Marc de Smedt

Din volumul:
Une journée, une vie
Fragmentes de sagesse dans un monde fou,
Ed. Albin Michel

De pe coperta a 4-a a cărţii:

O zi, o viaţă: acest aforism zen vrea să însemne că totul ne este dat în prezent. Fiecare zi este unică în existenţa noastră şi depinde de noi să facem din ea un moment frumos şi util.

În această perioadă de criză intensă în care trăim o veritabilă dereglare morală, toată lumea doreşte o schimbare. Dar aceasta trece mai întâi prin conştiinţa de a trebui să ne schimbăm propria viaţă, nu neapărat printr-o mare răsturnare, ci din interior. Căci soluţiile la problemele noastre se află mai întâi în noi.

Atunci cum să ne depăşim angoasele difuze şi cum să facem astfel încât frica de viitor să devină fericire în prezent? Cum să ne purificăm psihicul poluat şi să regăsim dinamica pierdută? Să ne eliberăm de lanţurile noastre şi să decelăm extraordinarul din ordinar?

Cum să reuşim să transformăm calitatea fiecărei zile?

În virtutea experienţei şi a interesului său pentru tradiţiile spirituale din Orient şi Occident, Marc de Smedt ne oferă un revigorant manual de optimism care deschide căi de metamorfoză.

Alte texte de Marc de Smedt pe site: aici

Fricile noastre ne fac rău

„există mai multe lucruri care ne fac frică
decât lucruri care ne fac rău”
Seneca

Un proverb spune că frica de rău face mai mult rău decât răul în sine. Şi Seneca afirma chiar că „există mai multe lucruri care ne fac frică decât lucruri care ne fac rău”. Or, perioada actuală se dovedeşte a fi propice angoaselor de toate felurile în ce priveşte slujba, viitorul, sănătatea planetei şi a locuitorilor ei, devenirea democraţiei, tensiunile naţionale, internaţionale, familiale şi profesionale.

Această nelinişte omniprezentă făcută dintr-un astăzi instabil şi din perspectiva zilelor de mâine care deziluzionează creează un climat nefast care ne poluează capacităţile de acţiune şi de reacţie. Se ştie că frica este un prost sfătuitor: ea ne face slabi şi indecişi în situaţii pe care, dimpotrivă, ar trebui să le înfruntăm cu un spirit senin, cu privirea clară, cu curajul bine susţinând corpul din interior. Frica şi stresul fac casă bună şi ne strică vieţile cu totul. Aceştia sunt primii noştri vrăjmaşi, cei pe care trebuie să-i combatem în cotidian, cu vigilenţă şi determinare.

Câteva mici trucuri pentru a contrabalansa spaimele noastre cronice. Mai întâi, a învăţa să respirăm: de îndată ce ne simţim perturbaţi, şi chiar panicaţi, să remarcăm cum respiraţia se blochează şi să o facem din nou fluidă, amplă, reală; a respira conştient are un efect salutar de îndată ce gânduri mohorâte sau negre ne invadează. Apoi, să ne acordăm momente personale de realimentare şi de calmare a sarabandei de activităţi, conversaţii, emailuri şi alte solicitări din această cursă nebună care ne poartă vieţile.

De fapt, este vital să ne înlesnim momente de pauză pentru a ne regăsi calmul şi a practica un anumit exerciţiu care să ne aerisească, în sens propriu cât şi în sens figurat. Puţin contează activitatea – meditativă, sportivă, culinară, ludică -, fiecare trebuie să o aleagă pe cea care îi face bine şi îl ancorează în corpul său. A pune jos povara preocupărilor noastre – ceea ce nu înseamnă a fugi de ele – ne aduce o nouă percepţie a lucrurilor şi a evenimentelor, aşa cum ne-am urca pe înălţimi pentru a respira aerul pur de pe culmi. O parabolă orientală compară de altfel orice act de meditaţie şi de concentrare, pasiv sau activ, cu un munte. Acesta este înconjurat de nori: e vorba de agitaţiile noastre mentale şi emoţionale. Dar vântul, cel al respiraţiei noastre, destramă norii şi face să apară cerul albastru.

Descartes spunea că se află în noi o „conştiinţă care ne face să luăm cunoştinţă de conştiinţa noastră”; această formulă, pe care ar aproba-o un maestru zen, ne invită să ştim să regăsim în noi zona de calm care este dincolo de toate fricile noastre.

