Acasa Argument Noutati Recomanda unui prieten   Linkuri Alte resurse Desfasurare site

 

Noaptea sfântă

Selma Lagerlof

Când eram de cinci ani am avut o mare durere. Nu-mi aduc aminte să fi avut de atunci vreo alta mai mare.

Aceasta s-a întâmplat când a murit bunica. Până atunci şezuse zilnic pe canapeaua din colţul odăii, povestind de dimineaţa până seara şi noi copiii stam în jurul ei şi o ascultam fermecaţi. Duceam o viaţă nespus de frumoasă; nu erau copii pe lume care să fi fost mai fericiţi ca noi.

Nu-mi mai aduc aşa bine aminte de bunica. Ştiu numai că avea părul alb ca zăpada, că mergea încovoiată şi că sta toată ziua pe canapea şi împletea la ciorap.

Şi-mi aduc aminte că ori de câte ori sfârşea vreo poveste obişnuia să-şi pună mâna pe capul meu şi să zică: „Şi totul este aşa de adevărat , cum te văd şi cum mă vezi”.

Mai mi-aduc aminte că bunica ne mai cânta uneori câte un cântec bătrânesc şi că unul zicea despre un crai şi o zână a apei: „Suflă vântul rece, bate vântul rece peste lac”. Şi-mi mai aduc aminte o rugăciune şi un psalm învăţate de la bunica.

Despre poveştile ei însă nu-mi mai aduc aminte decât ca prin vis; una însă mi-o aduc aminte aşa de bine, că aş putea-o chiar povesti. Este o mică poveste despre naşterea lui Isus.

Asta este tot ce-mi mai aduc aminte despre bunica, afară de durerea ce am simţit-o la moartea ei.

Îmi aduc aminte de dimineaţa în care canapeaua din colţul odăii a rămas goală şi noi nu ne puteam lămuri cum va trece ziua. De aceasta îmi aduc aminte foarte bine şi n-am să uit vreodată.

Şi-mi mai amintesc că ne+au dus şi pe noi copiii să-i sărutăm mâna moartă pentru totdeauna. Şi cum ne era frică să ne apropiem, cineva ne-a spus că aşa putem mulţumi bunicii pentru cea din urmă oară pentru toate bucuriile pe care ni le făcuse.

Şi-mi mai aduc aminte că poveştile, basmele şi cântecele au plecat de acasă închise într-un sicriu lung şi negru şi că nu s-au mai reîntors vreodată.

Simţeam că ceva se stinsese în viaţa mea. Era ca şi cum poarta fermecată a unei lumi frumoase se închisese pentru totdeauna.

Înainte intram şi ieşeam din lumea noastră când vream, acum însă nimeni nu se mai pricepe să ne deschidă porţile lumii pe veci pierdute.

Îmi amintesc că noi copiii începurăm cu încetul să ne jucăm şi să trăim ca alţi copii, aşa că s-ar fi părut că nu ne mai pare rău de pierderea bunicii noastre, ca şi cum am fi uitat-o.

Însă chiar azi, după patruzeci de ani, pe când scriu poveştile auzite despre Cristos în Răsărit, îmi vine în minte povestea lui Isus auzită de la bunica mea. Şi mi-e drag s-o povestesc şi să o adun cu celelalte legende despre Isus, în această carte.


Era în ziua de Crăciun, toţi se duseseră la biserică afară de bunica şi de mine. Pe noi două nu ne luaseră, fiindcă bunica era prea bătrână şi eu eram prea mică.

Şi amândouă erau mâhnite că nu puteam auzi slujba şi vedea lumânările aprinse din biserică.

„Era odată un om – începu bunica – care se dusese într-o noapte întunecoasă să caute foc.

El merse din uşă în uşă, bătu peste tot şi se rugă astfel: „Oameni buni, nu mă lăsaţi! Femeia mi-a născut un prunc şi trebuie să aprind focul ca să-i încălzesc”.

Noaptea însă era târzie aşa că toţi oamenii dormeau şi nimeni nu-l auzi.

Omul merse şi iar merse. În sfârşit zări în depărtare o lumină. Cum se îndreptă într-acolo văzu un foc ce ardea pe câmp şi o turmă de oi ce dormea în jurul focului, păzită de un cioban bătrân.

Când se apropie străinul ca să împrumute foc, văzu trei câini mari care dormeau la picioarele ciobanului.

Câteşitrei se ridicară la venirea lui şi-şi deschiseră boturile ca să latre, dar nu se auzi nimic. Omul văzu că li se zbârlise părul pe spinare şi că le străluceau dinţii în lumina focului şi că vroiau să se repeadă asupra lui.

Bărbatul simţi că un câine îl apucase de gât, altul de picior, altul de mână; dar fălcile şi dinţii nu-l putură muşca aşa că rămase nevătămat.

Omul încercă să se apropie de foc; oile dormeau însă aşa de îngrămădite unele peste altele încât el nu putea să se apropie de foc, decât călcând pe ele.

Atunci omul călcă peste ele şi se apropie de foc; nici o oaie însă nu se deşteptă, nici una nu se mişcă”.

