Îndrăzniţi minunarea

Prefaţa unei cărţi care mi se pare interesantă, carte apărută la Editura Albin Michel, OSER L’EMERVEILLEMENT, o culegere de texte selectate de Frederic Lenoir şi Leili Anvar.

Prefaţă
de Leili Anvar

Trăim astăzi, în multe privinţe, o epocă de dezvrăjire. Absolut nimic nu ne mai uimeşte şi, poate chiar mai rău, nimic nu ne emoţionează cu adevărat. Singura adevărată emoţie pe care încă o mai resimţim este frica: frica de viitor, de violenţă, de catastrofe naturale şi, mai mult decât orice, frica de „ceilalţi”, de ceea ce prezenţa lor conţine ca necunoscut şi incomprehensibil, ca diferenţă şi ca ameninţare.

De unde supralicitarea în inventarea de paradisuri artificiale, de activităţi menite să facă să ni se ridice nivelul de adrenalină sau de dopamină, să ne facă, dacă nu fericiţi, cel puţin veseli pentru câteva ore. Dar toate aceste lucruri nu pot satisface în noi acea sete de a trăi experienţe în care fiinţa noastră să fie angajată în totalitatea ei, corp şi suflet, experienţe umane care să fie de ordinul a ceea ce depăşeşte infinit umanoidul, experienţe care se alieze în intensitatea lor imanenţa şi transcendenţa. Experienţe, mai exact, care să ţină de uimire, de minunare.

Facultatea uimirii pe care dezvrăjirea, frica, cinismul şi indiferenţa  acoperă prea adesea cu umbra lor este totuşi activă în noi, ca oameni care gândim lumea şi care ştim prin natură că nimic nu merge de la sine: uimirea (thaumazein) este începutul filosofiei, după Platon. Tot ceea ce ne este dat să trăim are o dimensiune cu adevărat nemaiauzită, miraculoasă cu alte cuvinte. Faptul însuşi de a trăi, când ne luăm timp să ne gândim realmente la aceasta, este o minune de fiecare clipă, un dar preţios şi de neînlocuit. A fi prezent, aici şi acum, a simţi fluxul vieţii care mă traversează, a simţi din plin că lumea este şi ea aici în densitatea ei ontologică. Că există fiind, mai exact. Vizibil şi invizibil. Şi alteritate care este promisiune de relaţie.

În versiunea ei cea mai accesibilă, uimirea se manifestă atunci când ne aflăm în faţa unei scene naturale (un apus de soare grandios sau naşterea unei noi fiinţe) a căror frumuseţe ne sesizează şi ne încântă literalmente. Dar ceea ce ne spun autorii reuniţi în această culegere este că uimirea este infinit mai mult decât aceasta. Este în realitate o dispoziţie interioară, o manieră de a-ţi purta privirea asupra lucrurilor şi de a dori infinitul. Este vorba  de a percepe minunea din spatele formelor date, fie că sunt frumoase sau urâte, de altfel. Căci chiar şi în faţa frumuseţii celei mai pure, se poate trece pe alături de uimire dacă ochiul nu este deschis – ochiul inimii se înţelege, pentru că „nu vedem bine decât cu inima”, esenţialul fiind „invizibil pentru ochi”, vor spune sufiţii.

Fie că sunt filosofi sau psihologi, credincioşi sau necredincioşi, autorii acestui volum au toţi în comun faptul de a ne propune nu numai un orizont deschis spre infinitul posibilelor, ci şi, mai ales, faptul de a ne invita la o schimbare interioară care să ne permită să vedem altfel: a vedea omul veritabil în oamenii obişnuiţi pentru Edgar Morin, a accede la Celălalt Dumnezeu, cel de la care nu aştept nimic, pentru Marion Muller-Colard, a sesiza forţa din slăbiciune pentru Alexandre Jollien, a experimenta extazul unei rugăciuni pentru Christine Rancé, a gusta infinitul dorinţei pentru Jacqueline Kelen, a paria pe beatitudinea filosofică cu Bruno Giuliani, a intra în fericire prin sens cu Thierry Janssen. În dialogurile pe care le-am purtat cu toate aceste personalităţi ataşante, toate ne-au arătat de o manieră impresionantă cum cunoaşterea şi munca asupra sa sunt cele mai sigure căi pentru a ajunge la uimire. Fiecare din contribuţii aruncă lumină asupra acestei cunoaşteri de sine şi a sensului vieţii, asupra acestei deschideri spre celălalt care nu mai este de acum perceput ca ameninţare, ci ca însuşi chipul fiinţei umane în forţa şi în slăbiciunea ei, în ceea ce are să-mi ofere ca posibilitate de „reliance” (dependenţă, încredere), potrivit expresiei preferate a lui Edgar Morin, ca eventualitate de iubire de primit şi de dat. Acea cunoaştere duce la o luciditate care nu mai ia lumea pe partea unei dezvrăjiri cinice şi triste, ci ca un spaţiu de trezire (conştienţă) şi uimire.

