Muriel Barbery – Eleganta ariciului

"O carte splendidã, o fabulã filozoficã încântãtoare, care a cucerit milioane de cititori, si nu dã nici un semn sã se opreascã."

Elle

"Eleganta ariciului sau Prozac? O întrebare insolitã? Nici gând! Un cabinet de psihoterapie parizian prescrie de câteva luni pacientilor sãi lectura Elegantei ariciului [...] < Aceastã carte este un adevãrat laborator alchimic unde fiecare îsi poate gãsi rezolvarea propriilor probleme>, spun ei".

JEROME DUPUS L'EXPRESS

"Nimeni nu si-ar fi imaginat cã acest roman tandru, amuzant si filosofic se va bucura de un asemenea succes. Pentru unii este o combinatie între Lumea Sofiei de Jostein Gaardner si saga familiei Malaussène de Daniel Pennac. Pentru altii, o versiune romanescã a filmului Fabulosul destin al lui Amelie Poulain. Oricum ar fi, cititorii nu-i pot rezista!"

Le Monde

"Eleganta ariciului vorbeste cu seninatate, usurinta si gratie (eleganta) despre probleme grele intelectual si impovaratoare existential.”

DANIEL NICOLESCU, Ziarul Financiar

E un roman pe douã voci. Unul dintre personaje este doamna Renée Michel. Celãlalt personaj este Paloma.
Am selectat 3 fragmente: primul îi apartine lui Renée, celelalte douã îi apartin lui Paloma.

N-am studii, spuneam în preambulul acestor consideraţii. Nu-i tocmai exact. Dar tinereţea mea studioasă s-a oprit la certificatul de studii primare, înaintea cărora avusesem grijă să nu fiu remarcată - speriată de bănuielile la care ştiam că domnul Servant, învăţătorul, intrase de când mă surprinsese, pe când n-aveam nici zece ani, devorându-i cu lăcomie jurnalul în care nu vorbea decât despre războaie şi despre colonii.

De ce? Nu ştiu. Chiar credeţi că aş fi putut? E o întrebare pentru ghicitorii din vremurile de demult. Să zicem că ideea de a mă lupta într-o lume de avuţi, eu, fata fără de nimic, fără frumuseţe şi fără vino-ncoace, fără trecut si fără ambiţii, fără dibăcie şi fără strălucire, m-a obosit înainte chiar de-a încerca. Nu doream decât un lucru: să fiu lăsată în pace, fără a se cere prea mult de la mine, si să pot avea, câteva momente pe zi, dreptul de a-mi astâmpăra foamea.

Pentru cine nu cunoaşte apetitul, prima împunsătură a foarnei este în acelaşi timp o suferinţă şi o iluminare. Eram un copil apatic si aproape infirm, adusă de spate de parc-aş fi fost cocoşată, şi care nu se menţinea în viaţă decât din necunoaşterea faptului că putea exista şi altă cale. Lipsa mea de chef se învecina cu neantul; nimic nu-mi spunea ceva, nimic nu-mi stârnea interesul şi, pai firav legănat în voia unor enigmatice valuri, ignoram până şi dorinţa de-a o sfârşi cu toate.

La noi, nu se stătea de vorbă deloc. Copiii urlau şi adulţii îşi vedeau de treburile lor aşa cum ar fi făcut-o şi dac-ar fi fost singuri. Mâncăm pe săturate, deşi frugal, nu eram maltrataţi, iar hainele noastre de săraci erau cele potrivite, si chiar dacă ne puteam face de ruşine cu ele, nu sufeream de frig. Dar nu vorbeam unii cu alţii.

Revelaţia a avut loc când, la cinci ani, ducându-mă pentru prima oară la scoală, am avut surpriza şi spaima de a auzi o voce care mi se adresa şi rostea prenumele meu.

- Renée? întreba vocea, în timp ce simţeam o mână prietenoasă care mă prindea de braţ.

Eram pe culoarul unde, în prima zi de şcoală şi fiindcă ploua, fuseseră îngrămădiţi copiii.

