Michel Tournier
fragment din romanul
Gaspar, Melhior & Baltazar
(Editura POLIROM)

Întâlnirea era fatidică, necesară, scrisă de la începutul timpurilor în stele şi în esenţa lucrurilor: ea a avut loc la Etam, un ţinut ciudat, susurînd de murmurul izvoarelor, brăzdat de grote, acoperit de ruine, ţinut pe unde a trecut Istoria, răvăşind totul în cale fără să lase însă vreun semn inteligibil, asemenea acelora care sînt răniţi la faţă, îngrozitor de desfiguraţi, dar incapabili să povestească ceva. întrevederea între cei trei, care se întorceau de la Betleem pe jos, pe cal sau pe cămilă, şi cel care se îndrepta către satul plin de har cu elefanţii săi a fost scăldată de o lumină blinda şi pătrunzătoare. S-au regăsit în chip firesc lîngă cele trei lacuri artificiale cunoscute sub numele de băile lui Solomon tocmai cînd se pregăteau, la capătul unei zile călduroase şi pră­foase, să coboare în apă pe treptele tăiate în piatră. Şi deodată, prin forţa afinităţii tainice dintre cele patru călătorii, s-au recunoscut. S-au salutat, apoi s-au ajutat unul pe altul să se spele, ca şi cum s-ar fi botezat reciproc. După aceea s-au despărţit pentru a se reîntîlni la căderea nopţii, după cum se înţeleseseră, în jurul unui foc din lemne de salcîm.

Prinţul din Mangalore a rămas mut de uimire. Trebuia să fie undeva o neînţelegere. Cel pe care pornise să-l caute era Cofetarul Divin, împărţitorul unor prăjituri atît de gustoase încît nu-ţi mai trebuia nici o altă hrană.

- Vă rog să nu mai vorbiţi toţi deodată, a mai spus el, căci n-am să înţeleg nimic.

Apoi, întorcîndu-se către cel mai vîrstnic, 1-a rugat să vorbească el cel dintâi.

— Povestea mea e lungă şi n-aş şti de unde să încep, a spus Baltazar, mîngîindu-şi îngîndurat barba albă. As putea să-ţi povestesc despre un anumit fluture din copilăria mea, pe care am crezut că-l desluşesc în cer, la celălalt capăt al vieţii mele. Preoţii îl distruseseră, dar se pare că
a înviat. Mai e si Adam, doi Adam chiar, dacă iei bine seama, cel alb, de după cădere, a cărui piele virgină seamănă cu un pergament spălat, şi Adam cel negru, dinaintea căderii, acoperit de semne şi desene asemenea unui manuscris miniat. Mai e şi arta greacă dedicată cu totul zeilor, zeiţe­lor şi eroilor, precum şi o artă mai umană, mai familiară, pe care o aşteptăm cu toţii şi al cărei precursor va fi, fără doar şi poate, tînărul meu prieten, pictorul babilonian Asur.

Toate acestea trebuie să-ţi pară foarte încur­cate, ţie, care vii de tare departe cu elefanţii tăi încărcaţi de dulciuri. De aceea, mă voi limita la esenţial. Află deci că, împătimit de meşteşugul desenului, picturii şi sculpturii încă din copilărie, m-am lovit mereu de ostilitatea neînduplecată a slujitorilor religiilor care urăsc orice imagine sau reprezentare artistică. Nu sînt singurul în această situaţie. Am fost la Irod cel Mare. Tocmai înecase în sînge o răscoală pusă la cale de preoţii săi, al cărei temei fusese un vultur de aur, aşezat din porunca regelui deasupra porţii principale a tem­plului din Ierusalim. Vulturul a pierit. La fel şi preoţii. Aceasta este cumplita logică a tiraniei. Am nădăjduit mereu să nu-i cad pradă. Am vrut să merg pînă la originea acestei drame, unica origine, care se află în cea dintîi pagină a Bibliei. Găsind scris că Dumnezeu 1-a făcut pe om după chipul şi asemănarea sa, am înţeles că nu era vorba despre o vană redundanţă verbală, dar că aceste două cuvinte indicau — ca o linie uşoară, perforată - o ruptură posibilă, ameninţătoare, care s-a şi produs după căderea în păcat. Deoarece Adam şi Eva s-au făcut vinovaţi de neascultare, asemănarea lor profundă cu Dumnezeu a dis­părut, dar tot a rămas o urmă, un chip şi un trup care  continuau  să fie imaginea de neşters a realităţii divine. De atunci un blestem apasă asupra acestei imagini mincinoase pe care omul decăzut o poartă cu sine, aşa cum un rege detro­nat s-ar mai juca cu sceptrul, devenit o jucărie derizorie. Această imagine fără asemănare este osîndită de cea de-a doua poruncă a Decalogului; împotriva ei se înverşunează clerul meu şi al lui Irod. Dar, spre deosebire de Irod, eu nu cred că băile de sînge rezolvă toate dificultăţile. Iubirea pe care o nutresc pentru arte nu mă orbeşte într-atît încît să anulez legea în care m-am născut şi am crescut. Textele sacre rămân, ele m-au hră­nit şi nu le pot nesocoti. Imaginea poate fi, ce-i drept, mincinoasă şi arta impostoare, iar lupta neînduplecată dintre idolatrii şi iconoclaşti se duce chiar în inima mea.

