|
Afirmarea de sine a bărbatului
şi a femeii.
C.G: Jung a subliniat probabil pe bună dreptate că o atracţie atât de violentă precum cea dintre bărbat şi femeie este posibilă numai acolo unde există o opoziţie la fel de puternică. Potrivit Bibliei, nu doar că „s-a pus duşmănie între Eva şi şarpe”, dar blestemul s-a extins şi asupra relaţiilor dintre sexe. Jung spune: „Păcatul originar stă între cei doi, anume o duşmănie frântă, care numai raţiunii noastre îi pare absurdă, nu şi naturii(psihice)”. Raţiunea, mai ales cu viziunea materialistă din prezent, pare să considere unitatea sexelor ca tendinţa semnificativă, dar un punct de vedere mai spiritual va pretinde în acelaşi timp şi o diferenţiere, fiindcă numai acolo unde există distanţă şi o distincţie conştientă autentică, este posibilă într-un sens mai profund şi o relaţie autentică. Complicaţia specifică la care m-am referit mai înainte şi care face atât de dificile relaţiile dintre bărbat şi femeie şi problema afirmării de sine reciproce, constă pe scurt în următoarele: atât bărbatul, cât şi femeia au nu numai în corpurile lor, ci şi în psihic, componente ale sexului opus de care în general nu sunt iniţial conştienţi. Fiindcă nu sunt dezvoltate şi întreţinute conştient, componentele acestea au un aspect primitiv şi adesea chiar inferior. Este ca şi cum femeile, de exemplu, ar purta în ele un bărbat rigid, rudimentar şi meschin, iar bărbatul o femeie ambiguă, senzuală şi oarecum inferioară. C. G. Jung a numit aceste componente Animus în femeie şi Anima în bărbat. Situaţia este şi mai mult complicată de faptul că, în general, bărbatului îi este nesuferită masculinitatea aceasta de categoria a doua din femeie, iar femeia nu poate să suporte feminitatea dubioasă a bărbatului, ambii reacţionând automat cu iritare. Imediat ce se iveşte o dispută în ce priveşte afirmarea de sine a unuia sau a celuilalt, cele două componente se implică aproape întotdeauna în discuţie şi îi imprimă un grad sporit de irascibilitate. Rezultă de aici răni ale sentimentelor care ulterior sunt adesea greu de vindecat şi toată disputa intră în impas. Dacă o femeie se simte constrânsă să se apere, în indiferent ce privinţă, faţă de un bărbat, ea trebuie să poarte un „război pe două fronturi”: împotriva bărbatului pe de o parte, şi împotriva propriului Animus, care-i strică planurile, pe de altă parte. Bărbatul se confruntă cu aceeaşi problemă. Aceasta este o dificultate străveche şi general umană, drept care şi-a găsit de asemenea expresie simbolică în mituri şi basme; cum nu am posibilitatea să expun într-un mod adecvat prea multe cazuri particulare, vreau să prezint două asemenea povestiri mitice în care este concentrat esenţialul. … … În întreaga sa operă, C.G. Jung s-a străduit să demonstreze că, în spatele a ceea ce se numeşte Animus şi Anima din inconştientul bărbatului şi al femeii, trăieşte ascuns un conţinut încă şi mai puternic, un veritabil „nucleu atomic” a l psihicului pe care el l-a numit Sine, pentru a-l deosebi de Eul obişnuit de zi cu zi. Sinele este nucleul personalităţii, centrul cel mai influent al semnificaţiilor, iar atunci când îşi face apariţia în mituri şi legende şi în visele oamenilor, el se manifestă ca o imagine a divinităţii. În limbaj. În limbajul religios este „scânteia divină din suflet”, care se odihneşte în adâncul psihicului inconştient al fiecărui om. Din acest centru provin deciziile finale de conştiinţă, atunci când un om nu se comportă potrivit moralei convenţionale, ci încearcă să-şi urmeze „conştiinţa interioară”, şi de acest centru se leagă în ultimă instanţă şi problema afirmării de sine. Atâta timp cât este vorba de lucruri superficiale, dacă să mergem împreună într-o excursie sau nu, dacă draperiile din sufragerie să fie roşii sau albastre, a face o concesie generoasă sau a ajunge la un compromis nu răneşte ego-ul nimănui; acestea nu sunt probleme realmente serioase ale afirmării de sine. Dar când e vorba de lucruri care, prin mijlocirea altuia sau a alteia, pun în pericol chiar ideea unui om de a-fi-el-însuşi sau, altfel spus, dacă este în joc individuarea sau autorealizarea sa profundă, atunci problema devine acută. Un om poate să cedeze în multe privinţe – din dragoste, din generozitate sau dintr-un spirit împăciuitor – fără ca onoarea sau sănătatea sa psihică să aibă ceva de suferit, dar când un altul vrea să-l împiedice să urmeze glasul divin dintr-însul, atunci se pune cu adevărat problema afirmării de sine: fiindcă dacă nu se poate afirma, omul se îmbolnăveşte psihic şi se frânge. În cazurile practice, oricât de competent psihologic ai fi, e foarte greu să-ţi dai seama dacă e într-adevăr vorba de o cerinţă a Sinelui sau nu. Femeile, de exemplu, confundă frecvent opinia rigidă a Animus-ului lor cu mult mai silenţioasa voce interioară a divinităţii de unde şi zicala ironică a francezilor: „Ce que femme veut, Dieu le veut!”