| |
Meditatii de Maurice Zundel
Fragmente
Naframa sfintei Veronica
Ce înseamna a ne ruga?
Numai iubirea naste viata
Trecerea de la ceva la cineva
Abisul omului, abisul lui Dumnezeu
Năframa sfintei Veronica
Tu nu eşti singur în tine, viaţa ta intimă
este un dialog: te cheamă o voce, te reclamă o prezenţă.
Cineva ţi se încredinţează, cineva care este mai de preţ
decât tine.
Inima ta poate fi un zid care opreşte lumina. Să fie mai degrabă
vitraliul care o lasă să strălucească!
Te simţi liber atunci când totul este luminos în tine, când sufletul
ţi-e deschis ca o bazilică, când toată fiinţa ta este
un elan spre un mai bun decât tine.
Momente foarte rare poate, dar cu atât mai preţioase.
Nu ai decât ceea ce dai, te găseşti
pe tine însuţi pierzându-te, nu te simţi în largul tău
în tine numai dacă Oaspetele invizibil umple tot spaţiul în
care se mişcă gândirea ta, în care se precipită dorinţa
ta.
Poţi să-l trădezi fără alt martor decât El însuşi,
care este victimă în tine a trădării tale.
Poţi sluji, poţi ilumina orice om, poţi face să se
nască un pământ nou şi ceruri noi doar potolind, în secret,
la izvoarele vii ale iubirii tale, aceastã sete infinită în
care se revelează abisurile Dumnezeului tău.
Mulţi se întreabă ce este El, se întreabă despre căile
sale şi se scandalizează din cauza deciziilor pe care ei i le
împrumută.
Pentru tine, dacă vrei să-i ghiceşti natura, priveşte
la ceea ce înfăptuieşte El în tine, la ceea ce conştiinţa
ta îţi impune să împlineşti, această exigenţă,
care niciodată nu slăbeşte, a unei bunătăţi
tot mai mari şi a unei dăruiri tot mai perfecte: iubeşte,
dăruieşte-te fără socoteală, lasă să
strălucească lumina şi fă să rodească bucuria.
Dacă aceasta este calea pe care ne angajează mereu Dumnezeu,
dacă El nu cere nimic altceva decât această renunţare de
sine pe care este bazată orice iubire adevărată, dacă
nu ne putem simţi în acord cu El decât acceptând ca binele să
fie fără limite, cum să nu concluzionăm că natura
Lui este de a se dărui, că acţiunea Lui este elanul infinit
al bunătăţii Lui, că El iubeşte fără
măsură şi că nu poate decât să iubească.
A fi o făptură este totuna cu a fi iubit de Dumnezeu: până
la sfârşit, ne spune Evanghelia, până la limita extremă
a iubirii; până la nebunie, adaugă sfântul Pavel, care înţelege
perfect că acest exces este infinit ca şi Dumnezeu.
Ar trebui să recitim cuvintele apostolului adresate Corintenilor:
”V-am făgăduit unui bărbat,
ca să vă înfăţişez lui Cristos ca pe o fecioară
curată”(2 Co 11, 2).
Ar trebui să-l contemplăm pe Pelerinul Iubirii pe care ni-l
revelează Apocalipsa: „Iată
Eu stau la uşă şi bat, dacă cineva îmi deschide, voi
intra la el” (Ap 3,20) pentru a ne face o idee despre această
pasiune divină pentru care focul este veşnicul simbol.
Dar poate că nu este nevoie decât de o privire asupra Crucii, al
cărei semn este multiplicat de tandreţea Bisericii pe toate
drumurile care unesc ţările oamenilor: Dumnezeu, pentru a nu
condamna făptura sa a ales să fie condamnat de către ea.
Dumnezeu este mort de Iubire.
Priveşte aceste braţe întinse spre tine pe
vârful colinei sau în vârful clopotniţei, aceste două braţe
care însemnează spaţiul şi sfinţesc orizontul, aceste
două braţe care te caută, care te atrag către inima
în care sufletul tău îşi are leagănul.
Le vezi şi la întretăierea drumurilor, şi pe poarta unei
ferme, le vezi mai de aproape deasupra patului tău, făcând gestul
neîncetat al unei ofrande infinite, purtând implorarea mută a unei
iubiri veşnice.
Oare nu caută ele ajutor, aceste două braţe pe care le
vezi peste tot unde se aşează privirea ta?
Oh! Dacă aţi şti,
spunea o femeie săracă,
ce suferinţă este pentru noi să primim totdeauna, fără
a putea să dăm niciodată. Oamenii vin la noi să ne
aducă dar nu se opresc deloc: nimeni nu are nevoie de noi.
Durere mărinimoasă a cărei nobleţe Dumnezeu o binecuvântează,
el care vrea să aibă nevoie de fiecare suflet şi care se
întoarce spre tine, cu faţa acoperită de oprobriu, căutând
în iubirea ta năframa sfintei Veronica.
Această meditaţie publicată în „Presence de Maurice Zundel”, nr. 36 a fost
iniţial un articol apărut
în săptămânalul SEPT în 1937
Ce înseamnă a ne ruga ?
Suntem adunaţi aici pentru rugăciune, în special
pentru rugăciunea unităţii.
Dar ce este rugăciunea?
Care este sensul ei?
Care este taina ei?
Care este eficacitatea ei?
Pascal ne va spune aceasta într-un cuvânt inepuizabil: „Isus,
scria Pascal, a cărui inimă s-a ars de inima Domnului, Isus i-a rugat pe oameni şi n-a fost ascultat.” Fără
îndoială Pascal se referă aici la agonia Domnului. Isus i-a
implorat pe prietenii săi de trei ori. Şi de trei ori i-a găsit
adormiţi. Este ceea ce Pascal traduce în aceste cuvinte care sunt
o adevărată revelaţie:
„Isus i-a rugat pe oameni dar n-a fost ascultat.”
În această perspectivă, rugăciunea, nu
este ascultarea omului de către Dumnezeu ci mai degrabă ascultarea
lui Dumnezeu de către om.
