În anul 1970, când am început să cunosc Eneagrama, am trăit una din cele trei mari experienţe de convertire din viaţa mea. Am simţit literalmente cum un văl îmi cade din faţa ochilor şi subit am înţeles că tot ceea ce făcusem până atunci a fost întotdeauna just (ceea ce este foarte important pentru un UNU ca mine), dar că mobilurile mele fuseseră false. Este o constatare atât de dificil de făcut şi de admis! Dar ea conduce tocmai la enunţarea regulii de aur. Atât timp cât nu am trăit acest sentiment de ruşine, încă nu ne-am găsit numărul nostru de pe Eneagramă. Cu cât experienţa este mai umilitoare, cu atât privim lucrurile mai drept în faţă. Cel care va exclama: „Ce minunat este să fii un TREI” fie nu este un TREI, fie nu a înţeles cu adevărat ce spun eu despre tipul TREI. Amintesc încă o dată că obiectivul meu este de a demasca egoul şi de a pune degetul pe aspectele lui întunecate; Eneagrama dezvăluie jocurile de care ne lăsăm luaţi.

Eu cred că acest instrument şi descoperirile pe care el le permite mă autorizează să procedez astfel. Dacă, cu ocazia seminarului pentru episcopi, eu m-aş fi ridicat, de exemplu, spunând unuia dintre ei: „Sunteţi dogmatic şi căutaţi să aveţi întotdeauna dreptate!” i-ar fi sărit cu siguranţă muştarul. Nimănui nu-i place să-şi audă că este „dogmatic şi caută totdeauna să aibă dreptate”. Dacă, în schimb, eu spun „Cei care sunt UNU, ca şi mine, sunt adesea dogmatici şi caută totdeauna să aibă dreptate”, încep prin a mă pune pe mine în discuţie şi invit apoi publicul să facă la fel. Se constată că în acest fel, lucrurile se petrec mult mai simplu. Este un principiu pe care continui să-l aplic pentru că este foarte eficace. Speranţa mea este că Eneagrama serveşte la a ne îmbogăţi spiritual şi ne conduce la o formă mai înaltă de conştiinţă spirituală pe care o cunosc şi la care suntem toţi chemaţi, cea care constă în a ne debarasa de falsul nostru Eu pentru că nu mai avem nevoie de el. Eu sper că toţi cei care îşi privesc în faţă „latura de umbră” a lor sau „păcatul fundamental” al lor vor face experienţa acestui sentiment de libertate pe care l-am simţit eu atunci când am început să admit că sunt un UNU. Chiar dacă nu voi ajunge cu totul la aceasta în această viaţă, simt totuşi că viaţa mea a devenit mult mai senină din acea zi în care am înţeles-o. Când accept să privesc în faţă minciuna vieţii mele, absurditatea mea, ridicolul meu, pot, de asemenea, să-i cred şi pe alţii capabili de acelaşi lucru. Dacă alţii mă suportă, nici eu nu am nici un motiv să nu-i suport. Eu am „latura mea de umbră”, cum ne place s-o numim astăzi, şi alţii au, tot aşa, latura lor de umbră. În orice caz, ştiu că nu mai emit atâtea judecăţi grăbite despre altul.

Mulţi oameni se tem că astfel de sisteme conduc la clasarea oamenilor în categorii. Pentru a fi onest trebuie să recunoaştem că exact aceasta se petrece cu Eneagrama, cel puţin la început. Este singura manieră de a învăţa metoda. Cel care va fi asimilat principiile Eneagramei va începe prin a clasa lumea întreagă potrivit categoriilor: UNU, DOI, TREI, PATRU, CINCI, ŞASE, ŞAPTE, OPT, NOUĂ. În trei  sferturi din cazuri el se va înşela pentru că nu recunoaşte iniţial decât caracteristicele exterioare. E nevoie, pentru un anumit timp, să ne familiarizăm cu Eneagrama şi să o practicăm înainte de a vedea dincolo de aceste caracteristici exterioare şi de a pătrunde până la energie. În acest proces umorul este de un mare ajutor. A râde de sine poate fi la fel de eliberator cu a plânge. Eu am trăit şi una şi cealaltă în lucrul meu cu Eneagrama. Când vom fi atins această profunzime a cunoaşterii de sine vom deveni calmi şi vom putea depune acest instrument care este Eneagrama.

