Pierre Rabhi
în prefaţa cărţii lui
Michel Maxim Egger
La Terre comme soi-même.
Repères pour une écospiritualité,
Ed. Labor et Fides

PREFAŢĂ

Dacă extratereştrii ar veni să viziteze pământul, ar ajunge repede la concluzia că oamenii sunt supradotaţi, însă sunt cretini. Avem enorm de multe aptitudini, dar puţină inteligenţă. Reuşitele noastre tehnologice sunt prodigioase, dar ele duc la un sistem absurd, la antipozii inteligenţei viului.

Noi am primit o planetă paradisiacă care, văzută din cer, este un tot perfect unificat, indivizibil şi armonios, dar am denaturat-o şi am transformat-o într-un câmp de bătaie în care celălalt – naţiunea, ideologia, religia, întreprinderea, individul – este un concurent sau un duşman. Niciodată nu am produs atâtea bogăţii, dar suntem incapabili să permitem fiecărui om să fie hrănit, îmbrăcat, adăpostit şi tratat. Avem nevoie de pământ pentru a trăi, dar noi îl secătuim şi îi epuizăm resursele. Suntem dotaţi cu libertate, dar noi ne-am închis într-o lume artificială, hors-sol. Suntem separaţi de natură şi de fluxurile ei de viaţă: creştem în „creşe”, studiem în „cufere”, locuim şi muncim în „cuburi” din sticlă şi din beton, circulăm în „lăzi”, mergem în „cutie” ca să ne distrăm, îi stocăm pe vârstnicii noştri în cămine de bătrâni, aşteptându-ne „coşciugul”. Nu mai ştim să respirăm, trăim în dizarmonie cu ritmurile naturii şi pulsurile inimii noastre care ne spun: „Încetişor, calm, liniştit…”

Autorul acestei cărţi, Michel Maxime Egger, are dreptate să facă apel la luciditate. Când vom ieşi din orbirea şi surditatea noastră? Când vom înceta să ne legănăm în iluzii tehnologice? Când oamenii politici vor propune altceva decât o îndârjire terapeutică asupra unui sistem socio-economic muribund? În anii 1940 deja, Fairfild Osborn, preşedinte al societăţii zoologice din New York, scria: „Umanitatea riscă să-şi desăvârşească ruina prin lupta ei neîncetată şi universală contra naturii mai mult decât prin orice războaie.” Oamenii de ştiinţă au confirmat, de atunci, această ameninţare. Ea nu mai este un risc, ci o realitate. Planeta va subzista, pentru că există în ea o putere de viaţă care îi va permită să-şi revină din agresiunile tehnico-industriale. Umanitatea, în schimb, poate să dispară, să se autodistrugă. Din stupiditate şi ignorare a regulilor naturii. „Vom supravieţui noi sau nu, şi cu ce condiţii?” Este întrebarea pe care ar trebui să ne-o punem astăzi, dacă am fi într-adevăr conştienţi şi lucizi!

Cum am ajuns noi aici? Cum se explică faptul că umanitatea, atât de înzestrată cu talente, nu reuşeşte să găsească pacea şi fericirea? Pentru ce atâta sărăcie şi inegalităţi pe o planetă atât de bogată şi de generoasă? Pentru ce o asemenea distrugere a naturii? Ne place să blamăm Statul pentru proasta lui gestionare, pieţele financiare pentru speculaţia lor imprevizibilă, multinaţionalele pentru cursa lor după profit fără scrupule. Toţi aceşti factori joacă, desigur, un rol important. Dar trebuie mers mai departe, mai adânc. Această lucrare La Terre comme soi-même, arată, de o manieră convingătoare şi fără culpabilizare că rădăcinile crizei ecologice sunt în realitate spirituale, ancorate profund în noi. Să încetăm aşadar să dăm vina pe alţii, în exterior. Noi suntem responsabili de noi înşine şi de destinul nostru.

