Ce este fericirea?

Ce definiţie psihologică a fericirii să propunem, suficient de degajată de consideraţiile filosofice, morale şi religioase, speculative şi abstracte?

Fericirea nu se situează, aşa cum am văzut împreună cu Nathalie, în realitatea exterioară. Ea nu se reduce la satisfacerea aspiraţiilor noastre, dorinţe şi nevoi în absenţa oricărui decalaj între realitate şi idealul nostru. Nu este suficient să avem totul, bogăţie, frumuseţe, tinereţe şi sănătate, pentru a ne da dreptul să fim fericiţi, dacă nu suntem noi. În sfârşit, fericirea nu trimite înapoi la nici o lipsă reală, de ceva sau de cineva, nici la vreo necunoaştere care ar fi posibil de atenuat concret datorită unor reţete, exerciţii, tehnici sau regimuri.

Evident, nu este deloc interzis, ba dimpotrivă, să ne ameliorăm condiţiile materiale de viaţă, să ne locuim corpul, să-l îngrijim şi să-l iubim. Cu toate acestea, corpul, la opusul credo-ului religiei moderne de consum, nu ar putea să se erijeze în singura sursă, în unicul spaţiu de fericire, prea repede confundat cu plăcutul şi agreabilul, starea de bine şi confortul fizic.

Fericirea vine din noi înşine. Ea reprezintă o dispoziţie, o aptitudine internă psihică. Ea îşi are originea în această extraordinară, dar atât de simplă, senzaţie de a exista, În această inefabilă certitudine de a fi viu şi întreg într-un corp real. Ea se află în plăcerea de a trăi, în dorinţa şi pofta („en-vie” în textul original, joc de cuvinte, însemnând dorinţa şi în viaţă ) de a exista, trăind printre cei vii, şi nu în plăcerile vieţii.

Ce înseamnă a fi tu însuţi?

A fi tu însuti nu constă în nici un caz, aşa cum se crede, în a face „ceea ce vrem”, în mod liber, eliberaţi de orice datorie, de orice limită şi de orice sentiment de culpabilitate, fără să ţinem seama de voinţa altuia. Aceasta nu înseamnă nici că, plasându-ne în centrul lumii, fără legătură şi fără suveran, ne separăm de originile noastre, de înaintaşii noştri, de ţara noastră, de religia noastră, pe scurt, de tot ceea ce nu am ales în mod deliberat.

Paradoxal, când subiectul se crede cel mai liber, incapabil de control şi de răbdare, atunci el este mai puţin autonom din punct de vedere psihic, cel mai prizonier al atot-puterniciei pulsionale, al normelor colective şi al publicităţii. Libertatea excesivă invalidează şi diminuează autonomia psihică.

A fi tu însuti vrea să spună a te iubi, a te accepta, a te respecta aşa cum eşti, în corpul tău, la vârsta ta şi în sexul tău, bucurându-te în special de un psihism separat, diferenţiat, autonom, degajat de confuzii de identitate, de locuri şi de funcţii cât şi de dependenţe parazitare. Când eşti tu însuti nu te afli nici înconjurat, nici inclus în psihismul altora, deşi fiind în legătură cu ei, în respectul diferenţei şi al distanţei.

A fi tu însuti înseamnă a putea simţi, gândi, alege, dori, decide, a te exprima în numele tău propriu, pe contul tău şi din locul tău adevărat, fiind conştient de mizele şi de responsabilităţi tale. Dar cum se pune sinele în locul lui? Ce favorizează sau împiedică evoluţia lui fericită? El se construieşte în sânul triunghiului tată-mamă-copil cu ajutorul celor două ingrediente majore, iubirea şi autoritatea. Primul furnizează energie şi al doilea ordinea, îl îndrumă dându-i un sens şi înscriindu-l într-un cadru, repere şi limite. Pomul, în timp ce-şi înfige rădăcinile în pământul mamă hrănitoare, se ridică spre soare, simbol prin excelenţă al funcţiei paternale. Sinele se elaborează, sculptat de multiple procese de diferenţiere care îi permit să ia formă şi contur ieşind din haos. Când copilul creşte într-un asemenea triunghi, libidoul lui ajunge să circule în mod natural, liber şi fluid, asemenea sângelui propulsat în vene de inimă, prin totalitatea psihismului său, ca un fluviu ce irigă plantele din grădina interioară fără a uita vreuna.

Această liberă circulaţie a energiei vitale, la distanţă de excesele dăunătoare de „prea mult” sau „prea puţin”, pe care le procură fericirea, acest sentiment subiectiv şi singular, cu nici un altul comparabil, de a  fi tu, viu şi întreg.

Invers, dificultatea pentru libido de a circula liber şi în mod fluid prin diversele etaje şi încăperi ale casei/sinele tulbură certitudinea şi siguranţa de a fi viu şi întreg într-un corp real, şi se traduce prin îndepărtarea fericirii. Stânca cea mare, singurul adevărat obstacol care deranjează această circulaţie, provine din culpabilitate şi din depresia infantilă precoce (DIP). Acestea apar în mod esenţial în trei situaţii.

Copilul se vede uneori personal victimă, în deplină inocenţă, a unei maltratări, a unei respingeri, a unei răceli, a unui abuz sexual. El asistă, în alte momente, cu toată neputinţa, la suferinţa unuia dintre apropiaţii lui: boală, depresie, deces, divorţ. În sfârşit, în al treilea rând, branşat pe inconştientul părinţilor săi şi deci reunit cu copiii lor interiori, el accede la „hard discul” moştenirii transgeneraţionale. El ştie, de exemplu, fără să aibă cunoştinţă de aceasta, dacă părinţii îl iubesc pentru el însuşi în gratuitatea „dorinţei” sau ei au „nevoie” de el pentru a-şi „cârpi” unirea lor crăpată, să înlocuiască un copil plecat la cer prematur sau să să-i iubească pe ei, să le ofere iubirea de care au fost frustraţi în propria lor copilărie. În aceste ultime cazuri, el se vede erijat în copil terapeut, însărcinat să şteargă cu buretele DIP-a părinţilor săi. Părinţii nu îşi cresc deci copiii, aşa cum se crede, prin ceea ce spun sau fac în mod conştient, ci prin ceea ce sunt în mod autentic, dincolo de aparenţe.

