Patrice van Eersel
Am devenit noi nebuni sau trăim o mutaţie?
De Patrice van Eersel
articol tradus din revista CLES de aici:
http://www.cles.com/enquetes/article/sommes-nous-devenus-fous-ou-vivons-nous-une-mutation
Patrice van Eersel est un journaliste
et écrivain français, né en janvier 1949
à Safi au Maroc, où il a vécu jusqu'à
l'âge de 17 ans.
Diplômé de l’Institut d’Études
Politiques de Paris et du Centre de Formation des journalistes,
il a participé au lancement de Libération (1973-74),
avant de rejoindre l'équipe d'Actuel dont il fut l’un
des grands reporters et chroniqueurs scientifiques (1974-1992).
Depuis 1992, il est rédacteur en chef du magazine Nouvelles
Clés – devenu CLÉS
en 2010 (www.cles.com) – et dirige la collection
éponyme chez Albin Michel.
Ses principaux ouvrages : La Source Noire, Grasset (1986), Le
Cinquième rêve, Grasset (1993), La Source blanche,
Grasset (1995), Le Cercle des anciens, Albin Michel (1998), J’ai
mal à mes ancêtres, Albin Michel ((2002), Tisseurs
de paix, Le Relié (2005), Le Monde s’est-il créé
tout seul ? Albin Michel (2006), Mettre au monde, Albin Michel,
(2008), Du Pithécanthrope au karatéka, Grasset (2010),
Votre cerveau n’a pas fini de vous étonner, Albin
Michel (2012). Membre de la Société des Gens de
Gestes, animée par Albert Palma (www.albertpalma.com),
il est aussi chroniqueur sur la webtélé de Jacques
Languirand (www.repere.tv) depuis février 2009.
Cursa omului grăbit ne atinge aproape pe toţi. Repede,
repede, repede! Nu mai avem timp pentru nimic. Am avea nevoie
de zile de câte 48 de ore pentru a ne îndeplini programul. Şi
suntem cu toţii însetaţi de soluţii pentru încetinirea
mişcării.
Chiar şi copiii sunt atinşi. Este stupefiant
să auzi un puşti de 8 sau 10 ani mirându-se: „Cum? E
deja Crăciun!” (veridic). Dintotdeauna, fiecare an din copilărie
dura o eternitate – părea să fie ceva antropologic -,
cu plajele lui de plictiseală, apelând la joc, deci la creaţie,
şi la lectură… Noi ne-am construit pe aceste baze. Gata,
s-a terminat. Televiziunea a torpilat lumea. În prezent, digitalizarea
o pulverizează. Cum? Experţii explică: „Internetul
şi telefoanele portabile fac lucrurile instantanee. Nu mai
există durată între emisie şi recepţie. Durata
tinde spre zero.” Totodată, altceva tinde spre infinit. Ce?
Un om nou îşi face apariţia. Ce este „Omul-instantaneu”,
alias „Omul-prezent”? Chestiunea este atât de gravă încât
un avânt de cercetări şi de cărţi caută
să o studieze.
Un vârtej capitalist antropofag
În Le sacre du present (Flammarion),
politologul Zaki Laidi, inspirat de gânditorul vitezei
Paul Virilio, istoriseşte povestea raportului nostru cu timpul.
Mult timp, oamenii au fost ancoraţi în trecut şi în
cicluri. Odată cu Renaşterea a apărut „omul- perspectivă”,
proiectat în viitor cu ideile de progres şi de neterminare
fără sfârşit. Dar iată-l fagocitat de „omul-prezent”.
Pentru Zaidi, este vorba tipic de un mascul, chiar dacă un
mare număr de femei funcţionează cu aceeaşi
energie - a acţiona altfel a devenit adesea imposibil. Separat
de rădăcinile lui şi fără viitor, această
fiinţă refuză orice aşteptare. El nu-şi
mai amână plăcerea şi vrea totul imediat, fericit
şi mândru de exigenţa lui. Dar acest hedonist se dezvăluie
a fi în esenţă un consumerist. Căci motorul uriaşului
vârtej care ne poartă nu este gratuit şi ne manipulează…
„Istoria modernităţii nu este altceva
decât istoria accelerării generale, care constituie însăşi
inima capitalismului”, afirmă sociologul şi filosoful
german Hartmut Rosa. Autor al unui vast eseu de „critică
socială a timpului”, Acceleration (ed. La Decouverte),
el aruncă o privire critică asupra încercărilor
de a face vieţile noastre mai Zen: spiritualitate?
Retrageri de linişte? Meditaţie? Acestea nu ar fi decât
moduri de a ne încărca bateriile pentru a accelera după
aceea şi mai mult… şi a îngroşa astfel profiturile
acţionarilor majoritari. A accelera spre ce? Potrivit lui
Rosa, spre o „volatilizare a tot ce este solid şi bine stabilit”,
cum spunea Karl Marx şi conform scenariilor de sfârşit
al lumii generate de imaginarul nostru de însuşi procesul
de accelerare.
Fără a fi marxist ca şi Rosa, psihosocioloaga
Nicole Aubert, alt expert al accelerării şi autoare
a cărţii Culte de l’urgence (Flammarion),
leagă de asemenea accelerarea generală – şi mortală
– de cursa productivităţii şi a profitului. Mult
timp, această cursă va rămâne viabilă pentru
că este integrată unui capitalism investitor, bazat
pe evaluări pe termen lung şi pe o anumită durabilitate.