Lumea este reflectul interiorităţii noastre şi al reprezentărilor noastre. Apărută în ultimele trei minute ale unei planete născută acum 24 de ore, fiinţa umană s-a separat rapid de inteligenţa viului care a precedat-o şi care ordonează lumea. Ea şi-a pus raţiunea nu la diapazonul acestei inteligenţe universale şi simfonice, ci în slujba micului ei ego cuceritor şi nesăbuit. Am creat astfel o lume paralelă despărţită de ordinea cosmică. Am considerat planeta ca pe un zăcământ de resurse nelimitate pentru o dezvoltare centrată pe profit şi pe satisfacerea dorinţelor noastre de superfluu, prin definiţie insaţiabile. Am predat destinul nostru personal şi colectiv domniei productivităţii şi banului. Am făcut din „tot mai mult” mitul care traduce refuzul propriei noastre finitudini. Am erijat aviditate în valoare supremă, în detrimentul eleganţei cumpătării. Am organizat lumea după pulsiunile, fricile şi frustrările noastre, atât de bine manipulate de piaţa care transformă totul în relaţii comerciale. Trăim în iluzia că consumarea-acumularea de bunuri este sursă de fericire, în timp ce ea nu face decât să mascheze vidul din vieţile noastre, condamnându-ne la insatisfacţie permanentă. Dacă sistemul persistă, dacă rezistă tuturor crizelor şi criticilor, este pentru că motoarele lui – ideologia creşterii, setea de profit, apologia superfluului, obsesia căutării materiale – sunt înscrise în străfundul fiinţei noastre.

Asupra rădăcinilor ei trebuie lucrat. Bineînţeles, este important să închidem robinetele, să stingem lumina, să mâncăm bio, să reciclăm deşeurile, să ne încălzim cu energie solară, să utilizăm mijloacele de transport publice. Aceste mici acţiuni sunt esenţiale, dar, în acelaşi timp, nu sunt suficiente. Căci atât cât vom continua să ne considerăm existenţele prin intermediul lui „a avea”, sistemul îşi va continua cursa dementă. Atât timp cât aviditatea şi iubirea de bani vor domni, alchimia mortiferă care constă în epuizarea resurselor planetei pentru a le transforma în dolari va continua.

De aceea, atunci când mi-am prezentat candidatura la alegerile prezidenţiale din Franta, în 2002, am făcut apel la o „insurecţie a conştiinţelor”. Nu vom ieşi de aici fără o revoluţie a mentalităţilor, o revoluţie profundă a modurilor noastre de a vedea, de a gândi şi de a fi. Desigur, schimbarea politică este necesară. Trebuie să lucrăm în mod colectiv la alternative care ne vor elibera de tirania pieţelor financiare şi a multinaţionalelor. Se cere organizarea tranziţiei spre o economie relocalizată în regiuni (terroirs) şi teritorii. Trebuie promovată o agro-ecologie care – inspirată de legi universale ale vieţii – le permite ţăranilor să trăiască de o manieră autonomă şi populaţiei să se hrănească sănătos, respectând în acelaşi timp pământul, economisind apa şi energia, valorizând şi regenerând patrimoniul nutritiv.

Există deja nenumărate iniţiative în acest sens care construiesc un viitor nou în toate felurile de domenii ca economia, agricultura, energia, educaţia, urbanismul, cât şi coabitarea (locuirea împreună). Ele sunt semnele unei emergenţe de conştiinţă şi ale unei extraordinare creativităţi umane. Ele sunt din nefericire ignorate de oamenii politici în funcţie. De aceea, pentru alegerile prezidenţiale din 2012, am lansat mişcarea „Toţi candidaţi!”.

Toate acestea sunt absolut necesare. Dar în acelaşi timp, oricare ar fi dispozitivele politice pe care le vom adopta, nu va exista schimbare de societate fără schimbare profundă a fiinţei umane, fără mutaţia „bătrânului ei creier condiţionat”, cum spunea înţeleptul indian Krishnamurti. A se schimba înseamnă a evolua de la hominizare – dominată de lăcomie, frică, dorinţă de putere, instinct de dominaţie şi de prădare – spre  umanizarea fondată pe valorile cele mai nobile: iubirea, solidaritatea, pacea, umilitatea, bunăvoinţa, frumuseţea.

