[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]


 



Soeur Emmanuelle ((1908-20 octombrie 2008)
... la 16 noiembrie 2008 urma sã împlineascã 100 de ani...

Harul bătrâneţii şi al morţii


Când trăiam la Mokattam, un bidonvil de la periferia Cairo-lui, mă sculam în fiecare zi la orele 5 dimineaţa pentru a fugi la messă (liturghie) şi a primi Euharistia. Mă hrăneam astfel din iubirea lui Isus şi, la rândul meu, lăsam acest fluviu de apă vie să curgă asupra anturajului meu. Era o debordare de bucurie divină! Iubirea din inima lui Isus mă traversa. O primeam dimineaţa foarte devreme şi nu mai aveam decât să o las să se reverse de-a lungul zilei. Eu eram canalul.

În aceste zile ale bătrâneţii mele, interacţiunea mea cu ceilalţi este, fizic, foarte limitată. Nu mai pot să fiu activă aşa cum am fost altădată, pentru că depind de butelia de oxigen şi de îngrijirile care mi-au devenit indispensabile. Dar, unind suferinţele mele cu suferinţele lui Hristos, trăiesc o legătură de rugăciune foarte puternică cu umanitatea care suferă. Continui astfel să fiu canalul iubirii şi fericirii divine.

Bătrâneţea este sărăcie lucie prin excelenţă. Eu am avut naivitatea de a crede că bătrâneţea nu mă va ajunge. Nu puteam să-mi imaginez această oboseală care mă invadează din cap până în picioare. Dependenţa măreşte nevoia de ceilalţi, atunci când devine imposibil să faci gesturile zilnice. Trebuie, atunci, să accepţi, minut cu minut, această stare de incapacitate care creşte de la o zi la alta. Intr-o lună ştiu că va fi mai dificil încă decât astăzi. Este foarte dur. Niciodată n-am trăit ceva atât de dificil. Dar, în acelaşi timp, recunosc cât de salutar – şi chiar necesar, în cazul meu – este acest lucru din punct de vedere spiritual. Încercarea bătrâneţii mă degajează de o întreagă sarcină de ego, împreună, bineînţeles, cu o suferinţă morală care trebuie acceptată.

A mă abandona în mâinile lui Dumnezeu, aceasta este calea mea pe moment. Până acum nu m-am abandonat. Mă pasiona ceea ce făceam. Anii petrecuţi în bidonvil au fost excepţionali. Mi-a fost dat să salvez copii de la moarte. Este extraordinar. Cu toate acestea, ceea ce am îndeplinit astăzi, în linişte şi recluziune, nu este mai puţin pasionant.

Harul bătrâneţii este că ea ne ajută să ne depăşim neantul. Ne atingem propriul neant în zilele bătrâneţii noastre. În această experienţă specială care mă readuce la sărăcia mea esenţială, exemplul Caterinei de Sienna este o lumină de unde mă inspir. Acum când eu nu mai sunt, mă sprijin pe Cel care este. Am avut iluzia de a fi. Am trăit bucuria de a exista deplin, reuşind aproape tot ceea ce am vrut, prin multă luptă şi îndârjire. Aceasta a durat până în aprilie 2005. Aveam, la acea dată, nouăzeci şi şapte de ani. Atunci un mic calcul s-a instalat în canalul meu coledoc! Un fir de nisip, şi ceea ce mi-a mai rămas din sănătate s-a prăbuşit. A trebuit să învăţ să accept grăuntele de nisip care m-a aruncat la pământ. La urma urmei, această poveste a grăuntelui de nisip este foarte salutară. Chiar dacă nu este uşor. A recunoaşte neantul din mine cu seninătate, de dimineaţa până seara şi de seara până dimineaţa, astfel este viaţa mea la cei aproape o sută de ani.

Dacă n-aş fi avut niciodată nouăzeci şi şapte, nouăzeci şi opt de ani, dacă aş fi fost moartă acum, aş fi trecut pe lângă experienţa neantului. N-aş fi putut să trăiesc această abandonare totală în mâna lui Dumnezeu. Această cădere într-o stare de bătrâneţe este, poate, unul din cele mai mari haruri ale vieţii mele, pentru că acum sunt în adevărul pur. Nu mă mai pot pretinde a fi sora Emmanuelle, activă pe toate fronturile.