Fiecare dintre noi conţine comori de inventivitate, de gentileţe, de iubire, calităţi multiple care nu ne cer altceva decât să iasă la lumina zilei. În termeni personali, ce facem noi în realitate pentru a trezi la viaţă toate aceste potenţialităţi îngropate în noi?

Încercăm mai întâi să ne rezolvăm criza existenţială, urmăm stagii diverse şi ascultăm conferinţe, practicăm unele tehnici de conştientizare, citim cărţi sau reviste, mai mult sau mai puţin inspirate, de căutare de sine, spiritualitate, psihologie… Pe scurt, ne ocupăm să ne cunoaştem mai bine şi să ne descurcăm în viaţă, şi aceasta nu este rău. Totuşi, ne putem întreba, împreună cu Chogyam Trungpa, dacă prin acest exces de a ne mulţumi să culegem câteva sfaturi existenţiale şi cuvinte de înţelepciune ici şi colo, nu cumva trecem radical pe lângă esenţial.

Căci este adevărat că această culegere constantă pe de o parte şi închiderea în idei dogmatice şi unilaterale de cealaltă pot să se claseze fie într-un domeniu al divertismentului drag lui Pascal, fie în bigoteria şi fanatismul descrise de Moliere şi Voltaire. Creierul nostru ar trebui să fie capabil de altceva!

A treia cale, cea de mijloc, preconizată de Budha şi, în felul său, de Montaigne ar trebui să ne împiedice să ne scufundăm în excesele contrare ale delăsării şi ale închiderii spirituale. Faptul de a alege într-o zi o cale, o practică, şi de a decide să rămână totuşi deschis şi atent la toate, în această luare de decizie se află poate adevărata provocare a umanistului de astăzi.

Oamenii care se angajează în profunzime pe calea libertăţii care este realizarea de sine spun cu toţii ce le datorează mentorilor lor, aceste persoane pe care le numim „maeştri” în arta lor şi în practica spirituală a lor, căci ei au ştiu să se depăşească pe ei înşişi în creaţia lor, să o transceandă şi să o… transmită, pentru ca să apară noi vocaţii şi noi talente. Dar fiecare întâlnire din viaţă poate fi izvor de învăţătură. Dincolo-ul de sine este mereu în faţa noastră, oricare ar fi sfera de activitate proprie.

 

Să trezim forţele de metamorfoză

Trebuie să abandonăm astăzi cuvântul revoluţie
pentru a gândi în termeni de metamorfoză.
Edgar Morin

Îl cunosc pe Edgar Morin de prin anii 70: cucerit fiind de al său Journal de Californie, l-am contactat în vederea unei serii de interviuri pentru Planète, dar şi pentru Lui, 20 Ans, RTL… Am simpatizat şi împărtăşit serate foarte aprinse care erau de o extraordinară creativitate, pline de idei, care se regăseau în toate acţiunile noastre de atunci: la acea vreme, totul era uşor şi destul de jovial, ritmat de buna world music şi de un interes marcat, care mergea amplificându-se, pentru spiritualităţile lumii. Cu ocazia unei astfel de serate, el a perceput planul de ansamblu pentru La Methode, care urma să continue Le Paradigme perdu, la nature humaine.

Am fost profund fascinat de lectura volumului al şaselea şi ultimul al acestei Methode, atunci imediat ce a apărut: Ethique, unde Morin înfruntă dificultatea de a gândi realitatea noastră de a fi în lume. Fiecare dintre noi trăieşte cu o formă de etică care se manifestă printr-o exigenţă morală: aceasta vine, în acelaşi timp, dintr-o sursă interioară, care este propria noastră conştiinţă, dintr-o sursă exterioară, care se află în educaţia noastră, cultura noastră, credinţele noastre diverse şi, cu siguranţă, dintr-o sursă anterioară, care se regăseşte în codarea noastră genetică. Etica personală  este prin aceasta totodată solitară (modul nostru de a acţiona în lume) şi solidară (modul nostru de a acţiona cu alţii). Or, şi aici se complică totul: este suficient să privim în noi şi în jurul nostru pentru a ne da seama până la ce punct modurile noastre de a trăi morala sunt tarate (viciate) de egoism, de idei gata făcute, de consideraţii pe termen scurt, de puncte de vedere parcelare, de reacţii epidermice, instinctive şi primare.

