[ Start ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Desfasurare site ]

une page  francaiseune page en francais


an english page an english page


[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]


 


Vladimir Ghika,
Print, Preot si Martir
beatificat azi, 31 august 2013

Fii omul sufletului tãu...

Despre autor
Carti publicate in Romania
Aforisme
Nu-L iubim pe Dumnezeu asa cum se cuvine dacã, iubindu-L, nu stim sã-l facem iubit.

Felul în care Dumnezeu ne spune sã-L iubim... Nu este: "Iubeste-mã", "dacã nu..."

Chiar pe asprele table de piatrã ale Legii era scris:"Vei iubi..." si nu "Esti obligat sã iubesti" sau "Trebuie sã iubesti...". "Vei iubi..." este mai mãret, mai categoric, mai frumos, mai patern sub aceastã formã decât sub oricare alta...

Cu privire la lucrurile lui Dumnezeu, singurii care stiu ceva cu adevãrat, sunt cei care iubesc.

Dumnezeu dãruieste celor care dãruiesc.
Dumnezeu Se dãruieste celor care se dãruiesc.

Dacã stii sã-L pui pe Dumnezeu în tot ceea ce faci, o sã-L regãsesti în tot ceea ce ti se întâmplã.

Viata este frumoasã prin ceea este.
Mai frumoasã încã prin ceea ce ascunde.
Dar mult mai mult încã prin ceea ce dobândeste.

Tot ceea ce deformeazã viata nostrã interioarã se poate reduce la felul, mai mult sau mai putin constient, în care denaturãm în noi textul din "Tatãl Nostru".

Il loc sã spunem "Tatãl Nostru care esti în Ceruri", ceea ce spunem este potrivit calitãtii noastre sufletesti, "Judecãtorul Nostru care esti la Tribunal", "Furnizorul Nostru care esti la Tejghea", "Creditorul Nostru care prea des ne bati la usã", "Cauza noastrã primã al cãrei efect pierdut în depãrtãri suntem", "Stãpânul nostru Suprem în fata cãruia nu suntem decât pulbere", "Camaradul nostru cu care tratãm liber" - si asa mai departe, într-o dezolantã varietate... Nu mai spunem în adevãrul lor tocmai cuvintele pe care Dumnezeu ne-a învãtat sã le rostim cînd ne rugãm. Tatãl Nostru... si care esti în Ceruri.

Cu cât Îl iubim mai mult pe Dumnezeu, cu atât simtim mai mult cã vointa noastrã se face nu numai asemãnãtoare cu a Sa, ceea ce ar fi natural (si n-ar merita sã fie subliniat), dar, lucru surprinzãtor, cã voinþa Sa devine din ce în ce mai asemãnãtoare cu a noastrã...

A fi supus numai lui Dumnezeu - nu poate exista o libertate mai absolutã decât aceasta, sioricare fiu al Bisericii o poate cunoaste...

"Itinerarul sufletului cãtre Dumnezeu" este, aici pe pãmânt, calea urmatã de Spiritul Sfânt de la Tatã spre Fiu si de la Fiu spre Tatã, prin mijlocirea tuturor lucrurilor.

Cele nouã coruri ale îngerilor în suflete cântã, în timp ce urcã scara:
A-L iubi pe Dumnezeu.
A iubi întru Dumnezeu.
A nu iubi decât întru Dumnezeu.
A iubi totul din dragoste de Dumnezeu.
A iubi totul întru Dumnezeu.
A nu iubi totul decât întru Dumnezeu.
A nu-L iubi pe Dumnezeu decât pentru Dumnezeu.
A nu iubi nimic atât de mult ca pe Dumnezeu.
A-L iubi pe Dumnezeu cu toatã puterea lui Dumnezeu.

De la un Dumnezeu al filozofilor la Dumnezeul cel Viu... Dumnezeu despre care se vorbeste... Dumnezeu care vorbeste... Dumnezeu care ne vorbeste... Dumnezeu care ne vorbeste despre El... Dumnezeu care vorbeste pânã si în noi...

Poti avea dusmani. Tu însuti n-ar trebui sã fii dusmanul nimãnui.

A sti cum trebuie sã-ti iubesti dusmanii, înseamnã a începe sã întelegi ce este Dumnezeu.

Dacã nu iubesti din profunzimea ofensei care ti-a fost adusã, încã n-ai ajuns cu adevãrat sã rãscumperi, prin bine, rãul.

