[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]




Lytta Basset

Sã ne vindecãm pentru a ierta

 

Cine este Lytta Basset si mai multe texte traduse pe site aici


Din volumul
ENQUETE AU COEUR DE LETRE,
Georges-Emmanuel Hourant, entretiens avec dix-sept guides spirituels


Mai mult din aceastã carte,
Enquęte au coeur de l’ętre, si despre autorul ei: aici


Cum să ne eliberăm de suferinţă? Putem ierta? Biblia, ne explică Lytta Basset, la cincizeci de ani, pastor protestant la Chancy, aproape de Geneva, şi profesoară de teologie practică la universitatea din Lausanne, răspunde concret acestor întrebări. Lectura pe care o face acestor chestiuni se distanţează deliberat de morală, pentru a face din vindecarea rănilor noastre o adevărată cale spirituală.

Dar învăţătura Lyttei Basset nu se inspiră numai din cunoaşterea de texte. Ea se înrădăcinează şi în propria sa experienţă. Aceea, mai întâi, a unei fetiţe care a cunoscut „răul îndurat”, mult timp refulat în străfundul memoriei ei, înainte de a fi extirpat la capătul unui lung demers terapeutic, şi obsedată de sentimentul culpabilităţii. Cea, apoi, a unei tinere femei de treizeci de ani care, spune ea, l-a întâlnit pe Christos la Djibouti. <Ceea ce mi s-a întâmplat, afirmă Lytta Basset, este de ordinul experienţei primilor martori ai Învierii. Mi-au trebuit ani întregi pentru a putea vorbi despre aceasta, şi chiar pur şi simplu pentru a o putea integra în viaţa mea. Dar exact acolo a început calea pentru mine. Cel mai important nu este „viziunea” fulgurantă pe care am avut-o despre Christos, ci sentimentul de pace incomensurabilă şi de iubire pe care l-am trăit atunci. După aceea, am putut să înţeleg cuvântul lui Christos, care revine în toate relatările de după Înviere: „Pacea să fie cu voi”. În acelaşi timp m-am simţit iubită, de o manieră personală, aşa cum niciodată n-am fost>.

La mai bine de douăzeci de ani după aceea, Lytta Basset întrupează pentru multe persoane „bucuria care nu poate fi luată” şi „puterea de a ierta” pe care le evocă în cărţile sale, şi strălucirea sa spirituală se întinde mult dincolo de mica comunitate al cărei pastor este.

În abordarea răului, dumneavoastră puneţi înainte „răul îndurat”, care precede după dvs „răul comis”. Repuneţi  în cauză noţiunea, atât de importantă în teologia creştină, a păcatului originar?

Teologia, ca şi filosofia de altfel, s-a interesat foarte puţin de răul îndurat. Eu văd aici efectul refulării, în sensul psihanalitic al termenului. În realitate, fiinţa umană, înainte chiar de a avea o oarecare putere, începe prin a suferi, adesea încă din pântecul matern. De aceea eu spun că răul îndurat este primar, pentru că este primul în experienţa noastră. Aceasta nu goleşte totuşi noţiunea de păcat originar de orice sens. Cuvântul „păcat” semnifică „a fi separat de Dumnezeu”. Când o fiinţă umană suferă încă de la începutul vieţii ei, ea dezvoltă tendinţa de a se replia în sine – mai ales dacă nu este însoţită (consiliată), susţinută, în această suferinţă. Ea se separă atunci de ceilalţi şi, în final, de Celălalt care este Dumnezeu. Dar nu o face în mod expres! De aceea noţiunea de păcat originar nu este falsă. Dar este reductoare pentru că nu spune, după părerea mea, decât jumătate din adevăr.

Aşadar, după dumneavoastră, suferinţa stă la originea separării şi nu invers.

Absolut. Această idee se află în Evanghelii. Isus nu spune niciodată: „Veniţi la mine, voi cei păcătoşi, cei vinovaţi”, ci întotdeauna: „Veniţi la mine, voi cei trudiţi şi împovăraţi”!

Nu putem spune, pe de altă parte, că această separare, în aici-şi-acum –ul vieţii noastre, este cauza suferinţei noastre?

Există aici un cerc vicios în care ne împotmolim foarte adesea prea repede. Noi întreţinem atunci suferinţa tot atât pe cât o îndurăm.

A susţine un asemenea discurs nu riscă să eludeze responsabilitatea faţă de răul pe care îl comitem ?

