Preot Stan Rougier
CINE ESTE DUMNEZEU PENTRU A NE IUBI ASTFEL ?

Omilii radiofonice transmise in Franta - Postul Pastilor si Pasti 2005

Satan desfigureaza fata lui Dumnezeu
Fata lui Dumnezeu Tatal
Fata lui Dumnezeu in Isus Cristos
Fata lui Dumnezeu in Duhul Sfant
Nu exista mai mare dragoste...
Pastile: de la moarte la viata

Pentru listare economica apasati aici

Prima duminică din Post 13 februarie 2005,
Biserica din Vert-le Grand 91810;

I SATAN DESFIGUREAZĂ FAŢA LUI DUMNEZEU

Postul este o perioadă favorabilă pentru a ne îmbrăca inima în vederea marii sărbători a Paştilor.
Aţi auzit rugăciunea de deschidere:” Ajută-ne, Doamne. Să progresăm în cunoaşterea lui Isus Cristos.” Tema care va fi reluată în fiecare duminică a fost bine aleasă: „Cine este Dumnezeu pentru a ne iubi astfel?”.

”Cine este Dumnezeu?” Cu siguranţă, nu pretind să pot dezvălui totul despre acest mister incomparabil. Dumnezeu este dincolo de tot. Doresc numai să trezesc în fiecare din noi dorinţa de a deschide mai des cele 74 de cărţi care compun comoara Cuvântului lui Dumnezeu pentru a-i descoperi tandreţea.

Fiecare din voi cei care mă ascultaţi sunteţi fără îndoială curioşi să cunoaşteţi mereu mai mult Faţa Celui care este, în acelaşi timp, sursa, rădăcina, originea şi încoronarea destinului nostru.
”Cunoscându-Te, mă voi cunoaşte” spunea sfântul Augustin.
”Cine suntem noi? De unde venim? Unde mergem?” – acestea erau întrebările înscrise de către pictorul Gauguin pe pânza sa celebră „Adam şi Eva”.  Noi ni le-am pus încă din tinereţea noastră, şi adesea într-un mod arzător .

Să nu aşteptăm Ştiinţa ca aceasta să definească ceea ce este o fiinţă umană. Ea o recunoaşte cu umilinţă, nu ştie nimic despre aceasta. Biologul Jean Rostand, agnostic, se întreba: „Oare să nu existe nimic între intolerabil şi poveştile cu zâne ale religiei?” Cu dezolare se gândea că vom părăsi această planetă neînţelegând nimic, fără a şti nimic cu privire la semnificaţia existenţei noastre.

Ceea ce Evanghelia de astăzi ne spune nu este fără legătură cu întâlnirea fiinţei umane cu Satan despre care ne vorbea prima citire. În viaţa lui Isus ca şi în destinul neamului omenesc totul începe cu o alegere. Dumnezeu spune: „Am pus înaintea Ta moartea şi viaţa. Alege viaţa.”(Dt.30) Asupra paşilor lui Isus ca şi asupra celor ai lui Adam există riscul libertăţii noastre. Dumnezeu strigă: „Te iubesc” dar omul este liber să întoarcă spatele acestei Iubiri. Viclenia spiritului de pervertire este de a falsifica imaginea pe care ne-o facem despre Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care nu încetează să pună limite? Sau este Cel din Ezechiel care spune: „Vei trăi. Vei înflori ca şi florile câmpului.”

Omul se află prins în cursă de spiritul înşelător. El n-a dat crezare Iubirii. Şi noi continuăm încă şi încă să-L înşelăm pe Dumnezeu cu falsele imagini pe care ni la facem despre El.

Isus a găsit replica. El îi opune Ispititorului: „Omul trăieşte cu cuvântul lui Dumnezeu”. Dar, vai, acest Cuvânt sacru nu este pentru contemporanii noştri o hrană prea obişnuită. Setea noastră caută alte fântâni.

Atunci când locuiam în Africa între douăzeci şi douăzeci şi doi de ani, l-am căutat pe Dumnezeu la musulmani. Mândria lor de a fi obiectul alegerii lui Allah era uimitoare, bulversantă. Mai mult, lectura mea preferată în acea perioadă era „Citadela” de Saint-Exupery. La fiecare pagină a acestei cărţi Dumnezeu era prezent, silenţios, ascuns dar luminând totul cu Prezenţa Lui. Această adorare a Dumnezeului stelelor mă fascina şi mă înspăimânta.

Prietenii mei şi lecturile cele mai obişnuite mă duceau spre un ateism dureros şi nesatisfăcător în acelaşi timp. Omul nu putea veni de nicăieri pentru a merge nicăieri.

În cursul studiilor mele mă adăpam din Sartre: „Omul este o fiinţă pentru moarte”… „Omul este o pasiune inutilă”.

Pentru ce aceste afirmaţii au avut atâta impact asupra generaţiei mele? Geneza o spune exact: Există un complot. Tatăl minciunii a venit să falsifice imaginea lui Dumnezeu. Căci dacă vreodată  noi am descoperi imaginea Tandreţei lui Dumnezeu aceasta ar fi o dramă pentru acest impostor. Îngerul decăzut, ispititorul ar pierde câştigul disperării noastre, această confuzie care îl făcea să viseze. Atunci el organizează un complot înverşunat. Desfigurează faţa lui Dumnezeu pentru a împiedica omul să fie transfigurat.

Atunci când contemporanii mei aud cuvântul Dumnezeu, pentru ce acest cuvânt este asociat la ceva ce ei detestă cel mai mult? Şi prietenii mei musulmanii se găsesc adesea confruntaţi cu iluminaţi care sunt mai degrabă aprinşi şi care cred a-l glorifica pe Dumnezeu prin fanatism şi masacru. Pentru ce ?

Cum se face că noi ne facem acuzatorii lui Dumnezeu pe tema catastrofelor care-i lovesc pe copiii Lui? Ca şi cum Dumnezeu ar da lumină verde undelor seismice devastatoare.

Din fericire, vulcanologii, chiar atei, se fac avocaţii lui Dumnezeu. Ei spun la ce punct aceste mişcări ale scoarţei terestre fac parte din condiţiile vieţii pe planeta noastră. Din cauza aceasta, ea nu este un astru mort ci în continuă transformare. Prin activitatea lor, savanţii sunt în căutarea de remedii din ce în ce mai eficace.

Este mai uşor, fără îndoială, să-l acuzi pe Creator şi să te eschivezi astfel, poate, de la eforturile la care ne-ar îndemna pentru a ne face mai solidari?

Dublu dezastru: nu numai victimele sunt golite de viaţă, dar şi supravieţuitorii cred că a fost vorba de o pedeapsă sau de un abandon.

Eu am împărtăşit ateismul epocii mele, această alergie şi chiar această mânie împotriva unei divinităţi îndepărtate şi impasibile, complice a morţilor inocente.

Am luat-o drept Dumnezeu. Şi nu era decât un idol. Dar de care dumnezeu imaginar sunt atei ateii?

De câte ori m-am întâlnit pe drumul meu cu atei deveniţi credincioşi pentru că privirea lor asupra lui Dumnezeu s-a schimbat! Pe nesimţite imaginea unui dumnezeu de temut făcea loc unui Dumnezeu al bucuriei. Dumnezeul care limitează şi care cenzurează devenea în sfârşit Dumnezeul libertăţii. Dumnezeul magician care putea să schimbe ceea ce nu mergea în această lume, se ştergea în faţa Tatălui care ne angajează şi ne face să participăm la opera Lui creatoare. Divinitatea închisă în Tăcerea ei se revela a fi Dumnezeul care de-a lungul a douăzeci de veacuri ne-a împărtăşit secretele Lui  din abundenţă prin gura profeţilor.

