[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]


 


Marguerite Yourcenar

CU OCHII DESCHISI.

Convorbiri cu Matthieu Galey

- fragment -

Marguerite Yourcenar (1903–1987), este unul dintre cei mai importanti scriitori ai secolului XX, autoare de romane: Alexis sau Tratat despre lupta zadarnica, Piatra filozofala, Memoriile lui Hadrian, dar si de poeme, eseuri, articole de atitudine, amintiri. Este membra a Academiei regale din Belgia din 1970, si prima femeie aleasa în Academia franceza, în 1980.

O povestire din volumul POVESTIRI ORIENTALE, Editura Humanitas, si anume Izbãvirea lui Wang-Fo poate fi citita pe site aici

Matthieu Galey (1934–1986) este un important critic literar si cronicar dramatic la Nouvelles litteraires, Combat etc. A adaptat, de asemenea, piese anglo-saxone si a lasat un Jurnal (Grasset, 1987), marturie despre lumea teatrului si viata literara pariziana dintre anii 1950–1986.


Detalii carte pe site-ul Editurii Curtea Veche aici:
http://www.curteaveche.ro/cu-ochii-deschisi-convorbiri-cu-matthieu-galey.html

Să fii printre sfinţi când Dumnezeu a murit

M.G. — Dacă ar fi să vă urmăm ad litteram ajungem să cerem oamenilor să fie sfinţi.

M.Y. — Vă voi răspunde printr-una dintre cele mai fru­moase fraze din literatura franceză. Şi ţineţi-vă bine, fraza se găseşte în Leon Bloy. „Nu există decât o nenorocire, aceea de a nu te afla printre sfinţi." Noţiunea ne înfrico­şează; nu avem dreptate. Lăsaţi-mă să vă amintesc poves­tea celor trei şcolari care s-au dus în Flandra, în secolul al XlV-lea, la Ruysbroeck Admirabilul, şi i-au spus: „Am vrea să fim nişte sfinţi, dar nu ştim cum să facem." Şi Ruysbroeck, puţin vorbăreţ, se gândeşte, scărpinându-se fără îndoială în cap, şi răspunde: „Sunteţi pe atât de sfinţi pe cât vreţi să fiţi" (Vos estis tam sancti sicut vultis). De­pinde de noi să fim mai sfinţi, adică mai buni decât suntem, cum depinde de noi până la un punct să fim mai inteligenţi şi mai frumoşi decât suntem.

M.G. — Şi aţi ajuns la această formulă de sfinţenie?

M.Y — Aş vrea mult, pentru că eu cred că să te perfec­ţionezi este principalul scop în viaţă. Dar îmi slăbeşte atenţia, sau voinţa, sau mă învinge inerţia, sau prostia, de care nimeni nu-i la adăpost. Nu sunt în orice clipă ceea ce ar trebui să fiu. Fac tot ce pot, deşi foarte adesea as Putea face mai mult decât pot.

M.G. — Este o formă de asceză care prezintă anumite primejdii. Trebuie să producă un fel de putere de care s-ar putea abuza.

M.Y. — Într-adevăr, si de aceea înţelepciunea budhistă şi înţelepciunea creştină pun în gardă faţă de acest soi de „putere" care este deseori dintre primele rezultate ale ascezei, dar foarte secundar şi neglijabil. Este toată imensa diferenţă între magie şi religie, în sensul cel mai larg al termenului. Magia vrea să constrângă; religia adevărată se bizuie pe fervoare si iubire. Aceeaşi punere în gardă exista si în vechea alchimie, care totuşi tindea deseori spre magie. Vă amintiţi cele trei etape ale lucrării alchimiste: magia neagră, care este renunţare şi distrugere; magia albă, care este utilitate şi serviciu; magia roşie, care este apariţia în alchimist a supremelor puteri. „Feriţi-vă să ve­deţi prea repede rosul dându-si roadele", nu contenesc să repete alchimiştii, într-un alt context, este ceea ce am în­cercat să arăt în acea etapă din viaţa lui Hadrian, în care, fericit, puternic, util, iubit, se lasă dus de un fel de beţie a propriei reuşite în momentele de glorie, si de un fel de uşurinţă, sau chiar indiferenţă, în momentele mediocre. Moartea lui Antinous se petrece într-o astfel de fază în care bărbatul pentru care Antinous se sacrifică îşi este momentan inferior lui însuşi. Şi de aceea l-am făcut să spună retrospectiv: „Dacă as fi fost înţelept, aş fi fost fericit până la moarte." Căci înţelepciunea ne fereşte de abuzul de putere.