Mai mult ca orice, eu sper că Eneagrama ne va ajuta să devenim mai iubitori unii cu alţii. Căci atunci ne vom atinge scopul pentru care am fost creaţi. Sper că Eneagrama ne va face mai iubitori faţă de ceilalţi, faţă de noi înşine – şi faţă de Dumnezeu. Descoperirea Eneagramei a fost pentru mine o experienţă edificatoare şi foarte frumoasă totodată. Or, Dumnezeu ştia toate acestea cu mult timp înainte! El ştia că eu sunt un UNU. El ştia că eu voi face totdeauna lucrul cel just dintr-un motiv prost, sau cel puţin din motive amestecate. El ştia că eu am devenit preot, că am acceptat celibatul, că am creat comunitatea Noul Ierusalim, am mers la Albuquerque, pentru motive foarte amestecate.Dar toate acestea sunt în ordine! Este umilitor şi în acelaşi timp eliberator să ştii că Dumnezeu ştie şi că Dumnezeu chiar a utilizat păcatele noastre în scopurile sale. Când înţelegem forţa şi adevărul conţinute în Eneagramă, ajungem inevitabil la constatarea că Dumnezeu scoate un profit din păcatele mele! (Utilizez deliberat cuvântul păcat deşi ştiu că acest cuvânt are pentru multe urechi o conotaţie moralizatoare, încărcată de judecăţi de valoare! Voi reveni la aceasta mai târziu.) Ne simţim ruşinaţi dar efectul este în acelaşi timp eliberator. Căci facem atunci experienţa unei iubiri necondiţionate aşa cum nu am cunoscut-o probabil niciodată înainte. Este, chiar pentru UNUL perfecţionist care sunt eu, o experienţă bulversantă aceea de a ne da seama că Dumnezeu iubeşte ceva imperfect -  adică pe mine! Dacă Dumnezeu este capabil să iubească ceva imperfect şi dacă el găseşte o utilitate acolo – în orice caz, Dumnezeu nu primeşte decât imperfecţiune, căci nu există nimic perfect în această lume -, aceasta ne deschide un spaţiu de libertate prodigios.

Eneagrama implică o muncă interioară care poate conferi umblării noastre spirituale un caracter de adevăr dar care este sursa, în acelaşi timp, de noi dificultăţi. Multe din a priori-ule noastre şi din soluţiile noastre cele mai superficiale nu mai funcţionează ca înainte. Căci Eneagrama ne arată şi latura de umbră a talentelor noastre.

Postare 7 aprilie 2013

Păcătoşi talentaţi

Sufiţii erau de părere – oricât de surprinzător poate să pară aceasta a priori – că omul este distrus de talentele lui. Talentele noastre pot să ne distrugă când ne identificăm prea mult cu ceea ce avem de făcut. Am fot învăţaţi odinioară că omul este distrus de păcatele lui. Această afirmaţie nu este falsă, dar chestiunea este un pic mai subtilă. În limbajul religios utilizat în vremea noviciatului meu se spunea: suntem sub influenţa talentelor noastre. Suntem prea sub influenţa a ceea ce ne-a fost dat în mod natural. Avem prejudecăţi naturale, un model de comportament natural, un punct de vedere natural, o pasiune naturală. Şi dezvoltăm toate acestea în decursul primilor 30 de ani ai vieţii noastre. Profităm temeinic de ele şi, adesea, culegem laurii de pe urma lor.

De aceea nu are deloc sens să se lucreze cu Eneagrama în această primă fază a vieţii. Tinereţea se aruncă în marele joc al vieţii. Acest fapt este just şi chiar esenţial. A introduce prematur Eneagrama ar putea să rateze acest joc. Isus a spus odată lui Petru – fără cel mai mic reproş: „Când erai mai tânăr, îţi strângeai singur centura şi mergeai unde voiai!” (Ioan 21, 18). În tinereţe, Eul trebuie să se construiască şi să se întărească. Trebuie să te laşi ghidat de această energie care pare naturală.

Dar vine un moment - pe la 30 de ani sau mai târziu, pe la 40 de ani – în care acest joc îşi pierde puţin câte puţin din atracţie. El a funcţionat foarte bine până în prezent. Era uşor să-i impresionezi pe alţii. Erai studentul „cool”, „spiritual” sau „serios şi chibzuit”. Te-ai identificat şi ai lăsat să fii identificat cu această imagine de sine. Ea ne-a ajutat să ne demarcăm Eul nostru de lumea din jur. Dar cu cât aceste demarcări devin mai rigide, cu cât persoana se identifică cu această imagine de sine căutând să se menţină cu orice preţ, şi cu atât mai mult reversul medaliei devine vizibil. Dacă cineva cultivă această imagine până la 40 de ani, îi va fi foarte greu să se schimbe. În acelaşi timp, el îşi va da seama din ce în ce mai mult că imaginea începe să sune fals. Ceea ce înainte era plăcere, acum devine povară. Or, în acest mijloc al vieţii se prezintă şansa unică, deşi dificil de observat, de a dezvolta o reflecţie critică asupra a ce a fost realizat până în prezent şi de a se transforma, maturiza, câştiga în profunzime. Atunci, finalul cuvântului lui Isus adresat lui Petru capătă tot sensul: „În prezent, când ai îmbătrânit, îţi vei întinde mâinile şi un altul te va încinge şi te va duce unde nu ai vrea !”(ibid).