Într-adevăr, Dumnezeu este ascultarea veşnică. Dumnezeu
este întotdeauna prezent. Dumnezeu, cum spune sfântul Pavel, este DA în care nu există NU(2Co 1,20). El a răspuns
deja totdeauna. El este ascultarea în persoană.
De aceea acest cuvânt al lui Pascal conţine o adevărată
revelaţie a lui Dumnezeu, nu al unui Dumnezeu de dincolo de stele,
nu al unui Dumnezeu care domină şi care stă aplecat peste
lume, nu al unui Dumnezeu care dă ordine, limitează şi
ameninţă, ci al unui Dumnezeu din interiorul nostru, care este
marele secret de iubire ascuns în adâncul inimilor noastre, Dumnezeul
pe care Augustin l-a întâlnit în ziua convertirii sale:
”Târziu Te-am iubit. Frumuseţe atât de veche şi totuşi
atât de nouă, târziu Te-am iubit. Si totusi Tu erai înlăuntrul
meu. Eu eram însă în afară, unde Te căutam si dãdeam
nãvalã eu, cel fără frumuseţe, în aceste
frumuseţi pe care Tu le-ai făcut. Tu erai cu mine. Eu nu eram
cu Tine”. (Confesiuni, cartea X,c.27)
Aceasta este: Dumnezeu este toată ziua, prezent deja totdeauna. Noi
îl uităm: noi dormim, noi suntem distraşi, noi îl lăsăm
să cadă. El este prezent deja mereu, când ne reculegem, când
ascultăm, când regăsim sensul tăcerii, îl regăsim
în bucurie şi faţa lui străluceşte în zorii care se
ridică în noi. Rugăciunea este ascultarea lui Dumnezeu de către
om. Rugăciunea pecetluieşte acest mariaj de iubire pe care Dumnezeu
vrea să-l încheie cu noi: „V-am
făgăduit unui bărbat, ca să vă înfăţişez
lui Cristos ca pe fecioară curată” (2 Co 11,2). Rugăciunea
reînnoieşte constant această logodnă. Rugăciunea este
da-ul care închide inelul de aur al nunţii veşnice.
Şi cu siguranţă, rugăciunea poate lua toate formele:
rugăciunea de cerere, care este cea mai frecventă şi care
răspunde imensităţii nevoilor noastre, care este strigătul
suferinţei noastre la Dumnezeu, care este totuşi un strigăt
spre Dumnezeu, care este în final, apelul care-i cere lui Dumnezeu, dincolo
de toate bunurile pe care ni le poate da, să ni se dea el însuşi
nouă. Rugăciunea, la urma urmei, ne deschide acestei dăruiri
de Dumnezeu care le conţine pe toate celelalte.
Rugăciunea poate fi şi rugăciunea aceasta pe care o trăim
în acest moment, rugăciunea liturgică, rugăciunea Bisericii,
rugăciunea care trebuie să fie sipetul cu bijuterii al tăcerii.
Rugăciunea poate fi rugăciunea de încântare a artistului în
faţa frumuseţii, a artistului care exprimă frumuseţea.
Poate fi rugăciunea savantului în întâlnirea cu adevărul. Poate
fi rugăciunea mamei la naşterea copilului său nou-născut,
rugăciunea celor logodiţi, rugăciunea soţilor care
fac schimb, schimbându-l pe Dumnezeu. Aceasta poate fi rugăciunea
ţăranului din parohie cu ochii aţintiţi spre tabernacol,
aprobându-l pe Dumnezeu aşa cum Dumnezeu îl aprobă pe el. Ea
poate fi rugăciunea Pelerinului Rus, care repetă neîncetat,
după vechea practică atât de fecundă, vechea practică
orientală: „Doamne Isuse Cristoase,
fiul lui Dumnezeu, ai milă de mine” şi, repetând-o zi şi
noapte, impregnând subconştientul lui de această Prezenţă a Domnului, el face cu adevărat din Isus respiraţia
întregii lui fiinţe. Aceasta poate fi rugăciunea pe care o facem
pentru noi înşine în respectul de noi înşine, când refuzăm
să trişăm în singurătatea noastră, când rămânem
numai în faţa acestui martor incoruptibil care este Dumnezeul cel
viu.
Şi, în sfârşit, există o rugăciune care poate fi rugăciunea
de toate zilele, rugăciunea pe care o facem pentru alţii. Caritatea,
în sensul ei cel mai profund, se hrăneşte din această rugăciune
pentru alţii, căci, în alţii ca şi în mine, Domnul
aşteaptă, în alţii Domnul mă aşteaptă, în
alţii Domnul îmi este încredinţat şi eu am de creat climatul
şi spaţiul în care aproapele meu va descoperi pe aproapele cel
dintâi, care este Dumnezeul cel viu.
Rugăciune de toate zilele, rugăciunea de toată ziua, care
poate realiza într-adevăr preceptul evanghelic de a ne ruga întotdeauna, pentru că, de dimineaţa până seara,
putem să ne rănim de limitele altora cum şi alţii
se pot răni de ale noastre.
Şi iată că rugăciunea va depăşi aceste limite.
Mă voi interioriza în sufletul altora, fără a le viola
intimitatea, mă voi stabili la însăşi rădăcina
vieţii lor, acolo unde viaţa lor îşi are izvorul în Dumnezeu.
Mă voi identifica cu însăşi taina fiinţei lor cele
mai profunde şi, retrăgându-mă dinaintea lui Dumnezeu care
rămâne în ei, voi crea tocmai acest spaţiu în care Dumnezeu
se va manifesta ca viaţa vieţii.
Cum altfel să trăim mai bine această săptămână
a Unităţii decât făcând constant rugăciune pentru
fraţii noştri oameni pentru a le comunica, fără a
vorbi de Dumnezeu, pe Dumnezeu în persoană? Numai aşa ne vom
da seama, la modul cel mai profund, de revelaţia pe care o conţine
cuvântul lui Pascal: „Isus i-a rugat pe oameni dar n-a fost ascultat”.
Numai aşa vom regăsi acest sens nupţial al vieţii
creştine. Numai aşa vom cunoaşte infinita tandreţe
a lui Dumnezeu care vine la noi pentru a fi în părtăşie
cu noi.