M.G. — Dar nu există si tentaţii în ordinea cunoaşterii?

M.G. — Există una, ce echivalează până la urmă cu a abuza de cunoaştere si a juca rolul ucenicului vrăjitor. Pe plan material şi moral, este de altfel ceea ce face omul numit modern. Există tentaţia credulităţii, pe care majori­tatea ideologiilor cred că adepţii lor le-o datorează. Exista tentaţia fanatismului si toate ororile care decurg de aici şi străbat istoria: aceasta a fost deosebit de puternică, trebuie să o spunem cu tărie, la musulmani si la creştini, convinşi că deţin adevărul unui Dumnezeu unic si, când s-a ivit ocazia, a fost sau este încă foarte puternică la evrei, alt popor „al Cărţii", în fine, ea este intensă în toate sectarismele laice de astăzi. Este întotdeauna primejdios să deţii în exclusivitate adevărul sau un Dumnezeu sau o absenţă a lui Dumnezeu, în fine, există tentaţia imposturii şi a minciunii. Mărturisesc că nu-mi place, în Evanghelie, epi­sodul cu smochinul neroditor, blestemat de Isus, asupra căruia, mai târziu, el atrage atenţia discipolilor săi, atunci când trec pe lângă acesta, că i-au căzut frunzele. Mi se pare că Isus se poartă atunci ca un fachir care face să crească sau să se veştejească frunzele, atingându-le cu ba­gheta. Sper că acest episod este apocrif.

M.G. — Consideraţi că iubirea este tot o formă de do­minaţie?

M.Y — Da, din nefericire, în majoritatea cazurilor, fără aceasta gelozia nu ar fi o pornire atât de răspândită. Crezi că posezi o fiinţă doar fiindcă o domini. Evident, nu este iubirea adevărată, cea despre care s-a spus: „Dragostea îndelung rabdă; dragostea este binevoitoare, dragostea nu pizmuieşte, nu se laudă, nu se trufeşte... nu caută ale sale, nu se aprinde de mânie, nu gândeşte răul." Nenoro­cirea este că din bună creştere sau din pudoare, numim deseori iubire ceea ce îşi are sigur locul său şi chiar drept de cetate, dar nu este, sau cel puţin nu este în esenţă iubire.

M.G. — Ca să ne întoarcem la miracole, şi Isus a mers pe apă.

M. Y. — Şi este o întâmplare splendidă: ne place să visăm la această mare figură păşind peste valuri şi înaintând către barca în primejdie. Este un miracol al carităţii, fiindcă trebuie salvat Petru şi alţi câţiva. Dar când privitorii îi cer să facă o minune, Isus refuză, aşa cum Budha îşi râde de ascetul ce se lăuda că, după zece ani de lungă ucenicie a învăţat să traverseze fluviul mergând pe apă, când ar fi fost cu mult mai simplu să facă apel la un bac. Aceste frumoase povesti îmi amintesc o alta: ştiţi că îmi plac atunci când conţin şi o morală. Vă amintiţi povestirea lui Tolstoi despre episcopul ortodox care se duce să inspecteze mănăstirile de-a lungul coastei de nord, spre Arhanghelsc? Debarcă si intră într-o prăpădită de mănăstire ai cărei călugări sunt atât de ignoranţi că nu ştiu nici măcar Tatăl nostru. Episcopul rămâne câteva zile cu ei ca să-i înveţe răbdător, apoi se îmbarcă iarăşi, dar la câteva leghe de coastă, ce vede? Trei călugări care vin în fugă pe valuri. Episcopul se apleacă peste balustradă, cam verde la faţă, şi le spune: „Ce vă aduce? — Iertaţi-ne, spun călugării, dar am uitat deja rugăciunea pe care am învăţat-o de la dumneavoastră — Ştiţi destul aşa cum sunteţi, răspunde episcopul. Fraţii mei, întorceţi-vă acasă." Este o poveste frumoasă, deşi are un sens puţin antiintelectual. Ea ţine cont de darurile naturale şi supranaturale ale celor simpli.

M.G. — Călugării aceia erau credincioşi. Dar mi se pare că Dumnezeu este din ce în ce mai absent în socie­tatea noastră. Cum să fii un sfânt când Dumnezeu a murit?