Am ajuns deci la Betleem sfîşiat între teamă şi speranţă.

Mă întrebi ce-am găsit la Betleem: am găsit împăcarea imaginii cu asemănarea, regenerarea imaginii datorită renaşterii unei asemănări subiacente.

În sfîrsit, am aşezat la picioarele Fecioarei blocul de smirnă pe care Maalek, înţeleptul cu o mie de fluturi, îl dăruise copilului care eram acum o jumătate de veac, ca simbol al trupului ajuns la dumnezeire.

Voi reconstrui Baltazareum-ul, dar nu voi mai colecţiona vestigii ale trecutului greco-latin. Nu, ci voi aduna opere moderne, pe care le voi comanda artiştilor mei ca un rege mecena, primele capo­dopere ale artei creştine...

— Arta creştină, a repetat prinţul Taor gînditor. Ce asociere ciudată de cuvinte şi cît de greu e să închipui creaţia viitoare!

- Dar nu-i nimic surprinzător. A închipui o operă înseamnă deja a începe s-o creezi. Şi, ase­menea ţie, nu-mi închipui nimic, pentru că şirul veacurilor virgine mi se deschide sub picioare ca un abis. Poate doar cea dintîi dintre toate operele, cea dintîi pictură creştină, cea care ne priveşte direct pe toţi cei adunaţi aici...

Au urmat cîteva clipe de tăcere, răstimp în care Gaspar şi Melhior s-au asociat viziunii lui Baltazar. Veacurile viitoare li se înfăţişau ca o imensă galerie a oglinzilor în care se reflectau toţi trei, de fiecare dată în interpretarea geniului diferit al fiecărei epoci, dar mereu uşor de recu­noscut, un tînăr, un bătrîn şi un negru din Africa. Apoi viziunea a dispărut şi Taor s-a întors către cel mai tînăr.

— Prinţe Melhior, i s-a adresat el, îmi eşti apropiat ca vîrstă. în plus, unchiul tău ţi-a luat regatul, iar eu, la rîndul meu, nu sînt deloc sigur că mama îmi va îngădui vreodată să domnesc. De aceea, voi asculta cu atenţie frăţească istorisirea pe care o vei face despre noaptea petrecută la Betleem.

— Noaptea de la Betleem, s-a grăbit să pre­cizeze Melhior cu impetuozitatea vîrstei, dar mai întîi cea de la Ierusalim, căci cele două etape ale exilului meu sînt de nedespărţit.

Părăsisem Palmyra avînd cîteva idei simple despre dreptate şi putere. Existau, după părerea mea, două feluri de suverani, cei buni şi cei răi. Tatăl meu, Teodem, ilustra tipul regelui bun. Unchiul meu, Atmar, care încercase să mă asa­sineze şi pusese stăpînire pe regatul meu, era prototipul tiranului. Linia mea de conduită mi se înfăţişa limpede şi dreaptă: să caut sprijin, aliaţi, să ridic o armată, să-mi recuceresc cu sabia rega­tul lăsat de tatăl meu şi, fireşte, să-l pedepsesc pe uzurpator. Intr-o singură noapte — cea a ospă­ţului oferit de Irod — acest frumos program a fost spulberat. Aş vrea ca tuturor prinţilor care se pregătesc să domnească să li se citească viaţa lui Irod! Ce mai pildă! Ce mai lecţie! Ce imagine contradictorie poate oferi acest suveran drept, iubitor de pace şi înţelept, binecuvîntat de ţărani, meşteşugari, de toţi cei neînsemnaţi din regatul său, mare constructor, diplomat abil şi care, îndă­rătul zidurilor din palatul său, este un despot ucigaş, torţionar, infanticid, un nebun sîngeros. Şi nu din întîmplare, nici dintr-o coincidenţă isto­rică, acelaşi cap poartă cele două chipuri ale acestui Janus Bifrons. Este o fatalitate care cere ca orice binecuvîntare coborîtă asupra poporului să fie plătită printr-o ticăloşie săvîrşită la Curte.

