[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]





Richard David Precht

”Şcoala noastră este o crimă”
din revista CLES, nr-ul pe august-sept. 2014

Cãrti scrise de Richard David Precht si traduse în româneste:
CINE SUNT EU, Editura LITERA - Câteva pagini aici pe site: AICI
DRAGOSTEA, Editura LITERA


Foarte popular în ţara sa, acest filosof german a făcut din sistemul şcolar occidental noul lui teren de luptă. Potrivit lui, şcoala este ultimul nostru arhaism. Iată ce preconizează el.

Pentru ce spuneţi dvs că şcoala trebuie, nu reformată, ci revoluţionată?

Pentru cel puţin două motive. Primo, pentru că 70% din meseriile pe care le vor practica copiii care intră acum în şcoală încă nu există. De unde necesitatea unei educaţii foarte diferite, mult mai deschise imaginaţiei şi inteligenţei relaţionale, care să conducă la dezvoltarea unei curiozităţi polivalente mai degrabă decât la o specializare de tip industrial. Secundo, pentru că şcoala şi-a pierdut monopolul. Odinioară, şcoala era locul unde copilul învăţa să cunoască lumea. Astăzi, alimentat de informaţii pe mii de alte căi, digitalul nativ nu mai vede deloc interesul de a merge să se închidă în acest loc atât de puţin interesant, care nu îi provoacă decât o plictiseală de moarte.

Insistaţi mult asupra plictiselii elevilor de astăzi…

Este o aberaţie. Copilul este în mod natural de o curiozitate uimitoare. Structurarea reşelelor lui neuronale face din el un „atlet sinaptic”, comparat cu adultul. Entuziasmul lui pentru noutate este considerabil şi capacităţile lui de învăţare sunt impresionante. Or, ce îi propunem noi pentru a împlini această potenţialitate formidabilă? Să se forţeze să se intereseze de materii îndepărtate de viaţa sa, care îl motivează din ce în ce mai puţin şi pe care le vede infinit mai bine tratate în altă parte. De la 12 ani încolo această situaţie devine dramatică. Transmiterea este menită să se deruleze prin şedinţele numite „cursuri” care durează ceva mai puţin de o oră (durată decisă de călugării din Evul Mediu) şi la care trebuie să asiste fără să se mişte. Dublă absurditate: se ştie astăzi că capacitatea de atenţie a unui copil (şi a multor adulţi) cade după 20 sau 30 de minute; pe de altă parte, imobilitatea fizică a tânărului este nocivă funcţionării lui corticale dacă aceasta depăşeşte un sfert de oră. A se mişca este pentru el vital, psiho-neuro-imuno-endocrinologia explică bine acest fapt.

Generaţiile viitoare se vor confrunta cu provocări la care doar o educaţie complet regândită le va permite să facă faţă. Cum spunea deja pedagogul vizionar Wilhelm von Humboldt, fondator al Universităţii din Berlin acum două secole: „Problema este mai ales aceea de a învăţa să învăţăm.” În orice caz tehnologiile informaţiei vor revoluţiona totul. Luaţi noii „ochelari Google” care ne permit să ne branşăm la Web în timp ce facem altceva.

Celălalt cuvânt cheie este relaţia. Având acces la cunoaşterea universală, oriunde s-ar afla, elevii şi studenţii vor trebui să-şi dezvolte calităţi relaţionale: să ştie să navigheze în jungla cunoştinţelor, să se asocieze cu alţii, să construiască o echipă, dă dea dovadă de convivialitate şi de temperanţă emoţională.

Cum ar arăta şcoala de mâine?

Fără motivaţie, nimic nu este posibil. Schopenhauer spunea: ”Puteţi face tot ce vreţi, dar nu puteţi decide să doriţi”. Elevii de astăzi nu mai au dorinţă. Şcoala viitorului trebuie, înainte de toate, să le reaprindă adeziunea, şi chiar entuziasmul lor. Să ne amintim că acesta a fost cazul odinioară – şi aceste este încă şi acum în ţările mai sărace unde şcoala este singura şansă de a scăpa…şi la copiii noştri, de asemenea, la grădiniţă sau, la rigoare, la şcoala primară. Dar motivaţia cade apoi în mod dramatic. Cu câteva clicuri pe calculator, un adolescent primeşte mai multe informaţii decât înaintaşii noştri într-o viaţă! Şcoala îi pare frustrantă şi inutilă. Ce-i de făcut?

