Michael Harner
CALEA ŞAMANULUI

În pregătire la Editura HERALD.

Prin bunăvoinţa traducătorului, domnul Marian Stan.

                                    Un ghid spre putere şi vindecare

            Michael Harner predă antropologia la Facultatea din cadrul New School for Social Research din New York, fiind în prezent co-conducătorul Secţiei de Antropologie de la New York Academy of Sciences. El a fost visiting professor la Columbia, Yale, şi la Universitatea California, Berkeley, unde şi-a luat doctoratul, şi a ocupat funcţia de director adjunct al Muzeului de Antropologie Lowie. Cercetările sale l-au purtat de multe ori în regiunea de junglă de pe cursul superior al Amazonului, ca şi în partea de vest a Americii de Nord şi în Mexic. Cărţile sale includ The Jivaro, Hallucinogens and Shamanism şi recentul roman, Cannibal, al cărui coautor este.

”Un ghid practic aprofundat privitor la arta vindecării şamanice şi la tehnicile de ordin sacru. Michael Harner nu este doar un antropolog care a studiat şamanismul, el este un autentic şaman alb.”
  Dr. Stanislav Grof,
autor al volumului Realms of the Human Unconscious

            Modul şamanic de vindecare înfăţişat în această carte nu trebuie considerat ca o metodă exclusivă de a face faţă problemelor medicale. El trebuie privit ca o anexă a tratamentelor medicale sau psihologice convenţionale, când nu există contraindicaţii din partea medicului.

                                    Pentru Sandra, Terry şi Jim

            ”.... Departe de a fi pungaşi, şarlatani sau ignoranţi, vracii aborigeni sunt oameni de o înaltă clasă; mai precis, oameni care au făcut pasul către tărâmul unei vieţi tainice, pas pe care cei mai mulţi bărbaţi adulţi nu îndrăznesc să-l facă – un pas ce implică disciplină, antrenament mental, curaj şi perseverenţă... ei sunt oameni respectaţi pentru personalitatea lor, ce este, deseori, remarcabilă... ei au o enormă semnificaţie socială, sănătatea psihică a grupului depinzând, în mare măsură, de încrederea în puterile lor... diferitele puteri extrasenzoriale ce le sunt atribuite nu trebuie imediat respinse ca simple expresii ale magiei primitive sau basme, căci mulţi dintre ei s-au specializat în funcţionarea minţii umane şi în modurile în care mintea influenţează corpul şi mintea....”

Din volumul Aboriginal Men of High Degree,
 aparţinând regretatului antropolog australian A. P. Elkin
(1945:78-79)

            Introducere

            Şamanii – pe care noi, în lumea ”civilizată”, i-am numit ”tămăduitori” şi ”vraci” – sunt păstrătorii unui corpus remarcabil de tehnici străvechi pe care le folosesc pentru a obţine şi menţine starea de bine şi vindecarea pentru sine şi alţi membri ai comunităţilor lor. Aceste metode şamanice sunt frapant de asemănătoare peste tot în lume, chiar în cazul unor popoare ale căror culturi diferă sensibil în alte privinţe, şi care, de zeci de mii de ani,  au fost separate de oceane şi continente.

            Aceste aşa-zise ”popoare primitive” nu aveau la dispoziţie tehnologia noastră medicală modernă, ceea ce i-au motivat să dezvolte capacităţile minţii omeneşti de menţinere a sănătăţii şi vindecare, capacităţi întrutotul netehnologice. Unitatea fundamentală a metodelor şamanice sugerează că, prin metoda aproximărilor succesive,  oamenii au ajuns la aceleaşi concluzii.