De-a lungul acestor duminici ale Postului mi-ar plăcea să mărturisesc despre frumuseţea şi bunătatea acestei feţe adorabile a lui Dumnezeu.

Bineînţeles, El este dincolo de tot ceea ce noi am putea spune sau înţelege pe tema Lui. Dar El este de asemenea „mai aproape de noi decât vâna gâtului nostru” cum spune Coranul. Şi ceea ce ar putea cel mai bine sa ni-L reveleze este pacea profundă care se naşte în inima noastră atunci când ne lăsăm iubiţi de Dumnezeu.

Dumnezeu este Iubire, numai experienţa acestei iubiri poate să ni-l descopere!

Textele liturghiei: Geneza 2,7…3,7; Romani 5,12-19; Matei 4,1-11

A doua duminică din Post 20 Februarie 2005,
Carmel de Compiegne

II. FAŢA LUI DUMNEZEU TATĂL

Iată-ne deci la a doua predică din Post pe tema: „Cine este Dumnezeu pentru a ne iubi astfel!”

Astăzi încă rugăciunea inaugurală a liturghiei ne autorizează să intrăm în această temă. „Tu ne-ai spus să-L ascultăm pe Fiul Tău preaiubit. Atunci vom avea privirea destul de pură pentru a discerne slava Ta.”

(…)
Textele acestei zile mă invită de asemenea să vorbesc despre faţa de iubire a Celui pe care Isus îl numeşte Tatăl Lui. Isus întreţine cu El legături atât de privilegiate încât în realitate cei doi nu sunt decât Unul. Universul este născut dintr-o debordare a bucuriei lor de a iubi. Tatăl, Fiul, acestea nu sunt decât cuvinte. Experienţa noastră de copii şi, eventual, de părinţi ar putea să ne ajute să descoperim semnificaţia profundă a acestor termeni.

”Eu am înţeles cine este Dumnezeu devenind părinte” spunea moş Goriot într-un roman de Balzac. Mândria pe care un tată şi o mamă o pot încerca văzând trupul din trupul lor dezvoltând propriile lui talente, împlinind propriile lui planuri, cei care trăiesc aceasta sau care au trăit-o ştiu, prin aceasta, mai mult despre Dumnezeu decât toate cărţile de teologie.

Cristos cel transfigurat pe care ni-l arată Evanghelia de azi, o voce venită din cer ne spune că El este Fiul, Cel Preaiubit care are toată tandreţea lui Dumnezeu. Norul luminos îl învăluie, el ne face să intrăm direct în contemplarea iubirii trinitare.

Teologii au inventat termenul de Trinitate. La auzirea acestui nume, misticii exultă de bucurie.

Dumnezeu ar putea fi un megaloman narcisiac în contemplarea puterii Lui ca şi Jupiter. Ce fericire, El nu este aşa! Dumnezeu se descoperă ca schimb, prietenie, părtăşie, relaţie. Nu trei dumnezei, ci trei libertăţi care prin iubirea lor reciprocă nu formează decât un singur Dumnezeu. „Tatăl este originea, Fiul este Faţa, Duhul este interioritatea” spune prietenul meu Olivier Clement. Nu este mai ciudat să spui: „Un Dumnezeu în trei persoane”  decât „Un cuplu în două persoane”. Şi adesea îndrăgostiţii se iubesc atât încât personifică iubirea lor. Mă gândesc la un minunat poem al lui Prevert. Poetul se adresează iubirii pe care o poartă soţiei lui ca şi cuiva; „Nu ne lăsa să devenim reci, întinde-ne mâna. Salvează-ne.” Reflectare a celui mai mare dintre toate misterele: Cel care iubeşte, Cel Iubit, Iubirea.

Deoarece Dumnezeu este o comuniune de persoane de aceea a inventat cuplul: „Dumnezeu a făcut omul după chipul Său.” Să nu uităm niciodată partea a doua a frazei: „Bărbat şi femeie i-a făcut”.

Unii cred că într-o altă cultură, Isus ar fi putut spune pe tema lui Dumnezeu: sursa mea, rădăcina mea, originea mea. Poate, dar cu condiţia să nu uităm că Dumnezeu nu este o Energie, ci este Cineva. Cu condiţia de a înţelege de asemenea că Fiul nu a avut niciodată început. Căci legătura lor există din toată veşnicia. Această Legătură este viaţa vieţii lor, natura lor proprie, fiinţa lor profundă. „Dumnezeu este relaţie” spunea Toma d’Aquino.

Ce ştim noi despre Tatăl?
Dumnezeul lui Moise care insistă atâta pentru a spune „Să nu-ţi faci nici o reprezentarea a Mea” n-a fost de loc ascultat! Câţi sculptori ni-l arată pe Tatăl cu o mantie regală şi o barbă de bătrân. El este pe un tron, adesea având pe genunchi trupul inert al fiului Său  Are de ce să fie intrigat sau şocat necredinciosul venit ca turist la biserică.

Acest Dumnezeu care nu trebuie reprezentat are totuşi o prezenţă incomparabilă.

Astăzi în prima lectură a acestei duminici  auzim vocea Lui. El cheamă. El nu va înceta să cheme:”Du-te. Mergi. Ieşi din ţara ta.” Avraam busculează propria sa existenţă. El arde tot ceea ce a adorat. S-a îndoit el vreodată de această întâlnire? Niciodată. A crezut că visase? Niciodată. Uneori nu înţelege ceea ce i se cere. Atunci Dumnezeu i se explică: „Sacrificiile copiilor pe care înaintaşii tăi le practicau sunt o infamie”. Deja acolo, Dumnezeu arată diferenţa Lui faţă de divinităţile păgâne. El este „prietenul vieţii” cum va spune cartea înţelepciunii.

Pentru Ilie, ca şi pentru Moise, aceştia vor trebui să depăşească imaginea pe care şi-au făcut-o despre un Dumnezeu a cărui mânie se abate asupra unui popor „tare la cerbice”. Ei vor trebui să-L întâlnească pe Dumnezeu sub o altă faţă. Dumnezeu nu este nici în fulgerul trăsnetului, nici în dezlănţuirea furtunilor. El se dezvăluie de acum în „susurul blând şi liniştit”(1 Regi 19:11-14)
Cu toate acestea El va zice: „Nu voi ceda zelului indignării mele căci Eu sunt Dumnezeu, nu om.”

De-a lungul a cincisprezece secole, si pe parcursul paginilor a patruzeci şi cinci de cărţi, poporul fondat de Avraam într-o alianţă cu Cel Veşnic va descrie multiplele faţete ale lui Dumnezeu. El se revelează ca un olar, ca un păstor, dar cu un tată pentru Israel. Se revelează mai ales ca un logodnic. Cântarea Cântărilor va fi în inima acestei revelaţii: „Vino, frumoaso, mi-ai răpit inima cu una din privirile tale”.