Ritualul logodnei în India antică consta, cu simplitate, în aceste
cuvinte: logodnicul îi spunea logodnicei sale: „Tu eşti eu şi eu sunt tu”. Acesta este în final secretul
din urmă al rugăciunii când ne întoarcem spre El, spre El care
ne aşteaptă în adâncul nostru cel mai intim. Dumnezeu ne răspunde,
aşa cum a înţeles magnific acest mare martir al Islamului Halladj care a fost crucificat în 922 în Persia, şi a cărui mistică este atât de apropiată
de mistica lui Ioan al Crucii. Halladj îl întreabă
pe Domnul aşa cum vom face şi noi imediat în tăcerea Euharistiei,
îl întreabă pe Dumnezeu. Şi Dumnezeu îi răspunde aşa
cum ne va răspunde şi nouă:
Doamne, dar cine eşti tu?
Cine eşti tu?
- Ei bine! Spune Domnul,
Eu sunt… Eu sunt tu…”
Maurice Zundel
Omilie pronunţată în Abaţia de Bellefontaine
la 23 ian.1972
Numai iubirea naste viata
Mesaj adresat de către Maurice Zundel fraţilor din Egipt
Dar es Salam, Cairo,1950
Îmi cereţi un „mesaj
pentru Egipt” – nu voi face însă nici o reflecţie pe această
temă care depăşeşte cu mult competenţele mele
şi referitor la care trăiesc un dureros sentiment de îndepărtare.
Pentru că nu pot refuza să vorbesc, voi spune deci fraţilor
mei catolici din Egipt ceea ce îmi pare a fi cel mai adevărat şi
cel mai urgent.
Creştinismul nu este o doctrină, este o Persoană. Deşi
mesajul creştin se exprimă prin formule, aceste formule au o
valoare sacramentală. Ele sunt tot atâtea sacramente ale Cuvântului
Verbului, tot atâtea Euharistii în care cel care se trăieşte
şi se dă este tocmai adevărul în Persoană. Aceste
formule trebuie asimilate, aşa cum facem la Euharistie, printr-o
silenţioasă identificare de viaţă.
Tocmai această atitudine determină o prăpastie între doctrina
fariseilor, vrăjmaşi ai Evangheliei, şi cea a Domnului.
Doctorii Legii care îl cenzurează pe tâmplarul din Nazaret
sunt repetenţi şcolari. Ucenicii Noii Alianţe trebuie să
se incorporeze persoanei stăpânului lor. Toate cuvintele noastre
sunt zadarnice dacă noi înşine nu suntem Cuvântul. Iar dacă
noi suntem Cuvântul, aproape că nu avem nevoie de cuvinte.
De cum angajăm o conversaţie cu fraţii noştri non
catolici, riscăm constant să deformăm mesajul lui Cristos,
reducându-l la un sistem, agăţându-ne de cuvinte sau având aerul
de a face propagandă pentru un partid. Singura cale eficace ar fi
de a le prezenta pe Isus trăind în noi, cu atâta renunţare încât
ei să-l recunoască imediat ca fiind viaţa vieţii lor.
Rar se întâmplă ca cineva să se apere contra iubirii îngenunchiate
pe pragul sufletului lui… Ori Isus este caritate. Nu serveşte absolut
la nimic să vorbim despre ea, dacă această caritate care
este el nu este respiraţia vieţii noastre.
Noi ne înverşunăm cel mai adesea să proclamăm, să
justificăm şi să apărăm principii dar lăsăm
să se piardă sufletele. Aşa s-a întâmplat când, vrând să
se salveze dreptul de proprietate şi dreptul de autoritate, masele
au fost abandonate mizeriei, prăvălindu-le în deznădejdea
unui ateism care venea cu promisiuni de dreptate. A fost pură nebunie.
Căci aceste principii se identifică în credinţă cu
principiul care este caritatea veşnică. Creştinii se îmbogăţesc
adesea şi îşi urmăresc propriile interese în numele lui
Cristos: interese particulare, interese de clasă, interese naţionale
şi sfârşesc prin a da Domnului propria lor faţă. Denunţând
fanatismul altora, ei nu-şi dau seama că ei aderă la Evanghelie
pentru motive care n-au nimic evanghelic.
Când urmărim dezvoltarea doctrinei creştine, vedem că Biserica
nu s-a încurcat în aparentele contradicţii. Ea refuză să
fie sclava cuvintelor iar sub cuvinte, inima ei este fără încetare
încordată spre persoana care le dă viaţă. Este cu
siguranţă util să ne aplecăm asupra textelor, dar
cu condiţia să le citim în genunchi, căutând peste tot,
sub literă, faţa după care tot pământul suspină.
Nu vom convinge pe nimeni prin combatere oricât de întemeiată ar
fi, pentru că nimănui nu-i place să se recunoască
învins. Şi nu există decât iubirea care nu produce violenţă,
pentru că ea transformă, dinlăuntru, şi produce naşterea
din nou.
Toată chestiunea este aceasta: trebuie să ne naştem
din nou. Oamenii se nasc prima dată după trup şi sunt constituiţi
astfel într-un „eu” biologic care nu este altceva decât un mănunchi
de determinări. Cea mai mare parte dintre ei rămân acolo, pentru
că nimeni nu-i naşte la viaţa duhului, nimeni nu-i eliberează
de ei înşişi, nimeni nu-i iubeşte destul pentru a se şterge(micşora)
în faţa posibilităţilor divine pe care harul le-ar actualiza
în ei, dacă o caritate fără limite i-ar face atenţi
la comoara oferită neîncetat dorinţei lor de măreţie
şi de libertate. De aici provin aproape toate eşecurile noastre.