Această transformare începe prin noi înşine. În fiecare dintre noi. Căci lumea nu se construieşte numai pe structurile ei exterioare, ci pe puterea subiectivităţii noastre. Politica nu este numai treaba politicienilor, este ceea ce ne aplicăm nouă înşine. Ţine de responsabilitatea noastră personală şi cetăţenească ca fiinţa noastră să evolueze, să se transforme şi să meargă spre o împlinire. De fiecare dată când o persoană are – în taina inimii ei – dorinţa şi determinarea după o transformare profundă, de fiecare dată când îşi asumă aceasta şi lucrează la a se realiza în umanitatea ei şi în respectul legilor fundamentale ale vieţii şi ale naturii, ea induce o schimbare în societate. Căci noi suntem societatea şi societatea este făcută din fiecare din noi.

Fără a pretinde să ofere reţete, opera lui Michel Maxime Egger trasează cu claritate – plecând de la creştinismul ortodox, dar de o manieră deschisă celorlalte tradiţii spirituale şi ştiinţei contemporane – axele unei astfel de transformări interioare spre o ecospiritualitate. Acest cuvânt îmi pare a fi just, căci ecologia şi spiritualitatea sunt în realitate inseparabile: ambele sunt expresia vieţii şi a sacrului.

Autorul are dreptate să invite la o depăşire a cunoaşterii raţionale în sine. Astăzi, mai mult ca oricând, de adevărata inteligenţă este nevoie. Nu aptitudinile cerebrale, ci viziunea penetrantă şi intuitivă care se naşte din tăcerea interioară, dincolo de vorbăria mentală necontenită. Nu dezvoltarea de cunoştinţe experte din ce în ce mai performante, ci capacitatea de a înţelege lucrurile în realitatea lor esenţială, dincolo de contingenţele şi aparenţele de moment. A fi inteligent înseamnă a şti să simţi şi să integrezi ordinea profundă înscrisă în realitatea vieţii. A fi inteligent înseamnă a fi receptiv la inteligenţa universală care guvernează în acelaşi macrocosmosul şi microcosmosul, care face ca cea mai mică sămânţă să germineze, să crească şi să se transforme în plantă maiestuoasă, o ofrandă vieţii care vrea să trăiască şi care ne înglobează în această exigenţă.

Înspre trezirea acestei inteligenţe – care deschide spre o viziune a vieţii bazată pe minunare, încredere şi cooperare – ar trebui să se străduiască educaţia mai degrabă decât să pregătească copiii să intre în logica stabilită. Educaţia actuală este anxiogenă, căci ea prezintă lumea ca pe o arenă în care trebuie să fii un combativ pentru a nu fi devorat de celălalt. Când îi vom învăţa pe copiii noştri să înceteze a privi ceea ce ne separă pentru a vedea ceea ce ne uneşte ca umanitate? Un element cheie al acestei unităţi este pământul ca bun comun universal, indispensabil vieţii fiecăruia dintre noi, fără excepţie.