Lui Moise care Il întreabă: „Cine eşti Tu?”, Dumnezeu îi va da o explicaţie prea vastă pentru a fi tradusă: Aceasta merge de la „Eu sunt: Eu sunt” până la „Eu voi fi cel care voi fi”, trecând prin „Eu sunt acolo”. Iniţialele acestei fraze au devenit un nume sacru. Se evită pronunţarea lor. Isus însuşi nu le va spune. El va spune: „Tată”. Sfântul Pavel, sub impulsul unei inspiraţii, ne încurajează să utilizăm cuvintele copiilor atunci când se caţără pe genunchii tatălui lor. Şi  nu vom înceta să fim un paradox deconcertant. Dumnezeul absolut, transcendent, creatorul unui univers fără limite cu milioanele de miliarde de sori şi de planete, Se lasă apelat „Tată”.

Cine este deci acest Dumnezeu pentru a ne iubi astfel?
Ceea ce Isus vine să reveleze pe tema Tatălui corectează ceea ce Dumnezeul profeţilor avea uneori prea intransigent. El Se revelează de această dată ca Tată al fiului risipitor, plângând de bucurie  la întoarcerea fiului fugar. El este Marele Iertător. Atunci când fiul egoist şi ingrat revine pentru că îi este foame, „Tatăl lui îl pedepseşte … printr-un sărut”. Această expresie uimitoare este a Theresei de Lisieux. Cine altul putea sa aibă o aşa îndrăzneală? Tot ea a scris: „Şi eu eram cu Dumnezeu ca o fetiţă cu tatăl ei şi care crede că totul îi este permis.”

Dumnezeu este un Tată care iubeşte aşa cum niciodată nu s-a iubit. El nu se aseamănă deloc Celui despre care s-a spus că a zis: „Eu fac să moară şi Eu fac să trăiască.” El pune toată puterea Lui în retragere pentru a nu intimida, pentru a mări libertatea noastră, pentru a ne încredinţa sarcini creatoare care ne permit să învăţăm să iubim.

Baudelaire crede a-L onora spunându-i: „Fii binecuvântat Dumnezeul meu care dai suferinţa ca un remediu divin impurităţilor noastre.” Cât aş dori să se termine că această imagine de denunţător al vinovaţilor, sursa tuturor ateismelor. Voia lui Dumnezeu nu este la originea nici unui cutremur de pământ, nici a unei foamete, nici a unui cancer. Voia lui Dumnezeu, ne spune Isus, nu este în infirmitatea celui orb, ci este în vindecarea lui. Voia lui Dumnezeu rezidă în lupta pe care o duc oamenii pentru a găsi remediul nenorocirilor lor, oamenii de ştiinţă şi medicii imposibilului, şi atâţia asemenea abatelui Pierre, maicii Tereza sau părintelui Ceyrac. Şi dacă ne luptăm cu ineluctabilul, Dumnezeu ni se va alătura în durerile noastre. Pe cruce şi Tatăl este crucificat!

În predica din duminica viitoare, vom cunoaşte mai bine faţa adorabilă a acestui Tată deconcertant de tandreţe, contemplând faţa Fiului Său Isus, venit pe pământ să ni-L reveleze.

”Nimeni nu ajunge la Tatăl decât prin Mine” va spune Isus. „Tatăl şi cu Mine una suntem.”

Niciodată un mesaj mai derutant şi mai sublim n-a fost dat oamenilor.

A treia duminică din Post 27 februarie 2005
Cathedrale de Moutiers

III FAŢA LUI DUMNEZEU ÎN ISUS CRISTOS

După ce ne-am oprit privirea spre Tatăl, duminica trecută, să contemplăm azi imaginea vizibilă a Dumnezeului invizibil. Cel Veşnic a intrat în timp. Iubirea a devenit faţă. „Cuvântul s-a făcut trup”, Dumnezeu a luat condiţia fragilă a oamenilor pentru ca oamenii să poată intra în condiţia glorioasă a lui Dumnezeu. O tânără fată din Galileea, Maria, a dat lui Dumnezeu culoarea ochilor ei, forma buzelor ei şi timbrul vocii ei.

De-a lungul slujbei sale de predicator itinerant, Isus n-a încetat să revendice intimitatea lui cu Dumnezeul lui Israel. Atunci când se desemnează ca Fiul Stăpânului Viei, adversarii lui l-au înţeles bine, El se declară Fiul lui Dumnezeu. Atunci când se afirmă ca adevăratul păstor toată lumea ştia că Dumnezeu, prin gura lui Ezechiel, se numea unicul păstor al lui Israel.

”Nimeni nu L-a văzut pe Dumnezeu. Cel care este în intimitatea Tatălui ni L-a făcut cunoscut” va spune sfântul Ioan. Isus ştia că „El venea de la Dumnezeu şi că L-a văzut pe Tatăl” .(Ioan 6,46) El a auzit vocea Sa la botezul Lui: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit”.

Să ne amintim de repetiţia lui faimoasă: „Vi s-a spus… Dar Eu vă spun…”  Şi ce să mai spunem de felul Lui de a lua sub autoritatea Lui proprie iniţiativa iertării păcatelor? Intervenţie strict rezervată lui Dumnezeu. Ar trebui să fii surd ca să nu înţelegi!

Blasfemiator sau Revelator al lui Dumnezeu, nu avem altă alegere. Sfântul Pavel a trecut de la o convingere la alta în timpul unei răni devenite lumină. El va spune: „Toate promisiunile lui Dumnezeu şi-au găsit împlinirea în persoana lui Isus”, „Pentru mine a trăi este Cristos.”

Este aceasta o nouă faţă a lui Dumnezeu pe care o revelează Isus Cristos?

Fiecare pagină a Evangheliei ne deschide o fereastră spre Dumnezeu şi această întâlnire de astăzi a unei femei din Samaria este în mod special luminoasă.

Pentru ce oare tocmai acestei femei vrea Isus să-i reveleze, pentru prima dată poate, identitatea Lui de Mesia? În acel timp se zicea că o bucată de pâine dată de un samaritean era mai impură decât carnea de porc. Aceasta nu era puţin spus! Şi să remarcăm în trecere că tot unei femei i se va arăta Isus pentru prima dată după înviere şi că nici această femeie nu venea dintr-o lume mai bună! Să nu fie aici nici un mesaj?

In acest timp în Israel, îi era interzis unui om, în special unui maestru spiritual, să vorbească „aparte” cu o femeie. Isus nu este stânjenit de nici un tabu. Este un om liber. Convertirea însăşi este luminoasă. Isus relativizează absoluturile vremii. Templul din Ierusalim nu mai este în ochii Lui singurul loc de întâlnire cu Dumnezeu. Nici Mecca, nici Benares, nici Roma. Adevărata adoraţie de acum trebuie să înflorească „în duh şi în adevăr”, în laudă bucuroasă, şi în gratitudine. „Cel care Mă iubeşte, Tatăl Meu şu cu Mine vom veni şi vom locui împreună cu el.”(Ioan 14,24) Templul, este inima omului atunci când se deschide pentru a primi Tandreţea lui Dumnezeu.

Atunci aceasta merită efortul pentru Isus de a uita de foame şi oboseala Lui, şi de a-şi găsi bucuria în revelarea acestui mare secret. „Dacă ai ştii darul lui Dumnezeu.” Apa de izvor de care vorbeşte Isus, infinit mai preţioasă decât cea a puţului adânc, este această intimitate cu Tatăl. „Cel care crede în Mine, din inima lui vor ţâşni izvoare de apă.” (Ioan 7,37) Această apă vie este Iubirea care n-a avut început şi care nu va avea niciodată sfârşit, această Iubire care bătea în inima persoanelor divine înaintea primei dimineţi a lumii.