- Renée? modula în continuare vocea care venea de sus, iar mâna prietenoasă nu contenea să exercite pe braţul meu - limbaj de neînţeles - uşoare şi tandre apăsări.

Am ridicat capul, într-o mişcare neobişnuită care aproape a mi-a provocat ameţeală, şi am întâlnit o privire.

Renee. Era vorba de mine. Pentru prima dată, cineva mi se adresa spunându-mi pe numele mic. Spre deosebire de părinţiii mei, care foloseau gestul sau mormăitul, o femeie, căreia îi priveam acum ochii senini şi gura surâzătoare, îşi croia un drum spre inima mea şi, pronunţându-mi numele stabilea cu mine o relaţie de care nu avusesem idee până atunci. M-am uitat în jurul meu la o lume care, dintr-odată, se împodobise, era plină de culori. Intr-o străfulgerare dureroasă, am perceput ploaia care cădea afară, ferestrele pe care şiroia apa, mirosul de haine ude, coridorul îngust în care vibra mulţimea copiilor, patina cuierelor cu cârlige de alamă pe care se îngrămădeau pelerine din postav ieftin... şi înălţimea tavanului, la scara cerului pentru o privire de copil.

Atunci, cu ochii mei posomorâţi pironiţi într-ai ei, m-am agăţat de femeia care tocmai făcuse să mă nasc.

Şi, ţinându-mă strâns ca să nu cad, m-a dezbrăcat cu rapiditatea unei experienţe îndelungate.

Se crede în mod eronat că trezirea conştiinţei coincide cu ora primei noastre naşteri, poate pentru că nu ştim să ne imaginăm altă stare vie decât aceasta. Ni se pare că am văzut si am simţit dintotdeauna şi, având această convingere, identificăm în venirea pe lume momentul decisiv în care se naşte conştiinţa. Faptul că, vreme de cinci ani, o fetiţă cu prenumele Renée, mecanism perceptiv operaţional înzestrat cu văz, auz, miros, gust si simţ tactil, a putut să trăiască perfect inconştientă de ea însăşi şi de univers este o dezminţire a acestei teorii pripite. Căci, pentru a apărea conştiinţa, e nevoie de-un nume.

Or, printr-un nefericit concurs de împrejurări, se pare că nimeni nu se gândise să mi-l dea pe-al meu.

- Ia te uită ce ochi frumoşi, mi-a mai spus învăţătoarea şi am avut presimţirea că nu minţea, că ochii mei străluceau în acea clipă de toată această frumuseţe şi, oglindind miracolul naşterii mele, sclipeau ca o mie de aştri.

Am început să tremur şi am căutat într-ai ei complicitatea pe care o zămisleşte orice bucurie împărtăşită.

Întrucât foamea mea nu putea fi ostoită în jocul interacţiunilor sociale, pe care condiţia mea le făcea de neconceput - şi am înţeles asta mai târziu, acea compasiune din ochii salvatoarei mele, căci s-a văzut vreodată sărăcia străpungând beţia limbajului şi practicând-o cu alţii? -, ea avea să fie ostoită în cărţi. Pentru prima oară, am deschis una. îi văzusem pe cei mai mari din clasă privind în ea urme invizibile, ca mânaţi de aceeaşi forţă, şi, cufundându-se în tăcere, extrăgând din hârtia moartă ceva ce părea viu.

Am învăţat să citesc fără ştirea nimănui, învăţătoarea le buchisea încă literele celorlalţi copii când eu cunoşteam de mult solidaritatea care uneşte semnele scrise, combinaţiile lor nesfârşite şi sunetele minunate care mă înarmaseră în locul acela, în prima zi, când ea îmi rostise prenumele. N-a ştiut nimeni. Am citit ca turbată, mai întâi pe ascuns, apoi, când timpul normal al uceniciei mi s-a părut depăşit, în văzul şi cu ştirea tuturor, însă având grijă sa ascund plăcerea şi interesul cu care-o făceam.