O astfel de inteligenţă ne va reconecta la pământ şi la energia care îl animă, dar şi la planete şi la soarele fără de care viaţa nu ar exista. Ea ne face să înţelegem că suntem una cu cosmosul. A spune „natura şi noi” este un non sens. Noi suntem natura. Noi facem parte din ea. Există între fiinţa umană şi natură un adevărat cordon ombilical pe care l-am uitat. Pământul este mama noastră, doica noastră. Am ieşit in el şi ne vom întoarce în el. viaţa noastră depinde de el. El constituie un univers fantastic, incredibil, în care se elaborează toate substanţele nutritive care ne dau viaţa, de care avem nevoie pentru a trăi. Primul nostru stomac acolo este. Pentru că noi suntem pământul, aerul, apa, viaţa, tot ceea ce le facem acestor elemente vitale, noi le facem corpului nostru şi minţii noastre. Dacă pământul moare, noi murim, fie că vrem fie că nu. Totul este interdependent. Dăm ceea ce primim, şi invers. Aceasta este dinamica vieţii. Să încetăm deci a crede că suntem deasupra sau în afara acestei realităţi. Cartea lui Michel Maxime Egger – este unul din aporturile ei generale – arată că există în tradiţia creştină comori spirituale, încă puţin cunoscute, pentru a refonda teologic această unitate esenţială şi interdependenţă profundă între fiinţa umană şi natură. Ea deschide, tocmai astfel, căi pentru a elibera creştinismul de aspectele lui dualiste şi antropocentrice care nu sunt străine de rădăcinile crizei ecologice.

Adevărata inteligenţă ne deschide aşadar unei noi conştiinţe care ne permite să facem experienţa naturii ca mister. Spiritul este peste tot. El nu este altundeva, într-un dincolo, el este prezent aici şi acum. Totul este scufundat într-un ocean spiritual care întemeiază viaţa. Totul face mărturia unei inteligenţe pe care îndrăznesc astăzi – prudent dar clar – să o numesc „divină”, chiar dacă refuz să-l închid pe Dumnezeu în concepte sau într-o religie anume. De aceea pământul este sacru. Convingerea mea o întâlneşte pe cea a lui Michel Maxime Egger: în cele din urmă nu reglementările şi constrângerile ne vor conduce la salvgardarea naturii. Dacă umanitatea trebuie să evolueze, această evoluţie se va face în sacru, într-o conştiinţă că viaţa este magică, frumoasă, încântătoare, că natura este un dar, manifestarea unui principiu care ne depăşeşte. Atunci ne vom realiza vocaţia noastră supremă: admiraţia. Căci suntem făcuţi pentru a admira. Îndată ce admirăm, respectăm. Altfel spus, respectăm natura nu pentru că există un jandarm în spatele nostru, ci pentru că sufletul nostru a fuzionat cu cel al universului. Frumuseţea naturii şi capacitatea umană de a o admira sunt amândouă emanaţia inteligenţei universale primordiale.

Da, trebuie să re-vrăjim[i] viaţa, să re-spiritualizăm raporturile noastre cu natura. Două domenii în care ecologia politică şi religiile au falimentat. Ecologiştii au lucrat la prezervarea naturii, dar ei, în mare parte, au evacuat dimensiunea ei sacră şi de frumuseţe. Religiile, în special creştinismul, nu au încetat să proclame originea divină a creaţiei, dar pentru mult timp ele nu au spus nimic şi nu au întreprins nimic contra profanării ei. Or, ele ar fi trebuit să fie primele care să-şi educe credincioşii şi copiii în sensul respectului pentru planeta ca dar divin. Ele sunt aşadar co-responsabile pentru dezastrul ecologic actual. Este timpul astăzi să corectăm această lipsă. Marile incantaţii nu mai sunt suficiente. Instituţiile religioase trebuie să afirme sus şi tare că „a polua înseamnă a profana”, dar şi să aibă grijă de darul vieţii, să invite la o experienţă interioară a ceea ce natura – prin divinul care sălăşluieşte în ea – poate să ne ofere ca mai înalt.

Începând de aici, provocarea este de a pune în coerenţă viziunea despre lume şi modul de viaţă. Una dintre calităţile şi originalităţile cărţii lui Michel Maxime Egger este tocmai aceea de a nu ne limita la reflecţie teoretică, ci de a articula refondarea teologică şi cosmologică pe care o propune el cu un mod de a fi şi un mod de viaţă. El defineşte, de asemenea, atitudinile interioare şi practicile care decurg dintr-o viziune re-vrăjită a naturii şi sunt necesare pentru punerea ei în practică. Una dintre chei, aşa cum le evidenţiază autorul, este cumpătarea (la sobriété). Un ideal şi o experienţă interioară pe care o regăsim în toate marile tradiţii de înţelepciune. Alegerea simplităţii ca artă de a trăi este singurul antidot serios la insaţiabilitatea ca motor al unui sistem economic incompatibil cu inteligenţa viului. Nu mai putem avea nevoi nelimitate pe o planetă limitată. A ne modera înseamnă a renunţa la superfluu pentru ca defavorizaţii de astăzi şi generaţiile viitoare să poate să acceadă nu numai la necesar, ci şi la indispensabil – ca hrană. A ne autolimita înseamnă a accepta de a nu dăuna direct sau indirect altora.

