[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]



Thomas Merton – Nimeni nu este o insulă

Fragmente traduse din volumul
Nul n’est une île
(No man is an Island)

Alte pagini traduse din Thomas Merton:
Noaptea lipsitã de stele aici

Vântul suflă încotro vrea

1. Dumnezeu, care este peste tot, nu ne părăseşte niciodată. Cu toate acestea, uneori El pare să fie absent. Şi dacă nu-L cunoaştem bine nu putem înţelege că El poate fi mai aproape de noi atunci când este absent decât atunci când este prezent. Există două feluri de absenţă a lui Dumnezeu. Una ne condamnă, cealaltă ne sanctifică.

În primul caz, Dumnezeu „nu ne cunoaşte” pentru că noi L-am înlocuit printr-un alt Dumnezeu fără a vrea să fim cunoscuţi de El. În al doilea caz, Dumnezeu goleşte sufletul de orice imagine care ar putea să devină idol şi de orice interes care ar putea să fie un obstacol între faţa Lui şi a noastră.

În primul caz, El este prezent, dar noi ne privăm de El în favoarea unui idol. Dumnezeu este în faţa vrăjmaşului pe care l-am plasat, prin păcatul nostru aducător de moarte, între El şi noi.

În al doilea caz, El este prezent şi prezenţa Lui este afirmată şi onorată de absenţa a tot ceea ce înseamnă „restul”. Deşi invizibil, El este mai aproape de noi decât suntem noi faţă de noi înşine.

Oricine caută să-L prindă şi să-L păstreze Îl pierde. El este ca şi vântul care suflă încotro vrea. Voi care Îl iubiţi trebuie să-L iubiţi ca venind dintr-o direcţie necunoscută şi plecând din nou spre un loc pe care nu-l ştiţi. Spiritul vostru trebuie să se străduiască să fie la fel de liber şi de pur ca al Său pentru a-L urma peste tot unde merge. Cine suntem noi pentru a ne crede puri şi liberi dacă El nu ne face astfel?

Dacă El ne învaţă să-l însoţim în deşertul libertăţii Sale, nu vom mai şti unde suntem, pentru că Îl urmăm pe Cel care este în acelaşi timp şi peste tot şi nicăieri.

Cei care nu iubesc decât prezenţa Sa aparentă nu-L pot urma pe Domnul peste tot unde merge. Ei nu-L iubesc pe deplin dacă nu-I permit să fie absent; ei nu-I respectă libertatea de a acţiona după placul Său. Ei îşi imaginează că rugăciunile lor le dau dreptul să-I dea ordine şi să supună voinţa Sa voinţei lor. Ei trăiesc mai degrabă pe planul magiei decât pe cel al religiei.

Singurii care nu sunt separaţi niciodată de Domnul sunt cei care nu pun nici o clipă la îndoială dreptul Lui de a se separa de ei. Ei nu-L pierd niciodată pentru că înţeleg că ei nu merită să-L găsească şi că, în pofida acestei nevrednicii, ei L-au găsit deja. Căci El i-a găsit primul şi nu îi va abandona niciodată.


2. Dumnezeu se apropie de noi îndepărtându-se.

Noi nu vom putea niciodată să-L cunoaştem pe deplin dacă Îl considerăm ca pe un obiect de pradă, care poate fi închis în incinta ideilor noastre proprii.

Îl vom cunoaşte mai bine atunci când spiritele noastre L-au lăsat să plece.

Domnul călătoreşte în toate direcţiile în acelaşi timp. Oriunde am fi, ne dăm seama că El tocmai a părăsit locurile.

Oriunde am merge, vom descoperi că El tocmai a ajuns acolo înaintea noastră.

Odihna noastră nu poate fi începutul, sfârşitul aparent, sau această urmărire în sine. Căci adevăratul sfârşit, care este Cerul, este un sfârşit fără sfârşit. Este o dimensiune complet nouă; ne vom odihni în gândul tainic că El va sosi în momentul plecării Lui; El soseşte în continuu şi plecarea Lui nu este fixată în timp.

3. Orice om devine imaginea Dumnezeului pe care îl adoră.

Cel care adoră un lucru mort devine un lucru mort.

Cel care iubeşte stricăciunea se strică.

Cel care iubeşte lucrurile perisabile trăieşte în teama de a le vedea pierind.

Contemplativul care caută să-l întemniţeze pe Dumnezeu în inima lui devine prizonier în aceste strâmte limite şi Domnul evadează de acolo şi îl lasă în închisoarea lui, în recluziunea lui, în reculegerea lui moartă.

Cel care îi lasă Domnului libertatea Sa Îl adoră şi primeşte libertatea copiilor lui Dumnezeu.

El iubeşte aşa cum iubeşte Domnul şi va fi luat, captiv al invizibilei libertăţi divine.

