Michel Henry

A vedea Invizibilul. Despre Kandinsky

Marea revoluţie la care, pe urmele muzicii, 
a fost condusă pictura este aceasta:
în loc de a înfăţişa lumea, a exprima Viaţa.
(pag. 203)

„Ceea ce spiritele cele mai mari au cerut, la urma urmei, de la artă este o cunoaştere, o cunoaştere veritabilă, metafizică, susceptibilă să meargă dincolo de aparenţa exterioară a fenomenelor pentru a ne livra esenţa profundă a lor. Cum îndeplineşte şi cum poate să îndeplinească pictura această revelaţie ultimă? Nu dându-ne ceva de văzut, ci reprezentându-ne această esenţă din spatele lucrurilor, dar mai degrabă identificându-ne cu ea în actul iniţiatic al artei.”

Astăzi, arta poate să-l smulgă pe om din dezorientarea lui, restituindu-i ceea ce a pierdut, acesta este mesajul lui Kandinsky, fondatorul picturii abstracte. Nu mai este vorba de a reprezenta lumea obiectelor, ci viaţa noastră interioară. Cum să pictezi şi să redai emoţiile ascunse din sufletele noastre, cum să araţi invizibilul? Renumită ca dificilă, pictura abstractă deschide în mod paradoxal spaţiul unei adevărate culturi populare şi întâlneşte arta preocupată de supranatural, arta sacră, aşa cum ne explică Michel Henry.

Michel Henry, decedat în 2002, a fost profesor la Universitatea Paul-Valery din Montpellier şi a predat la mai multe universităţi franceze şi străine. A fost un gânditor angajat, în avangarda fenomenologiei, autor a numeroase opere.

(de pe coperta a patra a cărţii Michel Henry, Voir l’Invisible, Sur Kandinsky, Quadrige PUF)

Toată viaţa nu am făcut altceva decât să pictez Moscova, scrie Kandinsky.

Un pasaj magnific din Régards sur le passé ne ajută să înţelegem această declaraţie singulară la teoreticianul abstracţiei. Kandinsky menţionează aici o călătorie în micul oraş german medieval Rothenburg-ob-der-Tauber, călătorie care l-a impresionat mult şi la întoarcerea din care el a pictat un minunat tablou, încă figurativ, La Vielle Ville.

„În acest tablou încă eram, scrie Kandinsky, la drept vorbind în căutarea unei anumite ore care era şi care rămâne cea mai frumoasă oră a zilei la Moscova. Soarele era deja jos şi a atins cea mai mare forţă a sa, forţă la care a aspirat toată ziua. Acest spectacol nu este de lungă durată: doar câteva minute şi lumina soarelui va deveni roşiatică de efort, tot mai mult, de un roşu la început rece, apoi din ce în ce mai cald. Soarele topeşte toată Moscova într-o pată care, asemenea unei tube (instrument muzical de suflat) îndârjite, face să intre în vibraţie fiinţa interioară cu totul, întreg sufletul . Nu, nu ora roşului uniform este cea mai frumoasă! Numai acordul final al simfoniei poartă fiecare culoare la paroxismul ei şi triumfă asupra Moscovei întregi, făcând-o să răsune ca fortissimo-ul final al unei orchestre uriaşe. Rozul, lilaul, galbenul, albul, albastrul, verdele fistic, roşul înflăcărat al recoltelor, al bisericilor – fiecare cu melodia sa proprie -, gazonul de un verde neobişnuit, copacii cu zumzet mai grav sau zăpada cu mii de voci cântătoare, sau, încă, alegretto-ul ramurilor dezgolite, inelul roşu  al Kremlinului, şi peste toate, dominând totul, ca un strigăt de triumf, ca un Aleluia care se uită pe sine, linia lungă şi albă, graţios de severă, a clopotniţei de la Ivan-Veliky. Şi pe gâtul ei lung, întins spre cer ca o eternă nostalgie, capul de aur al cupolei care, printre stelele poleite şi împestriţate ale celorlalte cupole, este soarele Moscovei.

A reda această oră îmi pare a fi cea mai mare, cea mai imposibilă dintre fericiri pentru un artist.

Aceste impresii se reînnoiau în fiecare zi însorită şi îmi procurau o bucurie care mă bulversa până în adâncul sufletului şi care ajungea până la extaz.”

Marii pictori, spunem noi, şi-au trăit şi şi-au prezentat arta ca pe un mod de cunoaştere metafizică, cea care, trecând prin aparenţa sensibilă şi, cumva, în spatele ei, ne descoperă misterul lucrurilor, secretul universului. Despre ce cunoaştere este vorba aici? Aceasta este o problemă totuşi şi este ceea ce tocmai pictura abstractă ne ajută să înţelegem.

Sursa: Din vol. Michel Henry, Voir l’Invisible, Sur Kandinsky,
Quadrige PUF, pag. 35-36