Pentru a îndrăzni aceasta, această uimire lucidă, este necesar să învăţăm să ne desprindem de noi înşine, să ne purificăm de acest ego care ne îndepărtează de eul nostru real, ne închide şi ne barează calea bucuriei. „Acest travaliu de despuiere este pentru mine spaţiul spiritual”, ne spune Alexandre Jollien evocând munca de abandonare proprie lui de atâţia ani. Şi de a adăuga: „Când explodezi de bucurie, am impresia că nu mai există ego. Poate că aceasta este intuiţia primă din viaţa mea: cu cât eşti mai mult în bucurie, cu atât eşti mai puţin  ataşat de sine.” Există ca o evidenţă care leagă renunţarea la pulsiunile noastre egotice şi egoiste, adică „nevrotice”, şi posibilitatea de a trăi în armonie cu noi şi cu ceilalţi pe care am putea s-o numim „fericire”. Şi această muncă – căci este o muncă – trece prin raţiunea despre care Bruno Giuliani ne spune că ea este, din punctul de vedere al lui Spinoza, sursa însăşi a oricărei fericiri: „Această perfecţionare a raţiunii este însoţită de o transformare interioară, de o eliberare interioară care este de fapt eliberarea spirituală. Există un sentiment de libertate şi acest sentiment de libertate este bucuria de a acţiona în acord cu mine însumi şi în acord cu legile Universului”. Thierry Janssen întâlneşte aceeaşi poziţie în termenii psihologiei moderne, explicând, sprijinindu-se pe studii efectuate în acest sens, că fericirea depinde de „capacitatea de a aduce sens în ceea ce trăim”, a da sens nu numai existenţei noastre individuale, ci la ceea ce este, până la legile care guvernează lumea. Dacă „cultura noastră ne îndepărtează de esenţial”, dacă „ne petrecem timpul departe de noi înşine”, stă în puterea noastră să ne orientăm vieţile altfel şi să accedem progresiv, prin introspecţie şi elan spre celălalt, la acea „înflorire” care „semnifică în realitate ecloziunea a ceea ce este în noi, revelaţia a ceea ce este în noi, cel mai binele din noi.” Această aparentă contradicţie care vrea să renunţăm la noi pentru a ne găsi pe noi se rezolvă dacă ne gândim că egoul de suprafaţă, cel care este ignorant şi generează cinismul şi disperarea, nu este decât iluzie de identitate; adevăratul eu este atât de adânc îngropat în inconştientul nostru încât adeseori nu ne ajunge o viaţă întreagă pentru a accede la el. Acolo, în inima fiinţei noastre sunt îngropate comorile care nu depinde decât de noi să fie aduse la suprafaţă. Acolo se află acea „pulsiune de solidaritate” despre care Edgar Morin ne spune că ea „există în fiecare dintre noi, dar este adormită, sufocată de pulsiunea de egoism şi egocentrism”. Ca prin ecou la această convingere, Thierry Janssen merge şi mai departe, rămânând „convins că în spatele straturilor de apărare care sunt rezultatele fricilor noastre, există un nucleu în fiinţa umană care este esenţialmente luminos. Acolo se află dorinţa de celălalt, dorinţa de Dumnezeu, capacitatea de a iubi, ca aceea de a vedea lucrurile aşa cum sunt şi de a le primi într-un gest de bucurie recunoscătoare. Bineînţeles, nu este vorba de a nega faptul că „intolerabilul există”, aşa cum observă Marion Muller-Colard, ci, adaugă ea, <<Pentru mine crezul fundamental, este cel al Dumnezeului Creaţiei care spune: „Aceasta a fost bine”, la sfârşitul fiecărei zile. Crezul de bază este de a putea spune lui Dumnezeu: „Tu ai spus-o şi eu te cred.”>>. Alexandre Jollien numeşte aceasta « pura întâmpinare a vieţii ».