M.Y. — Trebuie să ştim despre ce Dumnezeu vorbim, în Franţa, ca şi în altă parte, educaţia religioasă populară (sau educaţia laică, în măsura în care aceasta nu este chiar contrariul şi se defineşte în raport cu aceasta) a prezentat despre Dumnezeu o concepţie antropomorfică si groso­lană; oamenii s-au aflat în faţa unor contradicţii insolubile. Nu au fost niciodată învăţaţi să se ridice deasupra ima­ginii unui Dumnezeu Moş Crăciun sau a unui Dumnezeu pedepsitor, nici una, nici cealaltă suficiente. Şi repetând aceste imagini naive, sau dogme mai abstracte, dar fondate pe aceleaşi modele ca Dreptatea sau Bunătatea Divina au ajuns la moartea lui Dumnezeu. Este o problemă care nu se punea pentru un Spinoza, pentru un maestru Eckhart; Dumnezeu, în ochii lor, era, într-un fel, substanţa supremă. Nu cred că s-ar fi pus nici pentru Sfântul Augustin. Numesc Dumnezeu ceea ce se află în acelaşi timp în străfundul nostru si în punctul cel mai îndepărtat de slăbiciunile si greşelile noastre. Nu am deloc impresia că Fiinţa Eternă a murit, în orice fel am alege să numim nenumitul, că-i spunem sol, ca Eckhart, adică fără îndoială pământul ferm, sau Vidul, cum îl numeşte Zen, adică ceea ce este fără în­doială absolut şi pur. Ceea ce moare sunt formele, totdea­una limitate, pe care omul i le dă lui Dumnezeu.

M.G. — Anticii au avut si ei această problemă a antro­pomorfismului în conceperea lui Dumnezeu.

M.Y. — În felul lor, da, iar religia antică a suferit desigur din cauza poeţilor şi a autorilor satirici ce evocau aven­turile galante ale zeilor, coborâte la nivelul amorurilor din societatea timpului; nici măcar nu-şi mai dădeau seamă că aceste cupluri multiplicate sub atâtea forme avuseseră odinioară un caracter cosmic şi sacru. Din vreme, moraliştii s-au plâns de cutare act de răzbunare sălbatică atribuită lui Apollo, sau de cutare furt atribuit lui Hermes. Dar să nu uităm că zeii antici au fost mai întâi resimţiţi ca nişte forţe antagoniste care conduceau lumea, tot aşa de curate în intenţii benefice sau malefice precum vântul, stâncile, valurile, încetul cu încetul, pe măsură ce filozofii îşi subordonau politeismul figurii simbolice şi presupus suverane a lui Zeus, s-au făcut auzite proteste împotriva unui stăpân al universului care nu era întotdea­una de partea dreptăţii. Prometeu a avut mulţi imitatori. Dar, în ansamblu, problema nu se punea în acelaşi mod ca astăzi. Gânditorii Antichităţii ştiau că zeii lor erau muritori, pentru că ştiau că universul lor era muritor. Civi­lizaţiile antice şi orientale erau mai sensibile decât suntem noi la caracterul ciclic al lucrurilor, la generaţiile divine si umane care se succed, la schimbare în sânul imuabilului Numai omul occidental a vrut să facă din Dumnezeu o fortăreaţă si din nemurirea personală un meterez îm­potriva timpului.

M.G. — Dar cum puteau să creadă în nişte zei pe care îi ştiau muritori?

M. Y. — Şi cum putem noi crede în prezenţa cuiva care trebuie să moară într-o zi? Acceptăm această dispariţie a formei si a individualităţii fiinţelor. Până atunci, acestea sunt prezente si sunt iubite. Când am încercat să spun câteva cuvinte despre religia greacă, în prefaţa de la Cununa şi Lira, mi-am dat de altfel seama că textele literare si filozofice privitoare la zei erau creaţia claselor cultivate si nu erau citite decât de acestea. Pietatea populară a rămas fără îndoială ceea ce a fost întotdeauna, până la sfârşitul lumii antice. Mulţimea credincioşilor a continuat să se roage la propriii zei, încât aceştia au supravieţuit până în ortodoxia Evului Mediu creştin.

M.G. — Dar atunci, cum s-a efectuat trecerea de la o religie la alta, tocmai în imaginaţia populară?