Nu reprosa nimãnui ingratitudinea sa fatã de tine. N-ai reusi decât sã-i faci ingratitudinea mai putin ingratã, fãrã sã aduci vreun remediu potrivit greselii sale. Acestea sunt obligatii care, pentru a fi bine fãcute, trebuie sã fie îndeplinite de altii decât de fiinta nesocotitã sau rãnitã.

A fi tratat cu ingratitudine: unul din felurile - si nu cel mai neînsemnat - de-a semãna cu Dumnezeu.

Simtitã, o absentã de Dumnezeu e mare ca însusi Dumnezeu si, tocmai prin aceasta, ea ni-L readuce ca prezentã, în chip straniu si uluitor.

"Dacã par a nu-ti da nimic, o fac pentru cã Eu vreau ca tu sã pari a-Mi da ceva..."

Dumnezeu si-a deschis gura ca sã spunã: "Sã se facã Luminã !" si s-a fãcut Luminã. - Acelasi lucru s-a petrecut uneori si în sufletul tãu. - Dacã alteori însã aceastã gurã - totusi atât de apropiatã si de dãtãtoare de har- pãrea sã se fi închis fãcând loc întunericului cu aceeasi fortã cu care a fãcut luminã, nu te teme. Dimpotrivã, lasã bucuria sã te îmbete... Buzele se-nchid când vor sã sãrute... Repetã dimpreunã cu Cântarea: "Sãrutul gurii Tale Tu mi l-ai dat".
Pentru a sãruta, buzele se-nchid.

Suferinta este [...] o vizitã a lui Dumnezeu; un fel de sacrament nemaiauzit, prin care Fiinta eternã vine la noi, pe fondul unui neant, al unei absente, în care privatiunea, nu numai de un lucru, ci de un lucru iubit, posedat ori dorit, înseamnã Dumnezeu si poate produce un har [...] Este o vizitã, dar una misterioasã, o vizitã a Fiintei supreme, pãtrunzând în noi tocmai prin acea imputinare a fiintei noastre, prin acea lezare a iubirii noastre..."

(Vladimir Ghika - "Gânduri pentru zilele care vin" )

Notã biograficã

Monseniorul Vladimir Ghika s-a născut la 25 dec. 1873, la Constantinopol, unde se afla tatăl său, Ion Ghika, în calitate de ministru plenipotenţiar. Bunicul patern al Mgr. Ghika, Grigore Ghika X, a fost domnitorul Moldovei între 1849-1856 şi s-a numărat printre cei care au pregătit Unirea Principatelor. Mama Mgr. Ghika, Alexandrina, a fost nepoată a Domnitorului Ţării Româneşti, Alexandru Ghika.

În 1878, doamna Alexandrina, mama Monseniorului, se stabileşte temporar în Franţa la Toulouse, cu cei doi băieţi ai săi, Vladimir şi Dimitrie, pentru a le asigura o educaţie cât mai aleasă. În 1881 survine moartea tatălui. Vladimir îşi ia bacalaureatul şi apoi licenţa în drept la Toulouse. În vederea unei cariere diplomatice, studiază apoi ştiinţele politice la Paris, dar îl interesează concomitent literatura, filosofia, medicina, istoria, ştiinţele exacte. Este dotat cu o memorie prodigioasă, ceea ce i-a permis dobândirea unei vaste culturi şi cunoaşterea a vreo cincisprezece limbi.

În 1902 are loc convertirea sa la catolicism, şi în 1905 este licenţiat în filozofie scolastică, luându-şi doctoratul în teologie, la Roma. Semnalăm tot acum că în 1923 este ordonat preot, iar Papa Pius al XI-lea îi acordă dreptul de a oficia liturghia catolică în ambele rituri – roman şi bizantin; de asemenea îl numeşte Protonotar Apostolic, conferindu-i titlul de Monsenior.

In 1906 se întoarce în România unde fondează împreună cu sora Pucci, care îl însoţeşte, primele opere de caritate: Aşezământul Surorilor de Caritate Saint Vincent de Paul, Asociaţia Doamnelor de Caritate, primul spital gratuit din ţară pentru cei lipsiţi, azil de bătrâni, orfelinat, servicii de ambulanţă, dispensare etc. Dintre iniţiatorii acestor opere caritabile făceau parte, alături de Monsenior, prinţesa Alexandrina (mama Monseniorului), Principesa Maria(viitoarea Regină a României), Doctorul Paulescu, Doamna Darvari (Prinţesa Bibescu).