Această dezordine nu îl predispune pe copil să devină el însuşi, pentru că el se vede prea devreme scos din locul lui şi din funcţia lui, ambele legitime în cadrul triunghiului.

Cele trei situaţii evocate se înrudesc prin aceea că ele îl plonjează pe copilaş într-un context de penurie narcisică[1], de foamete pentru care se crede, deşi victimă inocentă, extrem de vinovat, ca şi cum ar fi din vina lui dacă părinţii nu îl iubesc sau nu se mai iubesc sau nu au fost iubiţi Altundeva şi Cândva.

În virtutea acestei carenţe narcisice culpabilizante, libidoul[2] nu poate circula liber, din abundenţă şi în mod fluid peste tot prin casă/sine şi grădina interioară. Unii pomi, unele ramuri sunt astfel nealimentate, slăbite, stinse, sparte, neînsufleţite, rahitice, devitalizate, moarte! Gestiunea libidoului, raţionată ca în timp de război, ocazionează depresia infantilă precoce. Orice depresie retrimite invariabil la o moarte simbolică, la existenţa fantomelor rătăcitoare, a cadavrelor interioare lăsate fără înmormântare.

Libidoul, pentru a circumscrie DIP-a, dar şi pentru a  salva celelalte părţi sănătoase şi vii ale psihismului de riscurile de contaminare, se vede constrâns să se împacheteze, să se înfurie, să se suprasolicite, să se agite, prăbuşindu-se în exces. Aceasta face să cadă în pană termostatul regulator. De acum, subiectul nu mai este purtat de „dorinţa” liniştită, senină şi gratuită, ci de „nevoia” încordată, crispată, imperioasă şi vitală de a scăpa mereu şi peste tot de moartea psihică. Aceasta apare sub toate formele deghizate ale plictisului, solitudinii, vidului, monotoniei, contra cărora individul se mobilizează în scopul de a reduce la tăcere DIP-a. Astfel, el pleacă constant în căutarea intensă, adictivă şi dependentă de obiecte, de persoane şi substanţe care să-i procure senzaţia de a fi viu, întreg şi real: hiperactivitatea, supraconsumul, sexualitatea fără măsură, abuzul de medicamente, utilizarea drogurilor, licite sau ilicite. Această mutaţie a dorinţei în nevoie regresivă, excesivă, adictivă, aşa cum aurul se schimbă în plumb, sau vinul bun în oţet, constrânge la hiperdezvoltarea unui singur panou a identităţii lui cu mai multe aspecte în detrimentul tuturor celorlalte, lăsate în paragină. De exemplu, femeia, sacrificându-şi viaţa sentimentală şi sexuală, nu va mai exista decât printr-o maternitate exagerată, în timp ce bărbatul va sacrifica pe altarul reuşitei sociale, al ambiţiei şi al strălucirii toate aspiraţiile lui interioare.

Este vorba  aici de un paradox tulburător, în măsura în care toată această agitaţie exterioară, motivată de DIP, departe de a produce fericirea scontată, nu duce decât la a epuiza şi mai mult Eul, delapidând puţinul de vitalitate care îi rămâne, arzându-i capitalul de sănătate. De multe ori, excitarea şi supralicitarea lui „tot mai mult” îl înfundă pe căi perverse.

În sfârşit, pentru ce promisiunea de a fi tu însuti se vede recompensată cu fericire?

A fi tu însuti, este grăuntele, şi fericirea, paiele. Cultivându-l pe primul, subiectul va obţine şi pe a doua, orice s-ar întâmpla, pe deasupra.

Dacă omul este el însuşi în funcţia şi locul lui, viu şi întreg, la distanţă de culpabilitate şi de DIP, el nu se va mai afla în situaţii expiatorii şi masochiste de eşec şi de autopedeapsă. El nu se va mai sacrifica pentru alţii, refuzând inconştient fericirea, convins că este nedemn şi fără merit, sau tracasat la ideea de a o fura altora, de a le aduce nefericire! Tot aşa, el nu se va mai vedea constrâns să existe prin împuternicire prin intermediul altora, risipindu-şi energia vitală cerşindu-le recunoaşterea, privirea, atenţia, complimentele, prin seducţie exhibiţionistă sau prin imitaţie. El va fi purtat, prin toate relaţiile lui, de dorinţa gratuită, schimbul şi reciprocitatea: a fi împreună, dând şi primind. El nu va mai avea deci „nevoie” de partenerul său, de munca sa, de copilul său pentru a exista. Nu le va mai utiliza ca medicamente sau proteze pentru a-şi linişti DIP, pentru a se simţi bun, util şi recunoscut. El va putea să se afirme exprimându-şi, datorită unei bune imagini şi datorită încrederii în el, dorinţele şi credinţele, fără mască, fără ruşine şi timiditate. Va îndrăzni să spună nu şi să-şi dea limite (în sensul de a se limita) fără să se simtă vinovat sau în pericol.

Convins că este viu şi întreg datorită liberei circulaţii a elanului vital, el va fi atunci capabil, confruntat cu pulsiunea şi cu influenţele exterioare insidioase, de reflecţie, de spirit critic, de control şi de răbdare, dându-şi limite cât şi suportând un minimum de contrarietate, de frustrare şi de suferinţă. Va şti să reziste astfel  tuturor perverşilor care caută să-l influenţeze, să-l manipuleze, mizând pe coarda lui emoţională şi gâdilându-i culpabilitatea.

