Corneliu Irimia
Vindecarea rușinii
de a fi.
Un nou-născut se întâlnește pentru întâia oară
cu mama care nu îl dorește
(Fragment din volumul colectiv
RUȘINEA. Vocea, experiența și
vindecarea rușinii în procesul terapeutic,
Editura HERALD)
Detalii carte pe ELEFANT aici:https://www.elefant.ro/rusinea-vocea-experienta-si-vindecarea-rusinii-in-procesul-terapeutic_73280aec-9979-4379-8242-f9fb5e183631
Dar nu este o exagerare sã abordãm
rusinea evocând o situatie la fel de extremã ca trauma
psihicã?
Nu este, în mãsura în care cea din urmã
contine toate dificultãtile rusinii pe care le întâmpinã
copilul mic: umilintã (...)
Folosin rusinea în scopuri educationale, pãrintii
cred cã îsi angajeazã copilul doar în
învãtarea necesarã socializãrii sale,
dar, fãrã sã-si dea seama adeseori, fac mult
mai mult: dezvoltã în copil o scenã psihicã
a rusinii pe care pot juca mai târziu allti adulti deloc
bine intentionati. Rusinea nu numai cã te face sã-ti
pierzi legãturile personale, ci te încurajeazã
sã le adop?i pe cele ale agresorului(pe registrul victimã-agresor).
Este astfel un mijloc puternic prin care cei care ne-au agresat
într-o zi pot continua sã o facã oricând
altcândva, fãrã stirea noastrã si,
uneori, pentru toatã viata noastrã, prin identificarea
cu agresorul si formarea în psihism a unei figuri vãtãmãtoare,
punitive, agresoare, chiar abuzatoare. La fel ca un virus/corp
strãin, subiectul poate fi locuit ani la rând(poate
chiar o viatã întreagã) de emotii, afecte
prin care continuã sã fie umilit, subjugat, manipulat,
uneori chiar si dupã disparitia/moartea celui care a instalat/a
depus în el asemenea continuturi nocive. Rusinea este intrapsihicã,
dar este îndeosebi interpersonalã, relationalã
si socialã.
(Daniela Luca în volumul colectiv RUSINEA,
pp. 28-29)
Fragmentul de mai jos, pp.77-80, face parte
din capitolul intitulat TRANSA INDUSĂ DE RUȘINE, scris
de Corneliu Irimia. Corneliu Irimia este lector universitar, psihoterapeut,
psihanalist, formator și supervizor, președintele Asociației
de Consiliere și Psihoterapie Psihanalitică, doctor
în psihopatologie psihanalitică. Mai multe pe site-ul personal
https://www.corneliuirimia.ro/
Nota mea (V.J.)Desigur, în
cele din urmã nimeni nu e de vinã...
dar exact asa se petrec lucrurile...din generatie în generatie...
Si avem nevoie de aceastã explicatie pentru a iesi personal
din ”infernul de viatã” pe care îl trãim
automat sub semnul rusinii,
pentru a depãsi trauma si a ne regãsi numele
cel nou...
...
Îmi aduc aminte că primul meu zâmbet pe pământ a fost
unul cu totul și cu totul adevărat. Doar că el
a întâlnit privirile copleșite ale mamei mele. Bucuria mea
era prea mult pentru constituția ei fragilă și
centrată mai degrabă pe viața lor de cuplu. Sau
poate nu doar bucuria mea, ci eu, în întregime, ca persoană
nou-venită pe lume, eram prea mult pentru ea? Atunci mi-a
fost frig pentru prima oară, în contrast cu nevoia mea de
soare pe care încă o consideram firească. M-am încruntat
ca să îi înțeleg expresia imobilă, închisă.
M-am gândit că dacă îi imit privirea o să o înțeleg
mai bine. M-am aruncat cu totul înspre mama ca să îi aflu
sensul. M-am întors rănit din această călătorie
care ar fi trebuit să fie salvatoare. N sunt bine venit,
nu sunt bine primit, sunt prea mult pentru ea, mi-am spus. Atunci
am pierdut ceva esențial din mine însumi.
Nu vă așteptați să fiu în felul acesta?
Am crezut că o să mă iubiți, că o să-mi
dați ce am nevoie! Nu mă așteptam la stinghereala
asta, la faptul de a nu ști ce să faceți cu noul
venit. Sinele adevărat al nou-născutului intervine și
îi șoptește revelator: ”Cred că ei te văd
ca pe o copie mică a nefericirii lor din perioada în care
erau ei înșiși copii. Nu au nevoie de reînvierea unor
traume din propria copilărie prin intermediul tău! Le
aduci aminte de lucruri prea dureroase. Astfel, ei s-au închis
față de tine ca să se apere pe ei înșiși”.
Nou-născutul: Sunt uimit și dezarmat de faptul că
nu mă așteptați cu brațele complet deschise.
Bucuria mea întreagă este lovită în corpul ei întreg
și împărțită acum în mici tristeți. Încerc
să mă retrag puțin să nu mă mai arat
cu totul, cu toată bucuria mea de a fi pe pământ. Este
întuneric și frig pe aici. Sunt singur într-o cameră
friguroasă, cu aceste ființe neclare din jur, neștiind
cum să facă cât mai repede ce cred ei că ar fi
de făcut cu un copil, pentru ca, mai apoi, să își
reia viața lor de dinainte. Nu sunt centrul atenției
lor. Poate de aceea nu știu să am un centru. Și
nici eu să fiu centrul altora.
