MIHAI ŞORA
(1916 - 2023)
„M-am născut în credinţă,
fiind băiat de preot ortodox din Ardeal”
interviu preluat
din revista Formula AS-Anul XVIII, nr. 823, iunie2008
Mihai Sora (n. 7 noiembrie 1916,
corn. lanova - Timiş) este considerat "patriarhul"
filosofilor români contemporani. Este unul dintre intelectualii
care îşi afirmă net credinţa creştină.
A urmat Facultatea de Filosofic la Universitatea din Bucureşti
(1934-1938), avându-i profesori pe Nae lonescu, Mircea Vulcănescu
şi Mircea Eliade. Intre 1939 şi 1948, a locuit în Franţa
şi a fost cercetător la "Centre National de la
Recherche Scientifîque" din Paris. A debutat cu volumul "Du
dialogue interieur"/ "Despre dialogul interior",
la Gallimard, în 1947. Apoi a tăcut peste 30 de ani.
În 1948, a revenit în România şi a reuşit să supravieţuiască
flagelului comunist şi chiar să deţină funcţii
publice. După 1989, Mihai Sora a fost ministru al învăţământului
timp de câteva luni, suficient cât să desfiinţeze liceele
agricole şi industriale şi să facă învăţământul
secundar de cultură generală, precum şi să
reintroducă în programa şcolară limbile clasice
şi religia.
A publicat volumele "Sarea pământului"
(1978, 2006), "A fi, a face, a avea" (1985),
"eu&tu&el&ea sau dialog generalizat"
(1990), "Despre dialogul interior" (1995, în
limba română), "Firul ierbii" (1998),
"Clipa&Timpul" (2005), "Despre
toate şi ceva în plus - De vorbă cu Leonid Dragomir"
(2005).
Am avut bucuria să discutăm o după-amiază
întreagă despre filosofic şi Dumnezeu, în apartamentul
său încărcat de cărţi din centrul Bucureştiului.
"Am fost chinuit, de
când eram copil, de problema«marginii»"
- Domnule Mihai Sora, sunteţi unul dintre intelectualii
care nu se sfiesc să-şi afirme credinţa în Dumnezeu.
Cum aţi ajuns să credeţi: prin educaţie, prin
acumulări şi decantări intelectuale, prin vreun
eveniment de cotitură în viaţa dvs?
- M-am născut în credinţă, fiind băiat de
preot ortodox din Ardeal. In perioada pubertăţii şi
a adolescenţei, am trecut şi eu, ca şi alţii,
printr-o perioadă de bravură şi de revizuire completă
a valorilor moştenite. Această perioadă s-a făcut
simţită mai ales în relaţiile mele cu tata, printr-o
agresivitate negativistă în raport cu valorile stabilite
de el. Dar tata, un om foarte înţelept, m-a lăsat să
mă lămuresc singur, nu a încercat să-mi impună
ceva.
- Mergeaţi la biserică în perioada aceea contestatară?
- Da, şi eram plin de respect pentru instituţia ca
atare. N-aş putea spune că negam existenţa lui
Dumnezeu... Dar credinţa copilăriei este una spontană,
totală, antropomorfa, în orice caz... Odată depăşite
formele acestea, în momentul în care trebuie să vezi problemele
transfigurate oarecum, apar dificultăţi în a crede,
dacă nu ai de ce să te agăţi. Eu am fost chinuit,
de când eram copil, de problema "marginii". Se configura
spaţial pe atunci, adică mergi, mergi şi când ajungi
la margine? Poţi ajunge la margine? Dacă ai ajuns la
margine, mai poţi face un pas? Ce se întâmplă dacă
ai ajuns la margine? Nu puteam concepe că universul are o
margine, dar nici nu puteam realiza oarecum intuitiv că nu
are o margine, în afară de asta, aveam totuşi un fel
de certitudine fundamentală, care îmi dădea seninătate...
- De unde vă venea această certitudine?
- Am trăit odată o experienţă cvasireligioasă,
la care mă raportez şi astăzi, ca la un fapt fondator
pentru mine ca persoană. Pe la vârsta de opt ani, în satul
în care era preot tatăl meu - Izvin, la 16 km de Timişoara
spre Lugoj, mi-am petrecut o după-amiază singur în câmp.
Era o zi de vară, la ceva timp după seceriş. Era
o linişte ca din altă lume. Am stat culcat pe spate,
în iarbă, o după-amiază întreagă, uitându-mă
la cer... Am avut atunci un sentiment unic de comuniune perfectă
între mine şi univers. Poate să fi fost un sentiment
teocosmic, pentru că era străbătut de o vână
de sacru. Simţeam o bucurie intensă şi o libertate
completă. Totul avea un rost. Acea după-amiază
mi-a rămas în amintire ca un fapt capital în viaţa mea.