Cea mai mică dificultate nu îi va mai apărea ca o chestiune de viaţă sau de moarte, foarte gravă, dramatică, susceptibilă să-l demoleze şi pe care ar trebui deci să o soluţioneze de urgenţă. El va putea să guste o senzaţie nouă de pace, de bogăţie interioară, de adevăr şi de securitate, independent de condiţiile lui reale de existenţă.

În rezumat, adultul nu este niciodată privat de fericire pentru că îi lipseşte ceva sau cineva din realitatea exterioară, contrar punctului de vedere pe care ideologia supra-consumului caută să-l impună conştiinţelor noastre. Această nouă religie având corpul drept singur obiect de cult prezintă fericirea ca pe o marfă cu singurul scop de a incita consumul adictiv (dătător de dependenţă) de obiecte şi de persoane. Ea a luat locul, în cursul ultimelor decenii, terţului simbolic, legii, acestui ansamblu de valori, de rituri şi de ritualuri care caută să transcendă corpul datorită sublimării pulsiunilor. Ambiţia terţului simbolic nu constă în reprimarea dorinţei şi a plăcerii, ci în a le face posibile, viabile şi suportabile datorită sacrului, punându-ne la mijloc, între Eu şi pulsiune, pentru a-l proteja pe primul de hegemonia omnivoră a ultimei.

De acum, nu va mai servi la nimic, aşa cum am văzut în cazul Nathaliei, ca omul să se epuizeze căutând soluţii exterioare la o problemă interioară, soluţii care, departe de a favoriza fericirea, nu vor face decât s-o îndepărteze. Este, în schimb, esenţial de a repera ceea ce, de Altundeva şi Altcândva din trecut, în integritatea sa, i-a interzis, orice ar face concret, să acceadă la adevărata fericire, care este aceea de a fi el însuşi – bobul şi nu paiele.

Soarele străluceşte în fiecare zi. Dacă nu se vede, este aşa pentru că este disimulat de nori groşi. Râul curge fără întrerupere. Dacă se întâmplă să fie secat, este aşa pentru că un baraj împiedică apa să treacă. Este necesar deci să degajăm norii de pe cerul sufletului şi să distrugem barajul care împiedică libera şi fluida circulaţie a elanului vital. Numai descoperirea şi înţelegerea istoriei noastre , cu ajutorul genogramei, sau arborele genealogic, permite reperarea nodurilor şi a obstacolelor, pentru a-l elibera pe copilul interior de culpabilitate şi de DIP şi a restabili pacea în relaţia noastră cu trecutul nostru.

Terapiile cognitivo-comportamentale constituie în acest sens, o eroare de postulat. Ele confundă de fapt adultul şi copilul interior, prezentul şi trecutul, simptomul şi originea, fantasma şi realitatea. Cu ajutorul unor procedee simpliste, ineficace pe termen lung, bazate pe autosugestie, ele contrazic sensul simbolic şi originea inconştientă şi istorică a suferinţei individuale, luat cuvânt cu cuvânt. Psihismul este prezentat, la urma urmei, ca o mecanică, o maşinărie fără suflet pe care ar fi suficient să o depanezi pe loc! Să ne amintim: niciodată, nu adultul este cel care este nefericit, ci copilul interior, afectat de DIP şi de culpabilitate.

Fericirea, ca şi comoara din Ispahan, se află în sine, la noi, în pivniţa noastră, aşa cum se spune atât de bine în basme, şi nu mereu altundeva, tot mereu mai departe. Burduful zace la picioarele tale, plin cu apă proaspătă. Pentru ce parcurgi tu lumea cea vastă în căutarea unei singure picături?

Această carte constituie urmarea naturală a precedentei mele cărţi, Depresia: o boală sau o şansă? Ea reia, dezvoltându-le şi mai mult, multe concepte relative la această nouă teorie a aparatului psihic, rod al mai multor ani de cercetări.

După depresie, fericirea!

O familie ideală

Contrar opiniei răspândite, o familie fericită nu este neapărat cea care se bucură de avere şi noroc, de un capital intelectual şi de o cunoaştere educativă performante, excepţionale. Ea se naşte pur şi simplu dintr-o uniune dintre un bărbat şi o femeia purtaţi de dorinţă, fiecare diferenţiat şi autonom din punct de vedere psihologic, adică capabil să-şi ocupe locul şi funcţia de tată sau mamă, fără să aibă nevoie să-l utilizeze pe partenerul său conjugal sau familia ca remediu contra DIP.

Triunghiurile

Să spunem mai întâi că o familie, oricare ar fi mărimea ei, se vede invariabil compusă dintr-unul sau mai multe triunghiuri. Fiecare cuprinde pe tată, mamă şi un singur copil. Niciun triunghi nu poate să se confunde cu celelalte, nici nu este identic cu ele.

