|
Thorwald Dethleffsen si Ruediger Dahlke Capitolul 16 După multele reflecţii şi încercări de a învăţa să înţelegem pe cât de puţin mesajul simptomelor, pentru bolnav rămâne în picioare încă marea întrebare: „Cum mă voi însănătoşi cu toate aceste cunoştinţe? Ce trebuie să fac eu acum?". Răspunsul nostru la astfel de întrebări este alcătuit doar dintr-un singur cuvânt: „Priveşte!" Această solicitare este resimţită pentru început, în majoritatea cazurilor, drept banală, simplistă şi lipsită de eficienţă. La urma-urmelor, omul vrea să facă ceva împotriva stării sale, vrea să se schimbe, vrea să facă totul altfel - şi ce anume poate schimba deja acest „priveşte"? În dorinţa noastră permanentă de schimbare, se află unul dintre cele mai mari pericole ale drumului nostru. În realitate, nu trebuie schimbat absolut nimic - cu excepţia modului nostru de a privi lucrurile. De aceea indicaţia noastră se reduce la „privire". Omul nu poate face niciodată nimic mai mult în acest Univers decât să înveţe să vadă - ceea ce este, în orice caz, lucrul cel mai dificil. Evoluţia se bazează numai pe schimbarea modului de a privi lucrurile - toate funcţiile exterioare fiind mereu numai expresia noului mod de a privi lucrurile. Dacă e să comparăm, de exemplu, starea de evoluţie a timpului nostru tehnic actual cu starea de evoluţie a Evului mediu, ele se diferenţiază prin aceea că noi am învăţat să vedem între timp anumite legităţi şi posibilităţi. Legile şi posibilităţile existau şi cu zece mii de ani în urmă - numai că pe atunci oamenii nu le vedeau. Omul îşi imaginează cu plăcere că a creat ceva nou şi, de aceea, vorbeşte cu mândrie despre invenţiile sale. El trece cu vederea în acest proces faptul că a descoperit doar, ceva existent. Toate gândurile şi ideile există potenţial dintotdeauna - numai că omul are nevoie de timp pentru a şi le integra. Oricât de dur ar putea suna pentru toţi cei care vor să îmbunătăţească lumea, în această lume nu există nimic de îmbunătăţit sau de schimbat, în afară de propriul nostru mod de a vedea lucrurile. în felul acesta, cele mai complicate probleme se reduc în ultimă instanţă la vechea formulă: Cunoaşte-te pe tine însuţi! Dar a face acest lucru este în realitate atât de dificil, încât noi încercăm mereu să dezvoltăm cele mai complicate teorii şi sisteme pentru a-i cunoaşte şi schimba pe ceilalţi, respectiv raporturile, relaţiile noastre şi lumea înconjurătoare. Şi la o asemenea osteneală este desigur supărător când toate teoriile şi sistemele clădite, şi toate strădaniile sunt date la o parte şi înlocuite prin simplul concept: „cunoaştere de sine". Conceptul poate părea simplu, dar transformarea şi împlinirea nu sunt simple. Jean Gebser scrie, în acest context: „Modificarea necesară a lumii şi a omenirii nu va fi în niciun caz atinsă prin încercări de îmbunătăţire a lumii; idealiştii şi utopiştii se văd aduşi în lupta pentru o lume considerată mai bună de către ei în faţa sarcinii de a se schimba în bine pe ei înşişi; căci ei practică jocul obişnuit - e drept că omenesc, dar totuşi amăgitor - de a solicita de la ceilalţi cele pentru care ei sunt prea comozi pentru a le împlini ei înşişi; dar succesul aparent spre care tind nu îi scuteşte de a constata că nu au amăgit numai lumea, ci şi pe ei înşişi" (Distrugere şi participare). Însă a te schimba pe tine însuţi înseamnă numai să înveţi să te vezi aşa cum eşti! A te cunoaşte pe tine însuţi nu înseamnă a-ţi cunoaşte eul. Eul se raportează la sine ca un pahar cu apă la ocean. Eul nostru ne îmbolnăveşte, Sinele este sănătos. Calea însănătoşirii este calea de la eu la Sine, din închisoare la libertate, de la polaritate la Unitate. Atunci când un anumit simptom îmi indică ce anume îmi mai lipseşte (printre altele) pentru Unitate, atunci eu trebuie să învăţ să văd într-adevăr ce îmi lipseşte (greşeala)(în germană Fehler înseamnă atât „greşeală”, „eroare”, cât şi „omisiune”, „lipsă”, n.t.), preluându-l în felul acesta în identificarea mea conştientă. Indicaţiile