Morin cheamă deci la o veritabilă salvare morală a eticii, indispensabilă supravieţuirii lumii noastre ameninţate de barbarie (aceasta din urmă aflându-se mai întâi în noi înşine), recreând un spirit de „reliance” (încredere) între individ, societate şi specia umană – această specie care nu ajunge totdeauna să se considere ca având o identitate comună dincolo de diferenţele de limbă şi cultură, care rămân tribale în loc să fie gândite planetare. Astăzi, Edgar Morin invită la a „lucra pentru a gândi bine”, ceea ce răspunde la a gândi şi a acţiona just” pe care îl preconiza maestrul zen Taisen Deshimaru. Această lucrare, în care gândirea se uneşte cu conştiinţa, nu fixează fiinţa umană, care îşi recunoaşte complexitatea ei de sapiens-demens, ştie că cel mai răul (care duce la degradare) şi cel mai binele (care duce la regenerare) se află în ea şi trebuie să fie considerate într-o perspectivă mai largă, care este aceea a evoluţiei personale, colective şi generale al bio-sistemului viaţă.

Această operă, care se dovedeşte a fi provocarea noastră majoră, nu este în nici un caz o utopie căci ea începe în noi înşine, prin necesara, indispensabila şi cruciala muncă a introspecţiei pe care fiecare ar trebui să o îndeplinească. Aceasta se dovedeşte, desigur, a fi extrem de dificilă, căci ea ne plonjează în abisul complexităţii minţii, cu carenţele ei, cu zonele ei oarbe, cu mecanismele ei de autojustificare, cu memoria ei selectivă, cu resentimentele, cu sentimentalităţile idealizante, cu fantasmele ei mai mult sau mai puţin perverse… Dar introspecţia lucidă, făcându-ne spectatori ai slăbiciunilor noastre, permite să dezvoltăm potenţialele noastre comportamentale de creaţie, de compasiune, de bunătate, de rezistenţă la cruzimea lumii. Astfel, ne spune Morin, „criza actuală peste tot prezentă poate trezi forţele de metamorfoză”.

Nu aş putea să spun mai bine cât de mult cartea sa, exigentă, densă, luminoasă, se dovedeşte esenţială: el îşi fondează un sistem de gândire care simplifică complexitatea şi îmi pare a fi singurul posibil astăzi pentru a percepe, cu toate cunoştinţele (savoirs) şi modurile de funcţionare reduse la tăcere (confondus), devenirea noastră.

Cu ocazia unuia din multele noastre dialoguri pe care am continuat să le am cu el, pentru revista Question de şi magazinul Nouvelles Clés în special, în timp ce eu îl tachinam pe tema laturii optimiste foarte revendicată de pesimismul său, el mi-a răspuns mai întâi prin credinţa sa în improbabil care poate transforma orice situaţie. Apoi: „Orice evoluţie istorică începe în fapt printr-o devianţă, care se dezvoltă adesea într-un mod cvasi subteran într-o tendinţă, şi această tendinţă sfârşeşte prin a schimba o lume veche pentru a crea o lume nouă. Recent, dezvoltarea informatică a urmat tocmai acest proces. Mă gândesc deci că aceste procese încă invizibile şi minoritare în prezent pot să se dezvolte şi să creeze, aliindu-se unele cu altele, o metamorfoză, aşa cum viermele absolut gol din crisalidă care se transformă – în cursul unei autodistrugeri revelându-se în fapt a fi în acelaşi timp o autoconstrucţie – într-o fiinţă foarte diferită, fluturele sau libelula, dotată cu calităţi noi. Astăzi, asistăm deci la procesul de autodistrugere a unei lumi vechi, care va autoconstrui p lume nouă, care încearcă să se nască odată cu căutările de vieţi diferite, cu aspiraţiile altermondialiste, cu revoluţia în curs  din ştiinţe contra compartimentării între discipline etc. Trebuie să abandonăm astăzi cuvântul revoluţie pentru a gândi în termeni de metamorfoză. Dar nu se poate prezice nimic. Putem spune pur şi simplu că atunci când un sistem este incapabil să-şi trateze problemele vitale şi fundamentale, acest sistem fie se dezintegrează, fie se dovedeşte capabil să provoace în el forţe de metamorfoză. Să privim ce s-a petrecut în lumea noastră, la origine anaerobică, deci fără oxigen, care era o otravă pentru viaţă, o rugină: ce au găsit noile organisme vii pentru a scăpa? Ele au utilizat oxigenul în respiraţia lor ca detoxifiant al propriului lor ser: otrava a devenit remediu.”