La doisprezece ani, m-am lăsat de şcoală şi am lucrat acasă si la câmp alături de părinţii, fraţii şi surorile mele. La şaptesprezece, m-am măritat.

Cugetare profundă nr. 4

Îngrijeşte

Plantele

Copiii

Există aici o femeie de serviciu care vine trei ore pe zi, însă de plante mama e cea care se ocupă. Si e un circ de necrezut. Are două stropitoare, una pentru apă cu îngrăşământ si un pulverizator cu mai multe poziţii pentru pulverizări „ţintite", „în ploaie" sau „în ceaţă", în fiecare dimineaţă, trece în revistă cele douăzeci de plante decorative din apartament şi le administrează tratamentul ad-hoc. Mor-măind o grămadă întreagă de lucruri, complet indiferentă la restul lumii. Poţi să-i spui orice mamei când se ocupă de plante, nu-ţi acordă absolut nicio atenţie. De pildă: „Am de gând să mă droghez astăzi si să iau o supradoză" obţine drept răspuns: „Frunzele kentiei îngălbenesc pe margini, e prea multă apă, asta nu-i bine deloc."

Avem deja începutul paradigmei: dacă vrei să-ţi iroseşti viaţa neauzind nimic din ce-ţi spun ceilalţi, ocupă-te de plante decorative. Dar asta nu e totul. Când mama pulverizează apă pe frunzele plantelor, văd bine speranţa care-o însufleţeşte. Crede că apa-i un fel de balsam care va pătrunde în plantă si-i va aduce tot ce-i trebuie ca să-i meargă bine. La fel şi îngrăşământul, pe care-l adaugă în formă de bastonaşe înfipte în pământ (de fapt în amestecul de pământ-mraniţă-nisip-turbă pe care îl comandă special pentru fiecare plantă la serele de la Porte d'Auteuil). Deci mama îşi hrăneşte plantele aşa cum şi-a hrănit copiii: apă şi îngrăşământ pentru kentia, fasole verde si vitamina C pentru noi. Ăsta e centrul paradigmei: concentrează-te asupra obiectului, oferă-i elementele nutritive care merg din exterior spre interior si, progresând înăuntru, îl fac să crească şi-i fac bine. Un pşşsit pe frunze şi iată planta înarmată pentru a înfrunta existenţa. O priveşti cu un amestec de nelinişte si speranţă, eşti conştient de fragilitatea vieţii, îngrijorat de accidentele care ar putea să survină, dar, în acelaşi timp, ai satisfacţia de a fi făcut ce trebuia, de a-ţi fi jucat rolul de nutritiv: te simţi mai liniştit, eşti în siguranţă pentru o vreme. Aşa vede mama viaţa: un şir de acte conjuratorii, la fel de ineficiente ca un pşşsit, care dau iluzia scurtă a securităţii.

Ar fi cu mult mai bine dacă am împărtăşi nesiguranţa noastră, dacă ne-am strânge cu toţii la un loc în noi înşine pentru a ne spune că fasolea verde şi vitamina C, chiar dacă hrănesc animalul, nu salvează viaţa şi nu sunt hrană pentru suflet.

….

Cugetare profundă nr. 5

Viaţa

Tuturor

Acest serviciu militar

Sunt foarte mândră de această cugetare profundă. Colombe e cea care mi-a îngăduit s-o am. Îmi va fi fost de folos deci cel puţin o dată în viaţă. N-aş fi crezut că voi putea spune asta înainte de a-mi da duhul.

