[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]




Michel Tournier
fragment din romanul
Gaspar, Melhior & Baltazar
(Editura POLIROM)

Īntālnirea era fatidică, necesară, scrisă de la īnceputul timpurilor īn stele şi īn esenţa lucrurilor: ea a avut loc la Etam, un ţinut ciudat, susurīnd de murmurul izvoarelor, brăzdat de grote, acoperit de ruine, ţinut pe unde a trecut Istoria, răvăşind totul īn cale fără să lase īnsă vreun semn inteligibil, asemenea acelora care sīnt răniţi la faţă, īngrozitor de desfiguraţi, dar incapabili să povestească ceva. īntrevederea īntre cei trei, care se īntorceau de la Betleem pe jos, pe cal sau pe cămilă, şi cel care se īndrepta către satul plin de har cu elefanţii săi a fost scăldată de o lumină blinda şi pătrunzătoare. S-au regăsit īn chip firesc līngă cele trei lacuri artificiale cunoscute sub numele de băile lui Solomon tocmai cīnd se pregăteau, la capătul unei zile călduroase şi pră­foase, să coboare īn apă pe treptele tăiate īn piatră. Şi deodată, prin forţa afinităţii tainice dintre cele patru călătorii, s-au recunoscut. S-au salutat, apoi s-au ajutat unul pe altul să se spele, ca şi cum s-ar fi botezat reciproc. După aceea s-au despărţit pentru a se reīntīlni la căderea nopţii, după cum se īnţeleseseră, īn jurul unui foc din lemne de salcīm.

-   L-aţi văzut ? a fost prima īntrebare pusă de Taor.
-  
L-am văzut, au rostit īmpreună Gaspar, Melhior si Baltazar.
 -   E un prinţ, un rege, un īmpărat īnconjurat de un alai bogat? a mai voit să ştie Taor.
-   E un prunc născut pe paie īntr-un grajd, īntre un bou şi un măgar, au răspuns cei trei.

Prinţul din Mangalore a rămas mut de uimire. Trebuia să fie undeva o neīnţelegere. Cel pe care pornise să-l caute era Cofetarul Divin, īmpărţitorul unor prăjituri atīt de gustoase īncīt nu-ţi mai trebuia nici o altă hrană.

- Vă rog să nu mai vorbiţi toţi deodată, a mai spus el, căci n-am să īnţeleg nimic.

Apoi, īntorcīndu-se către cel mai vīrstnic, 1-a rugat să vorbească el cel dintāi.

— Povestea mea e lungă şi n-aş şti de unde să īncep, a spus Baltazar, mīngīindu-şi īngīndurat barba albă. As putea să-ţi povestesc despre un anumit fluture din copilăria mea, pe care am crezut că-l desluşesc īn cer, la celălalt capăt al vieţii mele. Preoţii īl distruseseră, dar se pare că
a īnviat. Mai e si Adam, doi Adam chiar, dacă iei bine seama, cel alb, de după cădere, a cărui piele
virgină seamănă cu un pergament spălat, şi Adam cel negru, dinaintea căderii, acoperit de semne şi desene asemenea unui manuscris miniat. Mai e şi arta greacă dedicată cu totul zeilor, zeiţe­lor şi eroilor, precum şi o artă mai umană, mai familiară, pe care o aşteptăm cu toţii şi al cărei precursor va fi, fără doar şi poate, tīnărul meu prieten, pictorul babilonian Asur.