Vorbim în continuu despre un dar capabil să satisfacă toate
sufletele însă noi nu ne-am dăruit. N-am asimilat noi înşine
ceea ce vorbim şi nu trăim aceasta. Noi căutăm ucenici
pentru o doctrină la care noi nu am aderat cu o adeziune capabilă
să aprindă focul al cărui incendiu voia Domnul să-l
propage. Ne mulţumim cu cuvinte splendide care ne măgulesc inteligenţa
şi care ne dau un sentiment de respectabilitate: nu suntem transsubstanţiaţi în cel care este viaţă
şi a cărui viaţă este lumina oamenilor. Strălucirea
unei neclintite bunătăţi, liniştea unei răbdări
neobosit îngenunchiate, abandonarea unei smerenii care perseverează
în Spălarea picioarelor, iată ceea ce ne trebuie! Avem nevoie
de reculegere mai mult decât de noţiuni şi de a asculta mai
mult decât de a auzi.
Ceea ce eu aş dori pentru Dar el Salam, este să fie un loc de
reculegere, un loc nobil de tăcere, un cămin luminos şi
golit de „mistificare”, cum
spune părintele Teilhard de Chardin:
ca studiul să fie acolo căutarea iubirii, şi ca sub doctrine
să se vadă degajarea tot mai clară a feţei persoanei!
Eu nu cred decât în iubire. Numai iubirea naşte viaţa. Apostolii
îl purtau pe Isus în ei înşişi şi prin aceasta au cucerit
ei lumea. Este zadarnic să căutăm în altă parte o
garanţie de succes. Dumnezeu este iubire, trebuie să-l iubim
şi să-l facem iubit iubind. Tot creştinismul este aici
până la „nebunia Crucii”.
Vom şti infinit mai multe lucruri despre Dumnezeu, văzând cum
se deschide un suflet şi cum înfloreşte un chip în radierea
iubirii noastre, decât am putea aduna din mii de cărţi.
Comunicându-i viaţa, în renunţarea unei existenţe destinată
tăcerii de sine, o vom descoperi şi noi la rândul nostru şi
vom recunoaşte, uimiţi, „dulceaţa
feţei de sărbătoare a lui Cristos”, aşa cum sculptorul
descoperă, la capătul călătoriei sale, frumuseţea
care s-a născut din răbdarea, din smerenia şi din iubirea
sa.
Maurice Zundel
Sursa: www.mauricezundel.free.fr
Fragmente
Dacă aş putea să-mi rezum toată credinţa
aş spune aşa: eu cred în viaţa Altuia în mine, cred în
riscul infinit al lui Dumnezeu, cred în tragedia veşnică a Iubirii
crucificate, cred în fragilitatea lui Dumnezeu, tocmai pentru că,
dacă nu există nimic mai puternic decât iubirea, nu există
nimic mai fragil decât ea.
Dumnezeu fragil, este darul cel mai emoţionant, cel mai bulversant, cel mai nou şi cel mai esenţial al Evangheliei:
un Dumnezeu fragil este repus în mâinile noastre, un Dumnezeu fragil este
încredinţat conştiinţei noastre.
Dumnezeu fragil şi dezarmat, aşa încât nouă ne revine să-L protejăm de noi înşine. Aceasta este lumina
Crucii: Dumnezeu moare din Iubire pentru cei care refuză cu obstinaţie
să-L iubească.
MZ
Eroarea despre Dumnezeu a antrenat criza Bisericii şi
pe cea a moralei.
Criza Bisericii îşi are fundamentul într-o anumită concepţie
despre Dumnezeu: din cauză că oamenii s-au înşelat cu privire
la Dumnezeu această criză a căpătat azi atâta anvergură
şi expansiune. Oamenii au creat imaginea unui Dumnezeu care locuieşte
în afară şi nu mai poate fi găsit înlăuntru. Este
natural să fie refuzat acest Dumnezeu exterior care apare ca o ameninţare
şi ca o limită impusă vieţii umane din afară.
Este natural să fie resimţită ca o ofensă adusă
duhului şi ca o agresiune contra lui, această intruziune a unei
autorităţi care se impune şi pare să fie negarea libertăţii
şi demnităţii umane. Ne-am înşelat cu privire la Dumnezeu,
nu L-am recunoscut, şi atunci este foarte natural ca morala, care
era atârnată de Dumnezeul „tradiţional” să se clatine şi
ea. Dacă nu-l mai admitem pe acest Dumnezeu, nu mai putem admite
nici morala a cărei garanţie era El. Dacă nu-l mai admitem
pe acest Suveran, Rege al regilor care tronează în cer şi ne
subordonează atotputerniciei lui, nu vom mai admite nici interdicţiile
„biblice” şi poruncile… lui Dumnezeu. Acest refuz al lui Dumnezeu
poate fi depăşit şi trebuie să fie depăşit
pentru că adevăratul Dumnezeu este în interior şi nu în
afară, pentru că adevăratul Dumnezeu restabileşte
demnitatea noastră! El este spaţiul în care aceasta se împlineşte,
El este lumina şi bucuria intimităţii noastre, El care
ne face să existăm în plinătate. Prin El ne întâlnim unii
cu alţii, în El ne iubim şi datorită Lui putem învinge
moartea şi eterniza.
MZ
"Dumnezeu s-a fãcut om pentru ca omul sã
devinã Dumnezeu"(sf.Augustin)
Toate activitãtile noastre sunt într-un anume grad interschimbabile
si cea mai mare parte ar putea fi îndeplinite de masini. Actul de
neînlocuit este strãlucirea(iradierea) fiintei, surâsul
bunãtãtii, elanul inimii: tot ceea ce vine din interior,
în gratuitatea dãruirii. Prin aceasta orice fiintã
este necesarã, orice viatã este infinitã: pâinea
care se cumpãrã si se vinde poate fi simbolul unei comuniuni
dacã mâinile care se ating si privirile care se întâlnesc
lasã sã treacã lumina sufletelor.
Nu aceasta este suprema tristete: cã atâtea bogãtii
umane se pierd, cã atâtea fiinte nu sunt decât unitãti
într-un numãr, cã atâtea feţe poartã
masca anonimã care le conformeazã mediului lor?
Ah! Sã poti sã fii tu însuti în sfârsit,
cum trebuie sã fim în faţa lui Dumnezeu, fãrã
a ne refula sufletul si fãrã a minti Infinitul a cãrui
exigentã implacabilã a purtãm în noi însine!