            Şamanismul este o mare aventură mentală şi emoţională, în care sunt implicaţi atât pacientul, cât şi vindecătorul. Prin încercările eroice la care este supus în călătoria lui, şamanul îşi ajută pacienţii să depăşească definiţia lor normală, obişnuită, a realităţii, inclusiv definiţia lor ca bolnavi. Şamanul le arată pacienţilor săi că, din punct de vedere emoţional şi spiritual, ei nu sunt singuri în lupta împotriva bolii şi a morţii. Şamanul îşi face pacienţii părtaşi la puterile sale speciale, convingându-i, la un nivel de conştiinţă profund, că alt om este dornic să se sacrifice pentru a-i ajuta. Sacrificiul de sine al şamanului face să apară o implicare emoţională de aceeaşi intensitate din partea pacienţilor săi, care se simt obligaţi să lupte împreună cu şamanul pentru a se salva. Implicarea şi vindecarea merg mână în mână.

            În prezent, descoperim că până şi succesele medicinii occidentale ce par a ţine de miracol nu sunt întotdeauna adecvate în sine pentru a rezolva complet toate problemele celor ce sunt bolnavi sau doresc să evite boala. Profesioniştii din sănătate şi pacienţii lor caută metode suplimentare de vindecare,  mulţi indivizi sănătoşi împlicându-se, de asemenea, în experimente personale pentru a descoperi modalităţi alternative funcţionale în obţinerea stării de bine. Adesea,  profanului sau chiar profesionistului din sănătate îi este dificil să distingă elementele eronate de cele eficiente din cadrul acestor experimente. În schimb, vechile metode ale şamanismului au trecut deja testul timpului; de fapt, ele au fost testate mult mai mult timp decât, de exemplu, psihanaliza şi diverse alte tehnici psihoterapeutice. Unul dintre scopurile acestei cărţi este de a ajuta occidentalii din zilele noastre să profite pentru prima oară de acest tip de cunoaştere în tentativele lor de a completa modalităţile de lucru proprii medicinei moderne.

            Utilizând metodele descrise în această carte, veţi avea prilejul de a experimenta puterea şamanică şi de a vă ajuta pe dvs. şi pe alţii. În atelierele mele dedicate puterii şi vindecării şamanice în America de Nord şi Europa, studenţii au demonstrat în repetate rânduri că majoritatea occidentalilor se poate iniţia cu uşurinţă în practicile fundamentale ale şamanismului. Calea din vechime este atât de puternică şi sondează atât de adânc în mentalul omenesc, încât condiţionările culturale, sistemele de credinţe şi presupoziţii asupra realităţii pe care le nutreşte cineva sunt, practic, irelevante.

            Unii se vor întreba, probabil, dacă şamanismul poate fi învăţat dintr-o carte. Întrebarea este justificată, într-o anumită măsură; în cele din urmă, cunoaşterea şamamică nu poate fi dobândită decât prin experienţă individuală. Cu toate acestea, pentru a utiliza metodele, mai întâi trebuie să le înveţi. Ele pot fi învăţate în mai multe feluri. De exemplu, la populaţia Conibo de pe cursul superior al Amazonului, se consideră că este mai bine ”să înveţi de la copaci” decât de la un alt şaman. Printre aborigenii siberieni, o importantă sursă de cunoaştere şamanică era experienţa legată de moarte/renaştere. În anumite culturi orale, indivizii răspund spontan la ”chemarea” şamanismului, fără niciun fel de pregătire specială, în vreme ce în altele, ei se pregătesc sub îndrumarea unui şaman practician, pe perioade ce pot varia între o zi şi peste cinci ani.

            În cultura occidentală, cei mai mulţi oameni nu vor avea nici măcar prilejul de a întâlni un şaman, darămite cel de a se pregăti sub îndrumarea unuia. Totuşi, deoarece cultura noastră se bazează pe cuvântul scris, nu trebuie să fii în situaţia ucenicului pentru a învăţa; un îndrumar scris poate furniza informaţiile metodologice esenţiale. Deşi, la început, faptul de a învăţa tehnicile de bază ale şamanismului dintr-o carte poate să pară ciudat, persistă. Experienţele tale şamanice îşi vor demonstra valoarea. Ca în oricare alt domeniu de studiu, faptul de a lucra direct cu un profesionist reprezintă încă un atu. Cei care doresc o asemenea experienţă pot participa la ateliere de formare (vezi Anexa A).