Toate acestea trebuie să-ţi pară foarte īncur­cate, ţie, care vii de tare departe cu elefanţii tăi īncărcaţi de dulciuri. De aceea, mă voi limita la esenţial. Află deci că, īmpătimit de meşteşugul desenului, picturii şi sculpturii īncă din copilărie, m-am lovit mereu de ostilitatea neīnduplecată a slujitorilor religiilor care urăsc orice imagine sau reprezentare artistică. Nu sīnt singurul īn această situaţie. Am fost la Irod cel Mare. Tocmai īnecase īn sīnge o răscoală pusă la cale de preoţii săi, al cărei temei fusese un vultur de aur, aşezat din porunca regelui deasupra porţii principale a tem­plului din Ierusalim. Vulturul a pierit. La fel şi preoţii. Aceasta este cumplita logică a tiraniei. Am nădăjduit mereu să nu-i cad pradă. Am vrut să merg pīnă la originea acestei drame, unica origine, care se află īn cea dintīi pagină a Bibliei. Găsind scris că Dumnezeu 1-a făcut pe om după chipul şi asemănarea sa, am īnţeles că nu era vorba despre o vană redundanţă verbală, dar că aceste două cuvinte indicau — ca o linie uşoară, perforată - o ruptură posibilă, ameninţătoare, care s-a şi produs după căderea īn păcat. Deoarece Adam şi Eva s-au făcut vinovaţi de neascultare, asemănarea lor profundă cu Dumnezeu a dis­părut, dar tot a rămas o urmă, un chip şi un trup care  continuau  să fie imaginea de neşters a realităţii divine. De atunci un blestem apasă asupra acestei imagini mincinoase pe care omul decăzut o poartă cu sine, aşa cum un rege detro­nat s-ar mai juca cu sceptrul, devenit o jucărie derizorie. Această imagine fără asemănare este osīndită de cea de-a doua poruncă a Decalogului; īmpotriva ei se īnverşunează clerul meu şi al lui Irod. Dar, spre deosebire de Irod, eu nu cred că băile de sīnge rezolvă toate dificultăţile. Iubirea pe care o nutresc pentru arte nu mă orbeşte īntr-atīt īncīt să anulez legea īn care m-am născut şi am crescut. Textele sacre rămān, ele m-au hră­nit şi nu le pot nesocoti. Imaginea poate fi, ce-i drept, mincinoasă şi arta impostoare, iar lupta neīnduplecată dintre idolatrii şi iconoclaşti se duce chiar īn inima mea.

Am ajuns deci la Betleem sfīşiat īntre teamă şi speranţă.

— Şi ce-ai găsit la Betleem ?
— Un prunc culcat pe paie īntr-n grajd, aşa cum ţi-am spus, şi cum tovarăşii mei şi toţi martorii acestei nopţi — cea mai lungă din an — vor mărturisi mereu. Dar acel grajd era şi un templu,
dulgherul, tatăl copilului, un patriarh, mama lui, o fecioară, şi copilul, un Dumnezeu īntrupat, venit īn sărmana noastră fire omenească, iar o coloană de lumină străbătea acoperişul de stuf al adăpostului sărăcăcios. Toate acestea aveau pentru mine un īnţeles adīnc, erau răspunsul la īntrebarea īntregii mele vieţi, şi răspunsul consta īn imposi­bila īnsoţire a contrariilor ireconciliabile. „Cel ce scrutează īn adīnc tainele Măreţiei dumnezeieşti va fi copleşit de slava ei", a grăit Prorocul”. De aceea, pe muntele Sinai, Iahve s-a ascuns īntr-un nor īn faţa ochilor lui Moise. Acum acel nor s-a risipit şi Dumnezeu īntrupat īntr-un copilaş s-a arătat. Era de ajuns să-l privesc pe Asur ca să văd strălucind pe chipul unui artist aurora unei arte noi. Tānărul meu pictor babilonian era transfi­gurat de revoluţia ce se īnfăptuia sub ochii lui: gestul simplu al unei mame tinere şi sărace, aple­cată asupra pruncului născut, īnălţat deodată la puterea dumnezeiască. Viaţa de zi cu zi cea mai smerită - animalele de povară, uneltele, ham­barul -, īnveşmīntată īn veşnicie de raza venită din cer...

Mă īntrebi ce-am găsit la Betleem: am găsit īmpăcarea imaginii cu asemănarea, regenerarea imaginii datorită renaşterii unei asemănări subiacente.

— Şi atunci ce-ai făcut ?
—  Am īngenuncheat printre ceilalţi: meşteşu­gari, ţărani, slujnice de la han. Dar, vezi tu, minu­nea e că fiecare īnchinare avea un tīlc deosebit. Eu adoram trupul - vizibil, tangibil, fremătător, mirositor - transfigurat prin duh. Căci nu există artă decīt īn trup. Nu există frumuseţe decīt pentru ochi, ureche sau mīnă. Şi atīt timp cīt trupul era blestemat, blestemaţi erau şi artiştii īmpreună cu el.

