[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]

 



Nicole Valery-Grossu
Binecuvântatã fii, închisoare...(fragmente)

Cu un titlu īmprumutat din Soljeniţīn, Binecuvīntată fii, īnchisoare... este o carte de proză simplă şi intensă, a cărei simplitate şi intensitate o apropie īn mare măsură de definiţia poeziei. De altfel, episoadele epice sīnt rare (episodul trădării de dinaintea arestării, episodul scrierii cu un sīmbure de nucă pe perete a Psalmului 90, episodul recuperării Bibliei şi al citirii ei īn fascicole) şi totuşi, cartea se parcurge cu sufletul la gură, pentru că īn dosul fiecărui rīnd se simte o īncordare şi o forţă spirituală devenite, rīnd pe rīnd, artă dramatică (atunci cīnd sīnt relatate scenele interogatoriilor şi ale confruntărilor cu mai marii īnchisorii), sau artă a portretului (atunci cīnd se realizează cu o rară economie de mijloace personaje absolut memorabile, ca minunata Sabine Wurmbrand, ca sarcastica directoare a īnchisorii, ca blīnda şi umila Cathy), sau artă a descrierii (atunci cīnd, din cīteva linii, se creionează tabloul obsedant al grădinii de legume de la Jilava, curtea īn pantă a īnchisorii Malmaison, fosta mănăstire Mislea). Dar, paradoxal, cartea se citeşte cu sufletul la gură mai ales datorită lirismului ei vibrant, lirism al bucuriei de a fi descoperit, dincolo de aparenţe, esenţa (extraordinarele pagini despre bucuria nopţii de Crăciun petrecute īn izolarea celulei de pedeapsă), lirism al rugăciunii capabile să dea sens suferinţei şi singurătăţii, lirism al exultării de a putea īnfrīnge spaima („Cel veşnic este cu mine, nu mă tem de nimic. Ce mi-ar putea face oamenii?"). Neobişnuitul suspense pe care această lectură reuşeşte să-l īntreţină pe parcursul celor aproape două sute cincinci zeci de pagini se naşte din speranţa cititorului că va descoperi īn cele din urmă el īnsuşi secretul miraculoasei forţe care face să vibreze limitele fiecărui gest şi ale fiecărui cuvīnt; că Dumnezeul iubirii despre care se vorbeşte cu fervoare nu este asemenea celei mai joase note a orgii, atīt de profundă īncīt nimeni nu o poate auzi. (din prefata cãrtii, scrisã de Ana Blandiana).

Nota biografica
Prefata cartii - de Ana Blandiana
Fragmente din carte



„Toţi scriitorii care au vorbit despre īnchisoare
fără să fi trecut prin ea s-au simţit obligaţi să-şi arate
simpatia faţă de deţinuţi şi să blesteme īnchisoarea.
Eu am stat acolo mult timp, acolo mi-am făurit sufletul
şi pot spune fără ocol: BINECUVÎNTATÃ FII, ĪNCHISOARE...,
binecuvīntat fie rolul pe care l-ai jucat īn existenţa mea!


ALEXANDR SOLJENITĪN

Celula 24

Ofiţerul de la biroul de īncarcerare sună şi cei doi gardieni, ce trebuiau să mă ducă īn celulă, intrară. Terminasem de răspuns la īntrebările de rutină necesare pentru completarea fişei mele de intrare īn īnchisoare, īnainte de asta, fusesem obligată să predau cele cīteva lucruri mărunte pe care le luasem cu mine: o geantă cu acte şi cīteva fotografii, nişte obiecte de toaletă şi, bineīnţeles, cordonul şi fularul. Unul dintre gardieni īmi īntinse o pereche de papuci şi īmi făcu semn să-i pun īn picioare, după care īmi luă pantofii şi īi puse pe masă līngă lucrurile deja confiscate.

Nimeni nu spunea nici un cuvīnt. Gesturile erau automate. Ofiţerul rosti scurt numărul 24. Unul dintre gardieni, luīndu-mă de umeri, mă īntoarse spre uşă şi mă apucă de braţ. Celălalt gardian, ce stătea īn spatele meu, īmi acoperi ochii cu un fel de ochelari din postav, fixaţi cu un elastic. După asta, am simţit că trece īnaintea noastră ca să ne deschidă uşa. Cel care mă ţinea de braţ īmi spuse: „Mergi īnainte". Pierdută īn īntuneric, nu mă mai simţeam stăpīnă pe picioarele şi pe mişcările mele, aşa că mă lăsam dusă. După cīţiva paşi, gardianul ce mergea īnaintea noastră se opri şi „cavalerul" meu īmi apăsă braţul, făcīndu-mi īn acest fel semn să īncetinesc pasul. Auzii un „Psst, psst!"

După cīteva clipe, pornirăm din nou, luīnd-o - cred - spre stīnga. Cu o apăsare sub cot, mi se făcu semn să ridic piciorul şi să trec un prag; apoi am mers drept īnainte. Ne-am oprit după şaispre­zece, şaptesprezece paşi. īn faţa mea cineva deschise o uşă. Auzii un zgomot metalic de īncuietoare şi mīna ce mă ţinea de braţ īmi dădu drumul. Două labe puternice mi se lipiră de umeri şi mă īmpinseră din spate. După ce simţii că greutatea lor nu-mi mai apasă spatele, o mīnă, cea care mă ţinuse de braţ, īmi scoase „ochelarii", īnainte de a avea timp să mă īntorc, „amabila mea călăuză" dispăruse, izbind uşa. Auzii cum trage zăvorul şi cum pune siguranţa, menită să facă īnchizătoarea şi mai inviolabilă īncă; urmă un zgomot aproape imperceptibil, precum acela făcut de o pagină pe care o īntorci.

Rămăsei imobilă, īn poziţia īn care mă lăsase călăuza mea, nefiind īn stare să fac nici o mişcare... Cīnd, după cīteva zile, am rememorat primele minute petrecute īn acest nou univers, mi-a venit īn minte un joc din copilărie; acela al „statuii", īn care, cīteva momente, erai obligat să stai ţeapăn, īntr-o anumită poziţie, pentru ca apoi, brusc, să fii eliberat. Regula jocului era că trebuia să stai nemişcat īn poziţia īn care te punea grupul de jucători, īn timp ce conducătorul jocului şi toţi ceilalţi participanţi īncercau, prin toate mijloacele, să te facă să rīzi sau să te mişti, pierzīndu-ţi īn felul acesta statutul de „statuie", fapt ce aducea după sine o pedeapsă... Ce joc crud! īmi spuneam, evocīndu-1, īn celulă, după atīţia ani... Cīt sadism inconştient se ascundea īn el!...

Dar cerberii mei nu avuseră nevoie de prea multă imaginaţie ca să mă facă să-mi pierd imobilitatea din primele clipe petrecute īn celulă. Zgomotul, ce semăna cu acela făcut de o pagină īntoarsă, pe care-1 auzisem la īnceput şi la care nu reacţionasem īn nici un fel, se repeta la intervale scurte şi ajungea la mine ca īntr-un vis. Deodată simţii că un bărbat, care intrase īn celulă fără ca eu să-1 văd, mă apucă de umeri şi mă īntoarce cu brutalitate spre uşă. Era „altul", īmi făcu semn să citesc textul intitulat „Regulament", scris pe un carton atīrnat deasupra ferestruicii de la uşă. Mi-1 arătă cu mīna stīngă, căci cu dreapta mă apucase de ceafă. După ce plecă şi zgomotul zăvoarelor īncetă, privii „Regulamentul". Cuprindea cincisprezece paragrafe care, īn termeni seci, exprimau cin­cisprezece interdicţii. Tocmai īncălcasem una dintre ele: „Cel īnchis nu are dreptul să stea cu spatele la uşă".

Citii „Regulamentul" de cīteva ori, dar nu reţinui prea mare lucru, īn schimb, orele şi zilele ce aveau să urmeze īl vor īnscrie īn memoria mea cu litere de foc, făcīndu-mă să īnţeleg cīt de bine studiate fuseseră cele cincisprezece oprelişti. Cīt rafinament pentru  a mai īntemniţa o dată un om deja īntemniţat! Se merge pīnă īntr-acolo īncīt i se răpesc pīnă şi cele cīteva momente de evadare pe care poate să i le dea somnul... Regulamentul spune, de exemplu, c㠄deţinutul nu are dreptul să doarmă cu faţa la perete". Or, acest ordin şi mai ales pedepsele grave la care ducea neres-pectarea sa mă obligau (pe mine şi pe atīţi alţi nefericiţi ca mine) să păstrez, chiar şi īn timp ce dormeam, obsesia poziţiei reglemen­tare, fapt care excludea somnul adīnc şi feeria visării.

În aceste prime ore petrecute īn celulă mi-am putut da seama cīt de uşor īi este direcţiei īnchisorii să controleze şi să impună aplicarea regulamentului. Zgomotul de pagină īntoarsă, auzit la intervale regulate, menţinea un control permanent asupra atitudinii deţinuţilor. Din două īn două minute, gardianul ridica oblonul ce acoperea ochiul de sticlă de la uşă şi cerceta cu privirea cei patru pereţi īnguşti şi goi, provocīnd īn sufletul deţinutului, īn afară de senzaţia neplăcută că este supravegheat continuu şi de o anumită stare de tensiune la gīndul că a īncălcat regulamentul, şi senti­mentul penibil şi umilitor de a şti că orice gest şi orice privire, oricīt de neīnsemnate, sīnt publice şi impudice.