. Iar bărbaţii m-au asigurat adesea că sentimentul lăuntric cel mai pur îi îndeamnă să facă una sau alta, deşi eu vedeam clar cum din spatele acestor „sentimente” zâmbeşte trolul! (autoarea se referă la basme povestite anterior pentru exemplificare) În astfel de cazuri există probabil numai două lucruri care ajută la clarificarea situaţiei: timpul şi visele. Dacă aştepţi că răbdare, motivaţiile şi nevoile profunde încep să devină treptat vizibile, iar în locul obsesiilor emoţionale impulsive se dezvoltă o determinare sigură şi tăcută, care vine din nucleul psihicului şi înlesneşte o decizie sau un pas responsabil. Un ajutor suplimentar îl oferă visele. Prin intermediul lor – atunci când li se dă o interpretare psihologică corectă – după un anumit timp se poate de regulă observa dacă o dorinţă de afirmare de sine este cu adevărat vitală şi vine din scânteia divină din suflet, şi ca atare este „necesară”, sau trolul Animus şi perfida prinţesă a ghicitorilor fac crudul joc al puterii. Potrivit opiniei lui Jung, ne aflăm aici în faţa unei evoluţii complet noi, nemaiîndrăznite până acum, căci la o privire mai atentă, bărbatul şi femeia nu s-au întâlnit niciodată cu adevărat în planul sentimentelor, decât în cazuri individuale, excepţionale. La nivel primitiv, relaţia lor era una sexuală şi o comunitate de interese care creează o punte peste contrariile stabilite de natură. Urmează o fază de „duşmănie frântă” [gebrochenen Feindschaft], în care, după cum se întâmplă la noi, principiul masculin domină, iar femeia îi este asimilată şi subordonată; dar există şi situaţia inversă, de pildă în sudul Indiei, un matriarhat sociologic în care bărbatul se adaptează dorinţelor femeii. Sarcina noastră actuală pare să fie revenirea, nu la „duşmănie”, ci la nivelul ei superior, polaritatea, şi stabilirea pe baza diferenţei a unei relaţii care să nu însemne oprimarea celuilalt. La generaţia tânără de azi se conturează în primul rând o altă tendinţă, anume abolirea şi estomparea pe scară largă a contrariilor: acesta este un simptom al ascensiunii inconştientului, care masculinizează femeia prin obsesia Animus-ului şi îl feminizează pe bărbat prin obsesia Animei. Faptul acesta este în consonanţă cu preocuparea generală a tinerei generaţii pentru inconştient, fie prin droguri, fie prin izbucniri emoţionale haotice. S-ar zice că toate vechile forme de conştiinţă trebuie topite înainte să se poată dezvolta o nouă ordine. Marea problemă care îi afectează pe aceşti tineri, la fel ca şi pe noi, este lipsa cunoştinţelor despre puterea inconştientului, despre Animus şi Anima. … Relaţia dintre sexe nu are doar o semnificaţie biologică, şi nu doar semnificaţia unei relaţii interumane armonioase, ea pare de asemenea pusă de natură în serviciul conştientizării şi al individuării: căci fără o relaţie sufletească mai adâncă şi o dispută cu un reprezentant al celuilalt sex, Animus şi respectiv Anima nu pot fi conştientizate. Şi aşa cum s-a văzut, acestea din urmă sunt puntea care mijloceşte relaţia cu „nucleul sufletului”, cu Sinele adică. Prin urmare, la nivelul cel mai profund problema afirmării de sine se contopeşte cu cea a individului sau a autorealizării, altfel spus, cu o treptată maturizare şi conştientizare a unei personalităţi interioare mai complete sau a plenitudinii psihice.
Sursa: Fragmente selectate din volumul
Marie-Louise von Franz – Dimensiuni arhetipale ale psihicului,
Editura HERALD . trad. Walter Fotescu, pp.157 – 171 *** Alte fragmente incluse la AFORISMUL ZILEI din aceeasi carte:
*** Nu putem încă prevedea cum va arăta
lumea, dar putem deja să observăm şi să considerăm
ca sigur că în inconştientul colectiv e pe cale să se constituie
o nouă figură de Anthropos, care seamănă mai
mult cu „omul rotund sau pătrat” sau cu „omul adevărat” al alchimiştilor.
Nu este o figură de antichrist, ci, ca să spunem aşa, o
fromă mai completă a lui Christos care include realmente contrariile
unităţii şi multiplicităţii, ale masculinului
şi femininului, spiritului şi materiei, binelui şi răului.
Figura aceasta apare în toate procesele de individuare care merg suficient
de adânc. Până în prezent ea a ieşit la suprafaţă
ca experienţă interioară numai în cazul unor căutători
individuali, care au pus capăt frământărilor interioare
şi-şi privesc propriile umbre cu scopul de a stabili o relaţie
mai adâncă şi mai autentică cu semenii lor. Către
sfârşitul vieţii sale, Jung nu era prea optimist în privinţa
viitorului nostru; existau prea multe indicii de războaie, psihoză
în masă şi catastrofe. Un lucru i se părea însă cert:
numai dacă un număr suficient de indivizi în sensul descris
aici devin conştienţi, civilizaţia noastră se poate
reînnoi şi menţine în viaţă. Altminteri vom recădea
cu siguranţă în barbarie, mentalitate tribală regresivă,
războaie fără sfârşit, posibil până la distrugerea
finală. *** Oamenii de pretutindeni au încercat tot mereu sã
copieze ***
|