În 1907 organizează ambulanţe pentru victimele răscoalei şi oferă, prin grefă, piele din propriul său trup. În 1913, îl regăsim îngrijind, alături de Doamnele de Caritate, răniţii şi tifoizii din timpul Războiului Balcanic. 1914 îl surprinde la Roma, apoi se stabileşte într-un Paris asediat de nevoi şi suferinţe, îngrijind răniţii.

În timpul acestei şederi pariziene stabileşte legături de prietenie în lumea literelor şi a gândirii creştine, intrând în legătură şi cu mistici ca, de pildă, Tereza de Lisieux. Împreună cu poeţii Charles Peguy, Francis Jammes, Paul Claudel, cu gânditorii creştini Jacques Maritain, Louis Massignon, Francois Mauriac, Maurice Zundel conturează ideea unei familii spirituale contemplative şi a unor opere comune de caritate.

Câţiva ani mai târziu, Vladimir Ghika concepe un proiect în acest spirit. Fondează o Societate de Fraţi şi de Surori închinaţi lui Dumnezeu, disponibilă acţiunilor de caritate, dar oarecum mai liberă faţă de anumite rigori canonice. Această societate este aprobată de Papa Pius al XI-lea şi este pusă sub patronajul Evanghelistului Ioan. Pentru instalarea comunităţii, Mgr. Ghika cumpără mănăstirea de la Auberive, aceasta fiind foarte veche şi necesitând fonduri importante pentru restaurare. Din mai multe motive această încercare se soldează aparent cu un eşec.

La sfârşitul anilor douăzeci, un nou proiect a luat fiinţă în viaţa Mgr. Ghika: el se hotărăşte să meargă să trăiască într-o margine de Paris, în cartierul cel mai mizer al său – Villejuif. La început nu este acceptat. E huiduit, hulit de mulţi dintre declasaţii în mijlocul cărora a ales să trăiască. Monseniorul nu se descurajează. Mai întâi se apropie de copii, apoi, încetul cu încetul, de ceilalţi nefericiţi: bolnavi, beţivi, atei, răufăcători. Pătrunde în sufletele lor, dezamorsând mecanismele răului. Pe mulţi reuşeşte să-i convertească. În tot acest răstimp întreprinde şi numeroase călătorii, cu ocazia Congreselor Euharistice, având de fiecare dată misiuni de îndeplinit: la Sidney(1929), la Cartagina(1930), la Dublin(1932), la Tokio(1933) unde dă împărtăşania leproşilor într-o leprozerie; urmează Buenos Aires(1934), Manilla(1936), Budapesta (1938). În 1939 revine la Bucureşti pentru a repune pe picioare leprozeria de la Isaccea, cu personal medical francez, pe modelul leprozeriei de la Tokio, Monseniorul urmând să devină duhovnicul aşezământului. Doi ani mai târziu, proiectul a fost respins de guvern sub presiunea autorităţilor germane.

În tot acest timp întreţine legături strânse cu greco-catolicii români de la Bucureşti. Oficiază pentru ei Liturghii în spitale şi în închisori. Conform unor mărturii, au avut loc câteva vindecări inexplicabile ale unor răniţi în stare foarte grav, doar sub influenţa rugăciunii sale. Aceste fenomene au continuat şi mai târziu, în timpul detenţiei.

Dup[ război, mai exact, după abdicarea forţată a Regelui Mihai, Prinţesa Elisabeta (cumnata Mgr.), doamnă de onoare a Reginei Elena şi Dimitrie(fratele Mgr.) însoţesc familia regală în exil. „Dacă Dumnezeu mă vrea aici, aici rămân…”, se hotărăşte Mgr., aici fiind România. Se instalează la Surorile Saint Vincent de Paul.

În 1949 are loc, prin decret guvernamental, desfiinţarea ordinelor călugăreşti, spitaliceşti şi de învăţământ. Bunurile Congregaţiei Saint Vincent de Paul sunt naţionalizate şi trecute în patrimoniul statului. În această vreme, deşi i s-a interzis să mai oficieze Liturgii, Mg. Ghika continuă să slujească altarul, să îndrume tineretul, să asiste bolnavii şi muribunzii.