Īn sfīrsit, am aşezat la picioarele Fecioarei blocul de smirnă pe care Maalek, īnţeleptul cu o mie de fluturi, īl dăruise copilului care eram acum o jumătate de veac, ca simbol al trupului ajuns la dumnezeire.

— Şi ce-ai de gīnd să faci acum?
— 
Asur şi cu mine ne vom īntoarce la Nippur să aducem vestea cea bună. Vom şti să convingem poporul, dar şi pe preoţi, şi īn primul rīnd pe bătrīnul Şedad, oricīt de īncremenit ar fi īn dogmele lui rigide:  imaginea este salvată, chipul şi trupul omului pot fi celebrate de acum īncolo, fără teama de a cădea īn idolatrie.

Voi reconstrui Baltazareum-ul, dar nu voi mai colecţiona vestigii ale trecutului greco-latin. Nu, ci voi aduna opere moderne, pe care le voi comanda artiştilor mei ca un rege mecena, primele capo­dopere ale artei creştine...

— Arta creştină, a repetat prinţul Taor gīnditor. Ce asociere ciudată de cuvinte şi cīt de greu e să īnchipui creaţia viitoare!

- Dar nu-i nimic surprinzător. A īnchipui o operă īnseamnă deja a īncepe s-o creezi. Şi, ase­menea ţie, nu-mi īnchipui nimic, pentru că şirul veacurilor virgine mi se deschide sub picioare ca un abis. Poate doar cea dintīi dintre toate operele, cea dintīi pictură creştină, cea care ne priveşte direct pe toţi cei adunaţi aici...

—Şi care va fi această cea dintīi pictură creştină?
—Închinarea Magilor, trei personaje īnveşmīntate īn aur şi purpură, venite dintr-un Orient fabulos să se prosterneze īntr-un grajd sărăcăcios īn faţa unui prunc.

Au urmat cīteva clipe de tăcere, răstimp īn care Gaspar şi Melhior s-au asociat viziunii lui Baltazar. Veacurile viitoare li se īnfăţişau ca o imensă galerie a oglinzilor īn care se reflectau toţi trei, de fiecare dată īn interpretarea geniului diferit al fiecărei epoci, dar mereu uşor de recu­noscut, un tīnăr, un bătrīn şi un negru din Africa. Apoi viziunea a dispărut şi Taor s-a īntors către cel mai tīnăr.

— Prinţe Melhior, i s-a adresat el, īmi eşti apropiat ca vīrstă. īn plus, unchiul tău ţi-a luat regatul, iar eu, la rīndul meu, nu sīnt deloc sigur că mama īmi va īngădui vreodată să domnesc. De aceea, voi asculta cu atenţie frăţească istorisirea pe care o vei face despre noaptea petrecută la Betleem.

— Noaptea de la Betleem, s-a grăbit să pre­cizeze Melhior cu impetuozitatea vīrstei, dar mai īntīi cea de la Ierusalim, căci cele două etape ale exilului meu sīnt de nedespărţit.

Părăsisem Palmyra avīnd cīteva idei simple despre dreptate şi putere. Existau, după părerea mea, două feluri de suverani, cei buni şi cei răi. Tatăl meu, Teodem, ilustra tipul regelui bun. Unchiul meu, Atmar, care īncercase să mă asa­sineze şi pusese stăpīnire pe regatul meu, era prototipul tiranului. Linia mea de conduită mi se īnfăţişa limpede şi dreaptă: să caut sprijin, aliaţi, să ridic o armată, să-mi recuceresc cu sabia rega­tul lăsat de tatăl meu şi, fireşte, să-l pedepsesc pe uzurpator. Intr-o singură noapte — cea a ospă­ţului oferit de Irod — acest frumos program a fost spulberat. Aş vrea ca tuturor prinţilor care se pregătesc să domnească să li se citească viaţa lui Irod! Ce mai pildă! Ce mai lecţie! Ce imagine contradictorie poate oferi acest suveran drept, iubitor de pace şi īnţelept, binecuvīntat de ţărani, meşteşugari, de toţi cei neīnsemnaţi din regatul său, mare constructor, diplomat abil şi care, īndă­rătul zidurilor din palatul său, este un despot ucigaş, torţionar, infanticid, un nebun sīngeros. Şi nu din īntīmplare, nici dintr-o coincidenţă isto­rică, acelaşi cap poartă cele două chipuri ale acestui Janus Bifrons. Este o fatalitate care cere ca orice binecuvīntare coborītă asupra poporului să fie plătită printr-o ticăloşie săvīrşită la Curte.