- Dar o experienţă cu adevărat religioasă
aţi trăit în copilărie?
- Sigur, trăiam sentimentul religios frecvent în biserică,
la slujbele oficiate de tata, unde eu eram băiat în cor.
Eram un credincios activ şi total.
"Am avut mereu certitudinea că Dumnezeu există"
- După aceea aţi crezut toată viaţa?
- Da, dar la un mod mai puţin naiv, mai matur.
- Aţi asimilat învăţătura de
credinţa, fundamentele teologice?
- Le cunoşteam foarte bine, pentru că
aveam ora de religie foarte consistentă la şcoală,
cu istoria Bisericii, cu Sinoadele Ecumenice, cu problematica
fiecărui Sinod, cu dogmatică...
- Dincolo de gândirea şi vorbirea despre Dumnezeu,
simţeaţi miraculosul în viaţa dumneavoastră?
- Da, sigur, l-am simţit întreaga viaţă, ca fundal.
- Cum îl simţeaţi? Vă stârneşte
emoţie o slujbă în biserică, aveţi senzaţia
prezenţei lui Dumnezeu în viaţa dumneavoastră,
aţi avut vreodată sentimentul că sunteţi ajutat
de o mână divină, că sunteţi sub protecţia
unei aripi de înger?
- Nu ştiu să vă explic în ce fel simt. De emoţionat
poate să mă emoţioneze trăirea unei slujbe
în biserică, la fel de bine cum mă poate scandaliza,
dacă nu îşi face cum se cuvine treaba, sau dacă
participanţii au o atitudine nepotrivită.
- Având în vedere formaţia dvs. filosofică şi
preocuparea pe care o aveţi pentru gândirea speculativă,
n-aţi fost tentat niciodată să-l puneţi sub
semnul întrebării pe Dumnezeu?
- Nu. Credinţa în Dumnezeu este neclintită.
Şi aşa a şi rămas după ce-am ieşit
din adolescenţă.
- Intelectualul are dileme, se îndoieşte,
îşi pune întrebări, caută să obţină
certitudini, iar un filosof cu atât mai mult. Credinţa este
la polul opus. Dvs. nu aţi avut această frământare:
există sau nu Dumnezeu?
- Nu. Am avut mereu certitudinea că
există. Sentimentul religios, sentimentul de dependenţă
de divinitate, ideea că nu ne-am autocreat, că am
fost creati cred că sunt definitorii şi indubitabile
pentru fiinţa umană. Pot exista lungi perioade de inconştienţă,
de superficialitate, în care să ignori, să nu înţelegi
sau să negi realitatea că suntem făcuţi de
Dumnezeu. Dar măcar o dată în viaţă îţi
pui problemele fundamentale: de unde vin, încotro merg? La ce
bun? Pe ce se întemeiază? Şi dacă eşti onest
cu tine, ajungi la un punct zero care nu-şi poate, în nici
un caz, avea autojustificarea în sine însuşi. E evidenţa
însăşi.
- L-aţi avut profesor pe Nae lonescu, unul
dintre marii "teologi nespecialişti" din interbelic,
care a făcut şcoală.
V-a influenţat felul de a vă raporta la Dumnezeu şi
de a crede?
- La cursurile lui de logică nu prea vorbea
despre Dumnezeu. El discuta problemele teologice în presă.
Dar într-un fel, m-a influenţat. Eu am venit pentru el la
facultate în Bucureşti; puteam foarte bine să mă
duc la Cluj. Sigur, mai erau şi alte persoane care îmi suscitau
interesul, printre care Mircea Eliade. La diferenţa de vârstă
care era între mine şi Eliade, el reprezenta un model, care
la rândul său îl avusese drept model pe Nae lonescu, pe care
şi eu îl voisem cândva model.
- Cu toate acestea, în tinereţe aţi fost
de stânga, nu de dreapta ca modelele dvs...
- De fapt, n-am fost nici aşa, nici aşa,
pentru că nu mă interesa să mă angajez politic.
Şi am avut prieteni şi din stânga, şi din dreapta.
Virarea mea spre stânga s-a fãcut după ce îndurasem
în Franţa regimul de ocupaţie nazist. A fost o adeziune
de tip reactiv.
- Aţi fost membru al partidului comunist francez.
- Da, dar după terminarea războiului.
Sigur, eram în legătură cu comuniştii şi în
ilegalitate.
- Doctrina comunistă, atee prin excelenţă,
nu intra în conflict cu omul religios care eraţi?
- În acei ani, în Rusia părea să fie un aer de libertate,
bisericile se redeschiseseră, perioada de teroare cruntă
trecuse, iar în occident se întrezărea speranţa în legătură
cu comuniştii. Naivii de occidentali credeau că va urma
o deschidere totală, o liniştire a apelor, ca după
orice revoluţie ajunsă în fază de stabilizare.