            În şamanism, menţinerea puterii personale a cuiva este fundamentală pentru starea de bine. Cartea vă familiarizează cu câteva metode şamanice fundamentale în refacerea şi menţinerea puterii personale şi în utilizarea ei pentru ajutorarea altora care sunt slăbiţi, bolnavi sau răniţi. Tehnicile sunt simple şi puternice. Pentru utilizarea lor nu este necesară ”credinţa”, nici modificări ale presupoziţiilor pe care le aveţi asupra realităţii în starea de conştiinţă obişnuită. De fapt, sistemul nu necesită modificări nici măcar la nivelul inconştientului, căci el activează doar ceea ce există deja. Cu toate acestea, dacă tehnicile de bază ale şamanismului sunt simple şi relativ uşor de învăţat, practicarea efectivă a şamanismului necesită auto-disciplină şi devoţiune.

            Angajându-se în practica şamanică, individul se mişcă între ceea ce eu denumesc Starea de Conştiinţă Obişnuită (SCO) şi Starea de Conştiinţă Şamanică (SCŞ). Aceste stări de conştiinţă reprezintă elemente-cheie pentru a înţelege, de exemplu, cum poate vorbi Carlos Castaneda despre o ”realitate obişnuită” şi o ”realitate neobişnuită.” Diferenţa dintre aceste stări de conştiinţă poate fi eventual ilustrată referindu-ne la animale. Dragonii, grifonii şi alte animale pe care le-am considera ”mitologice” în SCO sunt ”reale” în SCŞ. Ideea că există animale ”mitice” este o construcţie mentală utilă şi validă în experienţele SCO, dar devine superfluă şi irelevantă în cele din SCŞ. Putem spune că o persoană aflată în SCO va eticheta drept ”fantezii” experienţele din SCŞ. Invers, cineva aflat în SCŞ poate percepe experienţele din SCO ca iluzorii în termenii SCŞ. Ambele poziţii sunt îndreptăţite din perspectiva propriilor stări de conştiinţă.

            Şamanul are avantajul de a se putea mişca liber între diferitele stări de conştiinţă. El poate intra în SCO a unui neşaman, împărtăşindu-i sincer opiniile legate de natura realităţii din acea perspectivă. Apoi, şamanul poate să se întoarcă în SCŞ pentru a dobândi confirmarea directă a mărturiei altora care şi-au descris experienţele din acea stare.

            Observaţia senzorială este baza definiţiei empirice a realităţii; şi nimeni nu a dovedit încă, nici măcar în ştiinţele care privesc realitatea obişnuită, că există doar o singură stare de conştiinţă care este valabilă pentru observaţiile directe. Din punctul de vedere al SCŞ, realitatea obişnuită este ”mitologică”; iar pentru SCO, realitatea neobişnuită este un simplu ”mit”. Este extrem de dificil să emitem judecăţi nepărtinitoare despre validitatea experienţelor în stări de conştiinţă opuse.

            Pentru a înţelege ostilitatea profundă cu care au fost întâmpinate operele lui Castaneda în anumite cercuri, trebuie să ne amintim că acest tip de prejudecăţi apare deseori. El reprezintă echivalentul etnocentrismului pe care îl descoperim în relaţia dintre culturi. Dar, în acest caz, principala problemă nu o constituie limitările proprii experienţei culturale a individului, ci limitările proprii experienţei conştiente a cuiva. Persoanele care nutresc cele mai multe prejudecăţi împotriva conceptului de realitate neobişnuită sunt cei care nu au experimentat-o niciodată. Am putea vorbi aici despre un gnoseocentrism, analog etnocentrismului în planul conştiinţei.

