Lytta Basset
Bucuria care nu poate fi luată

fragmente traduse din cartea



Pentru detalii despre carte si posibilitate de achizitionare faceti click pe poza cãrtii.

Cine este Lytta Basset si mai multe texte traduse pe site aici

Notã din 5 iulie 2022
Urmare a unei sesizãri amiabile de încãlcare de copyright
am redus sau sters complet o multime de texte postate,
inclusiv din cele traduse de mine si inexistente în româneste.
Asa e corect.

Cuvânt înainte (:::)
Introducere (:::)
Parabola includerii (:::) 13 iulie 2009
- Un tatã admirabil?
- O suferintã incontestabilã
- O vinã de negãsit
- O suferintã fãrã vinã (:::) 14 iulie 2009
De la vis la realitate
- Întâietatea sentimentelor şi a emoţiilor
Trei criterii pentru a favoriza o lectură respectuoasă a textului (:::)15 iulie 2009
Nerecunoasterea sentimentului de excludere (:::) 16 iulie 2009
Cum cel tânăr îl exclude pe fratele şi pe tatăl lui
Cum cel tânăr trãieste în maniera unui exclus (:::) 21 iulie 2009

PE URMELE BUCURIEI
SUFĂR, deci aspir la A FI
Traumatismul naşterii (:::) 22 iulie 2009
Curajul de a exista - partea 1 (:::) 24 iulie 2009
Curajul de a exista - partea 2 (:::) 27 iulie 2009
Eu sunt învierea si viata (:::) 31 iulie 2009
Fenomenologia câtorva experiente negative
Pentru ce ne-am interesa de experiente ca esecul, vina, frustrarea?(:::) 2 august 2009
Esecul (:::) 6 august 2009
Postare (:::) 20.01.2010
Vina (:::) 24 ianuarie 2010
Frustrarea (:::) 29 ianuarie 2010

Cuvânt înainte

Avem oare dreptul să fim fericiţi? Când bucuria vine absolut singură nu ne punem întrebarea: clipe magice, perioade de fericire intensă, accese de bucurie de a trăi… Dar mereu vine timpul să declarăm retrospectiv, ca pentru a ne convinge de întoarcerea necesară la normal: în orice caz, era prea frumos ca să dureze! Dar, pe moment, nu ne-am întrebat dacă avem dreptul să trăim ceea ce era bun, ca o desfăşurare a pânzelor: ne-a fost dat fără preaviz, ca şi adierile puternice ale oceanului la înconjurul dunei.

Mare este, cu toate acestea, capacitatea omenească de a sufoca sentimentele, inclusiv pe cel al bucuriei. Abia dacă luăm cunoştinţă de el, atât este de vechi, adesea, obiceiul de a alunga un asemenea sentiment – oaspete indecent! Pentru ce o interdicţie cu privire la ceea ce se poate asemăna cu bucuria? Din cauza legăturilor de altădată: un tată, o mamă, un foarte apropiat a fost cândva bolnav, nu puteam să ne permitem… Şi reflexul a supravieţuit: suferinţa altuia este încă trăită ca o interdicţie de a gusta bucuria de a trăi. Condiţionarea a luat amploare odată cu trecerea anilor: cum să fii fericit când lumea suferă atât? În sfârşit, de îndată ce doliul ne loveşte de aproape, vedem decuplându-se sentimentele de ruşine, de mustrări de conştiinţă, de culpabilitate: dacă am ceda în faţa bucuriei care vine, nu ar însemna că iubim mai puţin persoana care a plecat, că o trădăm, o abandonăm?

Chestiunea este relativ clară: îl vom lăsa noi, pentru totdeauna, pe altul să ia ca ostatic bucuria care ne-a fost destinată?Vom invoca iarăşi dezavuarea divină? A fi fericit când un semen de al nostru nu ajunge la fericire, să constituie o insultă la adresa lui Dumnezeu însuşi? Pentru a justifica refularea sentimentelor de bucurie am putea, desigur, avansa faptul că nici o evanghelie nu menţionează râsul  sau surâsul lui Isus. Ni  se povesteşte despre nunta din Cana, despre numeroasele mese luate împreună cu colectorii de impozite, cu fariseii, cu prietenii intimi sau cu mulţimile. Ni  se relatează parabole pline de veselie şi de festinuri, învăţături care vorbesc despre  bucuria Împărăţiei şi a relaţiilor celeste dintre oameni şi Dumnezeu. Ne este arătat Fiul umanităţii luând parte la bucuria oamenilor, apreciind convivialitatea şi fericirea de a fi împreună. Dar rare şi discrete sunt aluziile la exprimarea personală a bucuriei Lui!