M.Y. — Mai întâi, mult din lumea veche a supravieţuit în cea nouă. Oamenii s-au rugat la Panaghia, la Prea-Sfânta, aşa cum se rugau la Demeter, iar asta în aceleaşi locuri. Sfânta Sofia este templul înţelepciunii divine aşa cum fusese Parthenonul. Pe de altă parte, ca în toate epocile tulburi (a noastră, de exemplu), religiile tradiţionale, scle­rozate, nu mai erau suficiente: Isis, Serapis, Mithra şi împăraţii divinizaţi ei înşişi deveneau Mântuitori de la care se spera un ajutor. Te poţi duce să visezi la ruinele sanctuarelor lui Mithra din Anglia si să găseşti Isis-uri în nordul Franţei, printre bronzurile antice din Bavai. Toate au fost puse în balanţă cu Cristos. A venit o zi în care lumea s-a trezit creştină pentru că creştinismul devenise oficial, atotputernic, persecutorul altor culte; la modă, dacă o pot spune, şi pentru că unii credeau sincer, cu umilinţă, în Isus. Printre poeţi, se pare că nimeni, în afară de Palladas, un modest grămătic din Alexandria secolului al IV-lea, nu a fost prea impresionat de ceea ce ni se pare astăzi o astfel de transformare a lumii.

M.G. — N-au văzut primejdia pe care creştinismul o reprezenta pentru societate?

M.Y. — Nu, pentru că societatea lor, ea însăşi, începea să se descompună. Pe de altă parte, tradiţia păgână a convieţuit timp de secole, la bizantinii cultivaţi, cu cre­dinţa în dogmele creştine, si a devenit desigur ceea ce era deja, cu mult timp înainte de instituirea oficială a creşti­nismului: literatură. Uneori, totuşi, se percepe o diferenţă. Pentru a o convinge pe cea pe care o iubea să-i cedeze, un poet declarat creştin, Paul le Silentiaire, care a trăit în epoca lui Iustinian, se declară aşa de îndrăgostit de ea încât îi este indiferent dacă un străin, un vecin, sau soţia lui, sau un preot, îi surprind împreună. Există deja aici un element de sfidare pe care anticii nu-l cunoşteau, şi care este creştin sau postcreştin.

M.G. — În civilizaţia noastră, care sunt pericolele comparabile cu acela?

M.Y. — Pericolele care ne ameninţă sunt imediate, fizice, şi reduc fatalmente aproape la zero conflictele ideo­logice. Dacă omul supravieţuieşte, ceea ce nu este sigur, am putea să ne gândim la o societate postindustrială, adică nemaiutilizând ca tehnici decât minimul indispensabil, societate postcapitalistă si postcomunistă, în mod egal. Poţi oricând să visezi la ea. Dar mişcările aproape seismice care scutură pretutindeni lumea nu sunt prea favorabile acestui vis al Epocii de Aur. Cum să ghiceşti ce se va petrece peste o generaţie...?

M.G. — Nu presimţiţi absolut nimic?

M.Y. — Nimeni nu prevede, pentru că toată lumea este orbită de prezent. Ne imaginăm că viaţa va continua aşa cum este, sau se va schimba în contrariul ei, ceea ce este aproape la fel de simplist, în vreme ce evenimentele urmează căi sinuoase pe care nu le zărim încă. Lucien Febvre a scris că nimeni nu si-ar fi putut imagina dife­renţa, la distanţă de patruzeci de ani, între francezii din timpul lui Francisc l, voioşi, aventuroşi, credincioşi fără excese, încrezători în valoarea şi binefacerile existenţei, uşuratici veseli şi desfrânaţi uneori, şi francezii din timpul lui Henric al III-lea, cuprinşi de febra războaielor reli­gioase, rafinaţi, agitaţi, şi tot atât de excesivi în devoţiune ca si în desfrâu. Am putea, tot aşa, să punem în contrast Europa prinţului de Ligne şi pe cea a lui Ludovic-Filip, Roma lui Nero şi pe cea a lui Marc Aureliu. Nu doar că totul s-a schimbat, dar că aceste schimbări s-au făcut într-o direcţie pe care nici cei mai judecaţi nu şi-au imaginat-o. înscrisurile pe care le-am văzut înşirate pe zidurile Parisului în 1968 şi-au pierdut deja sensul după zece ani. Turistul gonind către nicăieri, risipindu-şi energia pe drumuri, nu bănuia, încă mai ieri, criza petrolului care avea să-i ameninţe „standardul" si să răstoarne echilibrul eco­nomic al lumii; doar câţiva savanţi sunt astăzi preocupaţi de ploile încărcate de aciditate şi de rarefierea ozonului. Adevăratele elemente ale dramei le scapă actorilor.