Frumoasă sarcină în perspectivă, aceea de a transforma multele noastre poluări în medicamente!

Pag. 99-103

Dansul cercurilor


„Tehnica (wasa) fără spirit (shin) nu este nimic”.
Taisen Deshimaru

Un spectacol de dans văzut într-o vară îmi va servi de metaforă pentru a ilustra o meditaţie asupra Orientului şi a Occidentului. Titlul lui mi-a stârnit la modul foarte serios curiozitatea: reputatul Lines Ballet, al coregrafului american Alonzo King, se afla în acea seară asociat cu mişcările de arte marţiale ale călugărilor Shaolin.

Faptul se petrecea în cadrul magic al teatrului antic din Vaison-la-Romaine şi trebuie să spun că aşezat fiind pe acele bănci ale sălii în formă de amfiteatru într-o noapte caldă cu lună plină, eram mai degrabă nerăbdător să-i descopăr pe faimoşii călugări dansatori formaţi în acea mănăstire mitică chineză, care a fost fondată în secolul al VI-lea de Bodhidharma însuşi. Acest patriarh a introdus practica meditaţiei, inventată de Budha, din India în China. Cum călugării au trebuit să înveţe să se apere cu mâinile goale pe drumurile nesigure ale acelor timpuri, având doar un baston la nevoie, această mănăstire a dezvoltate o serie de practici fizice care au fost la baza a kung-fu şi a artelor marţiale chineze şi apoi japoneze, ca tai-chi, karate, judo, kendo…

Spectacolul a început foarte rapid. Pe scenă se amestecau deci călugării asiatici, îmbrăcaţi în kimonouri şi pantaloni, mlădioşi cu dansatorii de balet clasic, amestecaţi de la alb la negru, bărbaţi sculpturali şi aproape goi, femei îmbrăcate cu tutu (rochiţă de balet) moderne foarte uşoare. Imediat şi de-a lungul celor două părţi a show-lui, ceva m-a frapat, pe mine şi pe prietenii mei: prestaţia călugărilor, în pofida preciziei şi a vivacităţii gesturilor, şi oricât de acrobatică ar fi, era lipsită de suflet. Mişcările, elanurile, luptele dansate rămâneau mecanice şi stereotipe, ca şi recitarea unei lecţii corporale impecabile fără discuţie, dar fără esenţial, acest chi (ki) drag tradiţiilor artelor chineze şi japoneze, acea energie fundamentală profund ancorată în fiinţă şi dezvoltată cu ajutorul tehnicilor psihosomatice şi spirituale. Aceasta m-a făcut să mă gândesc la ceea ce spunea maestrul zen Taisen Deshimaru: „Tehnica (wasa) fără spirit (shin) nu este nimic”. În schimb, şi aceasta e fost surpriza frumoasă a serii, regăseam această energie fundamentală în mijlocul trupei de balet modern: fiecare gest, fiecare mişcare, fiecare circumvoluţiune era amprentată de graţie, de concentrare, de linişte şi de pace dansată.

Două lumi se alăturau aici: un orient desigur precis, dar agitat şi zgomotos, cu ritmuri sacadate şi prea rapide, şi un Occident făcut din virtuozitate centrată, din fluiditate locuită, din senină gravitate, din bucurie meditativă. Am resimţit această experienţă surprinzătoare ca pe o metaforă a ceea ce se va petrece, poate, în viitor: noi am exportat civilizaţia noastră tehnică şi am importat filosofiile şi artele de a trăi din Orient. Ni se spune adesea că Asia va lua locul Occidentului prin activismul ei, prin munca şi puterea ei, dar acesta din urmă va putea el să cucerească lumea printr-o înţelepciune reînnoită? Suntem cu siguranţă departe de aceasta, dar de ce să nu visăm în acest sens odată cu proverbul de strategie chineză: „El a făcut un cerc care m-a exclus, eu voi face un cerc care l-a inclus”?