Irod m-a învăţat că frica şi violenţa sînt ingredientele inevitabile ale oricărei împărăţii pămînteşti. Şi nu doar frica şi violenţa, ci o lepră a caracterului, înspăimîntător de contagioasă, numită josnicie, duplicitate şi trădare. Mă crezi, prinţe Taor, că, stînd o singură dată la masă cu regele Irod şi Curtea sa, ne-am simţit apoi infec­taţi Gaspar, Baltazar şi cu mine?

- Voi trei infectaţi de josnicie, duplicitate şi trădare ? Vorbeşte, prinţe Melhior, vreau să aflu cum s-a putut întîmpla una ca asta, iar însoţitorii tăi aici de faţă să te contrazică dacă vei minţi! — Este o taină îngrozitoare şi o voi purta toată viaţa, sîngerînd şi supurînd în inima mea, căci nu-mi închipui că-şi va afla vreodată leac. Iat-o aşadar şi, într-adevăr, însoţitorii mei să mă scuipe în faţă dacă voi minţi!

Cînd, după ce am sosit la curtea lui Irod, am pomenit de stea şi de căutarea noastră, regele, după ce s-a sfătuit cu preoţii săi, ne-a indicat Betleemul ca ţintă a călătoriei, potrivit unui verset din cartea profetului Miheia care spune: „Şi tu, Betleem, ţara lui Iuda, nu eşti nicidecum cea mai neînsemnată dintre cetăţile lui Israel, căci din tine va ieşi o Căpetenie, care va fi Păstorul poporului meu Israel"¹⁰. La cele trei întrebări ai căror purtători sîntem a adăugat-o pe cea privind propria-i succesiune, întrebare care-l chinuie în pragul morţii. Ne-a spus că Betleemul trebuie să răspundă şi la această întrebare. Şi ne-a însăr­cinat, ca ambasadori plenipotenţiari ai săi, să-l recunoaştem pe acest urmaş, să-l cinstim şi apoi să ne întoarcem la Ierusalim şi să-i dăm de ştire. Intenţia noastră era, într-adevăr, să-i respectăm cu lealitate rugămintea, ca să nu se poată spune că acest tiran, mereu înşelat şi umilit, ale cărui crime pot fi explicate fiecare - dacă nu justi­ficate - printr-o trădare, va fi fost înşelat pe patul de moarte de nişte străini pe care i-a primit regeşte. Dar iată că arhanghelul Gabriel, care făcuse pe marele majordom la Iesle, ne-a poruncit să ne întoarcem fără să mai trecem pe la Ierusalim, fiindcă, ne-a spus el, Irod plănuia să ucidă Pruncul. Am discutat îndelung asupra liniei de conduită pe care s-o adoptăm. Eu eram pentru respectarea făgăduinţei date. Nu era vorba doar de onoare, dar ştiam bine de ce cruzimi e în stare regele iudeilor cînd se vede batjocorit. Trecînd înapoi pe la Ierusalim, îi potoleam neîncrederea şi puteam preîntîmpina mari nenorociri. Dar Gaspar şi Baltazar stăruiau să ne conformăm ordinelor lui Gabriel. Cînd, în sfîrsit, aveam si noi un arhan­ghel care să ne lumineze calea! spuneau ei. Eram unu la doi, aşa că eu, cel mai tînăr, cel mai sărac, am fost nevoit să adopt punctul lor de vedere. Dar nu fără părere de rău şi nu cred că mi-o voi ierta vreodată. Aşa că, iată, prinţe Taor, pentru că m-am apropiat de putere, m-am murdărit pentru toată viaţa.

- Dar ai fost apoi la Betleem. Ce învăţăminte ai desprins privind tocmai puterea?

- Arhanghelul Gabriel, care veghea la căpătîiul Pruncului, m-a învăţat prin Iesle puterea slăbiciunii, blîndeţea celor nonviolenţi, căreia nimic nu-i poate sta împotrivă, legea iertării, care nu desfiinţează legea talionului, dar o transcende infinit. Fiindcă talionul prescrie ca răzbunarea
să nu depăşească jignirea, înfăţişîndu-se ca o stare intermediară între mînia firească şi armonia desăvîrsită. împărăţia lui Dumnezeu nu va fi nicicînd dăruită odată pentru totdeauna, aici sau acolo. Trebuie să-i făurim cu răbdare cheia, iar cheia sîntem chiar noi. Am pus aşadar la picioarele Pruncului moneda de aur purtînd efigia tatălui meu, regele Teodem. Era singura mea comoară, singurul document doveditor al calităţii mele de moştenitor legal al tronului Palmyrei. Despărţindu-mă de ea, am renunţat la această împărăţie pentru a pleca în căutarea aceleia făgăduite de Mîntuitor. Mă voi retrage în pustiu împreună cu credinciosul meu Bahtiar. Vom întemeia o comu­nitate împreună cu toţi aceia care vor dori să ni se alăture. Va fi cea dintîi cetate a lui Dumnezeu, cu totul concentrată în aşteptarea Venirii lui. O comunitate de oameni liberi, a căror unică lege comună va fi legea iubirii...