După mulţi ani de activitate pastorală, sunt convins că nu există nimic de care oamenii să fie atât de ataşaţi ca imaginea lor. Suntem literalmente gata să traversăm infernul pentru a nu renunţa la ea. Ea determină ca esenţial ceea ce facem sau renunţăm să facem, ceea ce spunem sau trecem sub tăcere, pe cine frecventăm sau nu. Chestiunea care se pune pentru fiecare este de a şti dacă are libertatea să fie altceva decât acest rol şi această imagine.

Când ne întoarcem spre  acest Mare Iubit care este Dumnezeu, suntem obligaţi să ne transformăm. Căci Marele Iubit ne deschide ochii, cu toate resursele imaginative pe care le are, pentru ca noi să ne putem da seama de bogăţia şi de diversitatea pe care ar putea să ne-o ofere viaţa noastră viitoare şi prezentă. Atunci, micul joc pe care îl jucăm în prezent sfârşeşte prin a ne obosi şi plictisi, cu atât mai mult cu cât el frânează forţa noastră de iubire, împiedicându-ne să accedem la Marea Iubire. Experienţa mea de ghid spiritual îmi arată că Eneagrama îi poate ajuta pe oameni să se distanţeze de imaginea pe care o au despre ei înşişi: „Dă-i drumul! Nu ai nevoie de ea! La ce bun să te fereci în imaginea limitată pe care ţi-ai făcut-o despre tine însuţi. Puţin contează dacă eşti aşa sau altfel. Tu eşti copilul prea-iubit al lui Dumnezeu – este esenţialul.” Identitatea noastră se construieşte înainte de toate în relaţie, dar în mod sigur nu este ceva care pe care să o încapsulăm, să o protejăm, să o definim şi să o apărăm. Or, Eneagrama poate să ne ajute să coborâm armele lăuntric, să renunţăm să ne agăţăm de această imagine despre noi înşine pe care ne-am făurit-o din toate piesele (monedele, petecele).

În acest sens, talentele noastre sau darurile noastre ne pot fi nefaste atunci când ne identificăm fără măsură cu ceea ce ştim face. Acum doi ani, mi-am acordat un an sabatic contemplativ. Mi-am spus: „Richard, trebuie să te opreşti cel puţin pentru un an din a ţine discursuri!” Prietenii mei afirmă, glumind, că nu există nici unul singur din gândurile mele care să nu fie înregistrat pe bandă. Dar au dreptate. Chiar în aceste momente în care rostesc aceste cuvinte, magnetofonul înregistrează ceea ce spun. Într-o zi am spus: „Ajunge! Tu nu eşti un orator sau un predicator. Tu eşti Richard! Mai şti măcar cine este acest Richard? Îl mai cunoşti pe acest fiu de Dumnezeu, acest om, acest Richard – fără aceste măşti şi aceste imagini pe care le adopţi în faţa publicului?Oamenii le întăresc, şi tu, tu dansezi cu ele. Poţi să trăieşti fără ele?” Aceste chestiuni ne privesc pe toţi. Putem trăi fără renumele pe care ni l-am făcut? Cu cât acesta este mai oficial, cu atât este mai periculos. Dar toţi jucăm aceleaşi roluri. Ni le apărăm cu înflăcărare acasă la noi, între cei patru pereţi, aşa cum eu le apăr pe locul public.