A vedea că răul pe care îl reproducem şi îl facem altora are o origine îndepărtată în suferinţele pe care nu ni le-am elucidat nu vrea să spună că noi nu avem nici o influenţă mai presus. Lucrarea noastră este de a ne chestiona cu privire la funcţionarea, disfuncţionarea noastră mai degrabă, şi de a urca înapoi la sursă. Apelul la responsabilitate pe care îl aud de-a lungul întregii Biblii nu înseamnă: „Eşti oribil, meriţi scaunul electric”, ci „Întreabă-te asupra raţiunilor pentru care disfuncţionezi, începe cel puţin prin a spune: „Nu este normal, eu nu mai pot continua aşa.” Şi apoi: „Du-te în adâncul tău cel mai profund, până la rănile care nu s-au închis.” Apriori, nimeni nu are în mod special dorinţa de a face această lucrare; trebuie cu adevărat să fii împins acolo de necesitate. În acest sens, disfuncţionările noastre sunt utile, sunt ca şi nişte sonerii de  alarmă care ne spun: „Nu stai chiar aşa de bine cum ai impresia.”

Cum funcţionează concret aceste sonerii de alarmă?

Sunt, mai întâi, ceilalţi care ne vor alerta, făcându-ne reproş. Dacă nu-l auzim, corpul nostru, de asemenea, prin simptomele lui, poate funcţiona ca o sonerie de alarmă.

Unele persoane, în mod manifest, au capacitatea de a auzi şi altele nu. Pentru ce? Există aici ceva, se pare, destul de inexplicabil…

Eu m-am epuizat mult timp încercând să răspund la această chestiune, până acolo încât am decis că era o falsă chestiune. Tot aşa ca originea răului, şi originea vindecării (sau a salvării) ne scapă. În relaţiile cu ceilalţi care par fără ieşire, atunci când constatăm că celălalt, în mod clar, nu înţelege, singura atitudine justă este aceea de a reveni la tine însuţi. Şi de a te întreba: „Ce anume mă împinge situaţia aceasta să înţeleg? Să formulez ca act, sau ca vorbire? Cum aş putea să cresc?” Veţi fi adesea uimiţi de rezultate. Chiar dacă am înţeles o grămadă de lucruri, avem încă mult de crescut şi ceilalţi ne vor oferi ocazia.

Cum ne invită Biblia să ne eliberăm de suferinţă?

Un răspuns la această întrebare se află în atitudinea Slujitorului suferind descrisă în Isaia(52,13 la 53,12). Versetul central al textului spune: „El şi-a stabilit mormântul împreună cu cei răi, pentru că a făcut non-violenţă şi pentru că nu exista non-minciună în gura lui”. A face non-violenţă, înseamnă a accepta în mod profund că lucrurile au fost aşa cum au fost şi că nu avem puterea de a le schimba. Non-minciuna, înseamnă a spune realitatea, fără a căuta nici să o negăm, nici să o minimalizăm, nici să o amplificăm. Ceea ce este eliberator este a le asocia pe amândouă. Pentru tradiţia creştină, Christos întrupează idealul Slujitorului suferind. Dar orice fiinţă umană, creştină sau nu, este chemată să adopte această atitudine.

O atitudine care constă, cu alte cuvinte, în a nu ne prăbuşi în sentimentul de  culpabilitate, şi în a nu reproduce în mod inconştient răul pe care l-am îndurat.

Reproducem răul atât timp cât rămânem în inconştienţă. De aceea eliberarea trece în mod obligatoriu printr-o luare la cunoştinţă şi textul o enunţă în toate literele: „Noi nu înţelegeam dar acum înţelegem”. Pentru că este jalnic, pentru că nu se apără, Slujitorul suferind pare vinovat şi ceilalţi îl acuză. Aşa încât ne descărcăm asupra altuia din refuzul nostru de a vedea ceea ce nu merge în noi. Invers, atunci când suntem suferinzi sau persecutaţi de către alţii, găsim întotdeauna ceva să ne reproşăm. Acolo, Slujitorul suferind înţelege că nu el este vinovatul; el poate atunci să-i numească „răi”, răufăcători. Este esenţial, căci aceasta îi permite să basculeze de partea eliberării.

A putea în sfârşit numi pe cel vinovat, nu înseamnă a ieşi din confuzie, din pierderea reperelor în care ne-a aruncat răul îndurat, în special atunci când venea de la cei apropiaţi?

Această confuzie îngrozitoare în care suntem purtaţi să credem că noi suntem vinovaţi de ceea ce ni s-a întâmplat este acel tohu-bohu din Geneza. De îndată ce Dumnezeu face operă de creaţie, acest tohu-bohu dispare. De îndată ce îl numim pe vinovat, o distanţă se stabileşte şi confuzia încetează. Începând de acolo, la fel ca Slujitorul suferind, noi putem să ne facem solidari celor răi, făcând act în acelaşi timp de non-violenţă şi de non-minciună. Exact la aceasta ne invită Christos: „Iubiţi pe duşmanii voştri.” Cel mai dificil nu este atât de a-l iubi pe celălalt cât de a admite că este un duşman! Mai ales, aveţi dreptate în a sublinia, atunci când celălalt este un apropiat. Mulţi oameni îşi refuză astfel din toate puterile să recunoască că tatăl lor, mama lor, soţul/soţia lor etc au putut să se comporte ca un duşman în privinţa lor.

