[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]





Stan Rougier

Saint-Exupéry în căutarea lui Dumnezeu

Saint-Exupéry este acuzat de a fi căzut într-un deism vag, făcând din Dumnezeu o proiecţie a omului. „Saint-Exupery: cea mai insidioasă dintre contra-religii”. (P. H. Simon).

A vrut, oare, scriitorul aviator să înlocuiască credinţa religioasă cu umanismul?

Această întrebare va rămâne pentru totdeauna un mister, cel al unui suflet exigent în căutarea adevărului.


Copilăria şi tinereţea lui Antoine sunt profund marcate de o influenţă creştină. Elev la Bons Pčres din Mans, la Fribourg, la Paris, el nu încetează să-i povestească mamei progresele credinţei lui. Biblia îl pasionează. Într-o scurtă perioadă de tinereţe el notează în carnetele lui reflecţii contradictorii care sunt dovada unei dezbateri interioare: „Creştinismul intră în conflict cu capitolele gândirii mele la care am dreptul să ţin”. „Puţin contează dacă Dumnezeu nu există, el este cel care-i dă omului divinitatea”. „Viaţa interioară este latura importantă a vieţii”. „Omul era mare atunci când ştia să discearnă, în fiecare om, pe ambasadorul lui Dumnezeu”.

De acum înainte, durerea lui nu va mai conteni. Este sfâşiat între „dorinţa de a oferi oamenilor o hrană spirituală” şi teama de a trăda unele exigenţe ale unei gândiri ştiinţifice.  Separaţia pe care unii teologi o fac între credincioşi şi necredincioşi îl exasperează.

O formidabilă nostalgie a credinţei lui de copil îi străbate gândirea şi opera: „Am pierdut beneficiul explicaţiei creştine a lumii”… „Voi fi melancolic din cauza copilului care am fost”… „Fără însămânţare religioasă cum să existe relaţii omeneşti care să nu fie de dominare sau şantaj?” (Carnete)


Saint-Exupéry redactează zilnic o singură carte (Citadela), al cărei singur personaj este Dumnezeu. Un conducător de imperiu saharian observă existenţa cu o privire mistică. Se regăsesc aici accente ale unei credinţe musulmane. Transcendenţa Absolutului este intens subliniată aici: „Dacă Dumnezeu mi se aseamănă pentru a mi Se arăta, el nu mai este Dumnezeu.”

Cum să explici că acelaşi scria: „Trebuie să slujim ideea creştină a Verbului care Se face trup”? Acest Dumnezeu nu este obligat să răspundă întrebărilor noastre. El le anulează, invitându-ne să plecăm în deşert: „Te voi învăţa ce este Dumnezeu prin experienţa însetării şi a contemplării stelelor.” Stilul foarte poetic al acestei cărţi m-a entuziasmat de-a lungul anilor petrecuţi în Africa de Vest, de la vârsta de douăzeci de ani până la douăzeci şi doi de ani. Anumite fraze acţionau în străfundul inimii mele ca şi mantrele: „Şi am cunoscut chinul de a fi privat de Dumnezeu”…”Nu există cale de la tine în celălalt decât prin calea lui Dumnezeu”… „În fruntea cetăţii mele voi aşeza preoţi şi poeţi, ei vor face ca inimile oamenilor să înflorească”… „Fiecare dintre noi adăposteşte un arhanghel adormit pe care trebuie să-l eliberăm din ganga lui”. Fremătam de fericire citind unele pagini din această carte. Ele au fost cauza dorinţei mele pentru preoţie. La douăzeci de ani îmi exprimam frământarea prin aceste cuvinte ale lui Romain Rolland: „Nu pot spune cât de mult era epoca mea de deicidă şi cum sufletul îmi era spontan religios, dar eu însumi eram cel care, fără să ştiu, eram ucis.” Saint-Exupéry este cel care m-a salvat din vâltoarea ateismului. Dificultatea lui de a găsi, în afara lui Dumnezeu, un fundament pentru demnitatea omului m-a marcat pentru totdeauna. „Creştinismul a turnat în suflete gustul mării întinse depline”. Această „întinsă mare” nu este de loc o evadare, este un dar de sine, după exemplul lui Christos: „Mi-am dat viaţa pentru ei fiindcă îi iubesc (Courrier Sud)… „Să admitem că ceea ce iubesc în cineva este să-l înnobilez… Este de a ridica o faţă înecată deasupra apei… Să admitemcă sufletul încătuşat îmi este cel mai patetic” .(Scrisoare către P.Chevrier)

Pe la mijlocul vieţii, Saint-Exupéry a făcut o călătorie lungă pentru a-l vizita pe un dominican, părintele Thiry. Au petrecut o noapte întreagă vorbind. Călugărul a comentat astfel vizita lui: „Am fost infinit de impresionat de altitudinea durerii lui”. La începutul războiului, scriitorul-aviator scria: „Singura fântână răcoritoare am găsit-o în câteva amintiri din copilărie: mirosul lumânărilor din noaptea de Crăciun. Sufletul este astăzi atât de gol! Murim de sete… Recunoştinţa lumii pentru naşterea unui copilaş, acum două mii de ani, este ceva uimitor.”

Una din cele mai bune prietene a lui scria: „A fost aproape întotdeauna zbuciumat, din această suferinţă s-a născut seninătatea celor mai frumoase pagini ale lui.”

(Stan Rougier, în revista Sources de janvier 2008
Sursa: http://perso.orange.fr/stan.rougier/index.html)