S-a întors spre Gaspar care stătea la stînga lui.

— Am rostit cuvîntul iubire. Şi-mi dau seama de îndată că, prin vocaţia lui mai mare, mai curată şi mai puternică decît a mea, fratele meu african este cu mult mai îndreptăţit decît mine să vor bească despre acest sentiment, atît de mare şi de nepătruns. Fiindcă, nu-i aşa, rege Gaspar, din iubire ţi-ai părăsit capitala, pornind la un drum atît de lung spre miazănoapte?

— Da, din iubire, pentru iubire, lovit de durere din iubire, am străbătut pustiuri, a spus Gaspar, regele Meroei. Dar să nu credeţi cumva că am fugit de o femeie care nu mă iubea, nici că am încercat să uit o iubire nefericită. De altfel, cele văzute la Betleem m-ar fi convins de contrariu,
dacă aş fi gîndit astfel. Pentru a înţelege, trebuie să ne întoarcem la... tămîie, la modul cum folo­sisem tămîia într-o noapte cînd ne ofeream specta­colul unei farse, femeia pe care o iubeam, amantul ei şi cu mine. Ne machiasem în chip grotesc şi ne înconjurasem de vase în care ardea tămîia; fumul ei ne învăluia. E sigur că îmbinarea dintre fumul de tămîie adus pentru închinare şi scena degra­dantă mi-a deschis ochii. Am înţeles... Ce am înţeles? Că trebuia să plec, asta e sigur. Dar înţelesul adînc al plecării nu mi s-a arătat decît în preajma Pruncului, într-adevăr, purtam în inimă o mare iubire, care se potrivea cu vasele şi cu tămîia, pentru că năzuia să se preschimbe în adoraţie. Am suferit cît timp n-am putut adora. „Satana plînge văzînd frumuseţea lumii", îmi spu­sese înţeleptul cu floarea de crin. De fapt, îmi plîngeam iubirea neîmpărtăşită. Biltine mi se dezvăluia din zi în zi mai slabă, leneşă, mărgi­nită, vicleană, uşuratică; mi-ar fi trebuit o inimă uriaşă, de o generozitate nesfîrşită, ca s-o pot curaţi de sărmana ei fire omenească. Cel puţin, n-am osîndit-o niciodată. Am ştiut întotdeauna că eu, lipsa mea de suflet, purtam vina pentru sărăcia relaţiei noastre. N-am iubit îndeajuns pentru amîndoi, asta e! N-am putut hrăni cu iubire luminoasă inima ei rece, uscată şi cal­culată. Pruncul m-a învăţat - deşi presimţeam sau, cel puţin, aşteptam cu întreaga mea fiinţă această învăţătură - că iubirea-adoraţie este întot­deauna împărtăşită, pentru că puterea strălucirii ei îi dă o forţă de comunicare irezistibilă. Apropiindu-mă de Iesle, am depus mai întîi cutia cu tămîie la picioarele Pruncului, într-adevăr sin­gura  făptură  vrednică  să  primească  această sfintă închinare. Am îngenuncheat. Mi-am atins uşor buzele cu degetele şi am schiţat gestul de a-i trimite Pruncului sărutarea. A zîmbit. Mi-a întins braţele. Am cunoscut în clipa aceea comunicarea totală între cel ce iubeşte şi cel ce e iubit, acea veneraţie sfioasă, imn de jubilare, fascinaţie uimită. Şi mai era încă ceva care, pentru mine, Gaspar din Meroe, întrecea în frumuseţe restul, o surpriză miraculoasă pe care Sfînta Familie o pregătise, bineînţeles, doar în aşteptarea venirii mele.

A tăcut, înduioşat de amintirea acestei imagini.