Contrar ideilor primite, cumpătarea nu este o regresie, ci o valoare dinamică, eliberatoare, promotoare de calitatea fiinţei. Nu este tristă, ci fericită. Nu este grea, ci este sursă de uşurinţă, căci ea eliberează timpul, ne debarasează vieţile. Dacă banii oferă toate plăcerile, cumpătarea deschide spre bucurie, care este binele suprem. Bucuria nu se cumpără. Este un dar al vieţii. Ea se dă şi se primeşte în mod liber. Se naşte din minunarea în faţa naturii, a senzaţiei de a fi în armonie cu simfonia universală. Ea ne face să simţim sacrul, în sens cvasi vibrator. Bucuria este fondatoare de umanitate.

Cartea lui Michel Maxime Egger arată bine cum criza cu care suntem confruntaţi este mai mult decât ecologică, financiară sau economică. Ea este sistemică sau, mai mult, ea este spirituală. Ea ne confruntă cu întrebările cotidiene despre noi înşine, munca noastră, modul nostru de viaţă, relaţiile noastre cu ceilalţi. Resimţim de aici o mare insecuritate: orizonturile se înceţoşează şi noi bâjbâim în noapte. Personal, eu binecuvântez această incertitudine şi această obscuritate, căci – contrar certitudinilor care adorm – ele ne împing să coborâm mai adânc în noi înşine, să găsim alte lumini refăcând legătura cu inteligenţa viului.

Ecospiritualitatea, aşa cum o defineşte La Terre comme soi-même, nu este un pansament pe rănile naturii. Ea ne conduce la a regândi totul: industria noastră, agricultura noastră, medicina noastră, educaţia noastră, alimentaţia noastră… Ea ne interpelează în intimitatea cea mai profundă din noi înşine, ne pune această întrebare fundamentală: ce viitor vrem noi pentru umanitate şi planetă? Ne aflăm într-un pasaj între un sistem pe cale să moară şi un altul pe cale să se nască, de creat. Această tranziţie este un apel la imaginaţia noastră şi la creativitatea noastră pentru a face să înflorească acolo utopia ca loc al tuturor posibilităţilor.

Un minunat şantier se deschide pentru viitor. El are drept nume federaţia conştiinţelor şi a energiilor. Nu avem altă alegere decât pe aceea de a pune toate talentele şi mijloacele noastre în slujba construirii unei lumi în sfârşit demne de inteligenţa universală.

Pierre Rabhi

Scriitor şi gânditor francez de origine algeriană, autor a numeroase lucrări ( a se vedea bibliografia de la sfârşitul acestei cărţi), Pierre Rabhi este pionierul agriculturii biologice. Zeci de mii de ţărani aplică abordarea lui în Africa de Vest. El asistă şi consiliază, de asemenea, de ani buni de zile, pe surorile din mănăstirea creştin-ortodoxă din Solan (aproape de Uzès) în gestionarea agro-ecologică din domeniul lor. El lucrează şi la un proiect-pilot care vizează propagarea acestui model în mănăstirile din România, la cererea patriarhului Daniel. Pentru a merge mai departe vizitaţi site-ul: www.fondationpierrerabhi.org

Sursa: din volumul Michel Maxime Egger - La Terre comme soi-même,
Ed. Labor et Fides,
Detalii carte pe AMAZON.fr aici: http://www.amazon.fr

Traducere Viorica Juncan