M.G. — Este poate o simplă problemă de educaţie.

M.Y. — Da, dar problema este complexă şi este imensă. Vă voi vorbi de educaţia din Statele Unite, aşa cum o văd eu funcţionând în jurul meu, dar şi ceea ce am văzut în treacăt în alte părţi mă face să cred că lucrurile nu merg nici acolo mai bine. Statul american abia acum începe să se ocupe de analfabetism, ascuns sub impostura milioanelor cheltuite pentru „educarea tuturor". Copiii învaţă, sigur, la şcoală, un anumit număr de noţiuni; dar aceste noţiuni nu se leagă, dintr-o absenţă totală de pregătire psihologică. Copilul american, transportat în autobuz la scoală, zăpăcit de televiziune, pierde contactul cu lucru­rile. Există un enorm decalaj între manualele groase pe care le aduce de la scoală şi capacitatea lui de a le inter­preta. Cunosc un băieţel de şapte ani care are un atlas superb, dar când îl întrebi: „Ştii ce este un râu? Ai văzut vreunul?", îţi răspunde că nu, deşi a călătorit de mai multe ori de aici până în Florida. „Totuşi, treci peste podul Penobscotîn fiecare zi. — A, da, trec pe pod." Nu stabileşte nicio legătură între pod şi râu. Am constatat deseori că, în grădină, când îi spui unui copil să se aşeze pe bancă, la sud, te întreabă unde este sudul. Majoritatea cercetaşilor nu sunt în stare să se orienteze fără busolă, câtă vreme odinioară oricare copil de ţară ar fi făcut-o.

M.G. — Este un caz un pic mai aparte.

M.Y. - Este foarte curent, dimpotrivă. Tot aşa este şi cu aritmetica. Câţi adolescenţi, după ce lucrează în grădină, preferă să fie plătiţi mai puţin („să zicem că n-am lucrat decât două ore") decât să facă un calcul în care intervin fracţiile. Este adevărat, mai ales când este vorba de un calcul în funcţie de ceas; sunt derutaţi pentru că ora are şaizeci de minute, care se împart la cincisprezece, la douăzeci şi la treizeci, pe când fracţiile în dolari se bazează pe zecimale. Tot aşa se întâmplă şi cu geografia. Câţi dintre adolescenţii sau adulţii pe care i-am văzut protestând împotriva războiului din Coreea sau a celui din Vietnam ar fi fost capabili să fixeze pe hartă aceste ţări, chiar şi aproximativ? O tânără de douăzeci si şapte de ani care lucrează la mine, vioaie, altfel, şi inteligentă, crede că Guatemala este în mările sudului şi că Viena este capitala Elveţiei, îmi veţi spune: „Ce importanţă are?" Desigur, dar când te gândeşti că aceste persoane vor vota oameni care vor lua hotărâri grele în consecinţe pentru ţară, te ia frica. Şi îţi dai seama şi că imaginile de la televiziune, pe care le văd trecându-le fără oprire prin faţa ochilor, se scurg prin faţa lor fără să înveţe nimic din ele.

M.G. — Condamnaţi principiul democraţiei.