Este vorba de această calitate a tandreţei pe care Samariteanca a căutat-o zadarnic toată viaţa ei. O iubire făcută din uimire fericită. „Tu contezi în ochii Mei şi Te iubesc” spunea Dumnezeul lui Isaia poporului Său:
”Aşa cum un logodnic se bucură de cea pe care o iubeşte, Eu Mă voi bucura de tine” spune El fiecăruia dintre noi în această dimineaţă.

Orice persoană sinceră care ar citi cele patru Evanghelii, ar fi frapată de compasiunea uimitoare manifestată la fiecare pagină. Nimeni n-a subliniat măreţia fiinţei umane ca Isus Cristos. Slava lui Dumnezeu este omul. Viaţa Lui publică se desfăşoară între două anunţuri: „Duhul lui Dumnezeu este peste Mine. El M-a trimis să vestesc captivilor eliberarea.” şi apoi, înainte de a părăsi lumea aceasta: „Tată mi-am împlinit misiunea pe care Mi-ai încredinţat-o, Le-am revelat Numele Tău”. Nici una din zilele Lui în care nu încetează să repună trupurile în picioare şi sufletele în lumină. El nu suportă ca un om să fie coborât. Numele lui Isus este „Dumnezeu eliberează” Ye shua „Dumnezeu salvează”.

Un cuvânt al lui Isus mi se pare preţios între toate.
Eu o rezum: „Să fiţi pentru aproapele vostru oricare ar fi ceea ce soarele şi ploaia sunt pentru plante.” S-a imaginat vreodată o definiţie mai frumoasă a iubirii?
Cum spune cupletul cântecului al cărui titlu este firul roşu al acestor predici:
”Cine deci este Dumnezeu …. ……… dacă nu iubeşte omul?
Cine deci este Dumnezeu care poate fi rănit atât de tare, rănind omul?
Cine deci este Dumnezeu pentru a ne iubi astfel?”
Riscurile asumate de Isus Cristos pentru a căuta fiinţa cea mai pierdută, pentru a consola pe cel mai nenorocit, pentru a reabilita pe cel mai exclus au fost nemăsurate, până la torturile cele mai barbare.

Luând faţă umană Dumnezeu şi-a revelat fiinţa cea mai profundă: „Dumnezeu este Iubire”, „Cel care Mă vede pe Mine îl vede pe Tatăl” (Ioan 14:9)

Dumnezeu cu faţă de iubire vine să ne spună: Fiţi realişti. Cereţi imposibilul. Nimic nu va putea împiedica iubirea.

Privind frumuseţea, tinerele fete greceşti deveneau frumoase. Şi dacă contemplând bunătatea lui Cristos am putea deveni buni!

Pasiunea lui Isus este de a întinde mâna celor care se găsesc urâţi în privirea altora: prostituata care nu este la nuntă, necinstitul nesatisfăcut, condamnatul la moarte.

Nietzsche văzuse bine cine era Isus dar această faţă a lui Dumnezeu l-a şocat „Dumnezeu a devenit modest. El recomandă pacea sufletului, abandonul urii, toleranţa… Altădată El reprezenta forţa unui popor. El nu mai este decât un Dumnezeu bun…” („Anticristul” 16).

Acest pământ este o şcoală a iubirii dar adevărata natură a iubirii nu ne seduce dintr-odată. Mulţi au fost dezamăgiţi; ei au trăit iubiri falsificate.

O culturalizare, o domesticire ne sunt necesare. La aceasta a lucrat Isus. Nu i s-au lăsat decât trei ani.

Cei care deţineau puterea de a „formata” sufletele au văzut în El rivalul cel mai periculos. Ei n-au suportat ca El să vindece un lepros în ziua Sabatului, ei n-au acceptat ca El să dea drept model un „blestemat de samaritean”, ei n-au admis ca El să ia apărarea unei femei adultere.

Spunând „Sabatul este făcut pentru om”, relativizând supremaţia Templului, denunţând traficul de bani, salvând onoarea pierdută a unei prostituate, primind bine pe cei care ignoră Legea, Isus a depăşit limitele decenţei. Dar decenţa nu L-a interesat niciodată. Bunăvoinţa, compasiunea, acestea sunt cele care l-au mobilizat.

S-a interpretat ca scandalos ceea ce era absolutul lui Dumnezeu.
Indrăznind să spună: „Înainte ca Avraam să fie Eu sunt” El a depăşit graniţele blasfemiei.

Scribii şi alţi păzitori ai textelor sacre îşi amintesc: „Dacă un profet are îndrăzneala să pronunţe un mesaj pe care Eu nu i l-am comunicat merită moartea” (Deut 18,20)

”Fericit cel care moare de iubire.” Da, fericit mai ales dacă prin învierea lui el arată într-un mod clar că iubirea este mai tare decât moartea, că iubirea şi nu indiferenţa vor avea ultimul cuvânt.

Vă las să meditaţi la aceste versuri ale unei rugăciuni spaniole:
”Isus este imposibil de a Te cunoaşte fără a Te iubi
Este imposibil de a Te iubi fără a te urma.”

Textele liturghiei: Exod 17,3-7; Ps 94; Rom 5,1-2,5-8; Ioan 4 5-14

A patra duminică a Postului 6 martie 2005-08-31
la Saint- Saturnin 63450

IV FAŢA LUI DUMNEZEU ÎN DUHUL SFÂNT

Continuăm meditaţia noastră în această a patra duminică a Postului cerând Duhului Sfânt să ne facă să înţelegem cine este el.

Inainte ca Fiul veşnic al Tatălui să vină pe pământul nostru se vorbea mereu în poporul evreu de duhul lui Dumnezeu. In limba Bibliei i se spunea: „Ruah”. Acest cuvânt desemna suflul creator al lui Dumnezeu, Energia divină.

In mai multe rânduri Isus vorbeşte despre el într-un fel nou, personificându-l. Ar trebui să scoatem cincizeci de pagini din Noul Testament daca am refuza să admitem că Duhul Sfânt este Cineva. Inainte de a părăsi lumea aceasta, Isus va spune: „Este de folos pentru voi ca Eu să plec. Dacă Eu nu plec, cel care va trebui să vă aducă ajutor nu va veni la voi. Dar dacă Eu plec, vi-l voi trimite… Când va veni Duhul Adevărului, vă va călăuzi în tot adevărul… Duhul va primi din ce este al Meu şi vă va vesti.” (Ioan16)

Cu ocazia unei întâlniri de confirmare, acum câteva zile, tinerii m-au întrebat: „Pentru ce o a treia persoană? Tatăl şi Fiul nu ajungeau?”

Experienţa tandreţei umane cea mai plină de pasiune ne face să percepem iubirea ca o stare distinctă.

Imi amintesc de un text al lui Prevert pe care îl cunosc aproape pe de rost, atât l-am citit şi recitit. Poetul se adresează iubirii pe care o poartă soţiei ca unei persoane vii. Citez: „Iubirea noastră ne priveşte surâzând şi ne vorbeşte fără cuvinte. Şi eu o ascult tremurând şi strig, strig pentru tine, strig pentru mine: Rămâi acolo, acolo unde eşti. Nu pleca. Noi te-am uitat. Tu, nu ne uita. Nu te avem decât pe tine pe pământ. Nu ne lăsa să devenim reci. Dă-ne un semn de viaţă. În pădurea amintirii, apari deodată… Intinde-ne mâna şi salvează-ne.”