Ne apartine nouã în orice caz sã nu impunem aceastã
constrângere altora, înconjurându-i cu atâta umilintã
si respect, cu atâta bunãtate si iubire, încât
ei sã-si descopere sufletul lor si sã îndrãzneascã
sã-l exprime. Nu existã lucrare mai mare decât aceasta,
nici mai necesarã decât aceasta. Numai sub auspiciile demnitãtii
sale recãpãtate va recunoaste omul, în duhul sãu,
sanctuarul unei Prezente tainice.
Maurice Zundel - "L'Evangile interieur")
Altii despre Maurice Zundel
«Je est un autre»
În centrul teologiei lui Maurice Zundel este omul. Devenirea,
trecerea de la „eul posesiv” la „eul sacrificial” este o vocaţie.
Din start, fiecare este sclavul energiei primite, a „impulsurilor impersonale”.
În sens propriu, „persoana încă nu există”. Pentru Zundel,
persoana nu-şi face apariţia decât în dăruire, cu preţul
unei convertiri. Orientarea adevărată este „ofranda(jertfa)”,
o noţiune care îi este dragă. Omul se descoperă a fi mai
mare decât sine însuşi în lumina care se înalţă în el începând
din clipa în care se deschide pentru altul. Nu există om veritabil
decât în întâlnire, „Prezenţa”. Aceasta se poate face pe trei căi:
întâlnirea Frumosului în artă; căutarea Adevărului în ştiinţă;
comuniunea în relaţia interpersonală. Şi Zundel
îl citează pe Rimbaud: „eu este un altul”.
Persoana umană se construieşte astfel, cu ajutorul demnităţii,
a interiorităţii, a libertăţii, a sărăciei.
Dumnezeu în toate acestea? Convingerea lui Zundel
este simplă: „Dumnezeu trebuie să fie în absolut ceea ce este
pus în om ca şi chemare, dorinţă, vocaţie infinită.”
Adevărata cheie de boltă a gândirii sale rămâne Treimea,
antidotul zeului Narcis, venerat ca potentat. Departe de a se hazarda
într-o pseudo-matematică cerească, Zundel
merge direct la ţintă: în Dumnezeul trinitar, prin intermediul
relaţiei dintre Tatăl, Fiul şi Duhul, ceea ce se comunică
veşnic este iubirea. Dumnezeu este astfel, în absolutul acestei comunicări,
la aceasta îl cheamă Dumnezeu pe om.
În rezumat, a te lăsa îndrumat de Zundel presupune o singură condiţie, pusă de
el cu obişnuita lui francheţe provocatoare: „Dacă nu credem
în om, este imposibil să credem în Dumnezeu.” Deoarece „pentru Dumnezeu,
omul îl egalează pe Dumnezeu.”
Frédéric Mounier(La Croix
Trecerea de la ceva
la cineva
Laussanne, octombrie 1959
Cei mai mari scriitori sunt cei care pot exprima, prin
cuvinte foarte simple, lucruri eterne.
Unul dintre cuvintele acestea foarte semnificative este cel al lui Flaubert atunci când spune: „Pentru ce să vrei să fii ceva când poţi să fii cineva!”
Acest cuvânt i-a fost sugerat de cererea lui Baudelaire
care îl ruga să-i sprijine candidatura pentru Academia Franceză.
Şi Flaubert, scandalizat de faptul că
un poet aşteaptă o altă recompensă decât aceea pe
care o poate da Frumuseţea căreia trebuie să-i fie consacrat,
a scris acest cuvânt în jurnalul lui: „Pentru ce să vrei să
fii ceva când poţi să fii cineva?” Trecerea de la ceva
la cineva este exact problema
omului. Se vorbeşte mult despre evoluţie, oamenii se întreabă
cu privire la originea omului: de unde vine el? De unde vine viaţa?
Vine dintr-o furtună electrică, într-un nor de gaz? Provine
de la vegetale, de la minerale sau de la animale? De unde vine viaţa?
Este infinit de interesant: dar, în final, adevărata problemă
nu este oare: „Ce facem noi cu viaţa?” Căci, situaţia noastră
în lume nu prezintă interes decât pentru că există în noi
posibilitatea de a alege! Această posibilitate de a alege însă,
noi ştim bine, din experienţă, că se poate transforma
adesea în catastrofă. Trebuie ca omul să fie ori totdeauna,
ori frecvent, cineva! Cea mai mare parte a timpului omul este ceva, o
bucată din univers, un moment al speciei, expresia rasei sale, a
continentului său, a culorii pielii sale, a prejudecăţilor
mediului său; iar când se înhaită este mai rău decât animalele. Nimic nu este
mai înspăimântător decât cruzimea omului faţă de om.
Acolo se simte că evoluţia, oricare ar fi explicaţia care
i s-ar da, nu poate opera în mod automat această trecere de la ceva
la cineva. Aceasta este lucrarea fiecăruia dintre noi. Ea este vocaţia,
privilegiul care ne este acordat:
şi posibilitatea de a ne dărui, care este măreţia
şi demnitatea umană în exclusivitate.
Dar aceasta nu este decât o posibilitate. Nu se face de la sine, este
o trecere extrem de dificilă. Se poate chiar spune că, în anumite
privinţe, este imposibilă, atât timp când nu l-am întâlnit pe
Dumnezeul cel Viu.
Nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de raţiune!
Nu facultatea de a raţiona ne constituie ca oameni! Nu aceasta face
din noi spirite, căci putem raţiona cât vezi cu ochii pentru
a ne justifica pasiunile noastre. Şi noi ştim astăzi că
se poate practica spălarea creierelor, că se poate aplica o
abrutizare a inteligenţelor umane pentru a le face să admită
idei pe care mai înainte le respingeau cu toată puterea inimii şi
spiritului lor. Că pot fi abrutizate până acolo încât
să ajungă să spună lucruri pe care nu voiau să
le spună, să recunoască lucruri asupra cărora voiau
să păstreze tăcere şi chiar să se facă propagandişti
a ceea ce mai înainte li se părea greşeală sau minciună.