Într-adevăr, copiii(fraţii şi surorile) nu provin niciodată, pe planul psihologiei inconştiente, din aceiaşi părinţi, abstracţie făcând de determinismul legilor geneticii. Fiecare părinte evoluează în mod necesar de-a lungul întregii lui cariere de tată sau de mamă, de la o concepţie, de la o naştere la alta. Nimeni nu-l investeşte pe primul copil de aceeaşi manieră ca pe al doilea sau al treilea. Nemaiavând deloc acelaşi corp şi nici aceeaşi trăire, el nu investeşte viaţa, iubirea, sexualitatea, relaţia de cuplu, într-un mod asemănător. În plus, fiecare copil, de un sex, de un rang, de un caracter şi mai ales de un loc imaginar diferit, îl transformă pe tatăl său şi pe mama sa, imprimându-le particularitatea sa. Cel mai mare se vede adesea prea idealizat, aşteptat ca minunea minunilor, într-o atmosferă puternic impregnată de emoţii, de bucurii, dar şi de temeri, străine, necunoscute până atunci. Următorii suscită emoţii mai moderate. Ei sunt mai puţin sacralizaţi, desigur, dar poate că în final mai mult iubiţi, altfel, cu mai multă seninătate. Este motivul pentru care, adesea, cel mai mare, obiect al atâtor entuziasme şi temeri, se simte sufocat. Astfel, el caută să se protejeze de efervescenţele emoţionale, arătându-se mai degrabă distant, rece. „Prea multă lumină întunecă”, spunea Pasacl.

Niciun copil al unei aceleiaşi familii nu provine deci din aceiaşi părinţi. Niciun triunghi nu este identic cu altul, fiecare purtând semnătura lui ca şi amprentele digitale. Aceasta ar putea clarifica diferenţele, adesea importante, de personalitate între fraţi, crescuţi totuşi în aceleaşi condiţii împreună.

Independent de sex sau de rang, niciunul nu ocupă acelaşi loc simbolic în inima părinţilor lor. De unde poate această veşnică neînţelegere relativă la „preferinţă”, negatp energic de unii („îi iubim pe toţi la fel”), dar puternic percepută de alţii („sora mea a fost întotdeauna mai iubită”).

Dar ce este o familie fericită? Cum să construim triunghiuri bune? Ce este o mamă „bună”, un tată „bun”?

A deveni tată sau mamă trimite înapoi, în primul rând, la modul în care fiecare a fost înscris el însuşi ca fiu sau fiică, în al său Altundeva şi Altcândva, în sânul propriului lui triunghi. În al doilea rând, aceasta presupune posibilitatea, pentru bărbat şi femeie, de a accede la maturitate, la masculinitate sau la feminitate, locuind un corp de bărbat sau de femeie, dorind celălalt sex şi dorit de către acesta. La oameni, simpla bilogie, întâlnirea fecundă dintre spermatozoid şi ovul, nu este suficientă pentru a fonda paternalitatea.

Condiţiile în care ei pot deveni tată sau mamă, capabili să fondeze împreună o familie fericită, depind deci de istoria fiecăruia, de copilul fericit sau nefericit care a fost el în sânul triunghiului lui, adică al stării de sănătate psihică a copilului interior, păstrător al memoriei, decident, ca înger păzitor sau dimpotrivă ca demon, al fericirii părintelui care va deveni el mai târziu.

Cu toată evidenţa,atunci când copilul a  avut şansa de a traversa sănătos diversele etape ale creşterii lui, la adăpost de culpabilitatea inocentului, hrănit de iubire şi securizat de autoritate, el va putea să acceadă la universul adulţilor fără blocaj. Acest trecut, temeinic edificat, îi va permite să se angajeze spontan în relaţia de cuplu, amoroasă şi sexuală, fondată pe dorinţa gratuită, în alianţă şi reciprocitate. Datorită respectului diferenţelor, el nu va mai fi legat de nevoia regresivă a unei codependenţe fuzionale, „terapeutice”, între cel care poartă de grijă şi cel „grijulit”.

Când o etapă a evoluţiei nu a putut fi pe deplin şi cu seninătate trăită, în locul şi la timpul ei, ea nu dispare în mod magic. Ea rămâne în suspensie, în aşteptare,  ca un colet la poştă, „în suferinţă”, în speranţa de a se vedea într-o zi concretizată pentru a putea fi în sfârşi depăşită. Aceasta înseamnă că subiectul, sărind peste copilăria sau adolescenţa lui în virtutea unei respingeri afective sau a neînţelegerii părinţilor, va rămâne fixat, prins în cuie de etapele netrăite, „albe”. El va căuta atunci să le trăiască mai târziu, pe de o parte prin partenerul lui conjugal interpus, căruia îi va cere să-i umple lipsurile, pe de altă parte având tendinţa de a-şi erija progenitura la rangul de părinte care i-a lipsit mai demult, iubitor, ideal, „terapeut”.

Progenitura se branşează într-un mod profund şi inconştient de copilul interior al părinţilor lui, de băieţelul sau de fetiţa care au fost ei, aceştia trăind mereu în ei, de ceea ce sunt ei cu adevărat, mult mai mult decât la personajele adulte, de ceea ce ei spun, fac sau arată.

Comunicarea se dovedeşte a fi sănătoasă, înfloritoare şi fericită atunci când este purtată de „dorinţa” de a fi împreună şi de a comunica. Ea devine, din contră, perturbată şi nocivă în caz de confuzie de locuri şi de roluri, din cauza „nevoii” imperioase de a se trata unul pe altul de DIP a sa şi de culpabilitatea de a fi suferit. De acum, un „bun părinte” este cel care, capabil fiind să trăiască pentru el însuşi, în numele lui propriu, la modul adult, diferenţiat şi autonom, nu are nevoie să se simtă viu, bun şi util prin copilul interpus.

[…]

Toate disfuncţionalităţile funcţionale care împiedică fericirea provin din dificultatea de a construi în mod sănătos triunghiul, atunci când părintele, ne-fiind el însuşi, se scufundă în dezordinea generaţională, confundând în mod fantasmatic familia sa actuală cu cea veche, trecutul lui cu prezentul. Aceasta împiedică construirea unui cuplu purtat de dorinţă şi nu de nevoie, cât şi pe cea a unui triunghi veritabil, în care fiecare membru este el însuşi, în respectul diferenţei lui.