Cu privirile fixate pe cartonul cu Regulamentul, stīnd īn pozi­ţie reglementară, adic㠄cu faţa spre uşă", treceam cu ochii peste rīnduri fără să le citesc; pleoapele īmi clipeau īn ritmul pleoapei metalice de la ochiul de sticlă al uşii. īn mediul atīt de nou şi atīt de străin īn care fusesem scufundată, simţurile mele nu mai reacţionau: nu mai vedeam, nu mai auzeam, nu mai simţeam cum trece timpul. Golul din minte mă făcea să nu mai pot lega clipele īntre ele; trăiam fără să-mi simt personalitatea, fără să īnţeleg atrocitatea momentului prezent şi fără să-i prevăd urmările.

Poate că din pricina asta nu am auzit cum zăvorul se deschide pentru a doua oară. īn faţa mea, īn pragul uşii, īşi făcu apariţia un alt individ. Văzīndu-mi privirea pierdută, se hotărī să intre. Ca s-o poată face, trebui să mă īmpingă. Acum, mă aflam cu el īn celulă. - Ascultă-mă, īmi şopti, īn seara asta n-ai porţie de mīncare. Şi cum este ora de culcare, fă-ţi patul şi culcă-te.

Cum continuam să tac şi să-1 privesc īn chip ciudat, bărbatul se aplecă spre pat şi trase pătura, scoţīnd la vedere un cearşaf gălbui şi o pernă umplută cu paie.
- Culcă-te!
- Dar nu mi-e somn, răspunsei eu. Cīt e ceasul?
-
N-are importanţă cīt e ceasul! Aici nu tu ţii socoteala timpului, ci noi.
-
Dar nu mi-e somn, repetai eu.
-
Ascultă, ai avut la dispoziţie şase ore ca să citeşti regula­mentul. Eşti tīmpită sau o faci pe tīmpita? N-ai citit că deţinutul trebuie să respecte ora de culcare? De-abia ai venit şi ai şi īnceput să dai semne de nesupunere? Treci īn pat! Nu mai avem ce discuta. Vezi cum te porţi şi fii ascultătoare. Căci noi trebuie să facem, īn fiecare zi, un raport către Direcţie; la anchetă şi după, se ţine seamă de ele. Ai īnţeles?

Ce era de īnţeles?

Am īnţeles, după ce gardianul plecă şi uşa fu din nou ferecată, c㠄Fă-ţi patul şi culcă-te!" īnsemna că trebuie să ridic o pătură mizerabilă de postav cenuşiu şi să mă bag sub ea, aşa īmbrăcată cum eram; să mă īntind pe o saltea de paie ce nu fusese aerisită niciodată şi care era acoperită cu un cearşaf murdar; să nu-mi pot ţine capul pe pernă pentru că era umplută cu prea multe paie; pătura, aspră şi rău mirositoare, te acoperea fără să te īncălzească, dīndu-ţi mai curīnd o senzaţie de frig şi de umezeală...

Doamne! Cu cītă asprime am judecat īn prima mea seară de īnchisoare acest pat din celula 24! Cīt m-am sucit şi răsucit ca să găsesc un colţ īn care să pot dormi fără să uit că trebuie să rămīn, aşa cum cerea Regulamentul, cu „faţa spre uşă"!... De cīte ori m-am tot mişcat de pe braţul drept pe spate şi invers, incomodată ba de paiele din saltea, ce parcă mi se īnfundau īn carne, ba de lumina orbitoare a lămpii mereu aprinsă, ba de perna tare...

De unde puteam să ştiu că, īn curīnd, acest pat, ca o serie de alte lucruri din multe alte īnchisori prin care aveam să trec, va reprezenta, pentru bietul meu trup sfirşit, o oază mult dorită?... De unde puteam să bănuiesc că vor veni zile cīnd patul cu salteaua de paie, sau patul fără saltea, cu cearşaful īngălbenit sau pătat de puroi şi de sīnge, va fi la un pas de mine fără să mi se īngăduie „să-1 fac", adică să mă strecor sub pătura urīt mirositoare şi să-mi īntind sub ea braţele şi picioarele dureroase?

De unde puteam să ştiu că va veni o zi cīnd a sta aşezată pe marginea patului, cu spatele drept, cu braţele īncrucişate pe piept sau īntinse pe genunchi va fi un lucru la care voi rīvni? Şi c㠄a te culca īn patul tău" s-ar putea să fie un ideal greu de atins... De unde puteam să ştiu că, mai tīrziu, cel căruia i se īngăduia să doarmă īntr-un pat era tratat drept „turnător" şi c㠄o boală grea" putea să-ţi aducă aceeaşi favoare? Ah! după cīteva zile de temniţă, cīt de mult aş fi dorit să pot pune īn aplicare, cu toată rigoarea, pasajul īn care se spunea că: „Deţinutul trebuie să respecte ora de culcare!" Dar, din păcate, regulamentul impus deţinutului putea fi schimbat de direcţia īnchisorii,   la cererea judecătorilor de instrucţie care, pentru a ne chinui, transformau noaptea īn zi şi ziua īntr-o nesfīrşită caznă; odihna, hrana şi īntreaga existenţă din celulă depindeau de ei...

*

Din tot ceea ce spusese gardianul şi din toate ameninţările sale, nu reţinusem decīt un singur lucru ce īmi părea ciudat: „Ai avut şase ore ca să citeşti regulamentul"... La gīndul că trăisem şase ore fără să-mi dau seama de asta şi fără să păstrez nici o amintire despre felul cum s-au scurs ele, mă cuprindea panica. Aceste cuvinte mă obsedau. La un moment dat, īnfricoşată, am vrut să sar din pat, dar mi-am dat seama că nu aveam voie s-o fac. Şase ore! Era mult, avīnd īn vedere conţinutul lor atīt de sărac! Acest vid mi se părea că pune un nor des şi opac īntre mine şi ai mei. Inerţia acestor şase ore mă despărţise de tot cea ce existase pentru mine īnainte de īntemniţare.

Uitīnd de inconfortul patului, de poziţia incomodă īn care trebuia să stau, de oboseala pe care mi-o pricinuia lampa mereu aprinsă, īncepui să-mi adun gīndurile, să pun fiecare lucru la locul lui şi să leg cele două capete invizibile ale acestui pod de sase ore...

...Cīnd au terminat percheziţia era ora trei. Cel care percheziţionase dormitorul Sabinei se īntorsese īn īncăperea unde mă aflam şi unde mă aşteptau, fără să spună nici un cuvīnt, ceilalţi doi ne cotrobăiseră prin toată casa. La ora trei eram deci toţi, din nou, laolaltă: cei doi bărbaţi care ne păzeau īn hol şi cei trei care facuseră percheziţie. Mustăciosul cu care vorbisem la īnceput „īntre patru ochi" părea a fi un inspector. Supraveghea totul trecīnd dintr-o īncăpere īn alta. īn sfīrşit, eram „gata". Frecīndu-şi mīinile ca şi cum ar fi făcut o afacere bună, mustăciosul spuse:
- E bine că nu s-a găsit nimic la percheziţie. Nu există nici o probă īmpotriva dumneavoastră. Vă rog să veniţi cu mine aşa cum
v-am spus de la īnceput. Ne ducem la miliţie, unde vom sta vreo oră  Apoi, īntorcīndu-se spre bătrīnul meu tată:

- Nu vă fie teamă, domnule, o voi aduce acasă chiar eu. Bietul tata schiţă un surīs ironic şi amar şi nu răspunse nimic.

Ochii lui albaştri īşi pierduseră orice urmă din proverbiala lor blīndeţe. Ca să pun capăt acestei scene de nesuportat, spusei, adresīndu-mă părinţilor mei pe un ton vesel şi sigur:
- Dragii mei, a venit momentul cel mai greu. Vă rog să fiţi curajoşi şi să nu plīngeţi, nici acum şi nici după plecarea mea. Nu
uitaţi că sīnt adultă şi mai ales că toţi avem un Stăpīn care ne hotărăşte soarta şi ne ocroteşte. El va avea grijă de fiecare dintre
noi şi ne va ajuta să ne revedem. Vă las īn mīinile Lui şi, plecīnd, mă īncredinţez Lui.
Nimeni nu plīnse. Alice īmi strigă:
- Domnul lisus să te īnsoţească!
Īn timp ce mă īndreptam spre ieşire, mama le spuse securiştilor:
- Dumnezeu să vă ierte pentru marele păcat pe care-1 săvīrşiţi acum!

Peste imaginea celor dragi mie, aşa cum mi se imprimase ea īn minte īn momentul plecării, se suprapuneau amintirile trecutului. O vedeam pe mama īncreţindu-şi sprīncenele ca să nu plīngă. Şi, dincolo de chipul ei crispat, o vedeam rīzīnd, ca altădată, de glumele mele. Ce faţă luminoasă şi distinsă avea! Cine putea să creadă că mă voi īntoarce peste o oră? Era cu neputinţă. Tuturor oamenilor pe care-i smulgeau din casele lor, securiştii le spuneau că se vor īntoarce acasă peste o oră, două... Ai mei mai ştiau şi că, de zile īntregi, eram supravegheată. Eram urmărită pīnă şi cīnd mergeam la biserică! Dar mulţi prieteni īmi spuseseră că securi­tatea obişnuia să-i supravegheze pe suspecţi īn preajma zilei de 23 August, marea sărbătoare a „eliberării" de sub jugul nazist, şi să-i aresteze pentru două, trei zile, pentru ca - după ce trecea „sărbă­toarea" cu marile ei defilări - multora dintre ei să le dea drumul. Or, era tocmai īn preajma lui 23 August. Două zile, precum şi īn ziua de 24 August, am stat la o prietenă de-a mamei. Sabina īmi telefona apoi că maşina ce staţiona pe o străduţă din apropiere dispăruse; m-am īntors la Sabina, unde locuiam provizoriu.