Un Dumnezeu care rămâne nemişcat sub privirea mea nu este nici măcar un vestigiu al Adevăratului Dumnezeu.
( Pag. 193-194)

Sinceritate

1.Noi nu avem realitate decât în măsura în care spunem adevărul. Omul uită cu greu nevoia lui de adevăr, căci instinctul de a cunoaşte este prea puternic în el pentru a fi distrus. Dar el poate să uite că trebuie neapărat să-l spună. Trebuie să fim adevăraţi lăuntric, adevăraţi faţă de noi înşine, înainte de a putea cunoaşte adevărul exterior. Şi devenim adevăraţi lăuntric manifestând adevărul aşa cum ni se dezvăluie.

2. Poate că admirăm sinceritatea astăzi mai puţin din iubire de adevăr cât pentru că este o calitate agreabilă. Ne place să fim sinceri nu pentru sinceritatea în sine, ci pentru a ne face iubiţi. Şi poate că împingem această sinceritate până la nedreptate – vorbind prea franc despre alţii şi despre sine, servindu-ne de adevăr pentru a combate adevărul, utilizându-l pentru a ridiculiza şi diminua pe ceilalţi. „Adevărul” care dezvăluie mizeria  altuia ascunde un altul pe care niciodată nu ar trebui să-l uităm şi care ar trebui să-l facă demn întotdeauna de respect în ochii noştri. A distruge adevărul prin adevăr sub pretenţia de a fi sincer este un mod foarte puţin sincer de a minţi.

3. Ne asemănăm prea mult cu Pilat. Întrebăm mereu „Ce este adevărul?”, crucificându-l pe cel (adevărul) care ne sare în ochi.

Dar întrucât întrebarea este pusă, să-i răspundem. Cel care întreabă „Ce este adevărul?” aşteaptă, sau nu, un răspuns. Pilat nu aştepta nici unul. Şi convingerea lui că această întrebare nu comporta nici un răspuns era un răspuns în sine. Cu alte cuvinte, el credea într-adevăr că nu există răspuns la întrebarea „Ce este adevărul?”

Or, dacă el credea într-adevăr că adevărul nu există el contrazicea clar convingerea sa prin chiar gândul său. Şi în refuzul adevărului lui, el îşi recunoştea nevoia de a avea unul. Nimeni, de altfel, nu poate acţiona altfel, căci nevoia noastră de adevăr este ineluctabilă.

Ce este atunci adevărul?

Adevărul lucrurilor este realitatea lor. Adevărul spiritual este conformitatea lucrurilor cunoscute cu cunoaşterea pe care o avem despre ele. Adevărul cuvintelor este conformitatea cu gândurile. Adevărul conduitei este conformitatea faptelor cu ceea ce pretind a fi.

4. Este straniu faptul că lumea noastră consumată de dorinţa de a cunoaşte şi care a descoperit şi verificat atâtea lucruri despre constituţia fizică a fiinţelor şi a globului, nu mai ştie dacă adevărul există sau nu!

Adevărul obiectiv este o realitate în acelaşi timp interioară şi exterioară nouă, căruia minţile noastre i se pot supune. Noi trebuie să-l cunoaştem şi să-l răspândim prin cuvintele şi faptele noastre.

Nu ni se cere să dezvăluim tot ceea ce ştim, căci suntem obligaţi să disimulăm anumite lucruri pentru alţii. Dar sunt unele pe care trebuie să le răspândim chiar dacă ele sunt cunoscute deja.

Noi trebuie să aducem omagiu realităţii care ne înconjoară şi suntem obligaţi, adesea, să definim lucrurile, să le numim pe adevăratul lor nume şi să comunicăm ceea ce credem despre ele anturajului nostru.

Conversaţiile neîncetate ale oamenilor arată nevoia lor de adevăr şi cât de mult depind de mărturiile lor reciproce pentru ca adevărul să se formeze şi să se precizeze în mintea lor.

Dar faptul că oamenii pierd atât de mult timp vorbind şi nespunând nimic, repetând minciunile pe care le-au auzit, răspândind scandalurile, denigrările, calomniile, grosolăniile şi ironiile arată că un fel de dispreţ al realităţii ne deformează spiritele.

În loc să ne conformăm la ceea ce este, noi alterăm cuvintele şi gândurile noastre, pentru a cadra cu această diformitate care rezidă în voinţă. Deşi spunem adevărul, pierdem din ce în ce mai mult dorinţa de a trăi după regulile lui. Voinţa noastră nu este sinceră, pentru că ea refuză să accepte legile fiinţei noastre, să lucreze în sensul pe care îl cere realitatea noastră. Plonjată în false valori, ea antrenează împreună cu şi spiritul nostru, iar limba noastră, mereu în mişcare, exprimă dezordinea din sufletul nostru.

5. Adevăr, sinceritate şi fidelitate sunt strâns legate. A fi sincer înseamnă a fi fidel adevărului. A fi fidel înseamnă a fi adevăraţi în promisiunile şi rezoluţiile noastre. O sinceritate neînfrântă ne face fideli nouă înşine, lui Dumnezeu şi realităţii care ne înconjoară, deci perfect adevăraţi.

(Pag. 55)

… va urma…

Sursa: Fragmente traduse din volumul:
Thomas Merton - Nul n’est une île, Editions du Seuil
Titlul original, în engleza americană:No man is an Island
Traducerea îmi apartine, V.J.

Salt la inceputul paginii