nu? Sunt eu condamnat să-mi fac singur dreptate? Oare o dreptate pentru toată lumea este ea posibilă?” Îndoiala începe să se insinueze: „Sunt eu într-adevăr sigur de interpretarea pe care o dau faptelor? Nu-mi lipsesc oare ceva elemente? Am eu dovada definitivă că celălalt merită aceasta sau aceea? Şi dacă el nu este decât un detonator? Nu risc oare să-l „fac să plătească” nedreptăţi mai vechi? Este el absolut singurul care mă împiedică să trăiesc?”

Sunt astfel pe cale să acced la ceea ce este mai divin în om: setea mea de a  fi justificat, apărat, reabilitat. Aud ca pentru prima oară recomandarea lui Isus: „Căutaţi mai întâi împărăţia lui Dumnezeu şi dreptatea lui şi toate lucrurile vă vor fi date pe deasupra!” (Mt 6,33). Este de căutat, neobosit, fără a putea vreodată afirma că am pus mâna pe ea. Şi este mai întâi o chestiune relaţională: Cel cu totul Altul iniţiază viaţa din capul locului la plural, pentru că o împărăţie presupune subiecţi, relaţii interpersonale – am putea auzi - căutaţi mai întâi relaţionalul lui Dumnezeu şi dreptatea sa!

Mânia fecundă este cea care încet încet se desparte de dreptatea cu D mare: nu pretind să deţin adevărul ultim asupra a ceea ce s-a petrecut, ignor prea multe lucruri despre celălalt şi despre mine însumi pentru a-mi imagina că aş fi perfect drept în reacţia mea la nedreptatea îndurată, îi las lui Dumnezeu grija de a restabili Dreptatea acum sau mai târziu. Şi dacă nu cred într-un Dumnezeu garant al Dreptăţii, atunci mă las inspirat de ateul Albert Camus: „Cel care nu poate şti totul, nu poate ucide totul […] Revolta nu are în vedere decât  relativul şi nu poate promite decât o demnitate certă asortată cu o dreptate relativă. Ea ia hotărârea unei limite în care se instalează (devine?) comunitatea oamenilor.[13]”

Iov, Iacov, autorii Psalmilor, nenumăraţi oameni în Biblie şi în istoria umanităţii au rămas în viaţă în măsura în care nu s-au desolidarizat de mânia lor. Se întâmplă ca singurul mijloc de a rezista să conste în a spune: „Voi rămâne eu însumi, am dreptul la ceea ce simt, refuz să numesc această nedreptate altfel decât după numele ei, voi continua să spun adevărul meu până când voi fi auzit chiar dacă aceasta ar trebui să dureze toată viaţa mea.” Dacă accept să consum fructul amar al mâniei până la capăt, voi descoperi nucleul dur al identităţii mele: este ceva ce nimeni nu-mi va putea niciodată lua. Acolo stă, indestructibilă şi eternă, exigenţa mea de dreptate. Îmi dau seama că ea este acum deparazitată de atotputernicie. Niciodată nu am fost atât de eu însumi… şi îi mulţumesc mâniei mele de a mă fi diferenţiat, în definitiv, de altul: ea m-a pus în contact în mine cu ceea ce nu va fi niciodată confundat cu altul; sunt ireductibil altul, şi, de acum înainte, de la această diferenţiere binefăcătoare voi căuta un teren de înţelegere cu altul.

BUCURIA DE A FI UNIFICAT

Dacă mânia este înainte de toate energie care permite să ne diferenţiem de altul, se înţelege de ce Dumnezeu refuză ofranda lui Cain. Cu riscul de a trece drept un Nedrept, El începe să se diferenţieze de caricatura Lui cu care se mulţumeşte Cain: nu, El nu este acest lacom de servilitate umană care seamănă teribil cu reprezentarea pe care Cain şi-o face despre mama sa. Opunându-se unei ofrande făcute în acest spirit, nejucând jocul, El încearcă să trezească în Cain dorinţa de a trăi diferit de ceilalţi, bucuria de a fi unic, fără comparaţie şi fără dependenţă, liber şi responsabil de alegerile lui.