După ce-am schimbat ultimele cuvinte şi priviri cu ai mei, am ieşit īn curte, īnsoţită doar de doi agenţi. Ceilalţi plecaseră. Pe tonul unei conversaţii banale, īmi dădură cīteva indicaţii: să nu mă opresc pe drum, să nu strig, să merg ca şi cum m-aş plimba, īn felul ăsta, trecătorii nu vor observa că se petrece ceva deosebit: vor vedea doar doi tineri īnsoţind o femeie tīnără. Ce poate fi mai firesc? La colţul străzii staţiona o maşină elegantă şi confortabilă, īn faţă, līngă şofer, se afla un tīnăr. Să fie oare unul dintre cei trei ce plecaseră īnainte? Cīt de bine seamănă īntre ei! Cu un gest elegant, cineva īmi deschide portiera şi sīnt invitată să mă urc īn limuzină. Pe această străduţă nu prea se văd asemenea maşini. Trecătorii care m-au văzut urcīnd şi-or fi zis, poate, cu un grăunte de invidie: „Cīt de fericită trebuie să fie!" sau „Ce ţipi bine o īnconjoară! Cine-o fi?"

Limuzina porni. Priveam cu aviditate casele, străzile, oamenii, mişcarea străzii: īmi adunam „provizii".
- Ai grijă, nu face nici o mişcare, mă ameninţă unul dintre ei,
arătīndu-mi pumnul.

Tonul lor mieros se schimbase dintr-o dată.

Şoferul ocoli Piaţa Naţiunii şi o luă pe Calea Rahovei, devenită celebră, unde se află o ciudată īnchisoare militară transformată īn īnchisoare pentru deţinuţi politici. După cīteva minute, unul dintre «cavalerii" mei īmi spuse:
- Lasă-te pe spate şi pune-ţi ochelarii ăştia. Nu ai dreptul să ştii
unde ne ducem.

In īntunericul īn care mă scufundasem, īmi veni īn minte o scenă care se īntīmplase cu un an īnainte. Era o după-amiază senină; īn timp ce mă aflam la un stop şi aşteptam semnalul verde ca să traversez bulevardul, am văzut trecīnd cīteva maşini demodate şi apoi una modernă, mare şi elegantă, īn care se aflau cīţiva bărbaţi, dintre care unul purta ochelari de motociclist. Ca şi mine acum, era aşezat pe banca din spate, la mijloc... Cum de n-am īnţeles atunci unde īl duceau? Dar eram grăbită să nu īntīrzii la concert. Şi astăzi, cine ştie cīţi trecători grăbiţi nu m-or fi privit cu indiferenţă!

Atentă la gīndurile mele, mă lăsam dusă; şoferul dădea ocol unor case, īnainta, o lua la dreapta, vira la stīnga, ca să nu-mi dau seama īn ce direcţie merg. Deţinutul nu trebuie să ştie la ce īnchisoare este dus. Gīndurile parcă īmi erau spulberate, eram parcă īntr-un gol, mă simţeam scufundată īn afara timpului. Cei doi agenţi ce mă īnsoţeau păreau nervoşi şi nerăbdători. Voiau să isprăvească mai repede cu mine, ca să se poată īntoarce la treburile lor. Poate aveau īntīlnire cu logodnica sau īi aştepta acasă soţia... „Cum poţi iubi asemenea oameni?" mă īntrebam, īn clipa cīnd maşina se opri. Portiera se deschise, īn timp ce nişte bărbaţi veneau īn īntīmpinarea mea. M-au ajutat să cobor şi m-au condus īnăuntru, ţinīndu-mă de braţ. Un cīine mare se lipi de mine; de teamă să nu-l calc - căci mai purtam īncă ochelarii negri -, făcui o mişcare īn lături. Apoi īi pusei mīna pe spinare, īn clipa aceea am auzit o voce de bărbat, ce-mi spunea:

Eşti curajoasă: ăsta nu-i cīine de salon, ci un cīine dresat să-i prindă pe bandiţii din munţi. Ai să vezi...

*

Vīrtejul amintirilor, mai cu seamă amintirea orelor care abia trecuseră, mă aduse la realitate; īmi apărea limpede mai ales tabloul despărţirii de fiinţele dragi. Şi apoi, dintr-o dată, mă īntorceam īn „prezent", un prezent definit prin toate sentimentele caracteristice detenţiei: nervozitate, panică, disperare, revoltă. Ca şi cum m-aş fi trezit dintr-o lungă letargie, acum vedeam şi īnţelegeam bine că, pe de o parte, totul era sfīrşit şi că, pe de altă parte, totul īncepea. Ştiam de mulţi ani că voi fi arestată. Şi totuşi, după ce trecuse prima emoţie, īn momentul īn care trăiam această realitate, īncercīnd să-i simt īntreaga cruzime, eram cuprinsă de teamă, dezorientată, inca­pabilă să-mi impun calmul şi stăpīnirea de sine pe care le avusesem aproape īntotdeauna cīnd īmi imaginasem clipa arestării.

Īn 1947, cīnd comuniştii īncepuseră să-i aresteze pe membrii marcanţi ai partidele democratice, şi mai ales pe cei ai Partidului Naţional-Ţărănesc, ce se bucura de adeziunea majorităţii populaţiei, procesele politice s-au ţinut lanţ. Cel mai important şi cel mai odios proces a fost acela al preşedintelui partidului, Iuliu Maniu, condam­nat, īmpreună cu mulţi alţi „capi" ai partidului, la pedepse foarte mari. Pe acea vreme, eu şi cīţiva prieteni de-ai mei duceam o viaţă destul de agitată, căci ne temeam ca poliţia să nu pună mīna şi pe noi.

Īnrudită, prin mama mea, cu luliu Maniu, duşmancă īnverşunată a nazismului, crezusem că este de datoria mea să mă alătur activităţii juste a Partidului Naţional-Ţărănesc; am făcut asta īncă din 1942, cīnd partidul ducea o susţinută luptă antifascistă pentru a răsturna, pe cale diplomatică, guvernul mareşalului Ion Antonescu, care determinase intrarea Romāniei īn război alături de Hitler. Această activitate clandestină mi-a transformat īntreaga viaţă. Tineretul, cu entuziasmul şi dorinţa sa de dreptate, de adevăr şi de libertate, susţinea această acţiune politică şi naţională, īn timpul războiului, am cunoscut emoţiile clandestinităţii şi apoi bucuria-din nefericire, de foarte scurtă durată - a „eliberării" ţării de jugul fascist. Am urmat PNŢ-ul cu speranţa că, īn scurt timp, opresiunea sovietică va fi īnlăturată şi că aliaţii ne vor ajuta, după cum ne făgăduiseră, să ne eliberăm ţara de ruşinoasa ocupaţie a comuniştilor sovietici.

Dar curīnd am aflat, prin veşti venite din Occident, că, la lalta, fuseserăm vīnduţi Uniunii Sovietice. Ne aşteptau ani grei. De fapt, sovieticilor le-au fost de ajuns trei ani pentru a-şi forma, cu ajutorul trădătorilor de ţară, o serie de organizaţii comuniste.

Īn 1944, numărul comuniştilor romāni era mai mic de o mie. Printr-o luptă grea, dar mai ales datorită poliţiei lor secrete, şi-au creat cadre care să poată pătrunde īn armată. De īndată ce au stăpīnit armata şi poliţia, nenorocirile au īnceput: procese, distrugerea parti­delor democratice, arestări... īmi aşteptam rīndul... cu resemnare.

Parcă o văd pe mama, alergīnd la fereastră şi īntorcīndu-se să-mi spună:

Individul care era ieri aici mai e şi acum; ăsta nu-i un semn bun.

Biata de ea, cīt de mult se temea pentru mine! Gīndul la părinţi nu mă părăsea nici o clipă; īn noaptea aceea, prima pe care o petreceam īn īnchisoare, mă gīndeam la suferinţa lor mai mult decīt la soarta care mă aştepta.

* * * *

Oh! cīt de departe mă purtau gīndurile! Ce deznodămīnt minunat avusese acea lună de detenţie! Dar acum?... Prietenii mei americani nu mai erau aici. Ceilalţi prieteni erau la īnchisoare sau īn primejdie de a fi īnchişi. Şi cine ar mai īndrăzni astăzi să inter­vină pentru cineva? Şi la ce poartă să baţi? Nici chiar rudele apropiate nu puteau afla īn ce īnchisoare eşti; de altfel, asta nu ştia nici deţinutul. I se acopereau ochii ca unui condamnat la moarte şi, de īndată ce intra īn celulă, liniştea apăsătoare īi dădea impresia că se află īn casa morţii.