            Un pas pentru soluţionarea acestei probleme ar putea fi creşterea numărului celor care devin şamani şi pot experimenta direct şi în termeni proprii SCŞ. Aşa cum au făcut-o din vremuri imemoriale în alte culturi, aceşti şamani pot comunica ulterior modul în care înţeleg realitatea neobişnuită celor care nu au avut niciodată acces la ea, funcţiune comparabilă cu rolul antropologului care, asumându-şi sarcina unui observator activ într-o cultură diferită de cea proprie, poate comunica ulterior modul în care a înţeles cultura respectivă unor oameni care, altminteri, ar considera-o stranie, de neînţeles şi inferioară.

            Rolul antropologilor este de a-i învăţa pe ceilalţi să evite capcanele etnocentrismului, învăţând să înţeleagă o cultură în termenii propriilor ei aserţiuni asupra realităţii. Şamanii occidentali pot juca un rol similar în privinţa gnoseocentrismului. Lecţia antropologilor se numeşte relativism cultural. Şamanii occidentali pot încerca să creeze, într-o anumită măsură, un relativism cognitiv. Ulterior, când se dobândeşte o cunoaştere empirică a experienţei SCŞ, poate fi instaurat respectul pentru propriile ei presupoziţii. Atunci vor exista probabil condiţii propice pentru o analiză nepărtinitoare a experienţelor din SCŞ în termenii ştiinţifici ai SCO.

            Unii ar putea obiecta spunând că motivul pentru care noi oamenii ne petrecem cea mai mare parte a vieţilor noastre diurne în SCO este deoarece selecţia naturală a hotărât să se întâmple astfel, căci ea este realitatea reală, iar celelalte stări de conştiinţă, cu excepţia somnului, sunt aberaţii care ne periclitează supravieţuirea. Cu alte cuvinte, continuă aceştia, percepem realitatea aşa cum o facem de obicei pentru că este întotdeauna varianta optimă în termeni de supravieţuire. Însă, aşa cum demonstrează descoperiri recente din neurochimie, creierul uman secretă propriile droguri psihotrope, inclusiv halucinogene precum dimetiltriptamina.[1] În termenii selecţiei naturale, prezenţa lor nu este explicabilă decât dacă această capacitate de a modifica starea de conştiinţă conferă vreun avantaj în planul supravieţuirii. S-ar părea că Natura însăşi a decis că o stare de conştiinţă modificată este uneori superioară stării obişnuite.

            Noi, în Occident, abia începem să estimăm impactul major pe care starea psihică îl poate avea asupa unor aspecte ce erau percepute, până de curând, ca ţinând de abilităţile pur ”fizice”. Când, în cazuri de forţă majoră, un şaman aborigen australian sau un lama tibetan intră în starea de ”călătorie rapidă” – o transă sau o tehnică proprie SCŞ pentru a alerga pe distanţe lungi cu mare viteză – este clar că avem de-a face cu o tehnică de supravieţuire care, prin definiţie, nu este posibilă în SCO.[2]

            Tot astfel, aflăm acum că mulţi dintre atleţii noştri de primă clasă pătrund într-o stare modificată de conştiinţă când ating cele mai mari recorduri. Pe scurt, pare eronat să obiectezi că o singură stare de conştiinţă reprezintă varianta optimă în toate împrejurările. Şamanul ştie de multă vreme că o asemenea presupoziţie nu este doar falsă, ci şi periculoasă pentru sănătate şi starea de bine. Folosindu-se de cunoştinţele acumulate în mii de ani, ca şi de experienţele sale directe, şamanul ştie când o modificare a stării de conştiinţă este benefică sau chiar necesară.

            În SCŞ, şamanul nu se rezumă să experimenteze lucruri imposibile în SCO, el le face. Chiar dacă s-ar demonstra că toate experienţele şamanice din SCŞ sunt numai în mintea lui, asta nu ar face acel tărâm mai puţin real pentru el. De fapt, o asemenea concluzie ar însemna că experienţele şi acţiunile şamanului nu sunt imposibile în sens absolut.