noastre vor să îndrepte privirea asupra celor peste care omul trece de obicei cu vederea. Atunci când acel ceva este văzut, este suficient ca el să nu mai fie pierdut din vedere şi să fie examinat tot mai atent. Numai observarea permanentă şi atentă învinge împotrivirile şi lasă să crească acea iubire care este necesară pentru integrarea noului descoperit. A-ţi privi umbra înseamnă a o străbate cu lumină. Este complet incorectă reacţia - dar foarte frecventă - de a voi să anulezi, pe cât de repede posibil, principiul descoperit în simptom. Astfel, cineva care şi-a descoperit în sfârşit agresivitatea inconştientă poate întreba cu stupoare: „Cum mă voi detaşa din nou de această agresiune îngrozitoare?" Răspunsul este: „Nicicum"! Savuraţi-o, de vreme ce există! Tocmai faptul de a nu voi să ai duce la formarea umbrei şi ne face nesănătoşi - faptul de a vedea prezenţa agresivităţii însănătoşeşte. Cel care consideră acest lucru ca fiind periculos trece cu vederea faptul că un principiu nu dispare pentru că nu i se acordă atenţie. Nu există niciun principiu periculos - periculoasă este numai o forţă neechilibrată. Orice principiu este neutralizat prin polul său opus. Luat în parte, izolat, orice principiu este periculos. Căldura excesivă este la fel de periculoasă pentru viaţă ca şi frigul excesiv. Blândeţea izolată nu este mai nobilă decât severitatea izolată. Numai în echilibrul forţelor domneşte pacea. Marea diferenţă dintre „lume" şi „înţelept" constă în aceea că lumea încearcă mereu să înfăptuiască unul dintre poli, pe când înţeleptul preferă mijlocul dintre poli. Celui care a înţeles că omul este un microcosmos îi dispare treptat teama de a regăsi în sine toate principiile. Dacă descoperim într-un simptom un principiu care ne lipseşte, este suficient să învăţăm să ne iubim simptomul, pentru că el înfăptuieşte deja ceea ce ne lipseşte. Cine urmăreşte mereu, fără răbdare, dispariţia simptomului, nu a înţeles conceptul de simptom. Simptomul manifestă principiul umbrei - şi dacă noi înţelegem acest principiu ne va fi greu să luptăm împotriva simptomului. Aici se află cheia. Acceptarea simptomului îl face inutil. Simptomul dispare abia atunci când pacientului i-a devenit egal (Termenul german gleichgultig are sensul de „indiferent”, „totuna”, „având aceeaşi valabilitate”, n.t.). Această atitudine arată că omul a înţeles valabilitatea principiului manifestat în simptom şi l-a acceptat. Or toate acestea se obţin prin „privirea" simptomului. Pentru a evita neînţelegerile ce se pot ivi în acest loc, trebuie să remarcăm încă o dată faptul că noi vorbim aici despre nivelul conţinutului maladiei, ceea ce înseamnă că nu prescriem în niciun caz atitudinea la nivelul funcţional. Adică cercetarea conţinutului simptomelor nu trebuie să interzică cu necesitate anumite măsuri funcţionale, să le împiedice sau să le facă inutile. Modul nostru de a ne raporta la polaritate ar fi trebuit să limpezească deja faptul că noi înlocuim orice „ori / ori” printr-un „atât / cât şi” Astfel încât în cazul perforării peretelui stomacal întrebarea noastră nu este: „Interpretăm cazul, sau îl operăm?" Una nu o face inutilă pe cealaltă, ci, dimpotrivă, plină de sens. însă simpla operaţie îşi pierde repede sensul, dacă pacientul nu a înţeles sensul bolii sale - iar interpretarea singură devine la fel de repede lipsită de sens în cazul în care pacientul a murit deja. Pe de altă parte, nu trebuie trecut cu vederea faptul că marea mulţime a simptomelor nu pune în pericol viaţa, şi că de aceea problema măsurilor funcţionale se pune cu mai puţină intensitate. Măsurile funcţionale nu ating niciodată tema „însănătoşire", indiferent că ele sunt eficiente sau nu. însănătoşirea poate avea loc numai în conştientă. în cazul individual, rămâne deschisă problema dacă pacientul a reuşit să devină onest faţă de sine însuşi sau nu. Experienţa ne face sceptici. Chiar şi oamenii care au luptat o viaţă întreagă pentru devenirea conştientă şi cunoaşterea de sine, prezintă