« A îndrăzni uimirea » nu înseamnă a ne convinge şi a repeta dorinţa că « totul se întâmplă pentru ce cel mai binele în cea mai bună dintre lumile posibile”, cum o făcea Panglosse cel ridicol imaginat de Voltaire; nu înseamnă a fi candid sau prosteşte de optimist, ci a bine lua măsura a ceea ce, dincolo, în pofida şi contra tuturor motivelor de disperare, trimite spre speranţă. Speranţa în ceva mai bun şi mai luminos activ în om. Parafrazând celebra formulă a lui Holderlin, „Acolo unde creşte pericolul, creşte şi ceea ce salvează”, Edgar Morin subliniază acest paradox potrivit căruia „cauzele speranţei sunt inseparabile de cauzele fără-speranţei. Cu cât mergem spre situaţii fără speranţă, cu atât există posibilitatea acestei conştiinţe şi a acestei capacităţi de a reacţiona.” Ceea ce contează este credinţa, este a nu pierde dorinţa care ne permite în fiecare clipă să ne recreăm vieţile şi să facem să se întâmple utopiile noastre. „Dacă suntem o fiinţă umană, ne spune Jacqueline Kelen cu înflăcărarea care o caracterizează, nu ne mulţumim pur şi simplu cu o viaţă terestră şi cu reglarea problemelor noastre terestre. Infinitul dorinţei umane, care este mai mare decât gândirea, vrea să îmbrăţişeze Cerul, să cucerească Cerul şi să-l vadă pe Dumnezeu.” Acea dorinţă este o formă de „supra-conştiinţă” a dimensiunii luminoase, „divine”, pe care fiecare o purtăm în noi înşine, „naştere spirituală la o altă dimensiune a vieţii şi a conştiinţei”. Sau, în termeni spinozieni, este, aşa cum ne explică Bruno Giuliani, „energia creatoare interioară care este Dumnezeu, care este nucleul divin al fiecărei fiinţe, prezent în fiecare fiinţă”. Pentru Christine Rancé, care îndrăzneşte cuvântul, dorinţa este sursă de „extaz”. Citind aceste pagini, descoperim că o lume arimată la pura orizontalitate este sortită dezvrăjirii: umana, prea umana condiţie care nu face loc spaţiului interior nu poate decât să se epuizeze. Pentru a ieşi din această inacţiune, ea trebuie să facă loc pentru ceva care o depăşeşte: fie că este vorba de sens sau de prezenţă; despre speranţă sau despre energia de viaţă: natură, iubire sau creativitate… şi poate, şi mai puternic, de dorinţă; sau că este vorba de Dumnezeu – ce contează cum numim această transcendenţă, ceea ce contează este ideea a ceea ce depăşeşte infinit omul şi îi dă vieţii sale savoarea incomparabilă. Ea este partea noastră de debord; ceea ce ne permite să gândim şi să simţim, dincolo de realul perceptibil, acea parte a realităţii care atât de adesea ne decepţionează şi ne loveşte. În această dorinţă, fervoarea lui Christine Rancé atunci când vorbeşte despre rugăciune întâlneşte pasiunea lui Edgar Morin atunci când acesta evocă solidaritatea umană : « Ceea ce rugăciunea poartă ca foarte frumos este dorinţa de lume pe care ea o generează. Rugăciunea nu spune: „Lumea este cum este şi eu mă acomodez cu ea”, ci are o încărcătură de speranţă:”Aş vrea ca astfel să fie lumea, aşa cum mă rog şi aşa cum o doresc.” Într-un fel, fiecare din gânditorii reuniţi aici în acest volum face pariul că eu pot, dacă nu să schimb lumea, cel puţin să o doresc diferită şi să visez la posibilitatea unei astfel de răsturnări. Toţi evocă acea lumină interioară care se ridică peste suflet atunci când el intră în dorinţă şi acea iubire ca sursă continuă de uimire. Viaţa spirituală este ţesută din acea stofă pe care Jacqueline Keller ne face să o atingem cu degetul: „O viaţă spirituală este o viaţă pe care fiecare poate să o ducă, oferită fiecăruia, ghidată, orientată, nutrită, iluminată, susţinută de Spiritul divin.” Acest vis al unei vieţi mai intense, mai adevărate, pasionantă şi pasionată, ei ne invită să-l împărţim cu ei, să îndrăznim să privim lucrurile altfel, să intrăm în uimirea-încântarea-minunarea posibilului care face sarea vieţii. Citindu-i, visul lui Edgar Morin devine inevitabil al nostru: „Visul meu este comprehensiunea reciprocă, visul meu este fraternitatea, visul meu este iubirea.”