Irod m-a īnvăţat că frica şi violenţa sīnt ingredientele inevitabile ale oricărei īmpărăţii pămīnteşti. Şi nu doar frica şi violenţa, ci o lepră a caracterului, īnspăimīntător de contagioasă, numită josnicie, duplicitate şi trădare. Mă crezi, prinţe Taor, că, stīnd o singură dată la masă cu regele Irod şi Curtea sa, ne-am simţit apoi infec­taţi Gaspar, Baltazar şi cu mine?

- Voi trei infectaţi de josnicie, duplicitate şi trădare ? Vorbeşte, prinţe Melhior, vreau să aflu cum s-a putut īntīmpla una ca asta, iar īnsoţitorii tăi aici de faţă să te contrazică dacă vei minţi! — Este o taină īngrozitoare şi o voi purta toată viaţa, sīngerīnd şi supurīnd īn inima mea, căci nu-mi īnchipui că-şi va afla vreodată leac. Iat-o aşadar şi, īntr-adevăr, īnsoţitorii mei să mă scuipe īn faţă dacă voi minţi!

Cīnd, după ce am sosit la curtea lui Irod, am pomenit de stea şi de căutarea noastră, regele, după ce s-a sfătuit cu preoţii săi, ne-a indicat Betleemul ca ţintă a călătoriei, potrivit unui verset din cartea profetului Miheia care spune: „Şi tu, Betleem, ţara lui Iuda, nu eşti nicidecum cea mai neīnsemnată dintre cetăţile lui Israel, căci din tine va ieşi o Căpetenie, care va fi Păstorul poporului meu Israel"10. La cele trei īntrebări ai căror purtători sīntem a adăugat-o pe cea privind propria-i succesiune, īntrebare care-l chinuie īn pragul morţii. Ne-a spus că Betleemul trebuie să răspundă şi la această īntrebare. Şi ne-a īnsăr­cinat, ca ambasadori plenipotenţiari ai săi, să-l recunoaştem pe acest urmaş, să-l cinstim şi apoi să ne īntoarcem la Ierusalim şi să-i dăm de ştire. Intenţia noastră era, īntr-adevăr, să-i respectăm cu lealitate rugămintea, ca să nu se poată spune că acest tiran, mereu īnşelat şi umilit, ale cărui crime pot fi explicate fiecare - dacă nu justi­ficate - printr-o trădare, va fi fost īnşelat pe patul de moarte de nişte străini pe care i-a primit regeşte. Dar iată că arhanghelul Gabriel, care făcuse pe marele majordom la Iesle, ne-a poruncit să ne īntoarcem fără să mai trecem pe la Ierusalim, fiindcă, ne-a spus el, Irod plănuia să ucidă Pruncul. Am discutat īndelung asupra liniei de conduită pe care s-o adoptăm. Eu eram pentru respectarea făgăduinţei date. Nu era vorba doar de onoare, dar ştiam bine de ce cruzimi e īn stare regele iudeilor cīnd se vede batjocorit. Trecīnd īnapoi pe la Ierusalim, īi potoleam neīncrederea şi puteam preīntīmpina mari nenorociri. Dar Gaspar şi Baltazar stăruiau să ne conformăm ordinelor lui Gabriel. Cīnd, īn sfīrsit, aveam si noi un arhan­ghel care să ne lumineze calea! spuneau ei. Eram unu la doi, aşa că eu, cel mai tīnăr, cel mai sărac, am fost nevoit să adopt punctul lor de vedere. Dar nu fără părere de rău şi nu cred că mi-o voi ierta vreodată. Aşa că, iată, prinţe Taor, pentru că m-am apropiat de putere, m-am murdărit pentru toată viaţa.