Raţiunea poate servi la orice, raţiunea nu se identifică
cu spiritul, căci spiritul este această putere de dăruire,
dar care, pentru a se exersa are nevoie să întâlnească pe cineva
căruia să i se dăruiască. Şi pentru că imensa majoritate a oamenilor nu găseşte
pe cineva căruia să i se dăruiască, ei nu ajung să
opereze această trecere de la ceva la cineva.
Iar dacă eu insist în această seară este pentru că
în această săptămână am avut onoarea de a celebra
sărbătoarea Sfântului Francisc de Assisi.
Şi pentru că Francisc de Assisi este
unul dintre cei mai mari sfinţi ai creştinătăţii,
unul dintre cei mai extraordinari, unul dintre cei mai magnifici, unul
dintre cei a căror influenţă rămâne cea mai actuală,
pentru că lui i-a fost dat să descopere Sărăcia lui
Dumnezeu.
Acest om care era numai ambiţie, care era el însuşi sclav al unei pasiuni care-l umplea, care voia să
facă să se vorbească de el, care voia să umple istoria
cu faptele lui măreţe, care gândea – din burghez şi din
negustor cum era destinat să fie – care se gândea să devină
un Domn, un prinţ, un cuceritor! Care voia să uimească
femeile în competiţii răsunătoare. Tocmai acest om a fost
adus, puţin câte puţin, să descopere imensitatea generozităţii
divine iar, sub imaginea Doamnei Sărăcie, l-a întâlnit în realitate
pe Adevăratul Dumnezeu!
El cel îmbrăcat într-un sac şi încins cu o sfoară! El,
cerşindu-şi hrana sau alăturându-se lucrărilor ţăranilor!
El, ospătându-se cu o coajă veche de pâine şi cu apa scoasă
dintr-un izvor viu! El este cel care, pentru prima dată, a intrat
până în fundul abisurilor Trinităţii! El este cel care
ne-a făcut să înţelegem prin toată lumina vieţii
sale, că Trinitatea vrea să însemne tocmai că Dumnezeu
dă tot, că Dumnezeu este comunicare, că Dumnezeu nu este
cineva care se priveşte şi care se admiră ci că Dumnezeu
este Cineva care nu încetează să se dăruiască într-un
veşnic schimb .
El este cel care ne face să înţelegem că existenţa,
în expresia ei supremă, este o viaţă de dăruire, este
o viaţă de caritate, este o viaţă de lepădare,
este o viaţă de iubire, care este bucuria primei fericiri evanghelice:
„Ferice de cei săraci în duh”(Mat 5,3) Este bucuria dăruirii
totale! Dumnezeu este Dumnezeu pentru că el nu are nimic: divinitatea
nu este a nimănui pentru că este privirea Tatălui spre
Fiul şi a Fiului spre Tatăl în unitatea şi îmbrăţişarea
Duhului sfânt. El este cel care ne-a făcut să pătrundem
astfel în intimitatea inimii lui Dumnezeu, care ne-a făcut să
înţelegem că, pe drept, sensul existenţei noastre este
de-a face din toată fiinţa noastră un dar, pentru că
există în faţa noastră – sau mai degrabă în interiorul
nostru – Cineva căruia să i ne dăruim, care nu încetează
să se ofere iubirii noastre, care nu încetează să ne aştepte
în fondul inimii noastre, care nu încetează, într-un cuvânt, să
ni Se dăruiască.
Şi tocmi prin aceasta se deschide o perspectivă cu totul nouă!
Dacă evoluţia trebuie să se continue, ea nu poate fi automată.
Trebuie ca noi să fim artizanii ei şi aceasta este, pe drept,
misiunea noastră de oameni. Este de a aduna toate forţele care
sunt la lucru în univers, de a le da o faţă, de a le împlini
făcând din ele o ofrandă de lumină şi de iubire, într-un
cuvânt, de a deveni cineva din
ceva ce eram!
Este o misiune admirabilă! Este o demnitate al cărui imens privilegiu
ar trebui să-l simţim; este o aventură pe care Cristos
a înscris-o în profunzimea vocaţiei noastre de botez. Noi trebuie
să facem ca lumea să treacă de la orbirea ei, vreau să
spun din confuzie, din fatalitate, din determinismul care poate domni
la toate etajele naturii… noi trebuie să facem ca această lume
să treacă în sfera libertăţii, a ofrandei, a dăruirii
şi a iubirii.
Şi abia atunci vom înţelege că este absolut imposibil,
imposibil pentru toţi cei care n-au întâlnit Faţa Dumnezeului
cel Viu, pentru cei care n-au identificat în Dumnezeu existenţa cu
Darul, pentru cei care n-au primit Evanghelia Divinei Sărăcii,
le este imposibil să asigure, să împlinească mai exact,
vocaţia lor de om!
Căci a fi om, cu adevărat, a fi cineva, nu este posibil decât
pentru cel care poate să se concentreze cu totul şi să
facă din toate fibrele fiinţei sale un dar Iubirii veşnice;
un dar de asemenea tuturor fraţilor lui oameni care poartă în
ei, fără să ştie, pe Dumnezeul cel Viu care ne aşteaptă
în ei, după cum nu încetează să ne aştepte în străfundul
nostru cel mai profund.
Iar aceasta se petrece adesea la oameni foarte simpli! Atâtea femei, atâţia
muncitori sărmani şi neînsemnaţi care sunt necunoscuţi,
al căror nume nu se va înscrie în istoria oficială! Atâtea femei,
în fundul unei bucătării, au realizat pe urma lui Francisc de
Assisi acest dar de sine care este suprema măreţie!
Pentru că, pe drept, nu este vorba aici de cultură livrescă!
Nu este vorba de tehnică, de abilitate, de situaţie, este vorba
exclusiv de o vocaţie silenţioasă, de un apel care răsună
în străfundul inimii, de un dar care se împlineşte în Linişte!
După cum măreţia lui Dumnezeu este făcută numai
din Iubirea lui şi din veşnica despuiere, tot aşa măreţia
umană ţine tot de această dăruire tainică împlinită
adeseori departe, departe de orice privire omenească, într-o iradiere
magnifică, care traversează zidurile, care străbate mările
şi care atinge toată omenirea în acest circuit misterios al
comuniunii Sfinţilor unde „orice suflet care se ridică,
ridică lumea”. (Elisabeth Leseur).