Altă experienţă, foarte diferită: câteva săptămâni mai târziu, la orele 8 dimineaţa, suntem în parcul Fuxing din Shanghai. O oază de verdeaţă în mijlocul acestei megalopole futuriste care numără câteva din edificiile cele mai înalte din lume şi unde autostrăzile se suprapun unele peste altele pentru a păstra o circulaţie fluidă. În acest parc central situat foarte aproape de vechea concesiune franceză, iată copaci uriaşi, largi câmpii înverzite şi alei pietonale pline de o mulţime voioasă de sute de persoane care se zbenguie într-o ambianţă suprarealistă: unii cântă în cor, alţii dansează tangouri sau valsuri, agită maracas (instrumente de percuţie) într-un ritm sau repetă un spectacol sub privirea îngăduitoare a statuilor lui Marx şi Engels. Se află acolo şi amatorii de păsări cu coliviile lor din care se aud triluri uluitoare. Se află acolo, şi aceştia sunt cei mai numeroşi, cei care practică mişcări diverse: toate formele de tai-chi sau de qi gong, cu mâinile goale, cu săbii, bastoane, eşarfe, evantaie, singuri sau în grupuri mici. Dar şi cei care fac gesturi de supleţe, care îşi întind membrele suspendându-se de ramurile unor copaci sau masându-şi spatele de trunchiul lui.

Împreună cu câţiva prieteni, în fiecare dimineaţă din acest sejur, ne topim în mod natural în această mulţime, a cărei ambianţă ar putea să pară dezordonată şi cacofonică, dar care vibrează din contră de o surprinzătoare şi stranie armonie. Ca şi cum, în diversitatea gesturilor şi a sunetelor ar exista un echilibru latent: cel al tuturor acestor persoane surâzătoare şi concentrate, venite să compună, fiecare în felul ei, un uimitor aranjament colectiv. Şi noi găsim un colţ într-un boschet şi practicăm pe îndelete câteva mişcări de tai-chi, purtaţi de energia incredibilă care se degajă din acest loc, sub privirea binevoitoare a tuturor celor care ne înconjoară. Priviri care nu judecă, ci care participă în simbioză. Mai mult ca orice, aceste momente şi mişcări împărtăşite ne fac să intrăm în contact cu sufletul chinez. Călătoria era deja plină de întâlniri şi observaţii, dar ea îşi găseşte aici tocmai centrul ei de greutate.

Tai chi
Sursa foto: www.karateka.ro

Înainte de a pleca, citesc în cotidianul anglofon China Daily că superstarul Jet Li, campion de arte marţiale care, în It’s Love, joacă rolul unui călugăr adept de kung-fu, vrea să dedice actualmente următorul lui film tai-chi-ului. I-ar plăcea ca tinerele generaţii din lumea întreagă să considere această artă ca fiind egală cu yoga şi „nu ca pe un exerciţiu pentru persoanele de o anumită vârstă în parcuri”. Să-i urăm să reuşească acest proiect purtător de sens care reface legătura cu ceea ce este mai bun dintr-o tradiţie vie. Moda acestor practici în Occident îi garantează deja un public larg.

(pag 156-160)

GÂNDIŢI DIFERIT

„Dacă nu sunteţi pe cale de a vă naşte, sunteţi pe cale de a muri.”
Bob Dylan

O cititoare mă întreabă cum să concilieze viaţa profesională şi căutarea spirituală. Ei i se pare a fi ceva problematic. Or această falsă problemă ţine de modul nostru dualist de a vedea lucrurile, ca şi cum am fi constrânşi să facem o alegere: pentru ce să considerăm spiritualitatea de o parte şi activităţile materiale de cealaltă parte? De ce să nu le îmbinăm într-un mod subtil pe amândouă, aşa cum cerul pe care îl respirăm se îmbină cu pământul pe care îl apăsăm? Amândouă fac parte integrantă din vieţile noastre. Un proverb zen spune de altfel: „Calea trezirii se află sub picioarele noastre.” Iată un bun exemplu.