Încă de la început, între Colombe si mine a fost război fiindcă, pentru Colombe, viaţa e o bătălie permanentă în care trebuie să învingă distrugându-l pe celălalt. Nu poate să se simtă în siguranţă dacă nu a zdrobit adversarul si nu i-a redus teritoriul la raţia minimă pentru existenţă. O lume în care e loc pentru ceilalţi este o lume periculoasă, conform criteriilor ei de războinică de doi bani. În acelaşi timp însă, are nevoie de ei pentru o trebuşoară esenţială: cineva trebuie să-i recunoască forţa. Deci nu numai că-si petrece timpul încercând să mă zdrobească prin toate mijloacele posibile, dar pe deasupra ar mai vrea să-i şi spun, cu sabia la grumaz, că ea e cea mai bună si c-o iubesc. Chestia asta se lasă cu zile care mă scot din minţi. Cireaşă pe tort, dintr-un motiv obscur, Colombe, care n-are niciun dram de discernământ, a înţeles că lucrul de care mă tem cel mai mult în viaţă e zgomotul. Cred că e o descoperire pe care-a făcut-o din întâmplare. Nu i-ar fi trecut niciodată prin minte, în chip firesc, că cineva poate să aibă nevoie de linişte. Că tăcerea serveşte pentru a pătrunde în interior, că ea le e necesară celor ce nu sunt interesaţi doar de viaţa din afară, nu cred că ea poate să înţeleagă fiindcă interiorul ei este la fel de haotic şi zgomotos ca exteriorul din stradă. Dar, în orice caz, s-a prins că aveam nevoie de linişte şi, din nefericire, camera mea e alături de-a ei. Drept care, cât e ziua de lungă, face zgomot. Zbiară la telefon, pune muzică foarte tare (şi asta chiar că mă omoară), trânteşte uşile, comentează în gura mare tot ce face, inclusiv lucruri pasionante ca periatul părului sau căutarea unui creion într-un sertar. Pe scurt, cum nu poate invada nimic altceva, deoarece din punct de vedere uman îi sunt total inaccesibilă, îmi invadează spaţiul sonor şi-mi otrăveşte viaţa de dimineaţa până seara. Observaţi că trebuie să ai o concepţie foarte săracă despre teritoriu ca să ajungi aici; mie, una, puţin îmi pasă de locul în care sunt, cu condiţia de-a avea răgaz să mă plimb fără piedici prin propria mea minte. Colombe însă nu se mulţumeşte să ignore faptul; ea îl transformă în filozofie: „Agasanta de soră-mea este o mică persoană neurastenică şi intolerantă, care îi detestă pe ceilalţi şi care ar prefera să locuiască într-un cimitir, unde toată lumea e moartă - pe când eu, eu sunt o fire deschisă, voioasă si plină de viaţă." Dacă există într-adevăr un lucru pe care-l detest e situaţia în care oamenii îşi transformă neputinţele sau alienările în crez. Cu Colombe, m-am pricopsit.

De câteva luni însă, Colombe nu se mulţumeşte să fie numai sora cea mai îngrozitoare din univers. Are si prostul gust de-a avea comportamentee îngrijorătoare. Asta-mi mai lipsea: un purgativ drept soră si, în plus, spectacolul micilor ei mizerii. De câteva luni, Colombe e obsedată de două lucruri: ordinea si curăţenia Consecinţă cum nu se poate mai agreabilă: din zombi cum eram devin o şleampătă; ţipă toată ziua la mine fiindcă am lăsat firimituri în bucătărie sau fiindcă, azi-dimineaţă, la duş era un fir de păr Astea fiind zise, nu se ia doar de mine. Toată lumea e hărţuită de dimineaţa până seara pe motiv de dezordine sau firimituri. Odaia ei, care era un bazar de necrezut, a devenit clinică: totul lună, niciun fir de praf, obiectele la locul lor bine stabilit si vai de doamna Gremond, dacă nu le pune exact în acelaşi loc după ce a făcut curăţenie. Ai zice că-i un spital. La urma urmei, nu m-ar deranja că soră-mea a devenit atât de maniacă. Dar ceea ce nu suport e că o face în continuare pe fata cool. E o problemă, însă toată lumea se face că n-o vede, iar Colombe continuă să se pretindă singura dintre noi două care ia viaţa „ca o epicuriană". Vă asigur totuşi că nu există nimic epicureic în a face trei duşuri pe zi si a urla ca o dementă fiindcă o veioză s-a deplasat cu trei centimetri.