- Dar ai fost apoi la Betleem. Ce īnvăţăminte ai desprins privind tocmai puterea?

- Arhanghelul Gabriel, care veghea la căpătīiul Pruncului, m-a īnvăţat prin Iesle puterea slăbiciunii, blīndeţea celor nonviolenţi, căreia nimic nu-i poate sta īmpotrivă, legea iertării, care nu desfiinţează legea talionului, dar o transcende infinit. Fiindcă talionul prescrie ca răzbunarea
să nu depăşească jignirea, īnfăţişīndu-se ca o stare intermediară īntre mīnia firească şi armonia desăvīrsită. īmpărăţia lui Dumnezeu nu va fi nicicīnd dăruită odată pentru totdeauna, aici sau acolo. Trebuie să-i făurim cu răbdare cheia, iar cheia sīntem chiar noi. Am pus aşadar la picioarele Pruncului moneda de aur purtīnd efigia tatălui meu, regele Teodem. Era singura mea comoară, singurul document doveditor al calităţii mele de moştenitor legal al tronului Palmyrei. Despărţindu-mă de ea, am renunţat la această īmpărăţie pentru a pleca īn căutarea aceleia făgăduite de Mīntuitor. Mă voi retrage īn pustiu īmpreună cu credinciosul meu Bahtiar. Vom īntemeia o comu­nitate īmpreună cu toţi aceia care vor dori să ni se alăture. Va fi cea dintīi cetate a lui Dumnezeu, cu totul concentrată īn aşteptarea Venirii lui. O comunitate de oameni liberi, a căror unică lege comună va fi legea iubirii...

S-a īntors spre Gaspar care stătea la stīnga lui.

— Am rostit cuvīntul iubire. Şi-mi dau seama de īndată că, prin vocaţia lui mai mare, mai curată şi mai puternică decīt a mea, fratele meu african este cu mult mai īndreptăţit decīt mine să vor bească despre acest sentiment, atīt de mare şi de nepătruns. Fiindcă, nu-i aşa, rege Gaspar, din iubire ţi-ai părăsit capitala, pornind la un drum atīt de lung spre miazănoapte?

— Da, din iubire, pentru iubire, lovit de durere din iubire, am străbătut pustiuri, a spus Gaspar, regele Meroei. Dar să nu credeţi cumva că am fugit de o femeie care nu mă iubea, nici că am īncercat să uit o iubire nefericită. De altfel, cele văzute la Betleem m-ar fi convins de contrariu,
dacă aş fi gīndit astfel. Pentru a īnţelege, trebuie să ne īntoarcem la... tămīie, la modul cum folo­sisem tămīia īntr-o noapte cīnd ne ofeream specta­colul unei farse, femeia pe care o iubeam, amantul
ei şi cu mine. Ne machiasem īn chip grotesc şi ne īnconjurasem de vase īn care ardea tămīia; fumul ei ne īnvăluia. E sigur că īmbinarea dintre fumul de tămīie adus pentru īnchinare şi scena degra­dantă mi-a deschis ochii. Am īnţeles... Ce am īnţeles? Că trebuia să plec, asta e sigur. Dar īnţelesul adīnc al plecării nu mi s-a arătat decīt īn preajma Pruncului, īntr-adevăr, purtam īn inimă o mare iubire, care se potrivea cu vasele şi cu tămīia, pentru că năzuia să se preschimbe īn adoraţie. Am suferit cīt timp n-am putut adora. „Satana plīnge văzīnd frumuseţea lumii", īmi spu­sese īnţeleptul cu floarea de crin. De fapt, īmi plīngeam iubirea neīmpărtăşită. Biltine mi se dezvăluia din zi īn zi mai slabă, leneşă, mărgi­nită, vicleană, uşuratică; mi-ar fi trebuit o inimă uriaşă, de o generozitate nesfīrşită, ca s-o pot curaţi de sărmana ei fire omenească. Cel puţin, n-am osīndit-o niciodată. Am ştiut īntotdeauna că eu, lipsa mea de suflet, purtam vina pentru sărăcia relaţiei noastre. N-am iubit īndeajuns pentru amīndoi, asta e! N-am putut hrăni cu iubire luminoasă inima ei rece, uscată şi cal­culată. Pruncul m-a īnvăţat - deşi presimţeam sau, cel puţin, aşteptam cu īntreaga mea fiinţă această īnvăţătură - că iubirea-adoraţie este īntot­deauna īmpărtăşită, pentru că puterea strălucirii ei īi dă o forţă de comunicare irezistibilă. Apropiindu-mă de Iesle, am depus mai īntīi cutia cu tămīie la picioarele Pruncului, īntr-adevăr sin­gura  făptură  vrednică  să  primească  această sfintă īnchinare. Am īngenuncheat. Mi-am atins uşor buzele cu degetele şi am schiţat gestul de a-i trimite Pruncului sărutarea. A zīmbit. Mi-a īntins braţele. Am cunoscut īn clipa aceea comunicarea totală īntre cel ce iubeşte şi cel ce e iubit, acea veneraţie sfioasă, imn de jubilare, fascinaţie uimită. Şi mai era īncă ceva care, pentru mine, Gaspar din Meroe, īntrecea īn frumuseţe restul, o surpriză miraculoasă pe care Sfīnta Familie o pregătise, bineīnţeles, doar īn aşteptarea venirii mele.