M.Y. — Condamn ignoranţa care domneşte în acest moment în democraţii la fel de bine ca si în regimurile totalitare. Această ignoranţă este atât de puternică, deseori atât de totală, încât ai crede-o dorită de sistem, dacă nu de regim. M-am gândit deseori cum ar putea fi educaţia copilului. Cred că ar trebui nişte studii de bază, foarte simple, unde copilul să înveţe că el există în sânul universului, pe o planetă ale cărei resurse va trebui mai târziu să le menajeze, că depinde de aer, de apă, de toate fiinţele vii, şi că cea mai mică greşeală sau cea mai mică violenţă riscă să distrugă totul. Ar învăţa că oamenii s-au ucis între ei în războaie care n-ar făcut decât să aducă alte războaie şi că fiecare ţară îşi aranjează istoria minţind, ca să-şi satisfacă orgoliul. Ar învăţa destul despre trecut ca să se simtă legat de oamenii de dinaintea lui, ca să-i admire atunci când ei o merită, fără să-şi facă idoli din aceştia, nici din prezent, nici dintr-un ipotetic viitor. S-ar încerca să fie familiarizat copilul în acelaşi timp cu cărţile si cu lucrurile; ar şti numele plantelor, ar cunoaşte animalele fără să se dedea la hidoasele vivisecţii impuse copiilor şi foarte tinerilor adolescenţi ca făcînd parte din biologie; ar învăţa să dea primul ajutor răniţilor; educaţia sexuală ar cuprinde prezenţa la o naştere, educaţia psihologică vederea oamenilor bolnavi grav si a morţilor. l s-ar da şi simple noţiuni de morală fără de care viaţa în societate este imposibilă, instrucţie pe care şcolile elementare şi medii nu mai îndrăznesc să o facă în această ţară. În materie de religie, nu i s-ar impune nicio practică sau vreo dogmă, dar i s-ar spune câte ceva din toate marile religii din lume şi mai ales cele din ţara în care se află, pentru a trezi în el respectul şi a distruge dinainte anumite pre­judecăţi odioase. Ar fi învăţat să iubească munca atunci când munca este utilă şi să nu se lase păcălit de impostura publicitară, începând cu cea care îi laudă bunătăţi mai mult sau mai puţin falsificate, producând carii si diabet în viitor. Există sigur un mod de a vorbi copiilor de lucruri cu adevărat importante mai devreme decât se face.

M.G. — Ar trebui să fie o educaţie universală.

M.Y. — Vi se pare utopică şi în circumstanţele actuale aşa şi este, dar utopic nu înseamnă obligatoriu imposibil. Ar fi pentru prima dată o educaţie umană. Am putea cel puţim să ne îndreptăm în această direcţie în loc să ne afundăm într-o direcţie opusă.

M.G.—Ar însemna să distrugem orice naţionalism, adică toate etniile.

M.Y. — N-au decât să dispară toate naţionalismele! Dar etniile există, sunt o parte din ordinea lucrurilor, si nu este nicio raţiune ca ele să devină agresive, doar dacă sunt oprimate aşa cum se întâmplă astăzi aproape peste tot. Sistemele noastre distrug etniile; este cazul noilor state africane, construite după modelul coloniile pe care ele presupun că le-au înlocuit, dar care, ca şi acestea, ignoră limitele teritoriilor umane şi deseori ale limbilor, în Statele Unite, a trebuit si trebuie încă să se lupte pentru Şcoli în spaniolă în regiunile în care o parte mare din Populaţie este mexicană sau portoricană. Franţa a în­cercat să elimine celta în Bretania, şi flamanda în nord (nu mi-am dat mai bine seama de acest lucru ca atunci când am studiat istoria familiei mele). Statele ucid etniile.

M.G. — Atunci sunteţi pentru mişcările regionaliste aşa cum se dezvoltă ele astăzi în Franţa?

M.Y. — Cu siguranţă, în afara celor artificial manipulate şi care ajung la un şovinism în plus.

M.G. — Vă simţiţi flamandă, de exemplu?

M.Y. — Nu m-am gândit la originile mele flamande decât târziu, pe când redactam Arhivele Nordului. Da, examinându-mi strămoşii, cred că am recunoscut în mine ceva din ceea ce numesc „lenta ardoare flamandă". Dar sunt în aceeaşi măsură franţuzoaică, cât sunt flamandă si nu numai pentru că jumătate din familia mea paternă (altfel puţin simpatică, din câte ştiu eu despre ea) era ori­ginară din împrejurimile Betuniei si nu a vorbit niciodată flamanda, şi că familia mea maternă, belgiană şi valonă, era în întregime de expresie franceză. Lucru mai impor­tant si mai verificabil decât aceste identificări prin sânge sau prin limba vorbită, sunt franţuzoaică prin cultură. Tot restul este folclor. Dar cultura franceză, ca toate culturile, mici sau mari, se sclerozează şi se veştejeşte, de îndată ce refuză să facă parte din cultura universală. Aparţin mai multor culturi, cum aparţin mai multor ţări. Aparţin tuturor.

Sursa: Marguerite Yourcenar – CU OCHII DESCHISI. Convorbiri cu Matthieu Galey,
Editura Curtea Veche, 2015, pp. 235-246

 


 



Salt la inceputul paginii