 — Şi ce-ai de gînd să faci acum ? a întrebat Taor.
— Voi împărtăşi oricui va voi să mă asculte minunata lecţie de iubire de la Betleem.
—  Ei bine, începe cu prinţul Taor şi dă-mi cea dintîi lecţie de iubire creştină.
—  Copilul din Iesle, devenit negru pentru a-l primi mai bine pe Gaspar, regele mag african.
Aici se află mai mult decît cuprind toate poveştile de dragoste pe care le cunosc. Imaginea exemplară care ne învaţă să ne facem asemenea acelora pe care-i iubim, să privim cu ochii lor, să vorbim limba lor, să-i respectăm, cuvînt care, la origini, înseamnă a privi de două ori. Numai aşa plăcerea, bucuria şi fericirea se pot înălţa la acea putere superioară numită iubire.

Dacă aştepţi de la celălalt să-ţi dăruiască plă­cere sau bucurie, înseamnă că-l iubeşti? Nu. Nu te iubeşti decît pe tine. îi ceri să se pună în slujba acelei iubiri egoiste pentru tine însuţi. Adevărata iubire este plăcerea dăruită de plăcerea celuilalt, bucuria pe care o trezeşte în sufletul meu priveliş­tea bucuriei lui, fericirea pe care o simt stiindu-l fericit. Plăcere a plăcerii, bucurie a bucuriei, feri­cire a fericirii, aceasta-i iubirea, nimic altceva.

— Şi Biltine ?
— Am trimis deja la Meroe un sol cu porunca de a pune de îndată în libertate pe cei doi sclavi fenicieni ai mei. Vor face ce vor voi, iar în ceea ce mă priveşte, mă voi socoti îndeajuns de copleşit de fericirea pe care i-o voi fi putut dărui Biltinei.
— Rege Gaspar, n-aş vrea să te supăr, dar mi se pare că te-ai detaşat mult de această femeie de cînd ai fost la Betleem.
— N-o iubesc mai puţin, dar o iubesc altfel. Această iubire ne poate lumina şi pe unul şi pe celălalt de bucurie, dar nu ne poate micşora nici pe unul, nici pe celălalt, limitînd, de pildă, liber­tatea ei, iar pe mine făcîndu-mă să mă chinuiesc din gelozie. Biltine îl poate prefera pe Galeka. Se va îndepărta atunci de mine, după ce îmi va fi dăruit însă fericirea fericirii ei. Iar eu nu voi simţi deloc amărăciune, căci nu voi mai avea pretenţia de a o reduce la statutul de obiect şi de a-mi exercita dreptul de proprietar asupra acestui obiect. — Prieteni Baltazar, Melhior şi Gaspar, a spus Taor, vă mărturisesc cu umilinţă că am reţinut foarte puţin din tot ce mi-aţi spus. Arta, politica şi iubirea, aşa cum le înţelegeţi voi de acum înainte, mi se înfăţişează ca nişte chei fără broască sau ca nişte broaşte lipsite de chei. E drept că nu simt un interes foarte viu pentru aceste lucruri. Intr-adevăr, fiecare avem propriile noastre preocupări, iar Pruncul ştie să ne răspundă avînd revelaţia foarte exactă a personalităţii intime a fiecăruia. Rezultă că ceea ce îi spune unuia în taina inimii sale este de neînţeles pentru ceilalţi, în ceea ce mă priveşte, sînt extrem de curios să aflu mie în ce limbă îmi va vorbi! Fiindcă, vedeţi, pe mine nu un muzeu, sau un popor, sau o femeie m-au determinat să plec, ci... Dar nu, n-am să încerc să vă explic, veţi crede că îmi bat joc de voi şi veţi rîde de mine sau vă veţi supăra. Tu singur, poate, rege Baltazar, ai putea avea atîta indul­genţă, generozitate şi libertate de spirit pentru a mă înţelege şi a admite că destinul poate lua şi înfăţişarea unei neînsemnate prăjituri. Pruncul însă mă aşteaptă, avînd răspunsul pregătit pentru prinţul dulciurilor, care a venit spre el tocmai de pe coasta Malabar.

— Prinţe Taor, a spus Baltazar, sînt mişcat de încrederea ta şi există în tine o naivitate pe care o admir, dar care mă sperie totodată. Cînd spui „Pruncul mă aşteaptă", înţeleg mai ales că tu eşti copilul care aşteaptă. Cît despre Celălalt, cel din Iesle, ia seama că poate n-o să te mai aştepte mult. Betleemul nu e decît un loc provizoriu de adunare, un şir de sosiri şi plecări. Tu eşti cel din urmă, pentru că vii mai de departe decît ceilalţi. Aş vrea să fiu sigur că nu vei ajunge prea tîrziu.

(Fragment din romanul lui Michel Tournier, Gaspar, Melhior&Baltazar, Editura POLIROM, 2003, trad. Mihaela Voicu)

Salt la inceputul paginii