Această atitudine constând în a ne face solidari, în pofida a orice, celor care ne-au făcut să suferim, depinde numai de decizia noastră?

Textul spune: „Dacă viaţa ta se depune ca ofrandă pentru păcate…” Există aici o decizie de luat. Dar cine o ia? Ambiguitatea gramaticală a limbii ebraice nu permite să spunem dacă acesta este Dumnezeu sau însuşi Slujitorul suferind. Această ambiguitate este magnifică, căci ea arată că este o lucrare comună. Eu nu pot disocia, în realitate, propria mea acţiune, bunăvoinţa mea, de ceea ce face Dumnezeu prin mine. Continuarea textului este o lungă descriere a eliberării, nu numai a Slujitorului suferind ci şi a multora din cei care îl înconjoară…

Prin ce proces propria mea eliberare îi ajută pe alţii să se elibereze?

Refuzând să reproducă violenţa dar rămânând în acelaşi timp inflexibil cu privire la adevăr, Slujitorul suferind îi invită pe ceilalţi să se întoarcă spre ei înşişi şi să efectueze lucrarea pe care el însuşi a împlinit-o deja. Dar lor le rămâne alegerea. Unii, încă o dată, vor auzi, alţii nu… Cele două atitudini sunt simbolizate de cei doi răufăcători care îl înconjoară pe Christos pe cruce.

Ascultându-vă, am sentimentul că Christos este pentru dvs mai ales un maestru spiritual, adică cineva care a evoluat, a realizat o adevărată cale şi apoi a dat o învăţătură foarte profundă invitând la urmarea acestei căi

Pentru mine Christos este în acelaşi timp, cum spune Tradiţia, „om adevărat şi Dumnezeu adevărat”. Dar o întreagă parte a Bisericii a insistat mai ales asupra acestui al doilea aspect. Or, eu cred că Christos a deschis şi o cale, pentru orice fiinţă umană, de perfecţiune, de desăvârşire, nu în sens moral, ci în sens spiritual. Este ceea ce ortodocşii, fideli învăţăturii Părinţilor primari, numesc „proces de îndumnezeire”.

Tradiţia creştină afirmă că Christos a fost singurul care a făcut posibilă această cale…

Eu nu mă pot pronunţa pe tema altor religii. Dar, în ceea ce mă priveşte, eu n-aş fi putut să o încep, nici să o continui fără el. Pentru mine, Christos nu este numai un maestru spiritual, el este Cel Viu, cel care a ieşit viu din moarte.

Dacă este posibil să ne eliberăm de suferinţă, este posibil să iertăm şi cum?

În Evanghelia după Matei (18), Petru îl întreabă pe Isus: „De câte ori, dacă fratele meu va comite un păcat contra mea, voi neglija aceasta ( îl voi ierta)? Până la şapte ori? Isus îi răspunde: „Eu nu-ţi spun până la şapte ori, ci până la şaptezeci de ori câte şapte!” Altfel spus: toată viaţa, dacă vrei. Nu este vorba de o poruncă, ci de fructul unei coaceri îndelungate, care este explicitat în textul care precede. La început, ucenicii întreabă: „Care este aşadar cel mai mare în împărăţia cerurilor?” (adică, după mine: „Cum să facem ca să creştem?”) Isus aşează atunci un copilaş în mijlocul lor şi le explică că, pentru a intra în împărăţia cerurilor, va trebui să se coboare la nivelul unui copilaş… Deci să revenim la rădăcina rănilor noastre, atunci când am fost vulnerabili şi când încrederea noastră a fost distrusă.

Apoi, spune Christos, „dacă mâna ta sau piciorul tău te face să cazi, amputează-le şi aruncă-le departe de tine”. În limbaj simbolic, aceasta evocă pentru mine această „punere la distanţă” de care vorbeam adineauri referitor la Slujitorul suferind. Vine promisiunea bucuriei, fructul unităţii interioare, simbolizat de oaia rătăcită care a fost regăsită… Este vorba atunci de a verifica unde suntem noi în acest sens: „Dacă fratele tău a comis o greşeală contra ta, du-te şi caută-l, fă-i reproş!” Apoi există această frază foarte importantă: „Tot ceea ce veţi lega pe pământ va fi legat în cer şi tot ceea ce veţi dezlega pe pământ va fi dezlegat în cer.” Dumnezeu nu are nimic de adăugat la ceea ce se petrece între oameni. Altfel spus: eu nu sunt responsabil de răul pe care l-am îndurat, dar sunt responsabil de ceea ce am făcut cu el. Pe deplin responsabil.

(din volumul: ENQUETE AU COEUR DE L’ETRE,
Georges-Emmanuel Hourant, entretiens avec dix-sept guides spirituels,
col. ESPACES LIBRES, Albin Michel, 2008

Traducerea
Viorica Juncan.
Sublinierile îmi apartin.)