Dumnezeu nu este conform schemelor raţiunii noastre. Dumnezeu nu este la capătul unui proces de gândire, ci al unuia de bucurie. Ce fericire!

Guillaume de St. Thierry a scris aceste rânduri care sunt prin ele însele o urmă a Duhului: „Odată cu venirea Sa, Duhul Sfânt, dacă te găseşte smerit şi mişcat de Cuvântul lui Dumnezeu, îţi va descoperi ceea ce ascunde celor prudenţi. Printre tenebrele acestei lumi este sensul care luminează, iubirea care atrage, blândeţea care linişteşte, accesul la Dumnezeu.(„Le miroir de la foi”180,38)

Sfântul Pavel, în epistola sa adresată Efesenilor pe care am ascultat-o acum câteva minute, ne invită să ieşim din tenebrele necazului.
„Trezeşte-te, tu care dormi!” Cine ar putea să ne trezească, dacă nu Duhul Sfânt, Suflul iubirii?

In fiecare pagină a Evangheliei Isus vorbeşte şi acţionează în sfera Duhului Sfânt.

Astăzi, în această vindecare a unui orb din naştere, Isus înlătură odată pentru totdeauna ideea că dacă cineva este infirm sau bolnav, aceasta nu ar putea fi decât consecinţa faptelor negative săvârşite în trecut sau într-o viaţă anterioară. Voia lui Dumnezeu nu este suferinţa ci eliberarea. Nu Duhul lui Dumnezeu este cel care vorbeşte astfel, El dătătorul de sens?

Să nu uităm cuvintele lui Isus: „Dacă voi care sunteţi răi, ştiţi să daţi daruri bune copiilor voştri, cu cât mai mult Tatăl vostru din Ceruri va da Duhul Sfânt celor care îl cer.” (Luca 11,13)

Nu-L putem vedea pe Duhul Sfânt dar putem sesiza urmele trecerii Lui. Urmele trecerii Duhului Sfânt sunt date foarte clar de către Sfântul Pavel în epistola adresată Galatenilor:: Există iubirea şi diferitele ei faţete care sunt răbdarea, tandreţea, bunătatea, credincioşia, blândeţea şi apoi există consecinţele iubirii care sunt pacea, bucuria şi stăpânirea de sine. (Galateni 5,22)

Nu aceasta străluceşte în această pagină a Evangheliei în care Isus vindecă un orb? Ce tandreţe! Intr-adevăr! Ce blândeţe! Ce bucurie!

Impotriva acestei explozii de fericire a orbului vindecat se ridică cei care sunt în sfera altui duh, a celui pe care Apocalipsa îl numeşte „acuzator”, cel care caută fără răgaz păduchii în capul creaturilor umane. Deja la Iov, magnificul, cel mai drept dintre drepţi, Satan nu vede decât răul.

”Nu ştiţi de ce duh sunteţi călăuziţi” va spune Isus ucenicilor Lui Iacov şi Ioan atunci când aceştia voiau să-i pedepsească pe locuitorii unui sat din Samaria.

Duhul Sfânt al lui Dumnezeu, Suflul vieţii, este înainte de toate Cel care consolează, care eliberează, care iartă. Amintiţi-vă de primul cuvânt al lui Isus spus ucenicilor Lui după Înviere: „Luaţi Duh Sfânt; păcatele vor fi iertate…” (Ioan 20,22)

A lumina, a uni, a reconcilia, iată misiunea Duhului.

O, frigul intolerabil al acestei planet, atunci când prieteniile se sting, atunci când iubirile se sfarâmă. O, uriaşul vid atunci când semnificaţia profundă a vieţii noastre nu se mai arată.

Să ascultăm o clipă un scriitor care ar putea să ne ajute să intrăm în acest mister. Citez:Cel care recunoaşte surâsul statuii şi frumuseţea peisajului sau liniştea templului, pe Dumnezeu îl găseşte: pentru că el depăşeşte obiectul pentru a atinge cheia  şi cuvintele pentru a înţelege cântecul şi noaptea şi stelele pentru a încerca eternitatea… Şi mi-a părut că Dumnezeu se citeşte după absenţa Lui atunci când se retrage… Şi am cunoscut tulburarea care este să fii privat de Dumnezeu… Dumnezeu este pentru soţ semnificaţia iubirii şi pentru marinar semnificaţia mării. Există ore când soţul se întreabă: pentru ce iubirea? Şi marinarul: pentru ce marea? Şi cad în tulburare. Nimic nu le lipseşte altceva decât nodul divin care leagă lucrurile, şi totul le lipseşte.”

Aţi ghicit fără îndoială, acest text este de Antoine de Saint-Exupery. Citind această pagină (701) din Citadela la vârsta de douăzeci şi doi de ani gustul de a crede şi de a mă da lui Dumnezeu a intrat în inima mea. Mă durea epoca mea, un fel de revoltă bătea în tâmplele mele. Pentru ce viaţa, dacă ea nu conducea nicăieri? Şi cuvântul „nimic” care se scrie pe morminte? Lungul marş al omenirii către mai multă libertate, egalitate, fraternitate! Nimic? Exclamaţiile de bucurie în braţele unei fiinţe iubite! Nimic ? Am regăsit această angoasă de-a lungul întregii mele existenţe la mii de liceeni şi studenţi. „Tinerilor le este sete de esenţial!” spunea J.F.Kennedy. Le lipsea într-adevăr „nodul divin care leagă lucrurile, şi totul le lipsea”. In 1968 am văzut câteva graffitti pe pereţii din Paris: „La ce ne foloseşte să câştigăm universul dacă ne pierdem acolo sufletul?” şi un altul „La ce foloseşte să nu murim de foame dacă murim de plictiseală?”

Maurice Clavel era profet poate spunând: „EU văd în anumite evenimente ale acestei luni de Mai o erupţie a Duhului Sfânt”?

În Evanghelii, semnele trecerii Duhului iau o dimensiune simbolică: „Ca vântul”, „ca focul”,”ca un porumbel”. Vântul este invizibil şi puternic. El vine într-un mod neaşteptat. Focul reîncălzeşte ceea ce este îngheţat. Porumbelul evocă pacea şi tandreţea.

”Vino, porumbiţa mea” spune Prea Iubitul Cântării şi acest poem se încheie cu fraza:

”Iubirea este un foc al Domnului”

Ignatiu al IV-lea, patriarh al Antiohiei, poate să ne ajute să înţelegem care este faţa lui Dumnezeu în acest Suflu Sfânt care uneşte de o veşnicie pe Tatăl şi Fiul:

Fără Duhul Sfânt, Dumnezeu este departe,
Cristos este un om al trecutului,
Evanghelia este o literă moartă,
Biserica o simplă organizaţie,
Misiunea o propagandă,
Comportarea creştină o morală plictisitoare.”

Acest text este uimitor de lucid. „Voi sunteţi sarea pământului, spunea Isus, dacă sarea îşi pierde gustul nu mai este bună decât de călcat în picioare.” Ne-am întrebat noi oare dacă nu cumva alergia contemporanilor noştri faţă de anumite cuvinte ale noastre nu este cumva călcarea în picioare a sării care şi-a pierdut gustul?