Există Lc 10,21 unde El a „exultat prin(sau în) suflul sfânt”. Şi Ioan 11,14 unde El le spune ucenicilor Săi:”Lazăr a murit şi, din cauza voastră, mă bucur că nu am fost acolo, pentru ca voi să credeţi!” Dar dacă luăm evanghelia lui Marcu, care este cea mai veche, suntem frapaţi să vedem că el nu menţionează niciodată bucuria lui Isus. Singurul evanghelist care vorbeşte despre ea în mai multe rânduri şi explicit este Ioan, cel care se desemnează „ucenicul pe care-l iubea Isus”. Vrea el să spună că Isus nu-i iubea pe ceilalţi, sau că îi iubea mai puţin? Cu siguranţă nu, dacă ne amintim de primirea necondiţionată de care beneficiază Iuda în această evanghelie. Expresia mă face mai degrabă să mă gândesc că Ioan se simţea în mod special iubit de Isus: sub pana lui găsim mărturia cea mai vibrantă a cuvintelor şi a gesturilor de iubire ale Domnului (Maestrului).

Iubire fără condiţii care l-a bulversat pe Ioan până acolo încât a descoperit sursa unei bucurii care nu poate fi luată. Aflat tocmai pe punctul de a fi arestat şi torturat la moarte, Isus le spune prietenilor lui: „Pentru ca bucuria mea să fie în voi şi pentru ca bucuria voastră să fie perfectă”. Nu-i aşa că există o bucurie cu totul paradoxală? Dacă Isus n-ar fi trăit-o şi resimţit-o cum ar fi putut să spună asemenea lucru, în trei rânduri, la câteva ore de arestarea lui? In acest acelaşi registru, multe persoane sunt permeabile la bucuria altuia care se exprimă prin lacrimi. Ele ştiu din experienţă că a plânge nu înseamnă întotdeauna că eşti nefericit. Când plângem din compasiune, din comuniune, din intensă comunicare, este o bucurie foarte blândă care instaurează cea mai solidă dintre legăturile dintre doi oameni.

Dacă Isus era „om adevărat” şi nu numai „Dumnezeu adevărat”, nu trebuia el să cunoască ceva despre interdicţia bucuriei? Nu era el, mai mult decât oricare altul, conştient de nefericirea semenilor lui? Nu-i vedea el pe toţi cei pe care nu-i vindecase, pe ceilalţi, orbi, leproşi, paralitici, respinşii din Palestina? Nu ştia el, mai bine decât oricine, suferinţa atroce pe care urma să le-o impună celor apropiaţi lui, urmând drumul pietros pe care se simţea chemat? Şi cu toate acestea – toţi sunt de acord în a spune – emana din el „autoritatea” unei fiinţe eminamente libere, fericită de a fi fiul prea-iubit al unui Părinte de la care venea şi spre care se bucura să se întoarcă. Bucuria lui Christos nu strivea pe nimeni. Ea făcea în mod constant loc altora. Era nevoie de miracolul cotidian al întâlnirii pentru a descoperi perla ascunsă a bucuriei: oricine putea să o presimtă.

Nouă ne revine  astăzi să decriptăm funcţionarea interdicţiei: să eliminăm compulsia de a ne exclude de la sărbătoare, de a ne refuza reuşita, de a fugi de fericire care se oferă, de a ne sabota vacanţele căzând sistematic bolnavi, pe scurt de a ne autosabota ca şi cum ar trebui să veghem ca nu cumva viaţa să dezmintă vreodată schema noastră interioară – „în orice caz, aceasta nu poate merge decât rău”. Istoria şi scrierile lui Kierkegaard ne pot însoţi, acest filosof care rupe logodna sa cu Regine, pentru nefericirea lui şi fără a înţelege pentru ce.

Povestirea din Luca 15,11-32 – parabola numită a fiului risipitor – ne va arăta o familie în care fiecare îşi interzice să fie fericit. A fost numit, acest ansamblu de capitole, de la 15 la 19 din Luca „evanghelia celor Exclusi”: excluşilor vizibili ai societăţii, noi le vom adăuga pe toţi cei care se exclud ei înşişi pentru că s-au simţit mereu excluşi de la bucuria de a exista. În parabolă comportamentul tatălui şi al celor doi fii mă face să mă gândesc că mama (niciodată menţionată) este sau moartă în non-spusul general, sau este închisă într-o nefericire care aparţine propriei ei istorii şi o împiedică să comunice cu cei apropiaţi. În orice caz, relaţia este moartă. Toată familia este disfuncţională, sufocată de ceva fără nume care interzice bucuria la fiecare. Urmarea istoriei, evocând impasurile în care ne putem rătăci, va face să se audă o adevărată autorizare de a intra în bucurie.