Totul este bine. Totul este frumos. Totul are lumină pe pământ. Ajunge doar să fim atenţi. Suntem plini de lumină. Sufletul nostru este inundat de lumină. Această lumină are niveluri. La nouăzeci şi nouă de ani este evident că nivelul meu este ridicat comparativ cu trecutul. Pentru că există astăzi în mine mai multă iubire de dat şi de primit. Mulţi oameni trăiesc iubire şi lumină fără să ştie. A trăi iubire nu înseamnă că facem lucruri extraordinare. Punem, pur şi simplu, în viaţa fiecărei zile, o blândeţe care intră în inima celor pe care-i întâlnim. Această blândeţe vine de la Dumnezeu şi trebuie, la rândul nostru, să o transferăm fraţilor şi surorilor noastre.

Cine eliberează lumina la nouãzeci şi nouă de ani, când ea nu a strălucit până acum? Nu am decât un singur răspuns. Este rugăciunea. În bidonvil nu găseam timp suficient pentru a mă opri, a face linişte, a intra mai adânc, a coborî în sufletul meu şi al altora pentru a-L găsi acolo pe Dumnezeu şi iubirea. Aveam prea puţin timp pentru a mă ruga. Eram, tot timpul, înşfăcată de acţiune. Seara încercam să am o oră de rugăciune. Adeseori adormeam, pentru eram prea obosită. Rugăciunea nu-mi lipsea. Exista împărtăşania în fiecare dimineaţă. Încercarea de a face un serviciu, ajutându-l pe fiecare după nevoile lui, îi dădea vieţii mele o fecunditate spirituală. Eram mulţumită. Astăzi, rugăciunea îmi deschide un nivel de profunzime pe care nu-l bănuiam.

Fie că trăiesc, fie că mor, îmi este egal. Toate sunt bune. A trăi este frumos. A muri este frumos. Zic: „Mulţumesc, Dumnezeule, pentru viaţă.” Zic: „Mulţumesc, Dumnezeule, pentru moarte.” Nimic nu mai îmi lipseşte acum. Nu ţin la nimic de pe pământ. Totul trece. Pe pământul, totul se duce. Viaţa este o trecere spre eternitate, eu merg spre cer. Mă apropii de eternitate.

Îi mulţumesc neîncetat lui Dumnezeu. El a îngăduit să ajung la cel de al sutălea an al meu şi să am întotdeauna o impresie de viaţă profundă, în ciuda încercării vârstei şi datorită acestei încercări. Viaţa mea îmi pare a deveni tot mai supranaturală, tot mai unită cu Dumnezeu , aspirând tot mai mult la iubirea Lui, respirând-o şi expirând-o. Este incredibil de frumos.

Mă pregătisem pentru moarte, nu pentru bătrâneţe. Îmi imaginam că moartea urma să pună un punct final unei vieţi pline şi active. Că va fi ca finalul unei curse nebuneşti. Că mă voi arunca direct în braţele Domnului, lăsându-mă invadată de viaţa lui, într-o interioritate de iubire reciprocă. Nu este aşa. Ştiu acum că trebuie să aştept acest ultim moment. Am nevoie să trec prin încercarea marii bătrâneţi. A accepta preliminariile morţii, cu slăbiciunea fizică, dependenţa. Moartea mea este aproape. Mă pregătesc să mor favorizând ceea ce este prioritar pentru răgazul de timp care îmi rămâne de trăit. Este o etapă importantă care îmi este dată pentru o repunere în ordine interioară înainte de a mă prezenta înaintea Domnului. El nu mă va întreba ce loc am ocupat în sondaje, nici câte cărţi am vândut!

Moartea mă face să cânt în inima mea. În clipa în care mă apropii de eternitatea eternităţii, văd moartea asemănătoare mişcării unui copil care se aruncă în braţele tatălui lui. Mă reaşez în acest adevăr esenţial al încrederii mele în Domnul. Sunt fiica lui. M-am născut şi voi intra în moarte prin această legătură filială iubitoare care mi-a traversat întreaga viaţă. Mă pregătesc să trăiesc întâlnirea filială cu Domnul meu. Iubirea , într-o faţă către faţă de eternitate.

În sfârşit.

(Aceste meditaţii fac parte din volumul: „Mille et Un bonheurs”.
Textul original în franceză se găseşte în revista Le Chemin, nr.80, 2008,
traducerea îmi apartine, VJ )



Cine este Soeur Emmanuelle (aici)
si alte fragmente traduse pe site
: (aici)