Lumea noastră modernă este îndopată de informaţii, de programe, de organizaţii, dar adesea lipseşte suflul, lipseşte lumina, s-a pierdut cheia. Ne lipseşte „nodul divin care leagă lucrurile.”

Duhul Sfânt vrea să impregneze de sens tot ceea ce trăim. El este cheia care ne permite să descifrăm ceea ce ni se întâmplă. Auzim în această dimineaţă vocea Lui care ne spune: „Trezeşte-te. Există. Să devii un mare trăitor (un om viu)”.

In cursul acestei Euharistii vă sugerez să fiţi atenţi la invocarea prezenţei Duhului. El este nominalizat de douăzeci de ori în rugăciunea liturgică.

La fiecare liturghie, uniţi cu Cristos, ne întoarcem spre Tatăl în bucuria Duhului.

”Vino Duhule Sfânt, Suflu creator, dar al lui Dumnezeu, izvor viu. Vino, prieten al celui sărac, fie ca lumina ta să alunge noaptea noastră. Spală buzele noastre întinate. Lărgeşte inteligenţele noastre strâmte, reîncălzeşte inimile noastre îngheţate. Dă-le celor încercaţi diadema bucuriei.”

Textele liturghiei: 1 S 16,1b,6-7, 10-13a; Ps 22 Ef 5,8-14; Ioan 9,1-41

A cincea duminică din Post 13 martie 2005
Biserica Saint Roch, Paris

V NU EXISTĂ MAI MARE DRAGOSTE…

Aceste predici din Post nu urmează neapărat textele citite pe care tocmai le-am auzit. Eu am cules deja câteva reacţii la predicile precedente. Acestea au orientat ceea ce eu am ales să vă spun astăzi.

MI s-a scris: „Cum puteţi să vă faceţi avocatul unei cauze pierdute din start?”

Da, prietenii noştri agnosticii cred că noi fugim din faţa problemei răului şi a suferinţei. Ei cred că noi alegem cartea „Mister” ca o sustragere sau cartea „Viaţa veşnică” ca un Joker.

Săptămâna sfântă se apropie în timpul căreia creştinii sunt invitaţi să-şi amintească de patima Domnului nostru. Milioane de credincioşi vor fi emoţionaţi până la lacrimi privindu-l pe Cristos atârnat pe cruce. Pentru alţii această moarte se va înscrie ca un argument greu în dosarul lor împotriva lui Dumnezeu. Unii, într-adevăr, se vor sprijini pe strigătul lui Isus: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?” pentru a repeta: „Vedeţi, Dumnezeu este crud”. Într-o scrisoare primită ieri citesc acestea: „Isus este un om impresionant, genial şi nebun care a încercat să salveze ideea unui Dumnezeu bun. Pentru ideea unui Dumnezeu Iubire şi-a oferit El viaţa. Cum se ştie, acest Dumnezeu visat l-a abandonat.”

Dacă noi am plasa acest strigăt izolat în adevăratul său context, dacă ne-am da silinţa să recitim până la capăt Psalmul 21, ce vom vedea atunci? O descriere detaliată a umilirilor pe care Isus urma să le îndure. Unele versete citează exact cuvintele celor care îl provoacă tocmai acum. Şi ultima parte a Psalmului face să izbucnească biruinţa totală a torturatului asupra adversarilor lui: un triumf. Venirea lui Mesia în slavă. „Dumnezeu a auzit strigătul celui zdrobit. Se va povesti generaţiei care va veni. Iubirea Domnului a făcut aceasta.” Ce semn mai clar ar fi putut să ne dea Isus de pe cruce despre victoria apropiată asupra morţii?

Dumnezeu a îndurat versantul cel mai întunecat al condiţiei umane: neînţelegeri, trădări, umiliri, lepădat de societate, angoasă până la a transpira sânge, torturile unui supliciu abject. Să nu avem câteva scrupule în a face proces unui Dumnezeu care a plătit onoarea de a fi om cu acelaşi preţ ca noi, sau poate mai mult?

Dacă admitem că Isus nu este decât una cu Tatăl, ceea ce este la baza credinţei noastre creştine, este dificil să-l acuzăm pe Dumnezeu pentru încercările noastre.

”Isus n-a explicat enigma suferinţei, spunea poetul Claudel, El a umplut-o de prezenţa Lui”.

Eu am lucrat mai mult de un an într-un spital, într-o ţară săracă la extrem, în Burkina Faso. Suferinţele al căror martor eram alimentau, mărturisesc, propria mea revoltă împotriva lui Dumnezeu. Eu gândeam atunci, ca şi alţii, că dacă Dumnezeu ar exista ar trebui să aibă scuze bune. Dar n-am văzut un singur african bolnav, infirm sau muribund, plângându-se de Creatorul Lui.

Mulţi occidentali au optat mai uşor pentru a declara inexistenţa lui Dumnezeu decât să-i acorde încredere. Acum câţiva ani o prezentatoare de televiziune a arătat imagini cu copii scheletici, chiar la Burkina Faso. După o tăcere l-a întrebat pe invitatul ei, o celebritate a cinema-ului: „Ce vă inspiră aceste fotografii?” „Dumnezeu este rău” i-a răspuns el.

Unul din prietenii mei mi-a scris în această săptămână: „Un Dumnezeu demn de acest nume n-ar fi făcut o lume în care seismele şi undele seismice să se declanşeze. Opreşte-te, te rog, de a vorbi de Dumnezeu, este indecent. Un Dumnezeu bun nu ar semăna moartea nici chiar în vederea unui bine Dincolo. Oare pentru El scopul scuză mijloacele?”

Isus, Dumnezeu cu noi, a luptat în fiecare zi împotriva infirmităţilor contemporanilor săi.

Ceea ce făcea El este ceea ce face orice medic umanitar.

Curios că oamenii vremii Sale îi pun puţine întrebări despre enigma suferinţei. Dar într-o zi el va avea pe tema aceasta o imagine forte: „Este asemenea femeii în durerile naşterii. Ea este prizonieră a durerii ei. Dar atunci când îşi strânge copilaşul la piept, ea a uitat totul.Ce iese din noi atunci când suferinţa ne zdrobeşte? „Sunt sigur, spune Sf Pavel, că suferinţele de acum nu sunt nimic comparativ cu greutatea veşnică de fericire pe care Dumnezeu ne-a pregătit-o.”

Este credibil, atunci când vorbeşte despre suferinţă, cel care luptă neîncetat  împotriva cauzelor ei. Nu este insolent în certitudinile lui cel care a îndurat cel mai răul pentru ca mesajul lui să ajungă la destinaţie. Şi acesta este cazul Sfântului Pavel!

Mă gândesc de asemenea la un mare prieten, Jacques Lebreton, amputat de ambele braţe şi total orb. L-am auzit mărturisind într-o zi: „În suferinţă extremă eşti încolţit să-i spui lui Dumnezeu: eu nu înţeleg mai nimic dar am încredere în Tine, în pofida şi contra a orice.” Şi aceasta este iubire în stare pură.”