Lectura uimitoarei biografii a lui Steve Jobs, fondatorul Apple, scrisă de Walter Isaacson, fost director al Time Magazine, ne dezvăluie un om complex şi torturat, genial şi inadaptat, înverşunat al muncii şi împătimit de cercetările de vârf, care a revoluţionat existenţele noastre cu invenţiile sale. Dar se ştie oare că acest om a fost locuit, de-a lungul întregii vieţi, de o căutare spirituală intensă? S-a vorbit mult despre tinereţea hippi a lui Jobs, care adora să umble cu picioarele goale, fuma marijuana, a prizat LSD şi a petrecut luni de zile în India făcând yoga, în căutarea celor mai buni guru – unul din aceştia din urmă determinându-l să-şi radă capul. Ceea ce este mai puţin cunoscut este faptul că până la sfârşitul vieţii sale Steve Jobs a urmat învăţătura unui maestru japonez din California, Kobun Otogawa, şi că a făcut multe şi îndelungi retrageri de meditaţie la Tassajara, prima mănăstire zen americană, aproape de Carmel. Ca şi cum – prin această practică umilă şi intensivă faţă de sine însuşi -, acest genial antreprenor ar fi vrut să înţeleagă funcţionarea propriului lui computer mental, lăsându-şi spiritul să-şi privească spiritul, într-un proces pe care psihologia de vârf în numeşte „metacogniţie”.

Walter Isaacson relatează cuvintele lui Steve Jobs:

„Revenind în ţară după şapte luni petrecute în satele indiene, am văzut toată nebunia Occidentului şi omniprezenţa gândirii lui raţionale. Aşezaţi-vă şi încercaţi să observaţi ceea ce se petrece în capul vostru, vă veţi da seama cât de agitată vă este mintea (esprit). Dacă încercaţi  să o calmaţi, situaţia se înrăutăţeşte, dar cu timpul şi prin perseverenţă, ajunge să se liniştească, şi când acest miracol se produce, atunci există loc pentru a înţelege lucrurile mai subtile – şi în acest moment intuiţia noastră se deschide şi începem să discernem lumea mai clar, şi să fim mai mult în prezent. Mintea îşi încetineşte cursa şi descoperim marele spaţiu al timpului. Privirea merge atunci mai departe, vedem mult mai bine decât înainte… Dar aceasta cere o disciplină de viaţă. Aceasta nu vine decât prin practică.”

Una din cărţile de căpătâi ale lui Steve Jobs era Esprit zen, esprit neuf (probabil Zen Mind, Beginner's Mind), de Shunryu Suzuki care conducea Zen Center din San Francisco şi cu care practica de asemenea. Titlul acestei cărţi, devenite o clasică a genului, coincide perfect cu sloganul care servea la lansarea gamei iMac: Think different (Gândiţi diferit). Celebra remarcă a lui Jobs vorbind despre acţiunea lui şi constatând că „călătoria este recompensa” făcea ecou lui Suzuki: „Drumul este scopul”. Şi apoi cancerul, contra căruia a luptat ani întregi, rămânând în acelaşi timp de o incredibilă creativitate, l-a învăţat şi că „a-ţi aminti că vei muri este cel mai bun mijloc de a evita capcana care constă în a crede că am avea ceva de pierdut. Suntem deja goi. Atunci de ce să nu ne ascultăm inima?” Sunt cuvintele pe care le-a adresat studenţilor de la universitatea din Stanford, în iunie 2005. Un discurs de antologie, de o graţie absolută. El iubea şi această frază a lui Bob Dylan: „Dacă nu sunteţi pe cale de a vă naşte, sunteţi pe cale de a muri.”

Soţia sa, Laurene Jobs, a spus: „Asemenea multora din marii oameni cu daruri extraordinare, Steve nu este extraordinar în toate domeniile. Îi lipseşte sociabilitatea şi îi este greu să se pună în locul altora, dar el se străduieşte din toată inima să facă umanitatea să înainteze şi să-i pună instrumente bune în mâini.” În orice caz, el a ştiut să aducă, aşa cum spunea el însuşi, „obolul său la fluxul lumii”.

Să încercăm, fiecare în felul nostru, să facem la fel îmbinând viaţa spiritului cu materia lucrurilor şi cu evenimentele din existenţele noastre.

(pp. 118-121)

---

 

Sursa: traducere din vol.
Marc de Smedt - Une journée, une vie.
Fragmentes de sagesse dans un monde fou,
Editura Albin Michel.
Detalii carte pe Amazon aici:
http://www.amazon.fr/Une-journ%C3%A9e-une-vie-Fragments/dp/2226249575/

Traducerea îmi aparţine, V.J.