Dacă fiul cel mic se exclude din familia sa este pentru că crede că poate să-şi însuşească prin propriile eforturi un drept la a fi fericit care nu i-a fost declarat de către nimeni. Luându-şi moştenirea şi retezând punţile, el face ca şi cum bucuria de a poseda ar putea înlocui bucuria de a exista… şi sfârşeşte prin a se simţi mai exclus ca oricând. Ascultându-l pe fiul cel mare, avem impresia că şi pentru el a fi fericit înseamnă a poseda. Dar el lasă să se înţeleagă – prin iedul pe care-l reclamă retrospectiv – că el aştepta de la tatăl lui invitaţia de a fi fericit: „Mie nu mi-ai dat niciodată un ied pentru ca să mă bucur cu prietenii mei.” Carenţă arzătoare care întâlneşte suferinţa fratelui mai mic: nimeni nu m-a binecuvântat niciodată pentru ca să-mi trăiesc viaţa, liber, fericit de a exista aşa cum sunt!

Pentru ce fratele cel mare este mai explicit decât fratele lui? Nu percepe el că tatăl lui s-a schimbat, s-a restabilit şi a început să guste bucuria? Aceasta îl trimite înapoi imediat, prin efectul de oglindă: eu, eu nu sunt fericit, tu nu mi-ai dat dreptul acesta! Ca şi cum tatăl ar fi primit ceva ce fiul încă nu poate primi. Care este secretul tatălui, pe care nu va avea linişte până nu-l transmite fiilor lui? El a primit, potrivit cuvintelor servitorului, pe fiul lui cel mic „sănătos”. Unde? Afară, acolo unde era fiul lui, mai mult ca oricând exclus de la o bucurie pe care credea dintotdeauna că trebuie să o merite. Dar tatăl lui l-a „primit” mai întâi în braţele lui. Şi această proximitate indicibilă în durerea sărăciilor fiecãruia a eliberat în el sursa bucuriei.

De acum înainte, declarându-le fiilor săi „tot ceea ce este al meu este al tău”, el nu va mai fi captiv al durerii lui, inaccesibil apropiaţilor lui. Ca şi cum fiii lui l-au întâlnit până în adâncul acestei dureri: tot ceea ce este în mine comunică cu ceea ce este în tine. Am spune că el a primit dreptul de a fi fericit, nefăcând nimic pentru a-l merita, devenit brusc capabil să-l dea, la rândul lui, fiecăruia dintre fiii lui: „să ne bucurăm!”. Nici culpabilitatea unuia, nici acuzaţiile celuilalt nu vor putea să-l priveze de bucuria născută din proximitatea cu unul şi cu celălalt în starea în care erau. Interdicţia este ridicată definitiv pentru că aşa este bucuria lui: „Tu eşti întotdeauna cu mine” aşa cum eşti, nefericit, supărat, vinovat, absent, mort…

Ca pentru a ne autoriza să lăsăm să vină bucuria acolo unde nici un om n-a avut destulă autoritate pentru a ne dezlega de nefericirea altuia, Christos plasează bucuria în centrul învăţăturii sale. Nouă maniere de a fi fericit pe care le prezintă ca pe o simplă constatare: „Fericiţi sunt cei cărora le este foame şi sete după dreptate”, „fericiţi sunt cei cu inimile pure” (Mt 5,6.8), inimile autentice, nedivizate, „da ei îl vor vedea pe Dumnezeu”. Dar ei îl văd deja. Căci toate aceste timpuri la viitor din greacă sunt echivalente modul ebraic neterminat(în acelaşi timp prezent şi viitor): există acolo ceva care începe şi care va continua; este totul mai puţin o bucurie fără mâine…Şi această împărăţie a Invizibilului, această experienţă „cerească” pe care o fac deja deschide Fericirile cu un verb la prezent: „Da, împărăţia cerurilor este a lor!” Cu cât se adânceşte foamea lor după dreptate, cu atât creşte în ei o bucurie care se naşte din întâlnirea celorlalţi, oricare ar fi situaţiile de nedreptate.