Dar ce anume arată, în concretitudinea cotidianului, că dificultatea majoră, pentru familie, de a gusta din fericire se înrădăcinează în istoria părinţilor, în insuficienta lor autonomie psihică consecutivă la DIP şi nu într-o oarecare lipsă reală? Cine arată, în mod vădit, că suferinţa familială actuală decurge din dezordinea simbolică a locurilor şi a funcţiilor, constrângându-i în mod inconştient pe părinţi să se comporte ca şi copii, plasând în acelaşi timp progenitura lor într-o poziţie parentală, terapeută, care poartă de grijă?

Iubirea şi legea

Capacitatea de a conjuga, degajată de orice exces, iubirea cu autoritatea constituie un excelent indicator al caracterului sănătos sau nu al triunghiului.

Triunghiul poate funcţiona în mod sănătos şi fericit dacă părinţii reuşesc să unească fără prea multă dificultate cele două principii care sunt iubirea şi autoritatea, hrănind şi structurând psihismul infantil. Invers, fericirea se eclipsează atunci când subtilul aliaj alchimistic între lege şi tandreţe eşuează. Insuccesul decurge totdeauna din exces, din exagerare sau din excluderea unuia din aceste două materiale, atât de indispensabile şi unul şi celălalt. Iubirea serveşte la hrănirea psihismului şi autoritatea drept schemă organizatoare, drept limită, reper. Prima nu are sens decât graţie celei de-a doua, complementul ei.

[…]

De regulă, părinţii dominaţi de copilul lor interior deprimat se comportă în privinţa descendenţei lor, în ceea ce priveşte gestiunea iubirii şi a autorităţii, în două maniere diametral opuse, amândouă caracterizate de lipsă de măsură.

Unii reproduc în mod inconştient, prin mimetism, viaţa pe care au îndurat-o în trecutul lor, ca pentru a se răzbuna asupra copiilor lor, pedepsindu-i pentru maltratările pe care le-au înfăptuit asupra lor propriii lor părinţi. Ei devin, la rândul lor, alcoolici, incestuoşi, violenţi etc.

Alţii, din contră, fac totul şi se sacrifică pentru ca progenitura lor să nu cunoască aceleaşi frustrări, aceleaşi lipsuri, aceleaşi dureri ca şi ei. Ei au astfel tendinţa de a-şi supraproteja copiii, îndepărtându-i de realităţile adesea dificile ale vieţii pentru ca ei să nu mai sufere, să nu mai simtă necazurile, lipsa. Acest exces de solicitudine maternă demonstrează, vădit, dependenţa părinţilor cât şi nevoia lor infantilă, cea a copilului lor interior, mai exact, de a se simţi iubiţi, buni, utili, vii şi recunoscuţi.

Nimeni în aceste situaţii nu mai este la locul lui, în funcţia lui proprie, generaţiile se află în amestec şi inversiune, în măsura în care adultul, regresând la rangul de copil, îi cere acestuia să-i potolească setea sa narcisică jucând rolul de copilul terapeut, de părinte iubitor. Aceasta îl menţine într-un context de influenţă şi de dependenţă. El se va simţi atunci vinovat să zboare cu propriile aripi, constrâns să rămână lipit şi dependent, nu neapărat în virtutea imaturităţii lui, ci pentru a-l linişti pe copilul interior al părintelui său.

Excesul de iubire (trădând în fond nevoia de a se simţi iubit) îl împiedică pe părinte să-şi exercite cât de cât autoritatea şi să spună nu unor capricii, dând limite. El se teme că nu va mai fi iubit dacă impune unele frustrări. Nu este vorba aşadar de un dar dezinteresat, ci de o cerere infantilă, de o nevoie imperioasă de iubire şi de atenţie.

Dincolo de aparenţele înşelătoare, nu părinţii sunt cei care se sacrifică astfel pentru copiii lor, aşa cum pretind ei, ci exact invers. Sacrificiile copiilor nu au dispărut. Ele şi-au schimbat doar forma, devenind psihologice, deci invizibile. Acest gen de devotament sacrificial constituie în fond, dincolo de masca lui de altruism şi generozitate, o atitudine profund egoistă. Ea conţine în special o puternică încărcătură, agresivă şi culpabilizantă, contra copilului, convins că trăieşte abuziv pe spatele apropiaţilor lui care s-ar priva pentru el.

Fericirea nu va putea să se degajeze dintr-o astfel de funcţionare în interiorul triunghiului, cu toate eforturile desfăşurate şi bunele conştiinţe, din cauza absenţei unei parentalităţi autentice. Ea este aici nu fondată pe darul gratuit, ci preocupată de nevoia de a-şi linişti propria DIP, în nerespectarea generaţiilor, în dezordinea simbolică a identităţilor. Astfel, copilul, deposedat de copilăria lui, cu tot ceea ce această perioadă comportă ca lejeritate şi lipsă de griji, se vede instalat într-o funcţie de terapeut. El devine adult înaintea vârstei, însărcinat să compenseze acel ceva de care părinţii s-au crezut privaţi în al lor Altundeva şi Altcândva.

Bineînţeles, această inversiune, departe de a contribui la fericirea familială, gâdilă culpabilitatea copilului, convins că părinţii lui se sacrifică pentru el privându-se în mod indus de toate pentru fericirea lui. Culpabilitatea inconştientă îl va împiedica să se diferenţieze, să se separe, să-şi construiască o casă/sine, o autonomie psihică, o interioritate. Nu numai că nu va îndrăzni să-i abandoneze pe sărmanii lui părinţi/copii, dar se va vedea şi constrâns să se erijeze în protectorul lor, în păzitorul lor, aspirând, absorbind nefericirea lor şi depresia lor, mai exact pe cea a copilului lor interior. El nu va mai dispune aşadar de suficientă energie pentru a-şi continua maturizarea psihică în pace şi seninătate.