„Dar de prin anii 90, explică Nicole Aubert, acest capitalism
industrial a fost înlocuit de un capitalism financiar fără
morală. A câştiga maximum de bani în minimum de timp,
prin orice mijloc, a devenit ţelul suprem. De acolo a plecat
spirala nebună care a sporit sentimentul de urgenţă
şi l-a răspândit în toate straturile societăţii,
până şi în vieţile noastre intime.”
Autoarea a anchetat: care sunt efectele accelerării
generale? „Unii inşi se descurcă, spune ea, mai ales
dintre conducători, dar nu numai. Unii chiar jubilează,
după cum se poate vedea. A fugi fără încetare le
corespunde de minune – chiar dacă este, în general, un mod
de a fugi de real şi de a-şi refula angoasele. Dar,
dacă priviţi de aproape, mai ales în întreprinderi,
veţi descoperi că, pentru mulţi oameni, accelerarea
le provoacă enorme stricăciuni. A nu-ţi mai
controla timpul, a fugi fără încetare, înseamnă
a fi deposedat de tine însuţi. Oamenii se descurajează,
trec fără motiv de la pasivitate la furie, îşi
pierd încrederea, îmbătrânesc prematur… sau se sinucid.”
Toată această bulversare nu se datorează web-ului?
A „gestiona” miliarde de miliarde prin intermediul tehnologiei
digitale, făcându-le să se supună la cursul bursei
la nanosecundă aproape, nu duce acest fapt în mod obligatoriu
spre o escaladare incontrolabilă? Cibermutaţia nu ne
transformă cumva în roboţi? Nu suntem noi din ce în
ce mai teleghidaţi în timp real, 24 h din 24? Potrivit lui
Nicole Aubert, tehnologia a amplificat accelerarea, ea nu a
provocat-o. Dar alţi autori văd lucrurile un pic
altfel…
Semnul unei renaşteri temporale
Considerat ca unul dintre cei mai buni specialişti ai gestiunii
şi ai artei timpului, autor al mai multor cărţi pe
această temă,
Jean-Louis Servan-Schreiber
sintetizează o bună parte din toate aceste date în noua
sa carte
Trop vite! (ed. Albin Michel),
(Prea repede). El este de acord cu Nicole Aubert în privinţa
slăbirii capitalismului industrial în favoarea capitalismului
financiar, pe care împreună cu filosoful Bernard Stiegler îl
califică drept mafiot. „Chiar dacă majoritatea agenţilor
economici rămâne fundamental onestă, explică el,
câţiva piraţi sus şi bine plasaţi sunt suficienţi
pentru a destabiliza sistemul, cu atât mai mult cu cât regulatorii
politici se dovedesc a fi în unanimitate neputincioşi.” Aceasta
arată, pentru JLSS, că motorul tehnologic joacă un
rol determinant. Din 1995, „norul inteligent” din Internet modifică
lumea cu infinit mai multă forţă decât tipografia
de la începutul secolului al XVI-lea, şi aceasta îl face pe
fostul patron al (revistei?, nt)
Psychologies optimist. O
atitudine care contrastează cu viziunea catastrofistă
a majorităţii celorlalţi autori, dar care întâlneşte
implicit o mişcare subterană de rezistenţă:
o Renaştere ar fi în gestaţie, instigată de vizionari,
pe cale să inventeze un alt mod de a trăi timpul.
Ţine de viitorul umanităţii. Cum
poate fiecare individ să-şi reînsuşească timpul,
fără să se debranşeze de la reţeaua mondială,
nici să se lase prins în capcană de gaura neagră
„instantanee” a prezentului său egotic, manipulat de publicitate
şi media? Plecată din Italia şi bine primită
în toate societăţile postmoderne (sau hipermoderne,
cum spune filosoful Gilles Lipovetzsky), în special în Japonia
şi în Statele Unite, „slow movement” impulsionată
de jurnalistul gastronomic Carlo Petrini, propune un buchet de
piste senzuale şi conviviale totodată.
Este vorba doar de un mod mai blând de a suporta
implacabila accelerare? Fără să displacă chiar
şi celor mai sceptici critici, mai mulţi parametri par
să indice că avem de a face cu o mişcare de
fond. Să reţinem doar doi dintre aceştia:
- Un schimb cultural fundamental s-a produs
la scară planetară: dacă
Occidentul şi-a exportat tehnologia şi metodele
lui economice spre Extremul Orient – acesta din urmă
s-a impregnat de ele în aşa măsură încât va deveni
puterea secolului al XXI-lea, într-o frenezie materialistă
nemaivăzută până acum -, invers, noi am importat
din Asia, via buddismul, zenul, daoismul etc, o întreagă
abordare a lumilor interioare care salvează fundamental
de sub presiunea timpului – şi pe care noi (sau descendenţii
noştri) îi vom învăţa poate pe asiaticii de mâine!
- Prelungirea speranţei de viaţă
face să apară sub ochii noştri
un adevărat continent spaţio-temporal: sute de milioane
de oameni de peste 60 de ani descoperă că bătrâneţea
poate fi vie şi fericită… cu condiţia să-şi
cultive interioritatea, şi să acceadă astfel
la un raport radical diferit cu timpul. Psiholoaga Nicole
Aubert şi filosoful Bertrand Vergely vorbesc despre aceasta
cu profesionalism şi sensibilitate, ajungând la această
întrebare vertiginoasă: şi dacă timpul nostru
interior ar fi cel al eternităţii?
Traducere Viorica Juncan