Cum a procedat Isus pentru a ridica interdicţia bucuriei? Vorbind din experienţă. Bine aşezat pentru a şti că oamenii nu au puterea de a-şi da bucurie ci numai pe aceea de a o sufoca, el şi-a presărat învăţăturile cu singurul lucru care putea să ne trezească dorinţa în pofida a toate: el însuşi era fericit să vadă bărbaţi şi femei, într-un episod sau altul al vieţii lor cotidiene, să experimenteze această bucurie destinată oricărei fiinţe umane. „Fericiţi ochii care văd ceea ce văd!” (Lc 10,23); „Fericiţi cei care ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi îl păzesc!” (Lc 11,28); „Fericiţi servitorii pe care stăpânul, la sosirea lui, îio va găsi veghind!” (Lc 12,37); „Vei fi fericit pentru că nu au ce să-ţi răsplătească!” (lc 14,14); „Fericit cel care mănâncă pâine în împărăţia lui Dumnezeu!” (Lc 14,15); „Fericiţi cei care, fără a  fi văzut, au crezut/au avut încredere!” (Io 20,29). Manieră discretă de a spune, de fiecare dată: „dacă această li se întâmplă altora de ce să nu şi se întâmple şi ţie?

Unii vor spune: există vieţi atât de distruse încât numai Dumnezeu poate ridica interdicţia bucuriei, dar dacă nu mai credem în nimeni, şi încă mai puţin într-un Dumnezeu invizibil? În acest caz, rămâne imprevizibilul vieţii. Cine şi-ar fi putut imagina întoarcerea fiului după atâţia ani? Şi cine s-ar fi gândit că un tată ce manifestă mutism (nedorinţă încăpăţânată de a vorbi, atitudine de tăcere, muţenie), cvasi mort de necomunicare, va fi brusc cuprins până în adânc şi inundat de bucurie ca şi de compasiune? Or, tocmai de un părinte pământesc este vorba, un om în carne şi oase. Nu mai putem crede în Dumnezeu, dar rămân oamenii, şi este deja mult! Nimeni nu ştie ce întâlnire va face mâine sau poimâine, care-i va bulversa viaţa dacă se lasă întâlnit.

Bucuria în pofida a toate: subiect dificil… Există atâtea de descurcat până la sursă. Atâtea interferenţe de eliminat pentru a auzi melodia. Şi toate cârjele de lăsat, una câte una, pentru a merge fiecare pe calea lui. Cu toate acestea, experienţa arată, interdicţia poate dispărea în orice moment ca prin farmec. Şi bucuria să se dea ca o arvună din care vom face aducere-aminte până la următoarea irupţie. Nu vom găsi deci în această carte nici o reţetă pentru a fi fericit dar vom găsi încurajare de a înainta pas cu pas, şi chiar paragraf cu paragraf. Va trebui poate să întârziem asupra unui rând, a unui cuvânt, a unei imagini care fac să răsune ceea ce nu ştiam. Refuzând spiritul de performanţă şi obsesia de a înţelege totul care omoară la sigur bucuria. Rămânând „teren necultivat” atât timp cât este necesar. Nimic nu presează: au trebuit să treacă ani de zile pentru fiul cel mic şi tatăl credea că orice bucurie îi fusese definitiv interzisă. Să călătorim în ritmul personajelor parabolei care este ritmul germinaţiilor.

Mai concret, nu ne vom lăsa impresionaţi de preliminarii. Putem să nu stăruim, de exemplu, asupra introducerii filosofice sau asupra diverselor maniere de a înţelege stilul parabolelor, sau încă asupra unor dezvoltări pe tema eului şi non-eului: contează mai ales să putem intra în istoria pe care o povesteşte Isus, atât de aproape de propriile noastre istorii. Se poate ca partea narativă să ne fie suficientă şi cu amplitudine: ne vom lăsa „luaţi” de ceea ce emană din Evanghelie, am vrut să intrăm în materia; ne vom mulţumi pe moment să rămânem deschişi la posibilitatea de a aprofunda, într-o zi, misterul bucuriei care nu poate fi luată. Dacă, în schimb, lectura devine anevoioasă până acolo încât suntem tentaţi să o abandonăm, vom putea să ne întrebăm dacă nu ne împiedicăm de o rezistenţă personală faţă de tema însăşi: este, încă o dată, interdicţia bucuriei cea care mă înşeală asupra capacităţilor mele de înţelegere? Ceea ce încerc să sufoc nu este tocmai aspiraţia mea la bucurie?

...

(traducere din volumul: Lytta Basset - La joie imprenable,
Ed. Albin Michel, Paris, France;
traducerea(nefinisatã) Viorica Juncan)