-Ce surpriză, rege Gaspar ? Mă faci să mă īmbolnăvesc de curiozitate şi de nerăbdare!
-Ei bine, iată, Baltazar ţi-a mărturisit mai adineauri credinţa sa īn existenţa unui Adam
negru, acel Adam dinaintea căderii, doar celălalt Adam, cel al păcatului, fiind alb.
—L-am auzit, īntr-adevăr, referindu-se īn trea­căt la Adam cel negru.
—Am crezut mai īntīi că Baltazar vorbea astfel pentru a-mi face plăcere. Este atīt de bun! Dar
aplecīndu-mă deasupra leslei pentru a-l adora pe Prunc, ce-mi văd ochii ? Un copilaş negru, cu părul creţ, cu un năsuc turtit, pe scurt, un copilaş aidoma copilaşilor africani din ţara mea!
—După un Adam negru, un Isus negru!
—Nu e logic? Dacă Adam n-a devenit alb decīt păcătuind, oare Isus nu trebuie să fie negru, aşa cum era strămoşul nostru īn starea dintīi?
—Dar părinţii, Maria şi Iosif ?
— Albi! Categoric albi, ca Melhior şi Baltazar!
 —Şi ce-au spus ceilalţi văzīnd minunea, un copil negru născut din părinţi albi?
—Ei, vezi tu, n-au spus nimic, iar eu, din discreţie, ca să nu-i umilesc, n-am mai făcut apoi nici o aluzie la copilul negru pe care-l văzusem īn Iesle. De fapt, mă īntreb dacă s-au uitat bine.
Era destul de īntuneric īn grajd. Poate doar eu am observat că Isus este negru...

A tăcut, īnduioşat de amintirea acestei imagini.

 — Şi ce-ai de gīnd să faci acum ? a īntrebat Taor.
— Voi īmpărtăşi oricui va voi să mă asculte minunata lecţie de iubire de la Betleem.
—  Ei bine, īncepe cu prinţul Taor şi dă-mi cea dintīi lecţie de iubire creştină.
—  Copilul din Iesle, devenit negru pentru a-l primi mai bine pe Gaspar, regele mag african.
Aici se află mai mult decīt cuprind toate poveştile de dragoste pe care le cunosc. Imaginea exemplară care ne īnvaţă să ne facem asemenea acelora pe care-i iubim, să privim cu ochii lor, să vorbim limba lor, să-i respectăm, cuvīnt care, la origini, īnseamnă a privi de două ori. Numai aşa plăcerea, bucuria şi fericirea se pot īnălţa la acea putere superioară numită iubire.