Din iubire a venit Dumnezeu pe pământul nostru. Omul centrat pe el însuşi avea atâta nevoie să fie luminat asupra sensului vieţii lui. Pe cruce nu o imagine de putere este cea pe care Dumnezeu o arată ci o faţă de supunere umilă la o realitate pe care nu El o comandă. Este provocat, „Coboară de pe cruce dacă eşti un rege al lui Israel”. Iar El, El priveşte aceşti oameni cu o infinită tandreţe. Ura lor nu declanşează decât iertarea lui. Da, Dumnezeu este cu atât mai mult Dumnezeu cu cât El este pură generozitate şi totuşi aşa de vulnerabil. Culmea, vârful suveranităţii Lui, este de a se lăsa la discreţia noastră pentru a ne iubi „până la capăt” – „Nu este mai mare dragoste decât să-ţi dai viaţa pentru cei pe care îi iubeşti.”

În lucrările celor atei citesc acuzaţii la adresa unui Dumnezeu pe care nu-L recunosc. El s-ar fi sacrificat, sinucis aproape, pentru a linişti mânia unui Dumnezeu atotputernic, implacabil. Ar fi gurul sectei Masochiste. Consideraţi-i atunci ca masochişti pe toţi martirii Rezistenţei, Gandhi, Luther King, Ingrid Betancourt, Florence Aubenas şi toţi cei şi cele care îndură preţul angajării lor în slujba adevărului, a libertăţii sau a drepturilor omului!

”Prin ce vă salvează această cruce?” Aud adesea întrebarea aceasta. Este stânjenitoare şi importantă. Oare nu în faţa cadavrului unui nevinovat realizează omenirea cât pot fi de criminale judecăţile, rasismul, procesele de intenţie? Când multul este prea mult, atunci când Dumnezeu Însuşi este ucis prin fiecare om umilit, arhanghelul care dormea în adâncul conştiinţei noastre se trezeşte.

Un bun diagnostic este pragul vindecării. Crucea este uşa salvării pentru că ea demască tarele noastre esenţiale. Noi nu ştim să citim corect în inima aproapelui nostru. Noi reducem misterul fiinţei la dimensiunea prejudecăţilor noastre şi a dispreţului nostru. Îi privim pe ceilalţi, un părinte, un frate, un copil, un prieten, un coleg, un vecin şi pe Dumnezeu însuşi, cu ochi zdrobitori.

Ascultătorii lui Isus au înţeles un blasfemiator atunci când se exprima cel mai generos dintre oameni.

In ziua învierii lui Lazăr ei au văzut un posedat de demon în loc de a recunoaşte tandreţea lui Mesia şi puterea lui asupra morţii.

Atunci împotrivitorul înveterat, care nu închide niciodată ochii în lăuntrul nostru reia învinuirea:: „Şi răul, pentru ce permite răul? Pentru ce nu există o restricţie a libertăţii tiranilor, autorilor masacrelor, teroriştilor?”

O parabolă musulmană ar putea să ne lumineze.
Intr-o zi un rege îl întreabă pe un maestru sufist: „Cine e cel mai puternic, Dumnezeu sau eu?”, „Dumneavoastră, sire” răspunse maestrul. „Oh, dar cum este aceasta posibil?” „Dumneavostră puteţi să alungaţi pe unul din subiecţii acestei Împărăţii şi chiar să-l izgonească pentru totdeauna. Dumnezeu nu poate aşa ceva.”

Da, slăbiciunea aparentă a lui Dumnezeu este preţul măreţiei şi a libertăţii noastre.

Dumnezeu nu este insensibil la suferinţa copiilor Săi. Şi nu doar în faţa mormântului lui Lazăr plânge. El este lovit mai mult ca noi de durerile noastre. Nu se resemnează la aceasta. Dar, din respect pentru libertatea noastră, El şi-a pus Puterea în mâinile noastre. Nu încetează să facă apel la conştiinţele noastre, la generozitatea noastră. „Faceţi să înceteze înstrăinarea. Nu vă eschivaţi de la chemările semenilor voştri. Atunci veţi trăi cu adevărat. Atunci rănile voastre vor fi cicatrizate” (Isaia 58).

În curând, în ziua de Paşti, vom deschide ochii asupra învierii lui Isus Cristos. Învierea lui Lazăr nu a fost decât un preludiu, o sclipire a Speranţei. Învierea, definitivă de data aceasta, a lui Isus, este garanţia pentru a noastră. Acolo pe unde a trecu capul va trece şi corpul. Şi este de asemenea şi dovada autenticităţii promisiunilor Sale şi a mesajului Lui.
Răul există, este adevărat, şi cât de mult! Dar nu el este cel care va avea ultimul cuvânt, ci Isus Cristos înviat, Iubirea.

Textele liturghiei: Ezechiel 37,12-14; Romani 8,8-11; Ioan 11,1-45

Duminica Paştilor 27 martie 2005-09-02
Biserica N.D. de l’Assomption, Marolles 91630

VI PAŞTILE: DE LA MOARTE LA VIAŢĂ

La Golgota, ucenicii lui Isus pot crede că iubirea este învinsă. O tristeţe de moarte le îngheaţă sângele în vine. Cel mai răul a triumfat. Cleopa şi tovarăşul lui părăsesc oraşul dezastrului, Toma şi Petru plâng din cauza laşităţii lor. Nu mai rămâne nimic deci pentru a hrăni speranţa? Puterea politică, responsabilii religioşi, vocea poporului, au fost unanimi în a denunţa ca impostor pe învăţătorul itinerant din Galileea. Acest om, pe care Dumnezeu pare a-l fi copleşit cu Duhul Lui, iată că Dumnezeu Însuşi îl dezavuează. Împărăţia anunţată este moartă din naştere.

Niciodată n-a fost resimţit un eşec mai lamentabil pentru că niciodată umanitatea nu a conceput un vis mai grandios. Promisiunile profeţilor păreau să se împlinească în sfârşit. Fraternitatea şi pacea puteau să ia formă în sfârşit. Isus spunea, într-adevăr, că iubirea era o chestiune de viaţă sau de moarte. El purta asupra celor umiliţi o privire care îi reabilita. Era un mincinos sau un iluminat? Ce joc juca? Se spunea despre Mesia că vorbele lui l-ar face să dispară pe cel rău! Ori au fost de ajuns strigătele unei mulţimi exaltate şi laşitatea unui mic prefect colonial pentru a o termina, definitiv, cu el. Pretenţiile lui mesianice nu erau decât un miraj.

Şi pe urmă, iată că în această tăcere şi această noapte a ruşinii şi a disperării, nesperatul începe să mijească. Maria Magdalena, Simon Petru, Ioan au văzut piatra enormă dată la o parte. Au văzut mai ales în mormânt un semn care nu înşeală. Trupul n-a fost furat. Este o evidenţă. Altfel l-ar fi luat cu giulgiu în care era învelit. Ori giulgiul este acolo, gol! Şi, în curând, cel pe care îl crezuseră mort va apărea, în carne şi oase.

Toma, care a păstrat pentru totdeauna reputaţia necredinciosului absolut, este singurul capabil să-l recunoască pe Dumnezeu în acest om. „Domnul Meu şi Dumnezeul Meu!” exclamă el perplex de fericire. Ucenicii din Emaus povestesc copleşiţi de bucurie ceea ce li s-a întâmplat şi cum L-au recunoscut după entuziasmul vorbei lui şi la frângerea pâinii. Petru, Iacov, cei unsprezece, mai mult de cinci sute de persoane L-au văzut, cu ochii lor L-au văzut. Bucuria supranaturală care i-a cuprins nu-i va mai părăsi de acum înainte. Nici chiar sub tortură nu se vor dezice. A trebuit să li se smulgă limba pentru ca ei să tacă.