Până aici ajunse bunica să povestească fără a o fi oprit, acum însă nu am mai răbdat şi am întrebat-o:
- Dar de ce nu se mişcau, bunico ?
- Ai să vezi îndată, zise ea, şi povesti mai departe.

„Când ajunse omul lângă foc, ciobanul tresări din picotirea lui.

Acesta era un om morocănos şi închis, duşmănos şi aspru cu toată lumea. Când îl zări pe străin apucă bâta ascuţită cu care păzea turma şi voi să dea în el; bâta însă trecu vâjâind pe lângă om fără să-l nimerească şi se pierdu pe câmp.”

Aici întrebai din nou:

-         Bunico, dar de ce nu l-a lovit ciomagul pe străin ? Bunica însă povesti mai departe fără să-mi răspundă:

„- Acum, zise străinul către cioban: „Prietene, ajută-mă cu niţel foc; femeia mi-a născut un prunc şi trebuie să fac foc şi să-l încălzesc”. Ciobanul ar fi fost mai bucuros să nu-i dea, dar se minună că nici câinii nu l-au putut muşca, nici oile nu s-au mişcat, nici băţul nu l-a lovit şi se făcu frică; de aceea îl lăsă să ia foc.

-         „Ia cât vrei!” zise el.

Focul însă era aproape stins şi nu erau nici tăciuni, nici lemne aprinse, doar jăratic, aşa că omul trebuia să se mulţumească cu atât.

Când văzu ciobanul că omul nu avea cu ce lua jăratic, se bucură de nevoia omului şi-i mai zise încă o dată: „Ia cât vrei”.

Omul se plecă liniştit, luă cu mâna cărbunii aprinşi şi îi puse într-un colţ al mantalei; focul însă nu-i arse nici mâinile, nu-i pârli nici haina şi el ducea jăraticul în poala mantalei ca şi cum ar fi fost nuci”.

Aici fu întreruptă povestioara pentru a treia oară.

-         Bunico, dar de ce nu voia focul să-l ardă?

-         Ai să afli îndată, zise bunica, şi povesti mai departe.

„Ciobanul era din fire un om foarte închis la inimă, dar când văzu minunea se miră şi se întrebă: „Oare ce noapte e aceasta în care câinii nu muşcă, oile nu se mişcă, bâta nu omoară şi focul nu arde?”

Plin de uimire alergă după străin şi îl întrebă:

-         „Ce fel de noapte e aceasta în care nimic nu poate face rău?”

Străinul îi răspunse:

„Eu nu-ţi pot spune nimic dacă tu însuţi nu simţi” şi voi să se depărteze ca să aprindă focul şi să-şi încălzească femeia şi copilul.

Ciobanul însă se luă după el ca să afle ce minune se petrecea.

Deci se sculă şi plecă ţinându-se după străin până când acesta ajunse acasă la el.

Ciobanul văzu cu mirare că omul nu avea nici măcar o colibă şi femeia şi copilul său se aflau într-o peşteră cu pereţi goi şi reci.

Şi când văzu copilaşul gol aproape, i se făcu milă ciobanului şi ca să nu îngheţe, se hotărî să-l ajute. El îşi lăsă desagii jos şi căută în ei o piele moale şi albă de miel pe care o dărui străinului, zicând să-şi culce pruncul în ea.

Dar în clipa în care i se făcu milă de copil, i de deschiseseră ochii şi văzu ceea ce nu văzuse şi auzi ceea ce nu auzise mai înainte.

Ciobanul văzu în jurul pruncului o mulţime de îngeri cu aripi de argint, unii cântând din harpă iar alţii cântând osanale că în noaptea aceea s-a născut Mântuitorul.

Astfel află ciobanul de ce erau toate lucrurile vesele în noaptea aceea şi de ce nimic nu putea vătăma pe nimeni.

Nu numai în jurul lui erau îngeri, dar toată peştera, tot drumul şi dealul din apropiere erau pline de îngeri, iar toţi, cum se coborau din cer, se opreau şi priveau Pruncul şi apoi zburau cântând osanale.

În toată lumea era bucurie, cântec şi joc, iar ciobanul văzu în noaptea întunecoasă tot ce nu putuse vedea înainte şi de bucurie căzu în genunchi şi mulţumi lui Dumnezeu”.

Când isprăvi bunica de povestit, oftă şi zise: „Ceea ce a văzut ciobanul am putea vedea şi noi, căci îngerii zboară pe cer în fiecare noapte a Crăciunului; dar nu tuturor le este dat să vadă”.

Apoi bunica îşi puse mâna pe capul meu şi zise: „Să-ţi aduci aminte de aceasta, fiindcă este aşa de adevărat, cum te văd şi cum mă vezi. Lumina soarelui şi a lunii, lumina focului şi a zilei nu pot ajuta la nimic dacă nu avem în ochi şi în suflet lumina prin care să vedem mărirea lui Dumnezeu”.

(Selma Lagerlof – Legende despre Isus, Editura Uniunii Scriitorilor, 1996)