Este şi motivul pentru care unii părinţi posesivi se deprimă atunci când află casa goală şi fără suflet pentru că copiii lor şi-au părăsit căminul. Ei se simt singuri, abandonaţi, inutili, ca şi cum şi-ar fi pierdut raţiunea de a trăi. În fond, plecarea copiilor nu constituie decât un declic, un declanşator, şi nu sursa disperării lor. Aceasta provine din copilăria lor, din DIP a lor, mult timp consolată sau camuflată de prezenţa „micuţilor”, aşa cum arborele ascunde imensa pădure.

Astfel, nu adultul, ci copilul lui interior suferă şi plânge din nou din cauza vechiului traumatism, în legătură cu trecutul său, adică, în final, cu DIP a sa. Este motivul pentru care unele cupluri se văd destabilizate în acest stadiu al călătoriei lor. Tatăl şi mama se regăsesc acolo, faţă în faţă, fără prea mult baraj sau intermediar, ca la începutul căsătoriei lor. Adesea ei reuşesc să se „recăsătorească”, prin „prelungire tacită”; deseori ei eşuează şi se separă.

Există şi părinţi care refuză în mod inconştient această rupere simbolică a cordonului ombilical. Ei caută să facă să persiste fuziunea intervenind de la distanţă în viaţa psihologică şi afectivă a copiilor lor, teleghidându-i. Ei caută să-i culpabilizeze, să le dicteze ceea ce ar trebui să prefer sau să evite, „pentru binele lor”, mergând chiar până la a le da „sfaturi”, intruzive şi manipulatoare, privind atitudinea lor faţă de partenerul conjugal sau educarea copiilor.

În realitate, nimic nu-l poate face pe copil mai liber şi mai fericit decât faptul de a fi martor al fericirii părinţilor lui, de a-i simţi trăind, prin şi pentru ei, autonomi din punct de vedere psihic, non dependenţi de afecţiunea lor, fără să se sacrifice pentru el. El este fericit pentru că nu mai este constrâns să-şi consume elanul vital pentru a-i trata. Iubirea de sine şi de celălalt, deloc antinomic, merg mână în mână.

Sănătate bună!

Pentru majoritatea zdrobitoare a oamenilor, sănătatea este în mod incontestabil ingredientul major care intervine în compoziţia alchimistică a fericirii. Este vorba, desigur, de o idee justă, ce ţine de o judecată justă, dar incompletă, ba chiar un pic simplistă, în măsura în care sănătatea nu poate contribui la fericire decât dacă suntem noi înşine, încredinţaţi că suntem vii şi întregi, stabiliţi pe locul nostru, dorinţa noastră şi funcţia  noastră, pe scurt, identitatea noastră. Dacă nu aceasta este situaţia, sănătatea nu va avea nici un impact asupra bucuriei de a trăi sau a liniştii sufletului. Multe fiinţe tulburate – cunoaştem multe cazuri în jurul nostru – nu suferă de altfel de nici o problemă de sănătate. Nu aspirăm la ea decât atunci când ne vedem privaţi de ea, aşa cum se întâmplă în cazul tinereţii, păcii, abundenţei, securităţii.

Toate cercetările demonstrează astfel că schizofrenicul, pradă a oribilelor coşmaruri deşteptate şi a insuportabilelor angoase de divizare, are o sănătate fizică mai bună decât un individ mediu, obişnuit, subiect în schimb a tot felul de afecţiuni, de atingeri corporale. Invers, atunci când starea psihologică a schizofrenicului începe să se amelioreze, el devine fizic vulnerabil, ca într-un joc de balansoar.

Sănătatea este tributară unui anumit număr de factori obiectivi, independenţi de voinţa individuală: ereditatea, patrimoniul genetic, întâmplările vieţii cum sunt epidemiile de exemplu. Ea depinde, în plus, de starea ecosistemului, a mediului natural în care evoluăm, de nivelul de poluare al aerului, al solului, al apei, al mediului în ansamblul lui, cât şi de produsele pe care le consumăm, poluate sau naturale. Ea este, în sfârşit, legată de condiţiile de viaţă socio-economice, necesitând în special belşug material, locuinţă corectă, igienă adecvată, alimentaţie echilibrată, asistenţă medicală adecvată.

Cu toate acestea, în afara acestor elemente exterioare, fiecare dispune şi de un „capital de sănătate” psihosomatică pe care îl gestionează dezvoltându-l sau, invers, delapidându-l. Maniera în care o persoană îşi tratează corpul depinde de iubirea pe care şi-o acordă, în funcţie de starea profundă a copilului ei interior, lipsit sau îndestulat. Adultul se judecă şi se evaluează, se găseşte frumos sau urât, nu cu ochii de adult, ci cu cei, trişti sau bucuroşi, ai copilului lui interior. O privire nu este niciodată o percepţie neutră, ea este întotdeauna impregnată de dorinţă, de ură sau de iubire. Iubirea ne face frumoşi şi ura ne face hidoşi. Prima dă viaţă în timp ce a doua demolează.

În prezenţa DIP şi a culpabilităţii inconştiente, adultul riscă să-şi gestioneze prost „capitalul de sănătate”, riscă să-şi brutalizeze corpul abordându-l aspru(grosolan), agresiv sau neglijent. El va avea tendinţa să se comporte vizavi de el însuşi identificându-se cu agresorul lui, aşa cum a fost tratat odinioară. Astfel, el poate să devină „mamă bună” pentru el dacă a fost iubit, dorit, purtat, atins, mângâiat, înconjurat, ascultat, sau, invers, „mamă rea” pentru el dacă a fost privat de iubire şi de căldură. Uneori, mama a fost a acolo prezentă fizic, dar psihologic absentă, respingându-l, indisponibilă, pentru că ea însăşi era bolnavă, deprimată, în doliu, pe scurt, absorbită, consumată de griji  care o împiedicau să fie cu adevărat acolo pentru a-şi îndeplini funcţia. Din cauza acestei insuficienţe de aprovizionare narcisică, unele părţi ale sufletului de copil s-au aflat devitalizate, ca şi ramurile moarte ale unui pom neudat. Atunci îşi începe DIP germinaţia: neliniştea de a nu fi în întregime viu într-un corp substanţial.