adesea, faţă de anumite puncte, o impresionantă orbire. Aici se află, în cazul individual, şi limita posibilităţilor de a aplica în mod profitabil interpretările din această carte. Adesea este necesar ca omul să se supună unor procese mai îndelungate şi care merg mai în adânc, pentru a se izbi de ceea ce nu voia să vadă la început. Procesul de răzbatere prin propria orbire este numit în ziua de azi psihoterapie. Considerăm important să se renunţe la vechea prejudecată conform căreia psihoterapia ar fi o metodă de tratament pentru oamenii cu dereglări psihice sau cu simptome psihice. Această concepţie poate prezenta o anumită valabilitate pentru metodele care se orientează în funcţie de simptom (ca de exemplu terapia pentru tratarea tulburărilor de comportament), dar este, cu certitudine, nepotrivită pentru toate direcţiile profund psihologice şi orientate transpersonal. începând cu psihanaliza, psihoterapia tinde la cunoaşterea de sine şi devenirea conştientă de propriile conţinuturi inconştiente. Din punctul de vedere al psihoterapiei nu există niciun om „atât de sănătos" încât să nu aibă o nevoie imperioasă de psihoterapie. Terapeutul Erving Polster scria: „Terapia este prea valoroasă pentru a fi rezervată numai bolnavilor". Aceeaşi părere sună ceva mai dur la noi, atunci când afirmăm: „Omul, în sine, este bolnav". Singurul sens experimentabil al încarnării noastre este devenirea conştientă. Şi este uluitor cât de puţin le pasă majorităţii oamenilor de singura temă importantă a vieţii lor. Nu putem urmări fără ironie câtă îngrijire şi atenţie acordă oamenii corpurilor lor, deşi este limpede că acestea vor cădea într-o zi jertfă viermilor. Faptul că într-o zi omul va trebui să lase totul în urmă (familia, banii, casa, celebritatea) trebuie, de asemenea, să se fi auzit printre oameni. Singura care supravieţuieşte mormântului este conştienta - şi de ea le pasă oamenilor cel mai puţin. Devenirea conştientă este ţelul existenţei noastre - acestui ţel îi slujeşte întregul Univers. Din toate timpurile, oamenii au încercat deja să elaboreze mijloace ajutătoare pentru dificila cale a devenirii conştiente şi a descoperirii de sine. Puteţi să vă gândiţi la yoga, zen, sufism, kabbala, magie şi alte sisteme şi exerciţii - metodele şi exerciţiile sunt diferite, dar ţelul este acelaşi: desăvârşirea şi eliberarea omului. Din punctul de vedere occidental orientat ştiinţific al timpului nostru s-au dezvoltat în acest context, ca ultime vlăstare, psihologia şi psihoterapia. Orbită iniţial de aroganţa şi îngâmfarea propriilor vlăstare, psihologia a trecut cu vederea că ea a început să cerceteze ceva care era cunoscut sub alt nume, de multă vreme, şi cu mult mai amănunţit. Dar aşa cum niciunui copil nu i se poate sustrage evoluţia, a trebuit să-şi parcurgă şi psihologia experienţele ei până când calea ei să se reunească treptat cu fluxul comun al tuturor marilor învăţături despre sufletul omenesc. Pionierii acestui drum îl constituie psihoterapeuţii, căci activitatea practică zilnică corectează unilateralităţile teoretice considerabil mai repede decât statisticile şi teoria testului. Astfel, în aplicarea psihoterapiei noi vieţuim astăzi puternica confluenţă dintre ideile şi metodele tuturor culturilor, orientărilor şi timpurilor. In toate locurile oamenii luptă pentru o nouă sinteză a vechilor experienţe venerabile de pe calea devenirii conştiente. Faptul că în cadrul unor asemenea procese vehemente se creează şi o mare cantitate de deşeuri, nu ar trebui să ne descurajeze. Psihoterapia devine, pentru tot mai mulţi oameni ai timpului nostru, un mijloc ajutător potrivit de a face experienţe de conştientă şi de a se cunoaşte pe sine însuşi mai bine în felul acesta. Psihoterapia nu produce iluminaţi - însă acest lucru nu trebuie realizat prin vreo tehnică oarecare. Calea propriu-zisă care duce la ţel este lungă şi dură, şi poate fi parcursă întotdeauna numai de către prea puţini. Totuşi, fiecare pas făcut în direcţia unei conştiente mai mari