Paradoxal, fiecare talent de care ne agăţăm excesiv devine păcat. Talentul şi păcatul sunt astfel cele două feţe ale aceleiaşi medalii. Pentru a-ţi realiza talentul, trebuie, ca să spunem aşa, să-l digeri şi să-ţi incorporezi păcatul. Gustă-l, palpează-l, înghite-l, acceptă umilirea pe care ţi-o procură! Întâlnim aici o învăţătură foarte tradiţională a Bisericii. La începutul fiecărei slujbe, păcatul este numit pe numele lui. În liturghie se foloseşte cuvântul Confiteor (confesare a păcatului) sau Recunoaştere universală a greşelilor (penitenţă). Vă asigur că lucrul cu Eneagrama nu are nimic aseptizant! Noi vrem să atingem cu degetul păcatul nostru, să-l recunoaştem. Vrem să constatăm cât sunt toate acestea de exagerate, excesive şi absurde. Dacă lucrăm asupra laturii noastre de umbră, impregnându-ne de obscuritatea ei, dacă resimţim cât de mult ne-a rănit aceasta pe noi şi pe ceilalţi, cât ne-a împiedicat să iubim şi să fim într-adevăr iubiţi, atunci, vă asigur că ne vom trezi la celălalt aspect din noi, la talentul nostru cel mai mare, sau mai degrabă, la adevărata profunzime a talentului nostru.

Trebuie aşadar să ne purificăm. Vechiul om din noi trebuie să moară. Un adevărat sentiment de moarte trebuie să se nască în noi. Nu este nimic romantic aici. Aceasta nu face plăcere, aceasta ne face să suferim. Avem impresia că suntem de râsul lumii. Când ne dăm seama de numărul de persoane pe care l-am utilizat numai pentru a ne construi şi consolida imaginea vom avea sentimentul de a fi prăbuşit şi rupt multe relaţii (pe cei care nu au jucat jocul noi i-am respins din cercul nostru de prieteni).

Este motivul pentru care, în lumea spirituală, cei mai răi vrăjmaşi ai noştri sunt, de  fapt, cei mai buni prieteni. De unde importanţa poruncii lui Isus: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri!” Dacă noi interzicem duşmanului (non Eului), care stă în faţa uşii noastre, să pătrundă în lumea noastră, nu vom fi niciodată în măsură să privim în faţă păcatul nostru şi latura noastră de umbră. Persoanele care mă irită, pe care le resimt ca ameninţătoare şi care îmi produc frică nu va trebui neapărat să fie cei mai buni prieteni ai mei, dar ei sunt purtători ai unui mesaj important pentru mine. Sper că Eneagrama ne va ajuta să devenim mai receptivi la acest mesaj. Vom vedea că există unii tipi care ne par din start foarte ameninţători pentru că ne demască jocul – sau pentru că se pot lipsi de el cu desăvârşire. Ei nu au ce să facă cu cineva ca mine care are totdeauna dreptate. Există oameni care nu suportă casetele mele pentru că sunt prea moralizatoare. Şi iată că vine Richard Rohr pentru a povesti cum să devii mai bun şi mai perfect! Unii obiectează: „Este exact ceea ce mama mea nu a contenit să facă. Ajunge!” Pentru ei, eu sunt insuportabil şi vor avea nevoie să meargă să vadă pe altcineva. De aceea considerăm Biserica drept „Corpul lui Christos”. Aceasta înseamnă că nu putem admite adevărul decât dacă el vine la momentul potrivit şi de la persoana potrivită. Pentru unii, modul meu de a fi poate fi momentan o otravă.

Adevărul este simplu şi frumos

Recent, am văzut o casetă video despre crearea universului. Comentariul spunea că Einstein a sperat mereu să găsească o teorie universală a energiei. El era convins că lumea şi cauzele ei trebuiau să se poată exprima într-o formulă simplă şi frumoasă. O formulă care nu ar fi fost simplă şi frumoasă nu ar fi putut fi adevărată. Această credinţă a unui om de ştiinţă poate fi aplicată şi Eneagramei. Experienţa pe care ea ne-o aduce ne înspăimântă şi ne provoacă, dar, în acelaşi timp, este simplă şi frumoasă. Frumoasă, pentru că prin intermediul ei descoperim cât suntem de mici, de incompleţi, de frânţi. Este bine să nu mai avem să ne prefacem că suntem mai mult decât suntem în realitate şi să ne dăm seama că suntem cu toţii în aceeaşi barcă. Fiecare îşi joacă jocul, îşi cultivă prejudecăţile şi viziunea non eliberată despre lume.