Nu credea nimeni în revoluţia continuă. Nu vedeau că
era vechea tactică leninistă: un pas înainte, doi înapoi.
— V-ati întors în ţară să vă vedeţi
familia şi vi s-a interzis sa mai plecaţi.
- Nu-mi mai văzusem părinţii de
zece ani.
Soţia mea fusese cu un an înainte în ţară şi
putuse pleca din nou în occident, aşa că nu m-am gândit
nici o clipă că mi se va interzice ieşirea din
ţară. Dacă mi-aş fi pus această problemă,
n-aş fi venit. Am scăpat de puşcărie, faţă
de alţi colegi de generaţie, pentru că nu am avut
un trecut politic ie care comuniştii să mă poată
acuza. Dar n-am mai sperat în nimic bun.
"Sălaşul credinţei este in inimă"
- Unii intelectuali evită
să vorbească despre credinţă, considerând
că e ceva prea intim. Alţii o mărturisesc public
şi sunt chiar apologeţi. Dvs. sunteţi discret în
apariţiile publice, dar, în raport cu credinţa, în care
"tabăra" vã plasaţi?
- Credinţa poţi s-o afirmi. E greu
să o mărunţeşti, căci păşeşti
pe un teren alunecos şi spulberi din mister. Sălaşul
credinţei este în inimă, dar mărturisirea face
parte din inimă. Mărunţirea este a raţiunii...
- Cum îşi trăieşte un intelectual
de vârf credinţa în Dumnezeu?
- Ca o deschidere, ca o speranţă.
Iluzia e punctuală - ţi-o închipui, dar speranţa
nu ţi-o închipui, e un fel de certitudine subliminală
că totul va fi bine, că are grijă Dumnezeu ca totul
să fie bine -, dar nu e obligatoriu ca speranţa să
se cristalizeze în această propoziţie: "are grijă
Dumnezeu ca totul să fie bine". Trăirea speranţei
se petrece fără vreun cuvânt.
- Fără nici un efort? Dogmele, Sfintii
Părinţi, marii duhovnici ne învaţă ca la Dumnezeu
se ajunge cu efort, prin pocăinţă, cu nevoinţă,
cu post, rugăciune, prin împărtăşirea cu Sfintele
Taine.
- Fără îndoială că este nevoie de efort.
Dar depinde de persoană. Pentru mine, poate fi un efort să
mă abandonez. Abandonul înseamnă că nu-i treaba
mea, că are Cineva grijă, Cineva scris aşa cu "C"
mare şi pe care nu-l cunosc! Situaţiile limită
prin care am trecut n-au fost treaba mea. Oricât m-aş fi
străduit nu găseam nici un fel de soluţie şi
totuşi ele se rezolvau. Eu trăiesc altfel credinţa.
Sunt mai dispus să fac un efort fizic, intelectual, spiritual
pentru altul decât pentru mine. Sunt de acord că e nevoie
să urci toate treptele spirituale până la împărtăşanie
şi mai departe. Dar nu trebuie să fie un automatism
al ritualului, ci chiar să simţi nevoia de a fi împreună
cu Hristos şi atunci nu mai este neapărat un efort.
- În cărţile dvs, bucuria
şi speranţa sunt axe ale gândirii. Evident, ele sunt
sentimente fundamentale pentru om, năzuinţe. Izvorăsc
ele din credinţă sau sunt pretexte de filosofare?
- Eu le percep ca pe o deschidere atotcuprinzătoare,
care în primul rând include semenii, o disponibilitate de a-i
ajuta pe cât îmi stă în putinţă... Datoria faţă
de semeni este sădită de divinitate. Există o trimitere
continuă spre acest izvor al dumnezeirii. Nu e tematizată,
nu se constituie într-un ritual, se exercită spontan. De
altfel, mă mefiez foarte tare de ritualurile osificate.
"Duhul suflă unde vrea"
- În documentările pe care le facem pentru
"Formula AS" descoperim adevărate miracole înfăptuite
unde nu te aştepţi. Forţa rugăciunii se dovedeşte
enormă. Oameni fără cunoştinţe teologice,
fără studii înalte, trăiesc într-o legătură
permanentă cu Dumnezeu, care face minuni în viaţa lor.
De ce credeţi că mai degrabă se săvârşesc
minunile în ograda celor săraci cu duhul, să zic aşa,
decât în vieţile intelectualilor tobă de carte şi
cunoscători ai dogmei?
- Nu-mi explic. Duhul suflă unde vrea. De
pildă, a fost fenomenul Petrache Lupu. Forţa spirituală
poate apărea oriunde, la un gângav, la un şchiop etc.
Iar lumea vede lumina care iradiază din oamenii care cred.
Şi este atrasă de aceştia, chiar dacă ei,
trăitorii credinţei, se ascund. Aşa cum sunt marii
duhovnici, de pildă, foarte cunoscuţi, deşi nu
s-au vrut ştiuţi, vedete.
