Maurice
Zundel
Dumnezeu
aici, acum, în interior
Dumnezeu nu este acolo sus, aici jos, după!
Dumnezeu este aici, acum, în lăuntrul nostru.
Dumnezeu este întotdeauna deja acolo.
Paris 1968
Este absurd să credem în divinitatea
lui Isus Hristos ? Este uimitor că nu s-a prezentat misterul lui
Isus ţinând cont de secretul care ţâşneşte din inima
lui: Dumnezeu este aici, acum, în interior. Dumnezeu este întotdeauna
deja acolo. Când Isus se întrupează Dumnezeu nu coboară din
cer.
Divinitatea lui Isus Hristos pare a fi absurditatea radicală:
cum poate Dumnezeu să fie pământean? Cum îşi poate el
întemeia o carieră care se derulează în istoria umană
? Cum poate el întemeia adoraţia ?
Şi creştinismul este fondat pe această absurditate radicală
a adorării unui om !
Şi aceasta de către o umanitate aşa-zis civilizată
(cea din Occidentul zis creştin).
Înţelegem de ce Coranul nu încetează să polemizeze, cu
o convingere sălbatică, spunând că Dumnezeu nu naşte,
că Dumnezeu nu zămisleşte şi nu este zămislit!
Dar chiar divinitatea lui Isus Hristos nu are sens decât dacă mai
întâi Dumnezeu se situează în interior, în interior. Este uimitor
că nu s-a prezentat misterul lui Isus ţinând cont esenţialmente
de secretul care ţâşneşte din inima lui Isus: Dumnezeu
nu este acolo sus, aici jos, după! Dumnezeu este aici, acum, în
interiorul nostru înşine.
Dumnezeu este întotdeauna acolo, după cum ne comunică magnific
Augustin în relatarea convertirii lui : „Tu erai cu mine, eu nu eram
cu Tine!”
Întruparea nu este în nici un caz o coborâre din cer pentru că
cerul este în noi, întruparea este, aşa cum spune simbolul sfântului
Atanasie, o înălţare a umanităţii la Dumnezeu, o
deschidere a omului la Dumnezeu, o venire a omului la Dumnezeu, şi
este o greşeală să credem că Dumnezeu trebuia să
vină pentru că el era de-o veşnicie deja acolo !
Omul este cel care trebuia să vină şi, când vedem în
noi înşine cât de slabă este adeziunea noastră la Dumnezeu,
cât de fluctuantă şi de ezitantă – reluăm neîncetat
aceeaşi suită de infidelităţi – când vedem cum Dumnezeu
este încă în noi un idol angajat în toate felurile de mituri cosmice
prost definite şi greu de digerat, înţelegem că în realitate
omul este cel care era cazul să vină la Dumnezeu.
Isus este deci umanitatea care a venit la Dumnezeu, umanitatea asumată
în Dumnezeu. Şi noi suntem instruiţi cu privire la „cum”-ul
acestei înălţări prin acest fapt când experienţa
noastră introduce deja o perspectivă care ne-o face inteligibilă,
într-un anume fel, în acest fapt că noi suntem, şi noi, atraşi
spre acest Altul mai intim nouă înşine decât cel mai intimul
din noi înşine, şi care ne aşteaptă în mai intimul
din noi.
Noi de asemenea suntem în realitate persoane. Noi nu suntem sursă
sau origine decât în măsura în care, diminuaţi în Prezenţa
divină, vindecaţi de eul nostru complice si pasional, suntem
în întregime, pornind de la rădăcina fiinţei noastre,
un elan spre Unicul, şi acest Unic este într-adevăr eul nostru
în sensul în care suntem atârnaţi de Prezenţa sa când suntem
realmente existenţi.
Dar în noi, această adeziune la Unicul este fluctuantă,
obscură, neîncetat contestată şi întunecată, ceea
ce nu împiedică ca în noi să fie această orientare. Îi
percepem deodată imensa putere creatoare când ni se întâmplă
ca lui Augustin să trecem din afară în interior şi să
regăsim în noi această Frumuseţe atât de veche şi
atât de nouă care nu a încetat să ne aştepte.
Isus reprezintă elanul terminal proiectat de către această
atracţie. În el eul complice este înlăturat radical prin asumarea
liberă a umanităţii sale în Dumnezeu, vreau să spun
că în el joncţiunea perfectă se împlineşte cu adevărat,
în el eul divin devine realmente singurul lui eu.
Ceea ce vrea să spună în termeni mai simpli
că umanitatea lui Isus Hristos nu are altă legătură
cu ea însăşi decât sărăcia divină.
( Fragment tradus din cartea:
Maurice Zundel – Pour toi, qui suis-je?,
Sarment, Editions du Jubilé,
2003,
Traducerea îmi apartine, VJ )
Salt la inceputul paginii
|