Dacă aştepţi de la celălalt să-ţi dăruiască plă­cere sau bucurie, īnseamnă că-l iubeşti? Nu. Nu te iubeşti decīt pe tine. īi ceri să se pună īn slujba acelei iubiri egoiste pentru tine īnsuţi. Adevărata iubire este plăcerea dăruită de plăcerea celuilalt, bucuria pe care o trezeşte īn sufletul meu priveliş­tea bucuriei lui, fericirea pe care o simt stiindu-l fericit. Plăcere a plăcerii, bucurie a bucuriei, feri­cire a fericirii, aceasta-i iubirea, nimic altceva.

— Şi Biltine ?
— Am trimis deja la Meroe un sol cu porunca de a pune de īndată īn libertate pe cei doi sclavi fenicieni ai mei. Vor face ce vor voi, iar īn ceea ce mă priveşte, mă voi socoti īndeajuns de copleşit de fericirea pe care i-o voi fi putut dărui Biltinei.
— Rege Gaspar, n-aş vrea să te supăr, dar mi se pare că te-ai detaşat mult de această femeie de cīnd ai fost la Betleem.
—
N-o iubesc mai puţin, dar o iubesc altfel. Această iubire ne poate lumina şi pe unul şi pe celălalt de bucurie, dar nu ne poate micşora nici pe unul, nici pe celălalt, limitīnd, de pildă, liber­tatea ei, iar pe mine făcīndu-mă să mă chinuiesc din gelozie. Biltine īl poate prefera pe Galeka. Se va īndepărta atunci de mine, după ce īmi va fi dăruit īnsă fericirea fericirii ei. Iar eu nu voi simţi deloc amărăciune, căci nu voi mai avea pretenţia de a o reduce la statutul de obiect şi de a-mi exercita dreptul de proprietar asupra acestui obiect. — Prieteni Baltazar, Melhior şi Gaspar, a spus Taor, vă mărturisesc cu umilinţă că am reţinut foarte puţin din tot ce mi-aţi spus. Arta, politica şi iubirea, aşa cum le īnţelegeţi voi de acum īnainte, mi se īnfăţişează ca nişte chei fără broască sau ca nişte broaşte lipsite de chei. E drept că nu simt un interes foarte viu pentru aceste lucruri. Intr-adevăr, fiecare avem propriile noastre preocupări, iar Pruncul ştie să ne răspundă avīnd revelaţia foarte exactă a personalităţii intime a fiecăruia. Rezultă că ceea ce īi spune unuia īn taina inimii sale este de neīnţeles pentru ceilalţi, īn ceea ce mă priveşte, sīnt extrem de curios să aflu mie īn ce limbă īmi va vorbi! Fiindcă, vedeţi, pe mine nu un muzeu, sau un popor, sau o femeie m-au determinat să plec, ci... Dar nu, n-am să īncerc să vă explic, veţi crede că īmi bat joc de voi şi veţi rīde de mine sau vă veţi supăra. Tu singur, poate, rege Baltazar, ai putea avea atīta indul­genţă, generozitate şi libertate de spirit pentru a mă īnţelege şi a admite că destinul poate lua şi īnfăţişarea unei neīnsemnate prăjituri. Pruncul īnsă mă aşteaptă, avīnd răspunsul pregătit pentru prinţul dulciurilor, care a venit spre el tocmai de pe coasta Malabar.

— Prinţe Taor, a spus Baltazar, sīnt mişcat de īncrederea ta şi există īn tine o naivitate pe care o admir, dar care mă sperie totodată. Cīnd spui „Pruncul mă aşteaptă", īnţeleg mai ales că tu eşti copilul care aşteaptă. Cīt despre Celălalt, cel din Iesle, ia seama că poate n-o să te mai aştepte mult. Betleemul nu e decīt un loc provizoriu de adunare, un şir de sosiri şi plecări. Tu eşti cel din urmă, pentru că vii mai de departe decīt ceilalţi. Aş vrea să fiu sigur că nu vei ajunge prea tīrziu.

(Fragment din romanul lui Michel Tournier, Gaspar, Melhior&Baltazar, Editura POLIROM, 2003, trad. Mihaela Voicu)


Salt la inceputul paginii