constituie un progres şi slujeşte legii evoluţiei. De aceea, pe de o parte, nu trebuie să ne supraîncordăm aşteptarea în privinţa psihoterapiei, dar, pe de altă parte, ar trebui totuşi să vedem că ea reprezintă în ziua de azi una dintre cele mai bune metode de a deveni mai conştienţi şi mai oneşti. Atunci când vorbim despre psihoterapie este inevitabil să pornim, în primul rând, de la metodica pe care o folosim noi înşine de ani de zile, şi care poartă denumirea de „terapia reîncarnării", începând de la prima publicare a acestui concept, în anul 1976, în cartea mea «Vieţuirea renaşterii», această denumire a fost preluată frecvent şi utilizată pentru toate încercările terapeutice posibile, ceea ce a dus la o atenuare a preciziei conceptului şi la nenumărate asocieri. De aceea considerăm că este util să expunem câteva cuvinte limpezitoare în privinţa terapiei reîncarnării, deşi nu avem intenţia de a explica aici amănuntele concrete ale acestei terapii. Orice reprezentare pe care şi-o face un pacient despre terapie, constituie pentru el o piedică. O reprezentare se aşează întotdeauna în faţa adevărului, împiedicându-ne vederea. Terapia este un risc, şi ea trebuie vieţuită ca atare. Terapia vrea să-l conducă pe om în afară din încremenirea sa temătoare şi din strădania sa spre siguranţă, şi să-l încadreze în procesul transformării. În acest sens, nu trebuie să existe o schemă rigidă de terapie dacă nu vrem să ne expunem pericolului de a da greş cu terapia faţă de individualitatea pacientului. Din aceste motive noi nu oferim decât prea puţin informaţii concrete în privinţa terapiei reîncarnării - noi nu vorbim despre ea, ci o aplicăm. Regretabil este numai faptul că acest gol este umplut de reprezentările, teoriile şi părerile acelora care nu au niciun habar despre terapia noastră. Din partea teoretică a acestei cărţi ar fi trebuit să devină deja limpede ce anume nu este, printre altele, terapia reîncarnării: noi nu căutăm cauzele unui simptom în vieţile anterioare. Terapia reîncarnării nu constituie o extindere în timp a psihanalizei. De aici nu rezultă însă că în terapia reîncarnării nu se foloseşte niciuna din tehnicile care îşi găsesc aplicare în celelalte terapii. Dimpotrivă, terapia reîncarnării constituie un concept de-a dreptul diferenţiat care lasă loc, la nivelul practic, pentru multe tehnici cu valoare confirmată. Dar multitudinea tehnică nu constituie decât utilajul de la sine înţeles al unui bun terapeut, şi nu constituie câtuşi de puţin terapia. Psihoterapia este mai mult decât tehnică aplicată, de aceea ea aproape că nu poate fi explicată altora. Esenţialul unei psihoterapii se sustrage reprezentării. Este o mare greşeală să se creadă că este suficient să se imite cu exactitate procesul exterior, pentru a ajunge la acelaşi rezultat. Formele sunt doar purtătoare ale conţinutului - dar există şi forme goale. Psihoterapia - ca orice tehnică ezoterică - devine repede farsă dacă formele îşi pierd conţinutul. Terapia reîncarnării îşi trage numele de la faptul că în cadrul formei noastre de terapie devenirea conştientă şi vieţuirea încarnărilor trecute preiau un spaţiu larg. Deoarece munca cu încarnările prezintă pentru mulţi oameni ceva spectaculos în sine, mulţi trec cu vederea că devenirea conştientă de încarnările trecute aparţine de domeniul tehnic-formal al terapiei noastre, şi nu constituie un scop în sine. Simpla vieţuire a încarnărilor trecute nu este terapie - aşa cum nici faptul de a ţipa nu este terapie; însă ambele aspecte pot fi folosite în mod terapeutic. Noi nu facem cunoscute oamenilor încarnările lor pentru că ni s-ar părea important sau captivant de ştiut ce a fost cineva cândva, ci noi folosim încarnările anterioare pentru că nu cunoaştem momentan un mijloc ajutător mai bun de a ne atinge ţelul terapeutic. Am expus amănunţit în această carte faptul că problema unui om se află mereu în umbra sa. Întâlnirea cu umbra şi asimilarea ei progresivă constituie tema centrală a unei terapii de reîncarnare. Tehnica