Şi totuşi, īn dimineaţa asta gīndurile mele rătăcitoare mă mai īnvioraseră. Aveam mintea limpede şi asta īmi dădu puterea să mă ridic din pat şi să fac cīţiva paşi prin celulă. Mă simţeam ca īntr-o convalescenţă şi luam contact, treptat, cu mediul īnconjurător. Ceasurile ce trecuseră īmi fuseseră de ajuns ca să mă obişnuiesc cu celula mică şi săracă īn care mă aflam şi ea nu mai avea asupra mea efectul neplăcut de la īnceput. Nu mai dădeam nici o atenţie mişcării regulate a oblonului ferestruicii de la uşă şi liniştea īn care eram cufundată nu mi se mai părea de nesuportat.

Gīndurile mele rătăceau īn toate părţile şi nu īncercam să le opresc. Aveam impresia că mişc o lampă şi că o plimb prin toate ungherele, ca să descopăr nu se ştie ce. Pe măsură ce timpul trecea, şi fără să simt, pe cīnd visurile mi se risipeau, īn mine īşi croia drum un sentiment luminos şi calm, care creştea mereu şi prindea contur... El părea că se aşază peste divagaţiile mele, īnăbuşindu-le, şi că se īntinde dincolo de fiinţa mea, luminīnd īntreaga celulă. Mă īnvăluia, mă domina, mă īntărea, mă desăvīrşea, mă pătrundea ca o puternică rază de lumină, deloc dureroasă, īn acelaşi timp, simţeam că mă cuprinde o bucurie tainică, ca o presimţire a ceva fericit ce avea să se īntīmple, ca o aşteptare a unei fericiri īndelung visate. Parcă ceva mi-ar fi umplut sufletul cu un parfum consolator, oprind avalanşa de gīnduri ce mă frămīntaseră şi potolindu-mi simţămintele tulburi. Acest ceva īşi avea izvorul īn sufletul meu şi iradia o stare de linişte īn īntreaga-mi fiinţă.

Mai simţisem această bucurie, ce avea puterea să străbată jungla gīndurilor care mă asaltau, cu un an īnainte, īntr-o după-amiază, īn casa prietenei mele Sabina, ce mă primise la ea după ce familia mea trebuise să plece din frumosul apartament pe care īl aveam īn Bucureşti. Acum, īn celulă, aveam impresia că retrăiesc clipele din toamna anului 1948, cīnd, īntr-o după-amiază liniştită, ascultam cuvintele blīnde şi drepte spuse de un om credincios, venit īn vizită la Sabina. Am īnţeles atunci o mulţime de adevăruri esenţiale, ce pot fi rezumate īn cīteva cuvinte simple: „Viaţa omului pe pāmīnt nu are sens decīt dacă e trăită pentru a te bucura de veşnica īmpărăţie a Cerurilor". Cīnd, la auzul cuvintelor rostite de acest om al credinţei, am īngenuncheat līngă el şi l-am rugat pe lisus să ia, pentru totdeauna, viaţa mea īn mīinile Sale, sufletul mi s-a umplut de aceeaşi bucurie senină şi de aceeaşi lumină ce pătrundea īn toate ungherele sufletului meu, de aceeaşi putere şi de aceaşi dorinţă de a trăi ca şi īn dimineaţa asta, īn celula īn care mă aflu.

Dar, pe măsură ce gīndurile mi se īndreptau spre El, īn sufletul meu īşi făcea apariţia un fel de judecător sever ce īncepea să scoată la iveală, din străfundurile conştiinţei şi din anii cei mai īndepărtaţi ai vieţii mele, toate păcatele, toate greşelile şi toate slăbiciunile īnvăluite īntr-o īntunecată uitare, īmi aduc aminte, de exemplu, că noaptea următoare (autorităţile judecătoreşti mă lăsaseră liniştită şi de astă dată), stīnd īntinsă pe pat īn poziţie reglementară, am īnceput să-mi analizez, moment cu moment, toţi anii trăiţi īnainte de a-mi īnchina viaţa lui lisus. Trăindu-mi din nou viaţa, cronologic, zi după zi, graţie unei treziri subite a memoriei, izbutii să scot la lumină toate faptele ce mă īndepărtaseră de la drumul cel drept Toate actele, gīndurile, gesturile necinstite, nedrepte, uitate sau ascunse mie, ieşiră la suprafaţă, īn faţa „instanţelor de judecată' • Eram singură īn faţa lui Dumnezeu. Lucrurile cele mai mărunte, pierderea de vreme, cuvintele nelalocul lor (fără să mai vorbesc de greşelile grave pentru care cerusem iertare īncă de la prima mea īntīlnire cu Iisus), toate aceste fapte considerate de către mulţi oameni normale şi naturale au fost pentru mine, cīnd le-am trecut prin minte cu de-amănuntul, timp de nouă nopţi, prilej pentru a doua convertire sau, dacă pot să spun astfel, pentru o a doua etapă a vieţii mele spirituale. Trebuie să mai adaug că nu mai eram cinică precum altădată faţă de aceste defecte şi greşeli, iar con­ştiinţa mea de acum mă făcea să plīng amar şi să adresez rugi fierbinţi Singurei Fiinţe ce putea să domolească focul ce mă ardea. Nu puteam să mă rog sau să plīng cu voce tare şi asta īmi mărea durerea. Ce aş putea spune despre starea īn care mă aflam cīnd, după fiecare noapte de aspră judecată, se iveau zorile? Rein­trarea īn normă, executarea programului, cafeaua, coaja de pīine, masa de prīnz, apoi masa de seară - toate aceste lucruri mă īmpie­dicau să-mi continuu privirea cercetătoare pe care o aruncam asupra trecutului. Aşteptam cu nerăbdare noaptea ca să-mi pot continua şi termina analiza şi ca să-mi primesc sentinţa, pentru ca -īn sfirşit - să mă eliberez de cancerul ce mă mistuia. Cīnd se iveau zorile, nu aveam decīt o dorinţă: „Doamne, fă ca ancheta să nu īnceapă īn noaptea care vine. Acordă-mi nopţile de care am nevoie ca să mă īmpac cu Tine. Nu īngădui ca acest examen de conştiinţă, atīt de important şi de necesar, să fie īntrerupt".

Cīnd, la capătul celei de-a doua nopţi, scosesem totul la lumină (sau măcar făcusem un efort uriaş ca să nu-mi scape nimic), şi cīnd, īn hohote de plīns, īncheiasem judecata printr-o rugăciune īn care imploram iertarea şi graţia divină, o pace de nedescris īmi cuprinse sufletul pīnă īn adīnc. Dar asta n-a fost tot: mi se păru, dintr-o dată, că nu mai eram aşa cum fusesem cu trei zile īn urmă. Şi, lucru greu de exprimat, aveam impresia, care a durat ani de zile, că o parte din „greutatea mea spirituală specifică" dispăruse... Eram mai uşoară. Părea că o dulce bucurie umplea un gol. Da, īn mine exista un gol ce trebuia umplut, ca şi cum, după ce scosesem afară răul, rămăsese săpată o cavitate.

S-ar fi zis că trăiam ca īntr-o poveste cu zīne. Şi lucrul cel mai minunat era că ştiam, oricīt de greu de crezut ar părea asta, că povestea era adevărată. Nimic din greutatea detenţiei nu mă atingea. Frica de necunoscut nu mă mai tulbura şi nici faptul că, după trei zile de la arestare, nimeni nu mă chemase īncă la interogatoriu. Ştiam că va urma, dar aşteptam acest moment fără nici o teamă.

Aflīndu-mă īntr-o asemenea stare de spirit, am hotărīt aproape inconştient să-i surīd gardianului de fiecare dată cīnd serviciul īl obliga să-mi deschidă uşa. Se uită la mine uluit şi apoi, repede, lăsa ochii īn jos...

Dar chiar şi īn acele zile binecuvīntate, mă tulbura un lucru, īn fiecare dimineaţă, īn zori, mi se părea că se īnfig īn mine nişte cuţite cīnd auzeam urletele de durere pe care le scoteau deţinuţii bătuţi īn timpul interogatoriului. Gardienii aveau īnsă grijă să le „potolească" cīt mai repede. Se deschideau uşile şi se auzeau cuvinte spuse īn şoaptă, desigur ameninţări; apoi totul intra īntr-o linişte de mormīnt. Dar, oricīt de puţin ar fi durat strigătele aces­tea, ecoul lor se prelungea mult īn sufletul meu.

Mi-am petrecut ziua ce-a urmat după cea de-a doua noapte de Judecată", deci cea de-a treia zi de la arestare, īn linişte şi īntr-o neīntreruptă rugăciune, spunīnd psalmi şi gīndindu-mă la ai mei şi la cei ce sufereau ca şi mine.

Spre seară, mi s-a părut că ferestruica a rămas deschisă mai mult ca altădată... S-ar fi zis că un alt ochi mă privea. „Cu siguranţă, nu-i decīt o impresie, mi-am spus, căci cine poate deosebi un ochi de altul printr-o gaură atīt de mică? Dar, de mai multe ori, ferestruica rămase deschisă mai mult timp... Probabil că cineva „mă studia".

Brusc, īmi veni gīndul că se apropie momentul marii confruntări. Trebuia să mă aştept la asta. Poate că mīine dimineaţă hoho­tele mele de plīns se vor īmpleti cu cele ale altor deţinuţi. N-aş putea să spun că gīndul acesta mi-a plăcut, ci dimpotrivă, īn această īnchisoare, totul contribuia la crearea unei atmosfere de teamă: necunoscutul, misterul ce īnvăluia orice lucru, ora tīrzie la care oamenii erau chemaţi la interogatoriu... şi ce poate fi mai greu de īndurat decīt să nu ştii ce-i cu tine?