Vrem deci să concludem în această săptămână franciscană,
vrem să reţinem din această apariţie fulgurantă
şi unică a Sfântului Francisc de Assisi
în istoria creştină, vrem să reţinem că este
foarte adevărat că singura problemă esenţială,
este în final ce vom face noi cu această viaţă, care a
ajuns la noi, oricare ar fi originea ei, care a ajuns la noi ca o posibilitate
de alegere, de depăşire şi de dăruire.
Şi pentru că sărăcuţul din Assisi(şi
atâţia care l-au urmat de atunci) a realizat suprema măreţie
descoperind şi lăsând să se descopere în toată viaţa
sa măreţia iubirii care este măreţia lui Dumnezeu,
vom cere lui Dumnezeu să ne ajute să intrăm în această
aventură eroică, silenţioasă şi magnifică,
învăţând în fiecare zi să ne dăruim mai mult prin
micile lucruri care ţes urzeala vieţii noastre cotidiene şi,
aducând altora , după puterile noastre, lumina unei feţe deschise
şi fraterne! Căci cea mai frumoasă revelaţie a acestui
Dumnezeu de iubire, cel mai bun mijloc de a-i îndrepta pe cei care ne
înconjoară spre măreţia care se află în dăruirea
de sine, este de a aduce în mediul în care trăim surâsul, surâsul
Bunătăţii divine.
Aceasta este ceea ce salvează omul din disperare, când el nu se mai
află în faţa unui zid, când întâlneşte în sfârşit
o faţă, când există cineva, când există o inimă,
când există o prietenie, când simte suflul unei simpatii înţelegătoare,
atunci începe să înţeleagă că nu este singur în univers,
că nu este abandonat, că el nu este doar un obiect în mijlocul
lumii ci că există în el o posibilitate creatoare, şi că
este chemat la o altă aventură, infinită.
Oh! Să cerem ca să fie aşa, şi ca urmând în noi înşine
adevărata măreţie în lumina Sărăciei divine,
să-i ajutăm pe ceilalţi să se împlinească împlinindu-ne
pe noi înşine, într-o dăruire din ce în ce mai silenţioasă
şi din ce în ce mai surâzătoare, care ne va face să trecem,
care ne va face să devenim din ceva care eram, care ne va face să
devenim cineva, cineva viu, cineva purtător de viaţă, cineva
care lasă să treacă prin sine surâsul Bunătăţii
divine.
M.Z.
"Abisul omului, abisul lui Dumnezeu"
Lausanne,1956
Un mistic al secolului al XVII-lea, Angelus Silesius, un silezian, cum arată şi numele, admirabil
situat în tradiţia misticii germane, a scris aceste cuvinte, acest
mic catren inepuizabil:
”Abisul duhului meu invocă
mereu într-un strigăt abisul lui Dumnezeu.
Spune, care dintre cele două este cel mai profund?
El compară deci profunzimea abisului omului cu profunzimea
abisului lui Dumnezeu. Şi se întreabă care dintre cele două
este cel mai profund. Există în această exprimare curajoasă
ceva admirabil, pentru că acest catren ne face imediat sensibilă
măreţia omului. Tocmai prim măreţia omului se revelează
măreţia lui Dumnezeu.
Dacă n-ar exista în noi acest aspect de imensitate, dacă n-ar
exista în noi ceva infinit, n-am putea avea nici o cunoştinţă
reală despre infinitatea lui Dumnezeu. Am putea pronunţa fără
îndoială cuvântul „infinit”, dar acesta ar fi un cuvânt vid.
Dacă putem avea sentimentul Măreţiei Divine, al caracterului
inepuizabil al Frumuseţii Divine, este pentru că există
în noi ceva infinit care se înrădăcinează în Dumnezeu.
Există un fel de frontieră, de contact unde îl putem atinge
pe Dumnezeu, unde Dumnezeu ne atinge pe noi. Iar când ajungem la acest
punct, când întâlnim acest centru, atunci suntem în acelaşi timp
cel mai aproape de Dumnezeu şi cel mai aproape de noi înşine.
Abia atunci atingem adevărul nostru deplin, aşa cum cunoaştem
– atât cât ne este posibil să cunoaştem – Adevărul deplin
al lui Dumnezeu.
Cunoaşteţi aceasta pentru că aşa se întâmplă
în cazul fiinţelor pe care le iubiţi. O mamă poate să-şi
privească propriul copil o viaţă întreagă şi
chiar dacă îl priveşte cu toată atenţia, niciodată
nu-i va cunoaşte tot secretul, pentru că secretul unei fiinţe
umane, aşa cum îi scapă ei însăşi, aşa le scapă
şi celor care o iubesc; în acelaşi timp, însă, ea hrăneşte
această iubire pentru că există în acest secret o descoperire
mereu nouă.
Tocmai aceasta vrem să subliniem, pe urma lui Angelus Silesius:
Revelaţia lui Dumnezeu, Revelaţia autentică şi vie
a lui Dumnezeu se face întotdeauna, la urma urmei, prin intermediul măreţiei
şi slavei omului. Toate miracolele, toate carismele, toate harurile,
toate sistemele, toate filosofiile, toate teologiile,
se japreciază în cele din urmă în
această zi abisală, interioară, în această zi care
străluceşte la acest punct de întâlnire între suflet şi
Dumnezeu.
De aceea Întruparea, care este singura posibilitate de a se manifesta
pentru Dumnezeu, Întruparea presupune întotdeauna o creştere, o promovare
a omului. Profeţii, adevăraţii profeţi, sunt oameni
care trăiesc la un nivel superior. Iar Profetul profeţilor,
Cristos, Domnul nostru, este Umanitatea cea mai înaltă, cea mai liberă,
cea mai universală care se poate concepe. Şi chiari
prin splendoarea acestei Umanităţi străluceşte Lumina
Veşnică.