            Exerciţiile înfăţişate în această carte reprezintă modul meu personal de asimilare şi interpretare a unor metode şamanice vechi de milenii, pe care le-am învăţat direct de la indieni din America de Nord şi de Sud, completate cu informaţii din literatura etnografică, inclusiv cea de pe alte continente. Am adaptat metodele, astfel încât, indiferent de convingerile lor religioase sau filosofice, cititorii occidentali sa poată utiliza tehnicile în viaţa cotidiană. Metodele sunt destinate celor sănătoşi, ca şi celor ”storşi de vlagă”, sau altfel afectaţi. Din punctul de vedere al şamanismului, puterea personală este fundamentală pentru sănătate în toate împrejurările de viaţă ale cuiva.

            Pentru a beneficia cu adevărat de pe urma acestei cărţi, trebuie să ai grijă să preiei exerciţiile şi experienţele exact în ordinea prezentată, fără a încerca un exerciţiu ulterior înainte de a-l executa cu succes pe cel precedent. Uneori, cineva poate parcurge toate aceste etape în câteva zile; mai frecvent, asta durează săptămâni sau luni. Importantă nu este viteza, ci practica personală constantă. Atâta timp cât continui să practici în mod disciplinat metodele pe care le-ai învăţat, eşti pe cale de a deveni şaman. În ce moment eşti şaman? Acest statut îţi poate fi conferit numai de cei pe care încerci să-i ajuţi în probleme legate de putere şi vindecare. Cu alte cuvinte, succesul recunoscut în activitatea şamanică este cel ce determină dacă ai devenit într-adevăr şaman.

            Vei avea prilejul să afli că, utilizând manierele şamanice clasice şi fără a recurge la droguri, îţi poţi modifica starea de conştiinţă pentru a pătrunde în realitatea extra-ordinară a şamanismului. Acolo, în SCŞ, poţi deveni un văzător şi poţi intreprinde pe cont propriu faimoasa călătorie şamanică pentru a dobândi cunoaşterea directă a unui univers ascuns. De asemenea, poţi descoperi cum să beneficiezi de pe urma călătoriilor tale în privinţa vindecării şi a şanătăţii, utilizând metode străvechi care prefigurează şi depăşesc psihologia, medicina şi spiritualitatea occidentală. Pe lângă toate acestea, poţi învăţa metode care nu implică deloc călătoria şamanică, prin intermediul cărora individul îşi menţine şi ameliorează puterea personală.

            De regulă, occidentalii abordează exerciţiile şamanice cu oarecare anxietate. Cu toate acestea, în cazurile pe care le cunosc, fără nicio excepţie, anxietatea a fost repede înlocuită de sentimente de descoperire, emoţii pozitive şi de încredere în sine. Nu întâmplător, termenul de extaz se referă de regulă atât la ”transa” şamanică sau SCŞ, cât şi la o stare de exaltare sau desfătare frenetică. Experienţa şamanică este una pozitivă, după cum s-a văzut de mii de ani, şi după cum am constatat în repetate rânduri la atelierele mele de pregătire, în care participanţii reprezentau o gamă largă de personalităţi.

            Se poate spune că SCŞ este mai sigură decât visul. Într-un vis, te poţi afla în imposibilitatea de a ieşi voluntar dintr-o experienţă nedorită sau dintr-un coşmar. În schimb, individul poate pătrunde după voie în SCŞ, deoarece ea este o stare de veghe conştientă, putând oricând să iasă din ea, pentru a reveni în SCO. Spre deosebire de experienţa produsă de drogurile psihotrope, perioada de timp pe care trebuie s-o petreacă individul într-o stare modificată de conştiinţă nu este determinată chimic, neexistând posibilitatea de a fi blocat într-o experienţă negativă (”bad trip”). Singurele pericole semnificative legate de practica şamanismului sunt de ordin social şi politic. De exemplu, era evident periculos să fii şaman în Europa pe vremea Inchiziţiei, şi chiar în prezent, la populaţia Jivaro, poate fi periculos să fii acuzat că eşti un şaman ”rău” sau care farmecă, practicantul unui tip de şamanism care nu se învaţă aici.