Aşteptam cu teamă masa de seară, căci după trei, patru ore, uşile se deschideau pentru „exodul" spre īncăperile unde aveau loc interogatoriile. Cu toată lipsa mea de experienţă, mi-am dat seama că anchetele īncepeau la ora zece seara şi că se terminau īn zori.

Deodată mi se păru că aud un verset repetat de nenumărate ori la reuniunile de la Sabina: Domnul e cu mine, deci nu mă tem de nimic; ce pot să-mi facă nişte oameni? (Psalmul 117.6). E greu de exprimat tot ceea ce spun aceste cuvinte sfinte. Cine mi le adusese din nou īn memorie şi cīt de bine se potriveau cu momentele prin care treceam! Ele aveau să mă călăuzească fără īncetare şi să devină deviza pe care o repetam de fiecare dată cīnd, cu ochii acoperiţi, eram dusă la anchetă. Mai mult īncă, mi le spuneam īn gīnd, īn timpul interogatoriului, atunci cīnd ameninţările, loviturile şi alte torturi fizice şi morale se abăteau asupra mea.

* * * *

Veniseră primele zile de primăvară. Copacul din curte īnmugurea. Natura ce renăştea trezea īn noi un fel de nerăbdare, o dorinţă de a pleca, o sete de libertate.

Se apropia Sărbătoarea Paştelui şi asta ne făcea să simţim şi mai mult īncă lipsa celor dragi. Duminica şi cīnd se apropiau marile sărbători, ne era - de obicei - şi mai dor de cei ce rămă­seseră departe de noi. īn celulă, eram din ce īn ce mai numeroase. Printre nou-venite se afla o călugăriţă ortodoxă, maica Eudoxia. Era moldoveancă şi avea un fel de a vorbi blīnd şi mīngīietor. Ea ne-a īntărit mult sufletele.

Duminica, maica Eudoxia īncepea, printr-o rugăciune, o slujbă religioasă improvizată. Biata femeie fusese arestată fiindcă dăduse adăpost unor fugari. Nu ştia nici cine erau şi nici de ce fugeau. Au fost prinşi şi au spus că ea a fost gazda lor, izbutind īn felul acesta să-i scoată din cauză pe alţi oameni la care se mai ascunseseră. Dar maica Eudoxia nu le purta nici un resentiment. Se ruga pentru ei şi pentru eliberarea lor.

Sosirea atītor deţinute noi ne obliga să ne folosim „biblioteca" cu mai multă prudenţă. Noi, cele ce ne aflam acolo mai demult, am reuşit să ne mutăm īn aşa fel īncīt paturile noastre să formeze o suprafaţă compactă īn care eram aproape unele de altele. Apoi, de īndată ce ne asiguram de buna-credinţă a uneia dintre nou-venite, īi īmpărtăşeam „taina" noastră. Astfel, unele dintre ele s-au alipit grupului nostru.

Ca să sărbătorim Pastele, ne-am hotărīt să citim, cu regulariate, īn timpul Săptămīnii Patimilor, Drumul Crucii, şi să medităm adīnc la chinurile lui lisus. Iubeam atīt de mult ultima lui rugă! Cīteva dintre noi au īnvăţat-o pe de rost. De altfel, multe aveau obiceiul să īnveţe pe dinafară pagini īntregi din Sfinta Scriptură, īn felul acesta, adunam hrană pentru zile grele. Căci eram convinse că, odată şi odată, vom părăsi această īnchisoare. Ca să mergem unde? Nimeni nu ştia. Dar plecarea era iminentă. După spusele nou-venitelor şi după zvonurile care circulau prin īnchisoare, statul īncepuse undeva, īn Dobrogea, construirea unui canal care să lege Dunărea de Marea Neagră şi trimisese acolo, la muncă forţată, mii de oameni. Se părea că momentul cīnd femeile vor fi trimise şi ele īn aceste locuri nu era departe.

Eram foarte tristă că mă voi despărţi de surorile mele din această īnchisoare. Singurul lucru care mai īmprăştia negura ce-mi copleşea sufletul la gīndul despărţirii era că aş putea fi de folos altora, altundeva. Ceea ce Dumnezeu săvīrşise la Mislea putea să se repete şi la Canal. Or, eu mă aflam la dispoziţia Sa şi nu īngă­duiam ca tristeţea să-mi īntunece sufletul. Căutam să mă bucur mereu, cu toate că multe fapte, oameni şi deziluzii se aşezau īmpotriva acestei continue bucurii. In ciuda tuturor tristeţilor, minunatul rezultat, obţinut datorită Bibliei, strălucea ca o victorie a credinţei şi a dorinţei de a nu-L sluji decīt pe lisus, şi era pentru noi un motiv de permanentă mulţumire.

Toate cele ce urmasem Drumul Crucii ne-am hotărīt să ne sculăm īn noaptea Paştelui. Trebuia să ne trezim la miezul nopţii şi să celebrăm īn linişte „slujba" īnvierii.

Cīnd īn sat au sunat clopotele, mai mult de cincizeci dintre noi erau īn picioare, lingă pat. Maica Eudoxia, aşezată īntr-un pat suprapus, ne domina, astfel īncīt toate puteau auzi pasajele citite şi rugăciunile spuse īn surdină. După ce clopotele au vestit īnvierea şi Maica Eudoxia ne-a citit pasajele cuvenite din fiecare Evan­ghelie, ea ne-a adresat tradiţionalul: „Hristos a īnviat!" la care noi am răspuns, īn cor: „Adevărat a īnviat!"

Fără să ne mai temem că vom fi auzite (avusesem īnsă grijă să īnchidem toate ferestrele), am cīntat, īntr-un singur glas, minunatul cīntec ortodox „Hristos a īnviat din morţi...", pe care l-am repetat, după obicei, de trei ori. Tot dormitorul era treaz. Clipa era atīt de solemnă şi o atīt de mare bucurie umplea parcă atmosfera, īncīt aproape toate femeile din dormitor coborīră din paturi ca să-şi unească vocile cu ale noastre. Cu siguranţă că, dacă gardiană ar fi fost la postul ei, ne-ar fi auzit. Dar īn timpul nopţii, paza se făcea īn afara celei de a doua curţi ce separa īnchisoarea de birouri şi de infirmiere, īn dormitor ardea toată noaptea o lampă, fapt ce īngăduia gardienei să vadă că nu se īntīmplă nimic interzis.

Am rămas īn picioare mai multe minute, cīntīnd īn surdină aceleaşi cuvinte sfinte, pe melodii diferite. O boare de linişte se aşternuse peste tot dormitorul. Numai cīteva evreice şi. bineīnţeles, Maria de Layo se prefăceau că dorm. După ce clopotele de la bisericuţa din sat īncetară şi după ce, īmbrăţişīndu-ne ca nişte surori, ne-am spus una alteia, din nou, „Hristos a īnviat!", fiecare s-a īntors la patul ei. Am deschis cele două ferestre şi un aer primăvăratic, īncărcat de plăcute miresme, pătrunse īn īncăpere. Departe de ai noştri şi nevoite să trăim īntr-un loc mizerabil, ne simţeam mai aproape de Dumnezeu şi īnţelegeam mai bine misterul īnvierii decīt pe vremea cīnd sărbătoream Pastele īn libertate, īn acea zi, am īnţeles cu adevărat minunata lui frumuseţe, īn această noapte pascală se născu un obicei. Ne-am hotărīt să formăm un lanţ al rugăciunii, care să īnceapă la ora cinci dimineaţa şi să se termine la miezul nopţii printr-o rugăciune comună, īn timpul zilei, fiecare urma să se roage, īn linişte, timp de zece minute. Acest lucru cerea o foarte mare putere de concentrare, dat fiind zumzetul vocilor din dormitor. La miezul nopţii, atunci cīnd undeva, īn depărtare, se auzea sunīnd o sirenă (Mislea aflīndu-se īn apropierea celei mai bogate zone petrolifere din Rornānia), cea care constituia ultima verigă a lanţului ne scula pe toate. Coboram, fără zgomot, din paturi. Spaţiul era mic şi noi eram multe. Această īnghesuială ne unea īnsă şi mai mult pentru rugăciunea de la miezul nopţii. Cercul celor ce se rugau devenea tot mai mare. Indusesem īn el două evreice care ne spuseseră că doresc şi ele „să se roage Dumnezeului lor". Ne bucuram de orice suflet ce venea spre noi şi ne rugam īmpreună. Tema rugii noastre era mereu alta; o dată ne rugam pentru familiile noastre, altă dată pentru deţinutele din dormitor, pentru cele de la carceră, pentru toţi cei din īnchisoare, pentru deţinuţii din toate īnchisorile, pentru mīntuirea sufletelor celor ce ne osīndeau, pentru eliberarea ţării. Aceste ore de rugă īn comun ne-a făcut un bine uriaş. Ele īncununau opera Cuvāntului lui Dumnezeu, care pătrunsese īn gāndirea fiecăreia. Era un gest firesc, de care aveau nevoie o mulţime de suflete unite şi solidare īntru aceeaşi Credinţă şi Speranţă.