Trebuie aşadar să ne vedem talentul pentru a ne vedea păcatul – şi să ne recunoaştem păcatul pentru a şti în ce măsură avem talent. Trebuie să ne înfrânăm talentul, altfel păcatul nostru devine o cursă, în timp ce noi îl numim „virtute”. Şi aceasta face parte din învăţământul religios tradiţional. Thomas d’Aquino şi mulţi scolastici au explicat deja că toată lumea optează pentru ceea ce, în aparenţă, este binele. Nimeni nu face în mod voluntar răul. Fiecare şi-a pus la punct un sistem care îi permite să explice pentru ce ceea ce face el este just şi bun. Din acest motiv este nevoie de „diferenţierea duhurilor”, cum este scris în Biblie. Avem nevoie de ajutor pentru a demasca falsul nostru Eu şi a lua recul prin raport cu iluziile noastre. În acest scop este necesar să instalăm în noi un fel de „observator interior”, un „martor cinstit”. La prima vedere, aceste demers pare complicat, dar după un timp ne devine foarte natural. Acest observator este, în fapt, o parte din noi care este onestă – dar cu adevărat, în sensul pozitiv al termenului. Ea ne spune: „Tu îl iubeşti într-adevăr pe Dumnezeu, aspiri la el. eşti bun. Încetează să mai fi distructiv faţă de tine însuţi. Nu eşti tu un copil al lui Dumnezeu? Ştii să împărtăşeşti sentimentele altuia.” Această parte din noi ne ajută să distingem între moralism şi adevărata morală, între sentimentul de culpabilitate şi adevărata vină, între falsa mândrie şi adevărata forţă. Cunoaşterea de sine pe care ne-o aduce Eneagrama nu este numai o cunoaştere a păcatelor noastre. Ea ne aduce să renunţăm la tot ceea ce este „bun” în aparenţă, pentru a descoperi ceea ce este mai bun în noi, ceea ce este într-adevăr bun.

Cei care sunt foarte marcaţi de o educaţie religioasă au, adesea, nevoie de mai mult timp până să poată auzi vocile pozitive care vorbesc în ei. Există atâtea voci negative în interior, care nu încetează să aducă judecăţi: „bine, mai bun, perfect, just, fals, sacru, păcat mortal, păcat pardonabil, meritoriu, nedemn, vinovat” – cu toate gradele intermediare. Într-un sens, nimic nu este mai dificil decât să lucrezi cu persoane cu spirit religios. Au o asemenea tendinţă de a moraliza încât devin ele însele incapabile să accepte realitatea şi să-i facă faţă. Din această cauză avem atâtea de învăţat de la spiritualitatea genezei, de la cea a indienilor din America sau a franciscanilor (luând în considerare ceea ce au mai bun). Toate fac să vorbească creaţia, natura, pământul – tot ceea ce este – urechii noastre. Noi, oameni ai Bisericii, în schimb, cu ideile noastre gata făcute, cu citatele noastre din Biblie şi cu dogmele noastre, avem tendinţa să credem că noi nu mai avem nevoie să percepem realitatea din clipa prezentă. Spun aceasta ici pentru că sper că Eneagrama ne va ajuta să o facem. Eneagrama ne poate ajuta să curăţăm judecăţile noastre de valoare moralizatoare pentru că ea ne arată cât sunt ele de disproporţionate. În sfârşit, ea ne revelează şi prejudecăţile noastre care ne împiedică să ne deschidem pe deplin realităţii.

[...]

Calea spre propria demnitate

Iubirea necondiţionată a lui Dumnezeu îl eliberează pe om şi îi permite să-şi simtă realmente  „forţa” sa. Cuvântul „forţă” se înţelege aici în sens spiritual. Biblia vorbeşte adesea despre dynamis, adică despre „forţă” , pentru a-l desemna pe Spiritul Sfânt. Forţa ne dă certitudinea că Dumnezeu ne atrage la el şi că noi suntem în comuniune cu el. răul caută să ne priveze de această experienţă a atot-puterii noastre şi a demnităţii noastre. Poate că ar merita să vorbim mai mult despre demnitate căci tot ceea ce are legătură cu puterea şi cu forţa prea ades a fost înjosit şi prost înţeles.

Eneagrama poate să ne conducă la această experienţă de demnitate şi de forţă. Da, ea ne arată defectele noastre, fără menajament. Noi nu îndeplinim decât prea adesea un act just pentru raţiuni rele! Dar dacă ajungem să scăpăm din cursa noastră, să ieşim afară din ea, vom accede la o profunzime a fiinţei noastre. Şi ce vom găsi noi acolo? O pasiune şi o forţă purificate, Eul nostru cel mai bun, adevăratul nostru Eu. În mod tradiţional, acest loc este numit „suflet”, acest punct de întâlnire dintre om şi Dumnezeu, în care unitatea este posibilă, în care religia nu mai este făcută numai din cuvinte, din exhortaţii, din norme, din dogme, din ritualuri şi din slujbe, ci unde o adevărată întâlnire are loc. Îmi place să predau Eneagrama pentru că am văzut, datorită ei, oameni transformându-se în acest sens.