Explorând sistematic toate cercetările în pedagogie din lume, eu am ajuns la sistemul următor…

Mai întâi, câteva puţine materii fundamentale, poate matematicile şi limbile, ar putea să continue să facă obiectul unui învăţământ clasic, dar prins în sânul unui sistem de „contracte” individuale: în aceste materii, elevul s-ar angaja în faţa şcolii să atingă un anumit nivel la anumite etape ale parcursului lui pe mai mulţi ani, liber să-l facă în ritmul care i se potriveşte lui, în acord cu cei care îl asistă. A vrea să faci să înainteze toată lumea cu aceeaşi viteză este considerat de majoritatea pedagogiilor ca unul din marile defecte ale sistemului actual: copiii mai rapizi sunt frânaţi, iar copiii mai lenţi sunt umiliţi şi dezgustaţi.

Esenţialul educaţiei s-ar organiza în jurul „proiectelor” concepute pe mai multe luni, pe mai mulţi ani chiar, care să regrupeze copiii după gusturi, afinităţi, centre de interes. Mici grupuri de 15 elevi s-ar organiza în jurul unor teme care îi pasionează. Ca şi clasele din faimosul colegiu din Harry Potter!

În ce ar consta aceste „proiecte”?

Într-o combinaţie de muncă manuală şi intelectuală organizată în jurul unui „şantier”: „Construim o navă”, „Salvăm păsările”, „Reinventăm energia”, „Scriem un scenariu”, „Ne întoarcem în timpul lui Goethe”, „Explorăm preistoria”, „Grădinărim în schimbarea climatică”… Lista este infinită. Trăgând de fiecare din aceste fire subţiri, veţi regăsi de fapt toate disciplinele. Dacă construiţi o navă, aveţi nevoie să utilizaţi geometria, tâmplăria, fizica, informatica, tipărirea în 3D… Dar puteţi de asemenea să utilizaţi literatura marină, oceanografia, geografia, istoria cuceririlor maritime, comerţul etc. Regăsim globalul în particular.

Acest sistem are două atuuri majore. Pe de o parte, elevul poate astfel să recâştige în motivaţie în jurul unui concret care îi vorbeşte, cu munci manuale, călătorii, anchete – creierul nostru nu se deschide decât dacă poate să se agaţe de elemente pe care le cunoaşte deja. Pe de altă parte, se instalează o funcţionare colectivă unde se exercită o „ierarhie plată”, acest nou cuvânt magic al experţilor în organizare, la care adolescenţii sunt foarte sensibili şi care înseamnă: „A se simţi responsabili în faţa unor egali mai degrabă decât în faţa unor mai mari sau superiori”.

Ne gândim la viziunile unor Montessori, Steiner, Freinet…

Multe pedagogii converg în acest sens. Ele presupun, toate, profesori de un alt gen, mai mult pedagogi decât specialişti într-o materie. Căci o altă caracteristică a acestei revoluţii ar fi aceea că profesorii i-ar urmări pe elevi timp de mai mulţi ani. În loc să se afle oră de oră în faţa unui profesor diferit care, adesea, nu are timp nici să-i cunoască, copiii ar fi asistaţi de aproape de învăţători care s-ar interesa de parcursul lor personal pe termen lung.

Cum sunt întâmpinate aceste idei?

Ele produc controversă. Circa o cincime dintre cetăţenii şi profesorii germani este mai mult sau mai puţin de acord. O altă cincime se opune violent. Ceilalţi ezită. Printre cei mai conservatori aflăm în mod paradoxal un anumit număr de foşti stângişti din opoziţia extraparlamentară, pe care îi cunosc bine, întrucât părinţii mei fac parte dintre ei. pentru ei toate aceste inovaţii sunt inacceptabile căci sunt „neoliberale” şi „individualiste”, fără îndoială din cauză că ele utilizează, printre altele, instrumentele Internetului. Or, este vorba, dimpotrivă, de a dezvolta o inteligenţă colectivă! Cu tot felul de misiuni noi, în special a învăţa cu toţii să vorbească în public (şi nu doar să scrie) ; a organiza încă din clasele mici discuţii filosofice (filosofia şi morala laică sunt esenţiale şi ştim că empatia se învaţă); a învăţa, de asemenea, să extragă lecţii din eşecurile lor (cel care nu a eşuat niciodată nu îi poate înţelege pe ceilalţi)

Pentru prea mulţi copii, şcoala de dinainte de bac reprezintă 12000 ore de plictiseală, de frică şi de stres. Jumătate dintre ei ies de acolo cu o curiozitate strivită. Ea trebuie să redevină un loc plăcut care să stimuleze spiritul creativ şi fericirea de a exista.

Dialog purtat de Patrice van Eersel din partea revistei CLES.


Salt la inceputul paginii