            Aceasta este esenţialmente o prezentare fenomenologică. Nu voi încerca să explicitez concepţiile şi practicile şamanice în termenii psihanalizei sau a oricărui alt sistem occidental contemporan preocupat de teorii cauzale. Cauzalitatea implicită în şamanism şi în vindecarea şamanică este, într-adevăr, o chestiune foarte interesantă, una care merită cercetată intens, însă cercetările ştiinţifice bazate pe concepţia de cauzalitate nu sunt esenţiale în predarea practicii şamanice – principalul obiectiv pe care-l avem în vedere aici. Cu alte cuvinte, interogaţia de tip occidental despre motivele pentru care funcţionează şamanismul nu este necesară pentru a experimenta şi utiliza metodele.

            Încearcă să suspenzi orice prejudecăţi critice în clipa când începi să practici metodele şamanice. Bucură-te, pur şi simplu, de aventura căii şamanice: absoarbe şi practică ceea ce citeşti, şi apoi vezi unde te duc explorările tale. Vreme de zile, săptămâni şi, poate, ani după ce ai folosit aceste metode, vei avea timp berechet să reflectezi asupra semnificaţiei lor din punctul de vedere al occidentalului. Maniera eficientă de a învăţa sistemul şamanilor este de a folosi aceleaşi concepte fundamentale ca şi ei. De exemplu, dacă vorbesc despre ”spirite”, este deoarece aşa vorbesc şamanii în interiorul sistemului. Pentru a practica şamanismul, nu este necesar să fii preocupat de dobândirea unei înţelegeri ştiinţifice asupra a ceea ce pot reprezenta cu adevărat ”spiritele” şi de ce funcţionează şamanismul, o asemenea preocupare putând reprezenta chiar un factor perturbant.

            Cărţile lui Carlos Castaneda, indiferent de semnele de întrebare care s-au ridicat asupra gradului lor de ficţionalizare, au adus un serviciu important, familiarizând pe mulţi occidentali cu aventura şi exaltarea şamanismului şi cu unele dintre principiile legitime implicate acolo. În paginile ce urmează, nu voi recapitula materialele din cărţile lui Castaneda, nici nu-mi voi propune să arăt similitudinile dintre conceptele sale şi cele prezentate aici. Pentru majoritatea cititorilor acestor cărţi, multe paralelisme vor fi, oricum, cât se poate de evidente. Unul dintre lucrurile pe care se cuvine să le evidenţiez este că, în cărţile sale, Castaneda nu pune accentul pe vindecare, deşi, în genere, aceasta este una dintre cele mai importante sarcini ale şamanismului. Lucrurile stau probabil astfel deoarece don Juan aparţine tipului de şaman războinic (sau magician).

            Principalul nostru scop aici este de a pune la dispoziţie un breviar introductiv al metodologiei şamanice legate de sănătate şi vindecare. Aş fi putut scrie mult mai mult, ceea ce, probabil, voi face în viitor, dar elementele esenţiale sunt la dispoziţia oricărei persoane ce  are capacitatea şi înclinaţia pentru a începe să devină şaman. Cunoaşterea şamanismului, ca orice altă cunoaştere, poate fi utilizată în diverse scopuri, în funcţie calea pe care o urmăm. Calea pe care v-o ofer este cea a vindecătorului, nu a magicianului, iar metodele puse la dispoziţie au ca finalitate dobândirea stării de bine şi a sănătăţii, ca şi ajutorarea altora.

            În încheiere trebuie să mărturisesc că eu însumi practic şamanismul; nu deoarece înţeleg în termenii SCO de ce funcţionează, ci, pur şi simplu, pentru că realmente funcţionează. Dar nu sunteţi obligaţi să mă credeţi pe cuvânt:  o cunoaştere şamanică autentică şi semnificativă vine din experienţă, neputându-se obţine de la mine sau de la oricare alt şaman. La urma urmei, şamanismul este, în fond, o strategie personală pentru a învăţa şi a acţiona pe baza celor învăţate. Vă ofer o porţiune din acea strategie, urându-vă bun venit în vechea aventură şamanică.