Trebuie văzută în creştinism tocmai această măreţie
a omului care este imposibil de separat vreodată de măreţia
lui Dumnezeu. Şi de aceea nimic nu răneşte mai mult decât
a vrea să-l glorificăm pe Dumnezeu în detrimentul omului, ca
şi cum numai din instituirea neantului omului ar putea să reiasă
slava lui Dumnezeu. Dar nu! Este fals!
Slava lui Dumnezeu este în măreţia omului. Iar când Dumnezeu
se arată, omul se transfigurează. Şi când Dumnezeu este
cu adevărat prezent, viaţa îşi atinge plinătatea;
şi de aceea toţi cei care sunt ucenici ai Adevăratului
Dumnezeu poartă în ei o chemare la măreţie. Este acelaşi
lucru, de fapt, cu a asculta, în adâncul nostru înşine, chemarea
Adevăratului Dumnezeu, şi de a ne îndrepta spre măreţie.
Nu te mulţumi, spunea sfântul Ioan al Crucii, nu te mulţumi
cu fărâmituri căzute de la masa Tatălui tău, ieşi
şi glorifică-te în slava ta şi vei atinge dorinţa
inimii tale!
Bineînţeles că, deşi suntem chemaţi la măreţie
şi numai în această măreţie va străluci în noi
Lumina Prezenţei lui Dumnezeu, nu putem atinge culmile dintr-odată.
Viaţa este o creştere, este o mişcare şi, ca urmare,
putem progresa tot mai mult, vom putea avansa la nesfârşit, nu vom
epuiza niciodată profunzimea abisului lui Dumnezeu, nici profunzimea
abisului omului.
Suntem deci în acest regim de Întrupare, suntem într-un regim de creştere,
de progres, de continuă descoperire care face din viaţa creştină
trăită profund o fericire perpetuă.
Einstein a exprimat aceasta în domeniul lui
propriu: „Omul care a pierdut facultatea de a se uimi şi de a fi
frapat de respect este ca şi cum ar fi mort.” Această vorbă
se verifică într-o manieră incomparabilă pe planul credinţei,
chiar în măsura în care ne lăsăm ghidaţi de această
chemare la măreţie, în care ajungem până la rădăcinile
noastre divine, până la această clipă în care ne atingem
în tăcere de Prezenţa care ne revelează pe noi nouă
înşine, revelându-se pe Ea însăşi.
Şi toate acestea se petrec într-o discreţie perfectă, căci
regimul Întrupării, este regimul simbolului, al sacramentului, este
regimul în care întâlnirea se petrece sub voal.
Iar aici este ceva absolut admirabil: suntem împreună în această
biserică; participăm la aceeaşi liturghie; pronunţăm
aceleaşi cuvinte; cântăm aceleaşi cântări; auzim aceleaşi
cuvinte. Ne vom centra îndată în jurul tainei Vizitării Divine:
„Acesta este Trupul Meu, Acesta este Sângele Meu.” Şi chiar dacă
suntem cu adevărat împreună, uniţi unanim în aceeaşi
aşteptare, fiecare dintre noi totuşi va realiza această
aşteptare în maniera sa unică.
Dincolo de semnele comune, dincolo de cuvintele care rezonează identic
pentru urechile noastre, dincolo de semnele care toate conţin o aluzie
prodigioasă, fiecare dintre noi îl va recunoaşte pe Dumnezeu
în măsura în care este capabil să se identifice cu El. Şi
aici este minunea minunilor: a fi împreună şi, în acelaşi
timp, a fi singuri!
Nu putem trăi solitari. Avem nevoie de o faţă, avem nevoie
de cineva pe care să-l iubim. Nu putem dărui tandreţea
noastră unui zid. Şi, în acelaşi timp, avem nevoie de un
secret , avem nevoie să ne ştim unici, pentru că simţim
că suntem de neînlocuit.
Dacă am fi interschimbabili viaţa n-ar avea sens. Viaţa
nu are sens, nu este atât de importantă, nu este atât de necesară
decât pentru că fiecare dintre noi este o voce unică, o privire
unică, o faţă unică, o revelaţie a lui Dumnezeu
unică. Iar echilibrul admirabil al acestei duble mişcări:
împreună şi singuri, este asigurat în chiar regimul Întrupării,
prin această comunitate a semnului ca un voal care acoperă Faţa
Divină, şi pe care fiecare dintre noi trebuie să-l traverseze,
în maniera sa, pentru a realiza întâlnirea unică.
Împreună şi singuri, comuniind toţi în aceeaşi direcţie,
în acelaşi secret, în aceeaşi Prezenţă. Dar ne unim
cu Ea, fiecare în felul lui, fiecare la nivelul lui, fiecare cu privirea
şi inima lui, astfel încât Dumnezeu este în acelaşi timp Tată
pentru toţi, Tatăl nostru comun şi, în acelaşi timp,
Tatăl meu; iubirea noastră a tuturor şi, în acelaşi
timp, iubirea mea unică; descoperirea noastră împreună
şi, în acelaşi timp, descoperirea mea unică, astăzi
şi în toate zilele vieţii.
Vrem deci în această seară să ne lărgim sufletul în
faţa acestei chemări. Vrem să înţelegem că Cristos
ne deschide un orizont infinit, că este imposibil să ne apropiem
de Dumnezeu fără a atinge adevărata măreţie umană
şi că este imposibil să fim împreună fără
să intrăm în acelaşi timp în secretul cel mai personal
şi cel mai incomuncabil.
Şi vrem să ne cufundăm în tăcerea abisală a fiinţei
noastre, să ne cufundăm în această tăcere pe măsură
ce vom înainta în inima liturghiei divine, pentru a atinge acest punct
central în care fiinţa noastră se înrădăcinează
în Dumnezeu şi în care măreţia noastră poate primi
amprenta Măreţiei Divine.
Atunci, vom înţelege toată înţelepciunea acestui minunat
catren care ne cheamă în larg, care ne cere să nu ne limităm
ca să nu-l limităm pe Dumnezeu:
„Abisul duhului meu
invocă neîncetat într-un strigăt
abisul lui Dumnezeu.
Dintre unul şi celălalt, care este cel mai profund?”
M.Z.
Traducerea îmi apartine, VJ.
Salt la inceputul paginii |
|