În ziua de 18 noiembrie 1952 este arestat pe stradă, pentru „trădare” şi „spionaj” în favoarea Vaticanului. Este dus la Uranus, închisoarea securităţii. La interogatorii este pălmuit şi tratat cu brutalitate, trecut prin şocuri electrice pentru a „recunoaşte” acuzaţiile ce i se aduc şi falsele „dovezi” ce i se pun în faţă. Prinţul, Monseniorul Vladimir Ghika, nu cedează. Este judecat de Tribunalul Militar din Bucureşti, la 24 octombrie 1953. Procesul a decurs abuziv. Monseniorul refuză să fie apărat de altcineva decât de el însuşi. La insistenţa judecătorului i se dă cuvântul avocatului numit din oficiu. Monseniorul iese atunci din boxa acuzaţilor, se opreşte în faţa avocatului, rostind, cu braţul întins: „Nu vă permit să vorbiţi în numele meu”. Avocatul tace. Preşedintele ordonă miliţienilor să-l scoată pe Monsenior cu forţa din sală. Acesta din urmă se opune, sprijinindu-se cu o mână de boxa acuzaţilor, cu cealaltă de banca avocaţilor… cu atâta forţă încât miliţienii sunt incapabili să urnească din loc acest om firav ,cântărind doar vreo cincizeci de kilograme. În faţa acestui spectacol neverosimil, preşedintele ordonă plenului de judecată să părăsească sala. Când sala e golită, miliţienii îi scot pe acuzaţi. La câtva timp procesul se reia fără Mgr. Ghika. Avocatul îl declară alienat mintal. După proces este depus la Jilava. Acolo, în urma unei percheziţii corporale umilitoare, i se iau hainele preoţeşti. Rămas doar în maiou şi izmene, este îmbrâncit într-o celulă supraaglomerată, umedă şi rece. Părul alb, nobleţea expresiei îi determină pe deţinuţi, chiar fără să ştie cine era noul lor colocatar, să-i ofere câte o piesă vestimentară din puţinul pe care-l aveau şi care, pentru ei, reprezenta o mică şansă, în plus, de supravieţuire.

La sugestia Tribunalului Militar de a face recurs, Mgr. Ghika refuză: „Nu am încredere – declară el – în Tribunalul vostru: am văzut cum ne-aţi judecat; refuz să semnez cererea de recurs.” Ceilalţi deţinuţi îi urmează exemplul.

În închisoare şi-a consacrat tot timpul problemelor celorlalţi deţinuţi. Într-o seară le-a spus: „Închisoarea aceasta era sfântă şi noi nu bănuiam!”.

În ianuarie este dus la infirmerie într-o stare de extremă epuizare. Fiul amiralului Fundăţeanu, deţinut
şi el, îi poartă de grijă. În ziua de 1 mai 1954, Vladimir Ghika îi spune: „Azi vă ostenesc pentru ultima dată, de acum înainte nu voi mai avea nevoie de nimic. Peste patru zile voi muri.” N-a mai mâncat; a mai vorbit puţin pentru a le mulţumi celor din jur, s-a rugat mult. Conform biografei sale Elisabeth de Miribel, a murit în tăcere în ziua de 17 mai.

(din Prefaţa scrisă de Doina Cornea la cartea Ultimele mărturii)

Cărţi publicate în România:

Gânduri pentru zilele ce vin. Convorbiri spirituale. Editura Dacia, Colecţia Homo religiosus, 1995

Ultimele mărturii, Editura Dacia, Colecţia Homo religiosus, 1997

Fragmente postume, Editura Dacia, Colecţia Homo religiosus, 2003

Monseniorul Vladimir Ghika a fost beatificat, azi, 31 august 2013.
Va fi celebrat în ziua de 16 mai.


Mult mai multe despre Monseniorul Vladimir Ghika - pe site-ul:www.vladimirghika.ro

Si neapãrat aici: http://vladimiri-ghika-amicus.blogspot.ro/

In toamna anului 2008 a avut loc lansarea volumului Fratelui meu din exil, publicat de Editura Galaxia Gutemberg, volum ce contine schimbul de scrisori dintre Monseniorul Vladimir Ghika si fratele lui Dimitrie Ghika.
Cartea se poate vedea si comanda aici: http://www.galaxiagutenberg.ro/librarie/?carte=684&copertamare=nu

Aici poate fi citita o evocare a personalitatii Monseniorului, de scriitoarea Angela Furtunã, cu ocazia lansarii acestui volum: http://www.poezie.ro/index.php/press/1815560/In_Memoriam_Monseniorul_Vladimir_Ghika_-_135

salt la inceputul paginii