Thomas Merton – Nimeni nu
este o insulă
Fragmente traduse din volumul
Nul n’est une île
(No man is an Island)
Alte pagini traduse din Thomas Merton:
Noaptea lipsitã de stele aici
Vântul suflă încotro vrea
1. Dumnezeu, care este peste tot,
nu ne părăseşte niciodată.
Cu toate acestea, uneori El pare să fie absent. Şi dacă
nu-L cunoaştem bine nu putem înţelege că El poate
fi mai aproape de noi atunci când este absent decât atunci când
este prezent. Există două feluri de absenţă
a lui Dumnezeu. Una ne condamnă, cealaltă ne sanctifică.
În primul caz, Dumnezeu „nu ne cunoaşte” pentru
că noi L-am înlocuit printr-un alt Dumnezeu fără
a vrea să fim cunoscuţi de El. În al doilea caz, Dumnezeu
goleşte sufletul de orice imagine care ar putea să devină
idol şi de orice interes care ar putea să fie un obstacol
între faţa Lui şi a noastră.
În primul caz, El este prezent, dar noi ne privăm
de El în favoarea unui idol. Dumnezeu este în faţa vrăjmaşului
pe care l-am plasat, prin păcatul nostru aducător de
moarte, între El şi noi.
În al doilea caz, El este prezent şi prezenţa
Lui este afirmată şi onorată de absenţa a
tot ceea ce înseamnă „restul”. Deşi invizibil, El este
mai aproape de noi decât suntem noi faţă de noi înşine.
Oricine caută să-L prindă şi
să-L păstreze Îl pierde. El este ca şi vântul care
suflă încotro vrea. Voi care Îl iubiţi trebuie să-L
iubiţi ca venind dintr-o direcţie necunoscută şi
plecând din nou spre un loc pe care nu-l ştiţi. Spiritul
vostru trebuie să se străduiască să fie la
fel de liber şi de pur ca al Său pentru a-L urma peste
tot unde merge. Cine suntem noi pentru a ne crede puri şi
liberi dacă El nu ne face astfel?
Dacă El ne învaţă să-l însoţim
în deşertul libertăţii Sale, nu vom mai şti
unde suntem, pentru că Îl urmăm pe Cel care este în
acelaşi timp şi peste tot şi nicăieri.
Cei care nu iubesc decât prezenţa Sa aparentă
nu-L pot urma pe Domnul peste tot unde merge. Ei nu-L iubesc pe
deplin dacă nu-I permit să fie absent; ei nu-I respectă
libertatea de a acţiona după placul Său. Ei îşi
imaginează că rugăciunile lor le dau dreptul să-I
dea ordine şi să supună voinţa Sa voinţei
lor. Ei trăiesc mai degrabă pe planul magiei decât pe
cel al religiei.
Singurii care nu sunt separaţi niciodată
de Domnul sunt cei care nu pun nici o clipă la îndoială
dreptul Lui de a se separa de ei. Ei nu-L pierd niciodată
pentru că înţeleg că ei nu merită să-L
găsească şi că, în pofida acestei nevrednicii,
ei L-au găsit deja. Căci El i-a găsit primul şi
nu îi va abandona niciodată.
2. Dumnezeu se apropie de noi îndepărtându-se.
Noi nu vom putea niciodată să-L cunoaştem
pe deplin dacă Îl considerăm ca
pe un obiect de pradă, care poate fi închis în incinta ideilor
noastre proprii.
Îl vom cunoaşte mai bine atunci când spiritele
noastre L-au lăsat să plece.
Domnul călătoreşte în toate direcţiile
în acelaşi timp. Oriunde am fi, ne dăm seama că
El tocmai a părăsit locurile.
Oriunde am merge, vom descoperi că El tocmai
a ajuns acolo înaintea noastră.
Odihna noastră nu poate fi începutul, sfârşitul
aparent, sau această urmărire în sine. Căci adevăratul
sfârşit, care este Cerul, este un sfârşit fără
sfârşit. Este o dimensiune complet nouă; ne vom odihni
în gândul tainic că El va sosi în momentul plecării
Lui; El soseşte în continuu şi plecarea Lui nu este
fixată în timp.
3. Orice om devine imaginea Dumnezeului pe care
îl adoră.
Cel care adoră un lucru mort devine un lucru
mort.
Cel care iubeşte stricăciunea se strică.
Cel care iubeşte lucrurile perisabile trăieşte
în teama de a le vedea pierind.
Contemplativul care caută să-l întemniţeze
pe Dumnezeu în inima lui devine prizonier în aceste strâmte limite
şi Domnul evadează de acolo şi îl lasă în
închisoarea lui, în recluziunea lui, în reculegerea lui moartă.
Cel care îi lasă Domnului libertatea Sa Îl
adoră şi primeşte libertatea copiilor lui Dumnezeu.
El iubeşte aşa cum iubeşte Domnul
şi va fi luat, captiv al invizibilei libertăţi
divine.
Un Dumnezeu care rămâne nemişcat sub
privirea mea nu este nici măcar un vestigiu al Adevăratului
Dumnezeu.
( Pag. 193-194)
Sinceritate
1.Noi nu avem
realitate decât în măsura în care spunem adevărul.
Omul uită cu greu nevoia lui de adevăr, căci instinctul
de a cunoaşte este prea puternic în el pentru a fi distrus.