Care-i problema lui Colombe? Habar n-am. Poate că tot vrând să zdrobească pe toată lumea s-a transformat în soldat, în sensul propriu al termenului. Aşa că face totul la pătrat, curăţă, lustruieşte, ca la armată. Soldatul e obsedat de ordine şi de curăţenie, e lucru ştiut. E nevoie de asta pentru a lupta împotriva dezordinii bătăliei, a murdăriei războiului şi a tuturor fragmentelor de oameni pe care le lasă în urmă. Dar mă întreb de fapt dacă soră-mea nu este un caz exacerbat care dezvăluie norma. Oare nu abordăm cu toţii viaţa aşa cum ne-am satisface serviciul militar? Făcând ce putem, în aşteptarea liberării sau a luptei? Unii deretică în dormitor, alţii trag chiulul, îşi omoară timpul jucând cărţi, fac negoţ, pun la cale intrigi. Ofiţerii comandă, răcanii execută, dar nimeni nu e păcălit de aceasta comedie cu uşile închise: într-o bună dimineaţă, vor trebui totuşi să meargă să moară ofiţerii ca şi soldaţii, abrutizaţii ca şi descurcă reţii care comercializează la negru ţigări sau fac trafic de droguri.

În treacăt, vă dau ipoteza de bază a psihanalistului: Colombe e atât de haotică pe dinăuntru, deopotrivă goală şi aglomerată, încât încearcă să facă ordine în ea însăşi rânduindu-si şi curăţindu-şi camera Hazliu, nu? De mult am înţeles că psihanaliştii sunt nişte comici care cred că metafora-i o chestie de mare înţelept. De fapt, ea e la îndemâna primului al şaselea venit. Dar ar trebui s-auziţi cum se amuză prietenii psihanalişti ai mamei la cel mai mic joc de cuvinte si ar trebui s-auziţi şi idioţeniile pe care le relatează mama, pentru că le povesteşte tuturor şedinţele cu psihanalistul ei, de parc-ar fi fost la Disneyland: mare atracţie: „viaţa mea de familie"; palatul de gheaţă: „viaţa mea cu mama"; montagne russe: „viaţa mea fără mama"; muzeul ororii: „viaţa mea sexuală" (coborând vocea ca să n-aud eu); si, în încheiere, tunelul morţii: „viaţa mea de femeie înainte de menopauză".

Dar ce mă sperie pe mine la Colombe, adesea, este că am impresia că nu simte nimic. Tot ce arată Colombe, ca sentiment, e atât dejucat, atât de fals, încât mă întreb dacă simte ceva. Si câteodată asta mă înspăimântă. Poate că e complet bolnavă, poate că se străduieşte cu orice preţ să simtă ceva autentic, si atunci poate că va comite un act nebunesc. Parcă văd titlurile din ziare: „Un Nero pe rue de Grenelle: o tânără dă foc apartamentului familial. Întrebată despre motivele gestului său, ea răspunde: voiam să simt o emoţie."

Bun, de acord, exagerez un pic. Si-apoi, nu eu sunt cea mai în măsură să denunţ piromania. Dar până una-alta, ascultând-o cum zbiera azi -dimineaţă fiindcă era păr de pisică pe paltonul ei verde, mi-am spus; săraca de tine, lupta-i pierdută dinainte. Ai duce-o mai bine dacă ai şti asta.

Din volumul Muriel Barbery – Eleganţa ariciului, Editura NEMIRA, trad. Ion Doru Brana, pag. 36-39

Mai multe detalii despre carte pe site-ul editurii NEMIRA.
http://www.nemira.ro/cautare/Eleganta%20ariciului?s=Eleganta+ariciului
Nu pierdeti ocazia: pânã mâine încã este perioada Black week.

Probabil si pe ELEFANT sau LIBRIS este la fel...
Pe LIBRIS transportul e gratuit oricum.