Copilul interior, crezându-se vinovat de această privaţiune narcisică îndurată, se erijează în propriul lui persecutor. Ajuns adult, el va avea dificultăţi în a se „materna”, adică în a se asculta, a fi blând cu el însuşi, a se ocupa de corpul lui, a-l iubi, a-l răsfăţa, a cheltui bani pentru el. El îşi va trata corpul în cel mai bun caz ca şi cum ar fi vorba de o maşină de întreţinut „exact cum trebuie” pentru ca aceasta să continue să funcţioneze. Un subiect ducând lipsă de mamă nu va ezita să „materneze” pe toată lumea. În fond, pe el însuşi se va trata el în mod egoist prin celălalt interpus, pentru a se asigura că este bun şi în viaţă

Astfel, multe maladii fizice sau psihosomatice reprezintă pedepse, autopedepse ispăşitoare pe care subiectul şi le aplică inconştient în scopul de a se purifica şi de a obţine iertarea pentru răul îndurat, în toată inocenţa, în imposibilitatea de a riposta. Ajungem mult mai bolnavi, decât am deveni altfel, din lipsă de a fi noi înşine, din lipsă de iubire şi de respect pentru corpul nostru. Maladia comportă invariabil o chemare după mamă, o cerere silenţioasă şi pasivă de a primi tandreţe pentru a se simţi viu, fiind privit, atins, hrănit, purtat, centrul neliniştilor şi atenţiilor. Termenul „afecţiune” are tocmai această dublă accepţie, iubire şi boală.

Maladia constituie de fapt un fenomen foarte sănătos. Ea reprezintă mai întâi o soluţie, o ieşire (deşi aceste cuvinte pot părea insolite aici) pentru rezolvarea unei insuportabile tensiuni psihice datorată îngrămădirii, de-a lungul anilor, a emoţiilor reduse la tăcere, a mâniilor non exprimate, a celor non spuse, a temerilor tăcute, acumulate de copilul interior. Toate acestea sfârşesc prin a se deversa asupra corpului sub diverse forme: hipertensiune, migrene, astm, dermatoze, dureri de abdomen sau de spate, tulburări endocrine variate, sau chiar unele cancere.

Contrar opiniei răspândite, maladia nu se infiltrează în organism ca o hoaţă sau ca o persecutoare. Ea este în mod constant prezentă de o manieră potenţială. Ea nu izbucneşte oricând, din întâmplare, pe neaşteptate, arbitrară şi ilogică. Ea apare pentru a rezolva o situaţie emoţională stresantă şi traumatică îndurată recent dar gâdilând culpabilitatea şi DIP care, amândouă, există din copilăria timpurie. Ea face să urce la suprafaţă o parte din sine anemică, muribundă, devitalizată demult din cauza unei circulaţii defectuoase a energiei vitale.

De fapt, pe plan strict biologic, orice organism viu este atacat zilnic de mulţi agenţi patogeni sau de „cancere” debutante, în germene. Cu toate acestea, datorită sistemului de autoapărare imunitară, subiectul este capabil de să contra-atace pentru a împiedica maladia să se dezvolte. Eficacitatea acestui sistem depinde de importanţa a  DIP şi a culpabilităţii inconştiente expiatoare, aflată la originea vitalităţii sau a debilităţii subiectului, a dorinţei lui de a fi în viaţă (a trăi) sau de a muri. După unii specialişti în cancere, acestea se declară adesea în urma unui traumatism afectiv, în general pierderea unei persoane foarte dragi sau o situaţie importantă din punct de vedere sentimental. Totul se petrece ca şi cum subiectul, crezându-se de vină pentru pierderea îndurată, s-ar pedepsi prin boală pentru a nu fi fost capabil să o împiedice. În plus, când subiectul nu există prin şi pentru el, ruptura de fiinţa iubită îi zguduie certitudinea de a fi viu şi întreg, răpindu-i sensul şi interesul de a supravieţui şi de a spera.

Pentru aceste motive, pacienţii suferă, în plus faţă de boală, de culpabilitatea de a-şi deranja anturajul, de a le crea griji. Unii lasă să se înţeleagă că numai moartea ar fi susceptibilă să-i elibereze de suferinţa lor, descărcând astfel anturajul lor de povara pe care sunt convinşi că o reprezintă ei. Boala este deci aici ca o „depresie corporală”, extrem de impregnată de culpabilitate – versantul fizic al DIP pe scurt. Există o mare inegalitate psihologică între persoane faţă de boală, după cum ele simt sau nu iubire pentru ele şi după cum adăpostesc o „mamă bună” protectoare sau o „mamă rea” persecutoare.

Maladia traduce şi faptul că subiectul, ne-fiind el însuşi, ia asupra lui să absoarbă, ca şi copil terapeut, nefericirea anturajului lui pentru a-l elibera de ea. DIP conţine totdeauna două aspecte întrepătrunse, unul propriu personal şi celălalt transgeneraţional, moştenit de la părinţi şi înaintaşi. Astfel, adultul, „căzând bolnav”, caută, prin sacrificiu de sine, să-i salveze pe ceilalţi, să-i protejeze de energiile negative, să-i facă fericiţi.