Dar el poate să uite că trebuie neapărat să-l
spună. Trebuie să fim adevăraţi lăuntric,
adevăraţi faţă de noi înşine, înainte
de a putea cunoaşte adevărul exterior. Şi devenim
adevăraţi lăuntric manifestând adevărul aşa
cum ni se dezvăluie.
2. Poate că admirăm sinceritatea
astăzi mai puţin din iubire de adevăr cât pentru
că este o calitate agreabilă. Ne place să
fim sinceri nu pentru sinceritatea în sine, ci pentru a ne face
iubiţi. Şi poate că împingem această sinceritate
până la nedreptate – vorbind prea franc despre alţii şi despre sine, servindu-ne
de adevăr pentru a combate adevărul, utilizându-l pentru
a ridiculiza şi diminua pe ceilalţi. „Adevărul”
care dezvăluie mizeria altuia ascunde un altul pe care niciodată
nu ar trebui să-l uităm şi care ar trebui să-l
facă demn întotdeauna de respect în ochii noştri. A
distruge adevărul prin adevăr sub pretenţia de
a fi sincer este un mod foarte puţin sincer de a minţi.
3. Ne asemănăm prea mult cu Pilat.
Întrebăm mereu „Ce este adevărul?”, crucificându-l pe
cel (adevărul) care ne sare în ochi.
Dar întrucât întrebarea este pusă, să-i
răspundem. Cel care întreabă „Ce este adevărul?”
aşteaptă, sau nu, un răspuns. Pilat nu aştepta
nici unul. Şi convingerea lui că această întrebare
nu comporta nici un răspuns era un răspuns în sine.
Cu alte cuvinte, el credea într-adevăr că nu există
răspuns la întrebarea „Ce este adevărul?”
Or, dacă el credea într-adevăr că
adevărul nu există el contrazicea clar convingerea sa
prin chiar gândul său. Şi în refuzul adevărului
lui, el îşi recunoştea nevoia de a avea unul. Nimeni,
de altfel, nu poate acţiona altfel, căci nevoia noastră
de adevăr este ineluctabilă.
Ce este atunci adevărul?
Adevărul lucrurilor este realitatea lor. Adevărul
spiritual este conformitatea lucrurilor cunoscute cu cunoaşterea
pe care o avem despre ele. Adevărul cuvintelor este conformitatea
cu gândurile. Adevărul conduitei este conformitatea faptelor
cu ceea ce pretind a fi.
4. Este straniu faptul că lumea noastră
consumată de dorinţa de a cunoaşte şi
care a descoperit şi verificat atâtea lucruri despre constituţia
fizică a fiinţelor şi a globului, nu mai
ştie dacă adevărul există sau nu!
Adevărul obiectiv este o realitate în acelaşi
timp interioară şi exterioară nouă, căruia
minţile noastre i se pot supune. Noi trebuie să-l cunoaştem
şi să-l răspândim prin cuvintele şi faptele
noastre.
Nu ni se cere să dezvăluim tot ceea ce
ştim, căci suntem obligaţi să disimulăm
anumite lucruri pentru alţii. Dar sunt unele pe care trebuie
să le răspândim chiar dacă ele sunt cunoscute deja.
Noi trebuie să aducem omagiu realităţii
care ne înconjoară şi suntem obligaţi, adesea,
să definim lucrurile, să le numim pe adevăratul
lor nume şi să comunicăm ceea ce credem despre
ele anturajului nostru.
Conversaţiile neîncetate ale oamenilor arată
nevoia lor de adevăr şi cât de mult depind de mărturiile
lor reciproce pentru ca adevărul să se formeze şi
să se precizeze în mintea lor.
Dar faptul că oamenii pierd atât de mult timp
vorbind şi nespunând nimic, repetând minciunile pe care le-au
auzit, răspândind scandalurile, denigrările, calomniile,
grosolăniile şi ironiile arată că un fel de
dispreţ al realităţii ne deformează spiritele.
În loc să ne conformăm la ceea ce este,
noi alterăm cuvintele şi gândurile noastre, pentru a
cadra cu această diformitate care rezidă în voinţă.
Deşi spunem adevărul, pierdem din ce în ce mai mult
dorinţa de a trăi după regulile lui. Voinţa
noastră nu este sinceră, pentru că ea refuză
să accepte legile fiinţei noastre, să lucreze în
sensul pe care îl cere realitatea noastră. Plonjată
în false valori, ea antrenează împreună cu şi spiritul
nostru, iar limba noastră, mereu în mişcare, exprimă
dezordinea din sufletul nostru.
5. Adevăr, sinceritate şi fidelitate
sunt strâns legate. A fi sincer înseamnă a fi fidel
adevărului. A fi fidel înseamnă a fi adevăraţi
în promisiunile şi rezoluţiile noastre. O sinceritate
neînfrântă ne face fideli nouă înşine, lui Dumnezeu
şi realităţii care ne înconjoară, deci perfect
adevăraţi.
(Pag. 55)
… va urma…
Sursa: Fragmente traduse din volumul:
Thomas Merton - Nul n’est une île, Editions
du Seuil
Titlul original, în engleza americană:No man is
an Island
Traducerea îmi apartine, V.J.
Salt la inceputul paginii