* * * *

Se apropia Crăciunul şi farmecul marii sărbători īncepea st prindă viaţă, chiar şi īn mizerabilul nostru lagăr de muncă forţată. In ciuda mīinilor şi a picioarelor īngheţate şi a feţelor noastre biciuite de un vīnt tăios, īn ciuda mīinilor īnţepenite de frig Pe hīrleţe şi tīrnăcoape, īn ciuda picioarelor umflate de degeraturi, o simţeam cum pluteşte, plină de mister, dincolo de norii cei deşi---Lipsite de scīnteierea multicoloră a vitrinelor şi de s īmpodobite, neavīnd drept orizont decīt cīmpia īngheţată sa mocirloasă, lipsite de căldura plăcută şi de aroma dulciurilor ce se făceau cu acest prilej īn fiecare casă creştinească, īnconjurate, la īntoarcerea īn barăcile noastre īntunecoase, de mirosul pe care-1 răspīndeau hainele noastre veşnic umede şi trupurile noastre murdare - simţeam totuşi apropierea Crăciunului. Pe aripile gīn-dului şi ale visului, ne īntīlneam cu cortegiul īngerilor şi al fagilor. Eram grăbite să ajungem o dată cu ei la iesle, ca să īngenunchem şi să oferim copilului Īisus aurul, tămīia şi smirna suferinţelor şi lacrimilor noastre...

Cu mult īnainte de căderea primei zăpezi, pornisem să căutăm crengi uscate, pietricele, surcele şi paie... Aceast㠄comoară", adunată cu mare grijă, avea să se transforme, pe ascuns, datorită inventivităţii şi dibăciei unora dintre noi, īntr-o iesle pregătită pentru ajunul Crăciunului. Personajele legendare aveau să fie modelate din miez de pīine amestecat cu pămīnt şi colorate cu pastă de dinţi, păstrată cu grijă, şi cu cremă de ghete, neagră şi tnaron, pusă deoparte de cele cărora li se īncredinţase „onoarea" de a lustrui cizmele gardienilor... Nu lipsea nici bradul. Ramurile tăiate şi prinse unele de altele ca să capete forma unui brad, erau īnconjurate cu un fir de līnă verde provenit dintr-un fular pe care Elena īl destrămase anume pentru asta. Cīt priveşte „prăjitura de Crăciun", ea urma să fie făcută din bucăţi de turtă de porumb, care era „pīinea noastră cea de toate zilele", pudrate - poate - cu un mic strat de zahăr...

Aceste pregătiri febrile pot să pară derizorii şi primitive celor care nu ştiu ce īnseamnă īnchisoarea şi lagărul. Noi īnsene eram conştiente de naivitatea faptelor, dar şi de bucuria noastră. Acest simţămīnt copilăresc ne-a īngăduit să pătrundem mai bine īn misterul şi īn marea fericire a naşterii lui Christos. Ce minunată e asteptarea Nopţii Sfinte! Cīt de puternic am simţit atunci solidari­tatea noastră creştinească! Cītă mulţumire să vezi că, īn ciuda asprelor restricţii impuse de regulamentul lagărului, Credinţa şi Iubirea faţă de lisus ne uneau şi ne dădeau curajul să le īnfruntăm īmpreună! Fremătam de bucurie, īn aşteptarea clipei cīnd vom cânta īn surdină, īn jurul ieslei: ...„Astăzi, īn oraşul lui David, s-a nãscut Mīntuitorul, care este Christos, Domnul nostru..."

*

Īn acea zi, a şasea īnainte de marea Sărbătoare, īn timpul prīnzului, ne luptam cu vīntul care ne arunca īn faţă aproape toată supa din gamele. Aşa se face că n-am văzut binecunoscuta maşină neagră, oprită pe drum, la vreo două sute de metri depărtare de locul unde ne aflam. Inimile ni se strīnseră de emoţie cīnd comandantul lagărului, īnsoţit de doi necunoscuţi, veni spre noi. Comandantul lagărului īmi rosti numele şi adăugă, scurt:
- Ia-ţi lucrurile şi urmează-mă!

M-am uitat īn jur, la prietenele mele. Privirile lor exprimau nelinişte şi teamă. O plecare atīt de precipitată, cu maşina neagră nu putea să īnsemne decīt o nouă anchetă. Cele care erau līngă mine au avut timp să-mi şoptească:

-
Dumnezeu să te aibă īn pază!
- Curaj...

Din nefericire, n-am putut să le răspund. Era prea mare riscul de a le vorbi īntr-un asemenea moment, mai ales pentru cele care rămīneau pe loc. Cīt despre mine, ştiam la ce trebuie să mă aştept...

- Mai repede! strigă comandantul.

În timp ce-mi puneam īn traistă gamela şi lingura, am izbutit să le mai privesc īncă o dată pe toate cele care rămīneau. Privirile oamenilor sīnt un minunat limbaj. Ochii noştri exprimau toată nefericirea omenirii, dar şi iubirea, speranţa şi firavele urări pentru un Crăciun binecuvīntat.

*

După un drum de cīteva ore, m-am trezit īntr-o īncăpere ciudată. Eram la subsol. Pereţii arătau īngrozitor: pe toată suprafaţa lor erau săpate, īn chip simetric, nişte găuri circulare avīnd diame­trul şi adīncimea unei sticle de un litru. Patul de campanie, scaunul şi masa păreau pierdute īn imensitatea īncăperii. Nu exista nici c fereastră. Obişnuită cu īntunericul de care avusem parte datorita ochelarilor opaci cu care mă obligaseră să stau tot timpul drumu­lui, simţeam cum lumina orbitoare a becului electric şi găurile rotunde de pe pereţi īmi obosesc īngrozitor ochii.

Gīndurile mi se īnceţoşau şi frica īmi cuprindea sufletul. Nu ştiam unde mă aflu. īn īntreaga clădire domnea o linişte de mormīnt. Nu ştiam cīt e ceasul; deci nu ştiam dacă puteam sau să mă īntind pe pat. De altfel, nu-mi dădeam seama nici dacă ceea ce trăiam era realitate sau coşmar. Epuizarea fizică īnvinse, aşa că m-am aşezat pe marginea patului. Nu mi-am revenit decīt atunci cīnd s-a deschis uşa şi cīnd gardianul a intrat īn īncăpere, īntinzīndu-mi vestiţii ochelari opaci. M-am sculat dintr-o săritură şi l-am lăsat să-mi acopere ochii şi să mă conducă, ţinīndu-mă de cotul stīng. īn timp ce străbăteam coridoarele, urcam şi coboram scările, mi-am recăpătat sīngele rece. Am intrat din nou īn „ambianţa" lungilor mele nopţi de interogatoriu de altă dată. Ca odinioară, mi-au venit īn minte cuvintele Psalmistului, pe care le-am repetat pīnă am ajuns la uşa biroului unde avea să se desfă­şoare ancheta: Domnul e cu mine, deci nu mă tem de nimic; ce pot să-mi facă nişte oameni? Dumnezeu e cu mine, şi mă bucur la vederea duşmanilor mei.

*

Prefer să nu vorbesc despre „cercetările" care au īnceput īn acea noapte şi care au continuat timp de douăzeci de zile. Voi spune numai că această perioadă a fost cea mai grea din toţi anii mei de īnchisoare. De altfel, ce-aş putea dezvălui nou, repetīnd ceea ce atīţia alţii au spus īnaintea mea despre barbarele metode „moderne" aplicate de judecătorii de instrucţie?

Īncă de la primul meu contact cu ofiţerii poliţiei secrete, am aflat că sīnt īntr-o „casă conspirativă", foarte departe de orice locuinţă omenească.

Lucrul acesta, mi-au declarat ei, ne va īngădui să terminăm ancheta īntr-un timp scurt.

Vor fi folosite toate metodele „moderne" care īl fac pe acuzat să mărturisească tot: īn acest loc unde asistă la interogatorii numai doi gardieni de īncredere şi cīţiva anchetatori cu grad īnalt, totul e īngăduit. Nimeni nu avea să ştie dacă, din această casă a nefericirii, ieşeam vie sau moartă. Nimeni nu-mi va auzi strigătele, nimeni nu va tremura şi nu se va ruga lui Dumnezeu să aibă milă de victimă, aşa cum se īntīmplă īn marile centre de anchetă ale Statului.

Primul „vinovat" care şi-a mărturisit „crimele" era fostul proprietar al acestui imobil, un vestit producător de vinuri.

Īn aceste pivniţe ticsite de sticle, el a mărturisit totul īn scris, īn mai puţin de douăzeci şi patru de ore...

Această introducere a fost singurul lucru „civilizat" pe care l-am auzit īn biroul īn care m-au anchetat. Injuriile şi torturile c au urmat se află īnscrise īn Cartea Amintirii şi a judecăţii cereşti Mă rog lui Dumnezeu să-mi dea puterea să-i iert pe toţi cei care au săvīrşit atītea atrocităţi īmpotriva atītor nevinovaţi şi īmpotriva mea. Mulţi oameni nu pot crede īn spusele celor care au scăpat din infernul roşu, despre torturile īndurate. Lumea liberă īnchide capi­tolul cruzimii omeneşti cu īnfrīngerea lui Hitler. Mulţi occidentali nici nu vor să asculte. Războiul le este de ajuns!

Celor care cunosc totuşi realitatea şi ştiu că īn ţările comuniste există mii de īnchisori, de lagăre de concentrare, de azile psihia­trice, le pot spune că, īn ciuda „testelor" ce mi s-au aplicat, pacea sufletului meu, care a rămas mereu, prin rugăciune, īn legătură cu cerul, n-a fost nicidecum tulburată... Şi că, īn timp ce īnduram cu resemnare torturile fizice, fiinţa mea spirituală, desprinsă de trup, se bucura īn suferinţă...