- Vi s-a împlinit vreodată o rugăciune pentru
ceva important, într-un moment de cumpănă din viaţa
dvs.?
- În cele mai dese cazuri m-am rugat fără
cuvinte.
- Cum adică fără cuvinte?
- Te abandonezi în credinţa în El, în speranţa
că vei fi ajutat, fără ca neapărat să
o ceri, ci mai degrabă să o aspiri.
- Aş vrea să mutăm
acum reflectorul pe lumea în care trăim, aşa cum se
vede ea prin ochii dvs. Se vorbeşte mult despre superficialitatea
tineretului de astăzi, victimă a unui stil de
viaţă în care sunt nesocotite adevăratele repere
şi valori. Credeţi că mai este loc pentru Dumnezeu
în inima acestui tineret?
- Cunosc tineri pentru care faptul religios este
o realitate asumată. Sunt convins însă că sunt
în minoritate. Pe de altă parte, nu-mi dau seama dacă
în tinerii aşa-zis superficiali nu există un zăcământ
pe care ei înşişi nu-l cunosc şi pe care îl pot
descoperi la o cotitură a vieţii. Nu este obligatoriu
ca substanţa umană din fiecare persoană să
se reveleze toată dintr-o dată. Personal sunt destul
de încrezător în resursele acestei părţi din Europa
în care ne aflăm. Există o parte a Europei învechită,
cu o civilizaţie care i-a epuizat resursele. Marile culturi
occidentale sunt în declin, după părerea mea. Nu mai
au forţă de creativitate. E rândul Orientului să
dea şi să vină peste Occident.
- Asta nu înseamnă neapărat o predominaţie
a culturii creştine orientale...
- Nu ştim ce va fi. Sigur însă va fi
o cultură religioasă. Poate, Doamne, fereşte!,
să fie şi islamică. Islamul are forţă.
Occidentul este slab pentru că i-a pierit credinţa.
"Omul nu mai are nici timp, nici dorinţă, de a
se bucura de viaţa adevărata"
- Dar Hristos mai poate fi un model pentru noi?
Mai este văzut ca prezenţă vie, care poate da o
direcţie de viaţă?
- Cred că da. însă, necunoscute sunt
căile Domnului. Eu cred că nu numai tineretul şi
nu numai românii, ci toată omenirea se află într-o fază
extrem de agitată a istoriei, în care riscul cel mai mare
este pierderea substanţei adânci, aspirată de aspectele
superficiale ale lumii în care trăim. Trăim o dinamică
de suprafaţă, nu de adâncime, care ne poate pierde.
Interioritatea riscă, dacă nu e bine păzită
de fiecare depozitar al ei, să se risipească în exterioritate.
- Când spuneţi "substanţa adâncă",
la ce vă referiţi?
- La străfundul fiinţial al omului
şi la destinaţia lui. Suntem în pericolul să ne
ignorăm scânteia de divinitate şi să ne raportăm
numai la înveliş, care e trupul, şi la trebuinţele
acestuia. Omul nu mai are nici timp, nici dorinţă de
a se bucura de viaţa adevărată.
E pur şi simplu anulat de tehnologie. Mă uit la cât
pot vorbi oamenii la telefonul mobil. Nu mai ies din ciclul comunicării,
dar fără să comunice cu adevărat. Sunt prinşi
într-un vârtej de informaţii superficiale. Nu mai au răgaz
să vadă ce frumos este cerul, că lumea în care
trăiesc este o minune. Viaţa acestor oameni este de-o
monotonie înspăimântătoare. Nu mai e loc în viaţa
lor de nimic, de bucurie, de speranţă. Şi nici
nu mai comunică. Pentru că dacă nu mai acumulezi
senzaţii, trăiri, gânduri, imagini, nu mai ai ce substanţă
sufletească să împărtăşeşti într-un
adevărat act de comunicare.
- Cum vă imaginaţi
întoarcerea scânteii de divinitate la întreg, întâlnirea fiecăruia
dintre noi cu Dumnezeu, în viaţa veşnică?
- Lumină, bucurie, expansiune, regăsire,
pace - dar o pace activă, iradiantă, într-un cuvânt:
viaţă.
- Aveţi vreo teamă legata de marea
trecere din viaţa aceasta în cealaltă?
- Sunt prin preajma ei. N-aş putea spune
că o aştept. Ştiu că va veni, trag nădejde
să nu mă îmbolnăvesc grav şi să o aştept
ca pe o salvare. Dar nu mă gândesc la ea. Am o totală
încredere că totul va fi bine.
CLAUDIU TÂRZIU
Sursa: revista Formula AS-Anul
XVIII, nr. 823, iunie 2008 pag.26
Salt la inceputul paginii