Într-adevăr, inteligenţa noastră logică şi conştiinţa noastră sunt fondate pe principiul separării, al diferenţei, al eterogeneităţii corpurilor, dorinţelor, identităţilor, destinelor, proprietăţilor, responsabilităţilor etc. Orice subiect este menit să ştie cine este el, corpul pe care îl locuieşte, sexul şi vârsta lui. El este, tot aşa, conştient de emoţiile lui, de dorinţele şi angoasele lui, pe care nu le confundă cu cele ale altora. El este în sfârşit capabil să se protejeze de pericole şi să-şi apere interesele sale proprii recunoscându-şi drepturile, dar şi limitele şi datoriile. Diferenţierea constituie astfel caracteristica esenţială a conştiinţei, a a-fi-sine-însuşi.

Inconştientul nu funcţionează după acelaşi principiu, ci după modelul mentalităţii primitive, intacte, veşnic vie în fiecare om civilizat, în pofida secolelor de progrese minunate ale culturii, ştiinţelor, tehnicii şi ale gândirii raţionale. El nu distinge afară de înăuntru, lucrul de persoană, cuvântul de obiect, fantasma de realitate, cuvântul de fapte, teritoriul tău de al meu, suferinţa ta, vina ta sau dorinţa ta de cele ale mele. El este terenul confuziilor, al haosului, al substituţiilor şi al amestecurilor. Pentru el, subiectul nu există ca atare, prin şi pentru el, în interiorul unui corp, al unui sex, a unei vârste, a unui cuvânt în sânul limitelor proprii şi a frontierelor clare. El este confundat, dizolvat în colectiv, şi mai ales în moştenirea transgeneraţională.

Dată fiind comunicarea infraverbală între inconştienturile membrilor unei familii, ceea ce îl atinge pe unul îl afectează în mod automat şi pe altul, care se află vizat. Culpabilitatea se vede atunci gâdilată, mai ales dacă nu a comis nimic represibil, ca şi cum lui i-ar reveni să repare, să vindece. Nu există demarcaţii etanşe şi impermeabile aici între copil şi familia lui, luat drept altul şi sângerând pentru răni care nu sunt ale lui, se crede vinovat de suferinţele apropiaţilor lui. El caută să le poarte crucea pentru a-i elibera de ea, dându-şi un rol şi un loc de terapeut.

Tocmai, datorită individuaţiei, devenind sine conştient, separat, adult, psihic diferenţiat şi autonom, subiectul accede la fericire în măsura în care poate de acum să dispună de energia lui vitală pentru a-şi alimenta diversele plante din grădina interiorităţii lui.

Dar cum este posibil de reperat cu ochiul liber această voinţă masochistă şi expiatoare a adultului care îi interzice să guste din fericire făcându-l să-şi delapideze „capitalul de sănătate” şi energia lui vitală? Excesul! Este cel mai bun indice revelator pentru importanţa şi intensitatea DIP.  O personalitate sănătoasă, un subiect fericit, adică fiind el însuşi, în locul lui propriu şi în funcţia lui proprie, dispune de un termostat regulator intern, de un tampon, de un amortizor care îl protejează cu supleţe de abaterile de amplitudine puternică dintre extreme.

Excesul se traduce în general de două maniere: prin debordarea centrifugă a „prea-plinului” la unii, sau prin slăbirea centripetă depresivă a „prea-puţinului” la alţii.

Primii, cuprinşi de excitare şi supralicitare, se maltratează mâncând, bând şi fumând prea mult, utilizând droguri, licite sau ilicite, cu sau fără toxic, consumând alimente prea bogate sau poluate. Ei îşi brutalizează şi corpul, într-un context de agitaţie psihomotrice, lucrând prea mult, practicând activităţi sportive aducând mai degrabă cu provocări sau torturi, destinate inconştient să-i facă să sufere: să alerge ore întregi, să pedaleze mai mult de 100 Km cu bicicleta etc.

[…]

A doua categorie, dominată de asemenea de copilul interior vinovat, cade în excesul sensibilităţii excesive şi a replierii depresive. Aceşti subiecţi se ocupă în mod exagerat de sănătatea lor, trăind cu obsesia bolii, a bătrâneţii, a morţii, plângându-se de cea mai mică „bubă”.

[…]

În fond, subiectul devenit el însuşi, suficient de degajat de DIP a sa, încredinţat că este viu şi întreg, nu mai resimte nevoia să se identifice cu corpul lui, adică cu frumuseţea sau cu dizgraţia lui, cu tinereţea sau cu bătrâneţea lui, cu subţirimea sau cu grosimea lui, cu sănătatea sau cu boala lui. Viaţa lui umană întreagă nu se concentrează pe senzaţiile agreabile sau dezagreabile, nu se reduce la ele, nu depinde exclusiv de ele, deşi ele îşi păstrează importanţa lor. Sinele transcende toate aceste impermanenţe. Corpul nu poate fi singura sursă, unicul spaţiu de plăcere/neplăcere. De agreabil/dezagreabil, de bucurie/tristeţe, confundate grăbit cu fericirea/nefericirea.

[…]

Boala conţine deci un mesaj, o lecţie pentru vindecarea sufletului. Ea încurajează la conştientizarea DIP şi a culpabilităţii de victimă inocentă pentru a înceta să expiem (ispăşim), să ne sacrificăm, să ne maltratăm la modul masochist, pentru a nu mai înghiţi pe nemestecate nenorocirea transgeneraţională, devenind în sfârşit „mama bună” pentru sine, iubitoare şi plină de atenţie.

Ea ne ajută, dacă profităm de ea, să reflectăm la noi înşine noastră, la locul alienat pe care l-am ocupat, la rolul pe care l-am jucat, la duritatea cu care ne-am tratat.

Sursa: Fragmente traduse din volumul:
 Moussa Nabati - Le Bonheur d’être soi,
Fayard, 2006
Traducere în româneste Viorica Juncan.