După cinci zile de „cercetări" neīntrerupte, despărţite īntre ele doar prin răspunsurile īn care mi se aplicau acele „teste", pe care mă abţin să le descriu, ancheta se apropie de un punct primejdios. Cea mai mică aluzie la vreun alt deţinut ce figura īn dosarul meu, ca şi cel mai neīnsemnat gest de teamă pe care l-aş fi făcut, i-ar fi īncurajat pe călăii mei să-şi intensifice torturile ca să mă facă să depun mărturie. Dacă ajungeam Ia acest punct delicat, nu mai aveam cum să mă apăr. Dimpotrivă, asta ar fi dus la implicarea multor oameni care, cel puţin aşa speram eu, nu fuseseră īncă descoperiţi şi īnchişi. In aceste īmprejurări, puterea rugăciunii s-a dovedit a fi extraordinară, miraculoasă.

*

Īntrebările ce mi se puneau se succedau logic, īncă de la īnceputul anchetei. Cu toate că evitasem răspunsurile primejdioase, cu fiecare zi ce trecea, anchetatorii mei se apropiau tot mai mult de fondul problemei. Era firesc ca orice om īnzestrat cu puţină minte să ajungă să-mi pună insistent īntrebarea-cheie, pe care o simţeam - cu teamă - apropiindu-se. Mi se părea de neīnlăturat. Ajunsesem să-mi ţin răsuflarea de emoţie. Şi totuşi, acea īntrebare n-a venit niciodată. Aceasta a fost prima minune a Crăciunului.

Nici unul dintre aceşti „domni" care mă interogau īmpreună sau īn grupuri de cel puţin doi oameni nu mi-a pus această īntrebare ce se impunea īn chip logic şi care avea legătură cu „tot" ce se afla scris īn dosarul meu...

Aveam certitudinea că Cineva nevăzut stătea līngă mine şi intervine de fiecare dată cīnd era nevoie ca să-mi deruteze duşmanii. Simţeam concret prezenţa īngerului meu păzitor. El era acolo ca să le pună beţe-n roate, să le īntunece minţile ca să nu pună acea īntrebare ce ar fi dus la arestarea atītor nevinovaţi, a căror singură vină era aceea de a fi refuzat să se plece īn faţa comunismului totalitar şi ateu.

Trecuseră douăzeci şi patru de ore, fără ca problema principală să fie abordată. De aici am tras concluzia că Dumnezeu nu le īngăduia duşmanilor mei, īn ciuda strădaniilor lor, să meargă prea departe īn investigaţii. Nu le īngăduia să bage īn īnchisoare şi alţi oameni.

Īn dimineaţa zilei de 24 decembrie, cīnd m-am dus la birou, după o prea scurtă pauză de două ore, petrecute pe marginea patului (fără dreptul de a dormi şi supravegheată de un gardian), am avut neplăcuta surpriză de a-i vedea pe cei cinci ofiţeri aşezaţi la masa lor. Mi-au ordonat să rămīn īn picioare, deşi se vedea prea bine că sīnt foarte obosită. Profitīnd de slăbiciunea mea, mă hărţuiră cu tot felul de īntrebări. Reluară de la īnceput īntreg interogatoriul, īnso-ţindu-1 cu injurii grosolane şi cu ameninţări īngrozitoare.

După cīteva ore petrecute astfel, inima mea īncetă brusc să mai bată. „S-a sfīrşit cu mine";... gīndeam eu. īntr-adevăr, colonelul opri interogatoriul şi trecu pe sub nasul fiecărui ofiţer dosarul deschis la ultima pagină. Toţi o citiră cu atenţie.

Eram sigură că faimoasa īntrebare era scrisă aici cu litere uriaşe... Se sfīrşise totul... Dar nu era aşa! După ce examinară ce era scris īn dosar şi după ce chibzuiră puţin, unul dintre ofiţeri ieşi din birou, īn timp ce ceilalţi īncepură iar să mă asalteze cu vechile īntrebări... Primejdia se īndepărtă. Simţeam o asemenea uşurare, īncīt am izbucnit īn rīs. Călăii mei mi se păreau atīt de caraghioşi... erau atīt de mici şi de ridicoli! Continuam să rīd şi iar să rīd...

   - Duceţi-o jos, spuse colonelul adjunctului său. Lăsaţi-o să doarmă pīnă mīine. Dac㠄criza" continuă, spuneţi-mi!

Liniştea pivniţei nu mai avea nimic lugubru īn ea; devenise solemnă şi prietenoasă. Singurătatea mă ajuta, īn acea seară, să īnţeleg īn adīncime sensul uriaşului eveniment creştinesc ce se sărbătoreşte de Crăciun.

Acest Crăciun ciudat, petrecut īntr-o pivniţă fără nici o fereastră care să se deschidă spre noaptea de afară, dar īn care steaua de la Bethleem strălucea īn sufletul meu, īmi apărea blīnd şi liniştit. Şi tot īn sufletul meu se desfăşura Misterul Naşterii lui lisus. Tot acolo se aflau Ieslea, Copilul lisus, părinţii Săi, īngerii, Magii şi, īn mijlocul mulţimii, familia şi prietenii mei.

Iisus trăia īn mine. Întreaga mea fiinţă era plină de prezenţa Sa. Lumina stelei strălucea cu mai mare putere, iar bucuria de a-i aparţine lui lisus deveni uriaşă, prea mare pentru biata mea inimă. De pretutindeni, auzeam minunate colinde de Crăciun. Cerul se deschisese, umplīndu-mi sălaşul de cīntec, culoare şi fericire.

Doamne! am strigat deodată, ascunzīndu-mi faţa īn mīini. E prea mult! Prea multă bucurie pentru o biată făptură ca mine! Prea multă lumină ca s-o pot īndura!

După cīteva clipe, privind īn jurul meu, īn pivniţa unde domnea aceeaşi atmosferă de pace, am murmurat: „În această seară de Crăciun, lisus a fost aici!"

Acesta a fost cel mai minunat Crăciun din viaţa mea, deşi voi regreta īntotdeauna că nu m-am lăsat cuprinsă pīnā la capăt de extazul Nopţii Sfinte...

(Fragmente din cartea :
Nicole Valery Grossu: Binecuvāntată fii, īnchisoare…,
Editura UNIVERS, Bucureşti 2002,
Trad. Mioara Izverna,
Cuvānt īnainte de Ana Blandiana)

Nicole Valery Grossu - Notã biograficã

Scriitoarea si jurnalista Nicole Valery Grossu, cu numele de domnisoara, Nicoleta Valeria Bruteanu s-a nascut in 4 iulie 1919, la Turnu Magurele. Impreuna cu familia a avut mult de suferit sub regimul comunist si ateu instalat dupa razboi.
       Nepoata pe linie materna, a marelui om politic Iuliu Maniu, a activat inca din ilegalitatea anilor de razboi in Partidul National Taranesc, iar intre ani 1945-1947 a lucrat ca redactor la ziarul "Dreptatea". Dupa ce a fost evacuta, cu intreaga sa familie din locuintele din Bucuresti, la scurt timp, in dimineata zilei de 24 August 1949 este arestata.
Fara condamnare timp de patru ani de zile, a cunoscut ororile inchisorilor politice.
       In 1957 se casatoreste cu scriitorul Sergiu Grossu, care l-a randul lui este arestat in martie 1959 si condamnat la 12 ani de detentie. Eliberat in urma decretului de gratiere, se decid sa paraseasca tara, astfel ca in 1969 se refugiaza in Franta.
       Activitatea ei alaturi de sotul sau s-a concretizat in publicistica, editoriala, radiofonica, conferentiala si de ajutorare. La revista "Catacombes", Nicole Valery Grossu tinea rubrica "Notele de lectura", corespondenta si distribuirea.
       In 1976, timp de un an, editeaza foaia religioasa "Iisus Biruitorul", in vederea atragerii Romanilor din exil la idealurile Oastei Domnului. Au fondat asociatia "La Chaine"(Lantul), organizand emisiuni prin Radio Trans-europa Lisabona, una in limba franceza si alta in romaneste, "Duh si Adevar".
       Initieaza nenumarate conferinte, unde scriitoarea a dezvaluit crestinilor din Franta, situatia drepturilor religioase ale fratilor lor din Europa de Rasarit si din Romania, denuntand comunismul, dusman al cauzei lui Hristos in lume.
       In 1976, editura Plon din Paris ii publica cartea "Benie sois-tu prison" (Binecuvantata fii inchisoare), care a avut un mare succes in Franta, fiind tradusa in engleza, germana, italiana, norvegiana si in romaneste la Editura Univers, noiembrie 1997.
       Internata fiind la spitalul Foch din Franta, dupa o grea suferinta, a trecut pragul vesniciei, in seara zile de 14 decembrie 1996. Asa cum i-a fost dorinta, se odihneste in pace, langa stramosii si parintii ei, in Cimitirul "Sfanta Vineri" din Bucuresti.