noastră face, în orice caz, posibilă întâlnirea cu marea umbră karmică, care depăşeşte umbra biografică a acestei vieţi. Confruntarea cu umbra nu este simplă în niciun caz, dar ea constituie totuşi singura cale care duce în final la însănătoşire, în sensul propriu-zis al cuvântului. Ar fi lipsit de sens să vorbim mai mult despre întâlnirea cu umbra şi încorporarea acesteia, pentru că vieţuirea realităţilor sufleteşti profunde nu poate fi redată prin cuvinte. Încarnările anterioare oferă posibilitatea - greu de înlocuit prin alte tehnici - de a vieţui umbra şi de a o integra, printr-o identificare deplină. Noi nu lucrăm cu amintiri, ci încarnările devin prezent în vieţuirea pacientului. Acest lucru este posibil deoarece timpul nu există în afara conştientei noastre. Timpul reprezintă o posibilitate de a considera fenomenele. Ştim din cadrul fizicii că timpul se poate transforma în spaţiu - căci spaţiul este celălalt mod de a observa corelaţiile. Dacă aplicăm această transformare la problema încarnărilor succesive, succesiunea se transformă în alăturare sau, cu alte cuvinte: din înlănţuirea temporală a vieţilor se formează vieţi simultane, paralele spaţial. Trebuie remarcat că interpretarea spaţială a reîncarnărilor nu este nici mai corectă şi nici mai falsă decât modelul temporal - amândouă modurile de observare constituind puncte de vedere legitime, subiective, ale conştientei omeneşti (vezi aspectul undă-corpuscul în cazul luminii). Orice încercare de a vieţui simultaneitatea spaţială transformă deja spaţiul din nou în timp. Iată un exemplu: dacă într-o încăpere se află simultan, alăturat, multe emiţătoare diferite de programe radio şi noi vrem să ascultăm totuşi aceste programe existente simultan, trebuie să creăm o succesiune. în acest scop vom instala receptorul de radio, succesiv, pe diferite frecvenţe, iar aparatul ne va aduce în contact cu diversele programe, corespunzător diferitelor modele de rezonanţă. Dacă înlocuim receptorul radio din acest exemplu prin conştienta noastră, se vor manifesta, prin acelaşi model de rezonanţă, încarnările corespunzătoare. În terapia reîncarnării noi aducem pacientul în situaţia de a renunţa temporar la frecvenţa de până acum (identificarea sa de până acum) pentru a oferi spaţiu liber celorlalte rezonanţe. în acelaşi moment se manifestă celelalte încarnări, care sunt vieţuite cu acelaşi sentiment al realităţii ca şi viaţa actuală cu care omul s-a identificat până în acel moment. Deoarece însă „celelalte vieţi", sau identificări, există paralel şi simultan, ele pot fi percepute prin percepţii senzoriale. „Programul trei" nu este mai îndepărtat decât „programul unu" sau „programul doi"; şi deşi într-o anumită perioadă de timp putem percepe unul singur dintre ele, ne putem conecta, după voie, când la unul, când la altul. în mod analog, conectăm „frecvenţa conştientei", modificând în felul acesta unghiul de incidenţă şi rezonanţa. În terapia reîncarnării noi ne jucăm în mod conştient cu timpul. Noi pompăm oarecum timp în structurile individuale de conştientă, procedeu prin care acestea se umflă devenind vizibile limpede - apoi lăsăm timpul iarăşi să se scurgă, pentru a face experimentabil faptul că totul se petrece aici şi acum. Uneori se formulează critica că terapia reîncarnării ar fi o căutare lipsită de sens în vieţile anterioare, pentru că problemele trebuie rezolvate aici şi acum. în realitate noi stingem exact iluzia timpului şi a cauzalităţii şi confruntăm pacientul cu veşnicul „aici" şi „acum". Noi nu cunoaştem nicio altă terapie care să sustragă atât de lipsit de compromis toate suprafeţele de proiecţie, transferând omului responsabilitatea pentru toate. Terapia reîncarnării încearcă să aducă în desfăşurare un proces psihic - iar în acest context important este procesul însuşi şi nu evaluarea intelectuală sau interpretarea celor petrecute. De aceea am vorbit la sfârşitul acestei cărţi despre psihoterapie, pentru că există părerea larg răspândită că prin psihoterapie