Este frig și întunecos, mă retrag puțin în mine,
mă zgribulesc, mă apăr singur de frig, micșorându-mi
suprafața corpului și a vitalității. Mă
tot întreb cum să mă apăr de acest frig emoțional
și fizic. Nu sunt ajutat din afară. Trebuie să
lupt pentru supraviețuirea mea. Sunt lăsat pradă
disconfortului meu.
Sinele adevărat: Știi, deja ai un rictus de copil respins,
refuzat, neglijat. Așteptările tale sunt firești,
să știi. Doar că ele sunt percepute de către
ei ca fiind neadecvate, îți sunt respinse, ei nu știu
și nu pot să ți le îndeplinească.
Nou-născutul: Ceea ce cer în mod natural, dintr-o bucurie
a vieții nou-apărute pe pământ, primește răspunsuri
scrâșnite, neadaptate, nu este ceea ce vreau eu să primesc.
Sunt jumătăți de răspunsuri la nevoile mele
fizice și afective care nu fac altceva decât să celebreze
viața. Am fața și zâmbetul înghețate. Este
semnul unui îngheț interior. Parțial și pentru
că nu îmi pot permite să fiu trist. Trebuie să
le arat un fel de zâmbet, chiar dacă înghețat. Trebuie
să fiu politicos, să nu îi fac să se simtă
prost, să se simtă criticați, să nu cumva
să creadă că nu sunt de acord cu felul lor de a
fi părinți, că le cer prea mult. Am zâmbet fals
acum, înghețat, dar tot ce vreau este să creadă
că zâmbesc, că le mulțumesc, să îi liniștesc
în privința mea.
Sinele adevărat: Aici este o ruptură gravă. Ai
sacrificat totul, totul. Ai renunțat la sinele nostru autentic
în acel moment. L-ai ascuns, l-ai aruncat deoparte pentru că
nu era bine-venit. Ți-a fost rușine cu tine însuți,
cu sinele tău autentic. Ai scufundat rușinea de a fi
în spatele unui sine falsificat.
Nou-născutul: Trebuie să îmi cer iertare că
am apărut, așa de nicăieri, pe neașteptate,
pe nepregătite. ”Haideți, nu o să fie așa
complicat”, încerc eu să le transmit fără cuvinte.
O să încerc și o să reușesc să fiu un
copil comod, nu o să vă deranjez prea mult!
Sinele adevărat: Știi că din acest moment ai
început să îți ții ascunse adevăratele cereri
și dorințe, ca să nu creadă ei că nu
îți pot face față? Ești foarte modest. De
ce oare? Ceri puțin. Ei îți dau puține lucruri,
și acestea în grabă. Ei sunt convinși că au
făcut ce trebuie.
Nou-născutul: Măcar voi să fiți în regulă,
să nu simțiți că vă cer prea mut și
să ajungeți să nu mă vreți. Să mă
părăsiți. Nu vreau să vă încarc prea
mult. Dați-mi puținul vostru.
Sinele adevărat: Voiam să celebrăm viața,
fericirea de a fi împreună, bucuria îndeplinirii dorințelor
noastre, împărtășirea, comunicarea împreună,
schimbul: voi să îmi dați căldură solară
și eu să vă dau la fel, tot ce aveam eu mai bun
– gingășia, veselia, iubirea, recunoștința
mea pentru tot ce îmi dați, pentru oferta voastră afectivă
și de hrănire. Sufăr când te privesc: ești
rigidizat, împietrit, crispat.
Nou-născutul: Nu sunt văzut așa cum sunt, nu sunt
văzut deloc. Este întuneric și gol în jurul meu. Nu
mă așteptam deloc la asta. Mă închid în fața
a ceea ce vine din afară, în fața a ceea ce îmi aduce
ziua, pentru că anticipez durerea dată de ce voi simți
și percepe. Mă închid, îmi întăresc pielea ca să
nu simt șocurile pe care mi le rezervă mama și
tatăl meu, șocuri pe care ei le numesc îngrijire adevărată.
Trebuie să mă apăr de contrarierea lor zilnică
și neadecvată. Vreau să îi mușc, să smulg
bucăți din ei. Dar nu îmi pot permite să mă
exprim. Nu ar face față reproșurilor mele.
Sinele adevărat: Știu că îți spui acum:
”Opresc procesele vieții în mine, nu mai cer mult, încetinesc
viața din mine ca să nu fiu contrariat de frustrările
impuse de părinți”.
Nou-născutul: Opresc și viața din afară,
să uit că ei nu vin atunci când am nevoie să vină,
să nu mai observ nepăsarea lor. Opresc realitatea externă
ca să nu mai percep nimic. Ea este prea dureroasă, prea
urâtă. Deformez percepția realității exterioare,
nu mai am așteptări. Mă îngustez ca să primesc
lovituri mai mici. Dacă aș fi deschis către exterior,
aș primi lovituri mult mai mari, prea dureroase pentru mine.
Nu sunt iubit, nu sunt unica lor pasiune. Mi-e atât de rușine
de asta.
Sinele adevărat: Rușinea de a fi tu însuți te-a
ghidat într-un mod fals și nepotrivit. Ți-ai construit
o carcasă interioară și exterioară. Te-ai
rupt de tine, de părinți, de lume. Ți-ai închis
inima. Ți-ai scris pe piept și pe frunte: ”Eu nu sunt
cine cred eu că sunt! Eu nu sunt cine credeți voi că
sunt! Eu sunt ne-iubitul!” Rușinea îmi ordonă: ”Nimeni
nu trebuia sã citeascã vreodatã aceste mesaje!”
Cât de mult vreau ca cineva să le citească și să
îmi spună cine sunt eu cu adevărat!
...
...
pp.77-80
Salt la inceputul paginii