ĪNCHISOAREA CA EXPERIENŢĂ MISTICĂ - prefata cãrtii scrise de Ana Blandiana

Mi-ar fi greu să spun cīte memorii de īnchisoare am citit īn ultimii ani. Ele au fost multe şi - īn pofida faptului că descriau  aproape aceeaşi realitate obiectivă - extrem de diferite. De altfel, diferite au fost nu numai textele, ci şi privirea mea asupra lor. Pe unele le-am citit īn manuscris, īn timp ce-şi căutau editorul (scrisul de mīnă, tremurat de bătrīneţe, descriind torturile şi persecuţiile care au spulberat tinereţea, rămīne pentru mine simbolul cel mai acut al nenorocului unei generaţii); pe altele le-am citit după ce intraseră īntr-o vogă aproape mondenă şi erau folosite ca argumente politice şi ca monedă de schimb. Pe autorii unora dintre ele i-am simţit īncordaţi, scriind fără plăcere, cu singurul gīnd al salvării adevărului şi al datoriei care trebuia īndeplinită cu un ultim efort; pe alţii i-am descoperit uluită, ca pe nişte scriitori īn stare să modifice prin apariţia lor - fără să intenţioneze şi chiar fără să-şi dea seama - ordinea valorică a literaturii contemporane.

Dar dincolo de valoarea lor literară şi dincolo de importanţa lor ca document (pentru că fiecare dintre aceste cărţi colorează o părticică a imensei pete albe pe care o reprezintă istoria ultimei jumătăţi de secol, nescrisă din lipsa documentelor, care au fost sau falsificate, sau distruse, sau interzise), memoriile de īnchisoare se īmpart īn două categorii, diametral opuse, chiar dacă relatează din punct de vedere epic aceleaşi fapte. Din perspectiva unora, īnchisoarea apare ca un loc al urii, din perspectiva altora, īnchisoarea apare ca un loc al iubirii. Cartea Nicolei Valery-Grossu face parte, īn mod evident, din această ultimă categorie. Dar dacă, pentru cei dintīi, perioada detenţiei este timpul īn care au fost torturaţi, schingiuiţi, umiliţi, bătuţi, degradaţi, amintirea selectīnd şi detaliind aproape cu masochism chinurile fizice, perversiunea diabolică a celor ce comandau supliciile, cruzimea subumană a celor ce le executau; dacă, pentru ceilalţi, dimpotrivă, īnchisoarea este locul unde suferinţa exorcizează răul, īntăreşte spiritul şi face bunătatea şi solidaritatea posibile; pentru Nicole Valery-Grossu, īnchisoarea este spaţiul unde īl descoperă şi īl īntīlneşte-pe Dumnezeu - se īntīlneşte cu Dumnezeu, ar fi poate mai exact spus - īntr-un fel de-a dreptul miraculos, dacă la o asemenea intensitate a trăirii deosebirea dintre natural şi miracol ar mai avea vreo semnificaţie. Astfel, primul sfert al cărţii - descrierea primelor trei luni de anchetă şi izolare - este jurnalul unei experienţe spirituale comparabile cu cele ale marilor mistici, al unei strălumināri petrecute la limita suportabilului şi a normalului, atīt de orbitoare īncīt şterge contururile circumstanţiale. De altfel, ceea ce singularizează această carte īn seria memoriilor de īnchisoare, căreia totuşi īi aparţine, este tocmai strania ei capacitate de a fi o minuţioasă, extrem de obiectivă, aproape albă relatare şi, īn acelaşi timp, o vibrantă, extatică mărturisire de credinţă şi rugăciune, desprinse cu desăvīrşire din contingent. Lumina pe care gardienii o descopereau uluiţi īn faţa „nebunei din celula 24", care le zīmbea şi-i obliga astfel să plece ochii, umple īntreaga carte şi uimeşte cititorul, care nu ştie dacă să atribuie epifaniei sau numai artei literare puterea de iradiere a textului. (De altfel, şi pentru că vorbim de lumină, lectura acestei neobişnuite cărţi mi-a adus īn minte o īntrebare pe care mi-am pus-o pentru prima oară īn adolescenţă, pe vremea cīnd īnvăţam că spectrul luminii este format la stīnga din undele herziene şi infraroşii, la mijloc din banda subţire a luminii vizibile, iar la dreapta din domeniul fără limită cunoscută īnsumīnd razele ultraviolete, razele x, razele gama. Dar dacă, īmi spuneam atunci, spectrul luminii umane este la fel? La stīnga infra şi inconştientul, la mijloc banda īngustă a conştiinţei, iar la dreapta, cīmpul infinit al ultraconştiinţei, strīngīnd de-a valma intuiţie, geniu, puteri parapsihologice, puteri magice, puterea credinţei?) īn orice caz, cartea scrisă de Nicole Valery-Grossu īn limba franceză şi apărută īn 1976 la editura pariziană Pion spune mult - chiar mai mult decīt am fi fost, īnainte de lectura ei, dispuşi să acceptăm īn registrul logicii noastre obişnuite - despre această concentrare a puterilor sufleteşti care este definiţia credinţei. Pagină de pagină, ea pare ilustrarea celebrei fraze a lui Roger Bacon care susţine c㠄putem mai mult decīt ştim", ceea ce īnseamnă, īn acelaşi timp, că putem mai mult decīt ştim că putem, şi că puterea noastră e mai mare decīt ştiinţa noastră.

Cu un titlu īmprumutat din Soljeniţīn, Binecuvīntată fii, īnchisoare... este o carte de proză simplă şi intensă, a cărei simplitate şi intensitate o apropie īn mare măsură de definiţia poeziei. De altfel, episoadele epice sīnt rare (episodul trădării de dinaintea arestării, episodul scrierii cu un sīmbure de nucă pe perete a Psalmului 90, episodul recuperării Bibliei şi al citirii ei īn fascicole) şi totuşi, cartea se parcurge cu sufletul la gură, pentru că īn dosul fiecărui rīnd se simte o īncordare şi o forţă spirituală devenite, rīnd pe rīnd, artă dramatică (atunci cīnd sīnt relatate scenele interogatoriilor şi ale confruntărilor cu mai marii īnchisorii), sau artă a portretului (atunci cīnd se realizează cu o rară economie de mijloace personaje absolut memorabile, ca minunata Sabine Wurmbrand, ca sarcastica directoare a īnchisorii, ca blīnda şi umila Cathy), sau artă a descrierii (atunci cīnd, din cīteva linii, se creionează tabloul obsedant al grădinii de legume de la Jilava, curtea īn pantă a īnchisorii Malmaison, fosta mănăstire Mislea). Dar, paradoxal, cartea se citeşte cu sufletul la gură mai ales datorită lirismului ei vibrant, lirism al bucuriei de a fi descoperit, dincolo de aparenţe, esenţa (extraordinarele pagini despre bucuria nopţii de Crăciun petrecute īn izolarea celulei de pedeapsă), lirism al rugăciunii capabile să dea sens suferinţei şi singurătăţii, lirism al exultării de a putea īnfrīnge spaima („Cel veşnic este cu mine, nu mă tem de nimic. Ce mi-ar putea face oamenii?"). Neobişnuitul suspense pe care această lectură reuşeşte să-1 īntreţină pe parcursul celor aproape două sute cincinci zeci de pagini se naşte din speranţa cititorului că va descoperi īn cele din urmă el īnsuşi secretul miraculoasei forţe care face să vibreze limitele fiecărui gest şi ale fiecărui cuvīnt; că Dumnezeul iubirii despre care se vorbeşte cu fervoare nu este asemenea celei mai joase note a orgii, atīt de profundă īncīt nimeni nu o poate auzi.

Poate că cea mai ciudată dintre caracteristicile acestei cărţi ciudate este faptul că, deşi este povestea unei detenţii politice (autoarea, rudă prin mamă cu luliu Maniu, a aparţinut tineretului ţărănist şi a fost arestată īn 1949 pentru răspīndire de manifeste anticomuniste), ea nu se desfăşoară nici o clipă īn planul politic, ci mult dincolo de el, acolo unde, pe frontiera mereu nesigură dintre viaţă şi moarte, se naşte vibraţia mistică, religia (re-ligare), care se īntoarce la propria ei etimologie şi leagă īnţelesurile īntr-un tot indestructibil. Dar această schimbare de registru şi lume nu se realizează nici o clipă prin eludarea adevărurilor acestei lumi, ci, dimpotrivă, prin pătrunderea şi depăşirea lor. īn acest sens - şi īn relatarea ei calmă, de dincolo de suferinţă - cartea Nicolei Valery-Grossu (numele literar al Nicolei Bruteanu-Grossu) reprezintă o cutremurătoare dezvăluire a metodelor de tortură psihică şi fizică folosite īn īnchisorile comuniste din Romānia anilor '50. Căci doctrina cristianică a iubirii, iertării şi īntoarcerii celuilalt obraz nu presupune eludarea crimelor, ci puterea de a le cunoaşte şi de a-ţi fi milă de cel ce le săvīrşeşte. Fericirea care picură din fiecare rīnd al acestei mărturisiri (un adevărat ,jurnal al fericirii" avant la lettre) demonstrează că nenorocit cu adevărat nu este cel ce īndură răul, ci acela care - fără măcar să īnţeleagă de ce - īl face. Asemenea magnetului care, mişcat pe deasupra unei pilituri de fier, obligă particulele să se ordoneze potrivit liniilor de forţă ale cīmpului pe care īl creează, credinţa īn crucea mişcată pe deasupra infernului īnchisorii obligă durerile să se īncarce de sens şi ajută omul să devină ceea ce este, adică mult mai mult decīt īşi imaginase că poate fi.

ANA BLANDIANA



Salt la inceputul paginii