se vindecă simptome şi dereglări psihice. Iar în cazul simptomelor pur somatice, oamenii se gândesc foarte rar la posibilităţile psihoterapiei. Dar din punctul nostru de vedere şi pe baza experienţei noastre putem afirma că tocmai psihoterapia constituie singura metodă care poate fi încununată de succes, pentru a vindeca într-adevăr simptomele corporale. Alte justificări în acest sens ar fi inutile la sfârşitul acestei cărţi. Cel care şi-a dezvoltat privirea pentru a vedea cum în orice proces corporal şi în orice simptom se exprimă procese psihice, acela ştie şi că numai procesele din conştientă pot soluţiona problemele devenite vizibile în corp. De aceea, în psihoterapie noi nu cunoaştem nicio indicaţie sau contraindicaţie. Noi cunoaştem doar oamenii care sunt bolnavi şi care sunt împinşi de simptomele lor să se însănătoşească. Faptul de a ajuta omul în acest proces de evoluţie şi de transformare este sarcina psihoterapiei. De aceea, noi ne legăm în timpul terapiei cu simptomele pacienţilor, ajutându-le să-şi atingă ţelul - căci corpul are întotdeauna dreptate. Medicina universitară face contrariul - ea se uneşte cu pacientei, împotriva simptomului. Noi ne situăm mereu de partea umbrei, ajutând-o să iasă la lumină. Noi nu ducem o luptă împotriva maladiei şi a simptomelor ei - noi încercăm să le folosim ca axă de rotaţie înspre vindecare. Boala este marea şansă a omului, este bunul său nepreţuit. Boala este învăţătorul personal al omului şi conducătorul său pe calea spre vindecare. Sunt indicate diverse căi înspre acest ţel, în majoritate dificile şi complicate - dar cel mai la îndemână şi cel mai individual este de obicei trecut cu vederea: anume boala. Acest drum este cel mai puţin supus amăgirilor de sine şi iluziilor. De aceea este şi atât de puţin îndrăgit. Atât în terapie cât şi în această carte noi vrem să ridicăm boala din cadrul strâmt obişnuit de observare şi să facem să devină vizibile adevăratele ei legături cu omul. Cel care nu face acest pas în acest alt sistem de referinţă va trebui cu necesitate să nu înţeleagă sau să înţeleagă greşit tot ceea ce am spus. Însă celui care învaţă să-şi înţeleagă boala ca drum, i se va deschide o lume de noi înţelegeri. Raportul nostru cu boala nu face viaţa nici mai simplă şi nici mai sănătoasă, însă noi vrem să vă dăm curajul de a privi în mod onest în ochi conflictele şi problemele acestei lumi polare. Noi vrem să spulberăm iluziile acestei lumi ostile conflictelor, pentru că ea crede că pe fundamentul lipsei de onestitate s-ar putea clădi un paradis terestru. Hermann Hesse spunea: „Problemele nu există pentru a fi soluţionate, ci ele sunt exclusiv polii între care se produce tensiunea necesară vieţii". Soluţia se află dincolo de polaritate - însă pentru a ajunge acolo trebuie reuniţi polii, trebuie conciliate contrariile. Iar această dificilă artă de reunire a contrariilor îi reuşeşte numai aceluia care a cunoscut amândoi polii. Iar pentru aceasta trebuie să vieţuim în mod curajos toţi polii, şi să ni-i integrăm. „Solve et coagula" se spunea în vechile scrieri: dizolvă şi coagulează, desfă şi leagă. Mai întâi trebuie să diferenţiem şi să experimentăm separarea şi sciziunea, înainte de a îndrăzni să participăm la marea lucrare a Nunţii chimice, a unirii contrariilor. Astfel, omul trebuie să coboare mai întâi adânc în polaritatea lumii materiale, în corporalitate, în boală, în vină şi păcat, pentru a găsi în noaptea cea mai adâncă a sufletului său şi în cea mai profundă disperare acea lumină a vederii unitare, care-l face capabil să-şi străvadă calea prin suferinţe şi chin drept un joc plin de sens care l-a ajutat să se regăsească acolo unde s-a aflat dintotdeauna: în Unitate. Am cunoscut binele şi răul, păcatul şi virtutea, ceea ce este drept şi nedrept; am judecat şi am fost judecat; am trecut prin naştere şi moarte, prin bucurie şi suferinţă, prin cer şi iad; iar la sfârşit am recunoscut că eu sunt în toate şi totul este în mine.
Sublinierile îmi aparţin, V.J.
|