”Halucinaţie colectivă!” spun scepticii. Dacă halucinaţiile ar putea produce curaj şi bunătate la cei halucinaţi, aceasta s-ar şti totuşi! Şi care motiv ar putea să-i împingă să construiască aşa o escrocherie? Adevăr sau minciună, în orice caz, ei aveau să plătească cu viaţa mărturia lor.

Ar fi putut apostolii să consimtă ruşinii, torturii, morţii pentru un impostor? Această ipoteză este mai neverosimilă decât învierea!

Învierea lui Isus a modificat desfăşurarea lumii, până acolo încât a făcut din acest eveniment axa timpului, axa istoriei. Naşterea şi moartea imperiilor se organizează înainte şi după Isus Cristos. Revoluţia franceză a făcut totul pentru a înlocui acest calendar dar n-a reuşit. Suntem astăzi în anul 2005 al erei creştine.

Isuse, pentru că tu ai înviat, toţi creştinii recunosc că tu eşti acolo, aici, acum mai viu decât oricând. Tu eşti prezent în comunitatea celor care dovedesc o anume calitate a tandreţei şi a solidarităţii. „După iubirea pe care o veţi avea unii pentru alţii  veţi fi recunoscuţi ca ucenicii Mei.” ne-ai spus. Dacă am putea să nu te trădăm!

Învierea Ta a pecetluit autenticitatea învăţăturii tale. Tu nu eşti pentru noi, un simplu înţelept printre înţelepţi, om genial printre genii, superstar printre staruri. Gândurile şi planurile lui Dumnezeu sunt revelate prin fiecare din vorbele Tale, din gesturile Tale. Expresia „literă de Evanghelie” a devenit pentru toţi criteriul adevărului. Atunci când judeci graba noastră în a judeca şi avariţia inimii noastre, Dumnezeu este cel care proclamă adevăratele valori. Atunci când vorbeşti despre tandreţea Tatălui, ne eliberezi de falsele imagini ale Absolutului. Prin Tine descoperim un Dumnezeu de compasiune. Când persişti, imperturbabil, să  fii tu însuţi, fără a te înclina în faţa ideilor primite, a ataşamentelor familiale, a conformismelor, tu araţi ceea ce vrea să spună: a fi om, un om liber! Atunci când îţi asumi riscuri nebune pentru a salva onoarea pierdută a celor pe care intoleranţele noastre i-au pus la distanţă, faţa Iubirii este cea pe care o exprimi.

Isus înviat, la fel de viu în această dimineaţă de Paşti 2005 ca şi în prima dimineaţă în care te-ai arătat Mariei Magdalena. Dumnezeu înviindu-Te a dat o garntie de necombãtut mărturiei Sale.

O, dragi prieteni care mă ascultaţi aici în satul meu sau în această imensă parohie lărgită pe calea undelor, noi n-am fi creştini dacă nu aveam această siguranţă că Isus este Mesia, Cristosul, Fiul veşnic al lui Dumnezeu. N-am mai flutura credinţa noastră ca pe un steag. Cântând „sunt creştin, iată slava mea!” Noi ştim prea bine că se întâmplă să trădăm Evanghelia. Dar „nu putem să nu vorbim.”

”Atunci când ţi se arată luna, evită să priveşti prea mult la degetul care ţi-o arată” spunea un înţelept. Ar putea fraţii noştri necredincioşi, perplecşi în faţa mediocrităţilor noastre, să ne ierte că suntem, aşa cum spune Apocalipsa, „săraci, orbi şi goi.” Ar putea ei să-şi amintească de cuvintele lui Isus: „N-am venit pentru cei drepţi, ci pentru cei păcătoşi.”

Nu luna este cea pe care am vrea s-o arătăm aici, învierea lui Isus produce o veste formidabilă! Moartea nu mai există. Moartea este moartă. Nu există mormânt atât de solid zidit care să nu se deschidă la suflarea Speranţei… Amintiţi-vă de această lungă rugăciune în care Isus are curajul să spună „vreau”. Nu doar „doresc” ci „vreau”: „Tată vreau ca acolo unde sunt Eu să fie şi cei pe care Tu Mi i-ai dat şi ei să contemple slava pe care Tu Mi-ai dat-o înainte de întemeierea lumii.” (Ioan 17,24)

Datorită lui Isus, noi nu mai suntem fiinţe „pentru moarte” (Sartre), suntem fiinţe pentru viaţă.

”Cu ce trup vom învia?” întreabă cei care nu îndrăznesc să creadă aceasta. Sfântul Pavel a găsit o imagine destul de realistă: „În ce corp vom învia? Întrebi tu! Stupid ce eşti! Bobul de grâu semănat în brazdă nu regăseşte viaţa decât murind mai întâi. Ce semeni? Nu semeni spicul care va fi ci un mic grăunte gol, de grâu dacă vrei, sau nu contează ce alt grăunte. Dumnezeu îi dă un corp după voia Sa şi pentru fiecare sămânţă un corp aparte… Este acelaşi lucru şi la învierea morţilor: Semănat pentru a muri, relevat ca veşnic, Semănat pentru dispreţ, relevat ca ţâşnind de slavă.
Semănat în slăbiciune, relevat în forţă. Semănat corp  pământesc, relevat corp spiritual.
Primul om a fost extras din ţărână, al doilea este extras din cer.
Aşa cum am purtat chipul omului pământesc, tot aşa vom purta chipul omului ceresc.” (1 Cor 15,35 trad. Bayard) (nt.trad.rom.: în francezã "relever"- a ridica, a releva, a sublinia, a reliefa).

Încurajat de acest extras al primei epistole către Corinteni, eu nu mai vorbesc de înmormântare ci de aşezare în ceruri (în franceză: „enterrement” respectiv „encielement”)

”Nimeni n-a revenit din altă lume” – spune neîncrezătorul recalcitrant. Ba da, Isus,a revenit! Aceasta este sărbătoarea de Paşti şi nu serbarea clopoţeilor şi a ciocolatei. „Cel care crede în mine ştie că nu va muri.” spune Isus.

Am fost impresionat adesea în viaţa mea la vederea cireşilor în floare sub razele lunii, la spectacolul tinerilor privind răsăritul soarelui de pe un vârf de munte, în faţa unei mame purtându-şi nou-născutul. Am fost impresionat, da, până la lacrimi, de atâtea splendori, pre-simţiri ale eternităţii. Dar de fiecare dată Îl auzeam pe Creatorul meu spunând: „Şi încă nu ai văzut nimic!”

Sunt Paştile astăzi, dragi prieteni. Trecerea de la moarte la viaţă, din tenebre la lumină! Să-L ascultăm pe Isus Cristos spunându-ne pe tot parcursul acestei Euharistii: Eu sunt învingătorul răului. „Am fost mort şi iată sunt viu pentru veci de veci.” (Apocalipsa)

Textele liturghiei: Fapte 10,34…43; Coloseni 3,1-4: Ioan 20,16-9.

Originalul in franceza se gaseste pe site-ul:www.perso.wanadoo.fr/stan.rougier.
Publicate pe site cu aprobarea autorului
Traducerea îmi apartine, VJ

Pentru listare economica apasati aici

Salt la inceputul paginii