Erich Fromm – PATOLOGIA NORMALITĂŢII
Editura TREI, 2021
Un fragment din capitolul
CADRUL DE REFERINŢĂ ŞI DE DEVOŢIUNE ÎN CULTURA CONTEMPORANĂ


Detalii carte pe site-ul Editurii TREI aici:
https://www.edituratrei.ro/carte/erich-fromm-patologia-normalitatii-contributii-la-stiinta-omului/3655/

d) Despre fericire şi siguranţă

Să vorbim despre o serie de concepte pe care le folosim şi pe care trebuie să le clarificăm. Suntem încă foarte preocupaţi de conceptul de fericire. Aceasta e o tradiţie veche şi noi încă folo­sim acest cuvânt şi susţinem că scopul nostru este de-a fi fericiţi. Acum două sau trei sute de ani, în ţările protestante, acesta nu era un ţel. Ţelul era acela de a-1 mulţumi pe Dumnezeu, de a ne ridica la înălţimea conştiinţei noastre morale, dar azi, când spunem că vrem să fim fericiţi, ce vrem să spunem, de fapt, prin „fericire"? Ei bine, cred că, dacă îi rugăm pe oameni să ne răspundă sincer la întrebare, majoritatea vor spune, fără să stea prea mult pe gânduri, că vor să se simtă bine. Ce înseamnă să ne simţim bine? Ştim ce consideră oamenii că înseamnă să te simţi bine şi are prea puţin de-a face cu ceea ce alte culturi descriu ca fericire. Oamenii nici măcar nu încearcă să vizualizeze această fericire. Este o stare de spirit sau poate suntem fericiţi doar in câteva rare momente din viaţă? E fericirea o floare rară, care înfloreşte greu, dar care trebuie să fie acolo pentru a se deschide din când în când?

As vrea să spun ceva despre fericire din punct de vedere psihologic. Veţi constata că mulţi oameni vor defini fericirea ca opusă tristeţii sau suferinţei. Suferinţa şi tristeţea sunt ceva, iar fericirea este lucrul opus. Din acel punct de vedere ei au o viziune sau un concept de fericire ca fiind ceva în care nu există durere, tulburare sau tristeţe. Există ceva fundamental greşit la acest concept, căci, dacă nu simţi tristeţe, nu eşti viu, şi dacă nu eşti viu, nu poţi fi fericit. Viaţa e uneori ceva din care tristeţea si durerea sunt parte integrantă, la fel de esenţiale vieţii ca fericirea. Deci fericirea nu are cum să fie opusul tristeţii. Dacă e să căutăm un opus al tristeţii, acesta ar fi mai degrabă starea depresivă.

Ce este depresia? Depresia nu e tristeţe. O persoană care este deprimată i-ar mulţumi lui Dumnezeu dacă ar putea fi tristă. Depresia e incapacitatea de-a simţi. Depresia e sentimentul că eşti mort atunci când corpul tău e viu. Depresia nu este deloc acelaşi lucru şi nu este nici măcar legată de durere şi tristeţe. Depresia e incapacitatea de-a simţi bucurie, precum şi aceea de-a simţi tristeţe. Ea este lipsa oricărui sentiment. Este senti­mentul de-a fi mort pe dinăuntru, care este insuportabil pentru persoana deprimată. De aceea este pur şi simplu de nesuportat, pentru că pur şi simplu nu eşti capabil să simţi.

Fericirea este una dintre formele în care se exprimă trăirea intensă. Experienţa trăirii intense, conform definiţiei lui Spinoza, este totuna cu bucuria sau cu fericirea, iar la celălalt pol avem depresia, care este în mod esenţial absenţa sentimentelor, în tră­irea intensă, simţi durere, precum şi bucurie, şi ele sunt legate una de alta, pentru că ambele sunt rezultatele trăirii intense. La Polul opus ambelor, avem depresia, lipsa de intensitate a sen­timentelor. Dacă spui azi cuiva că una dintre cele mai dureroase boli este absenţa sentimentelor, cred că mulţi oameni pur şi simplu nu vor înţelege. De fapt, mulţi vor spune: „Dar e minu­nat! E perfect dacă nu simt nimic. De ce naiba aş vrea să simt? Vreau să fie linişte. Nu vreau probleme". Ei nu cunosc acea experienţă aproape insuportabilă a unei stări de spirit foarte diferite în care nu simţi nimic.

În sensul acestei definiţii, persoana normală din cultura noastră este extrem de deprimată, pentru că intensitatea sen­timentelor sale este redusă în mod considerabil. Oamenii care se deprimă în ziua de azi nu sunt, în comparaţie cu noi, mai alienaţi faţă de sine, mai lipsiţi de vitalitate şi de contact cu realitatea. Doar că, spre deosebire de noi, ei nu au mecanisme­le noastre de apărare contra depresiei. Există o serie de meca­nisme de apărare împotriva sentimentului de-a nu fi în viaţă. Industria divertismentului, munca, petrecerile, conversaţiile, întreaga noastră rutină sunt cu toate mecanisme de apăra­re împotriva teribilului moment în care simţim că nu simţim nimic. Acesta ne apără de melancolie. Sunt puţini indivizi care nu sunt protejaţi de depresie, şi aceasta pentru că sensibilitatea lor este mai mare. Poate că starea de spirit în care nu simt nimic este mai acută pentru ei, şi de aceea mecanismele lor de apărare nu mai funcţionează aşa de bine.

Ni se pare deci că, în prezent, starea de spirit generaliza­tă — desigur doar într-un mod statistic, care nu e valabil pen­tru toată lumea — constă într-o reducere generală a intensităţii afective, o stare apropiată de depresie, care este însă atenuată şi compensată de multele mecanisme defensive pe care le numim plăcere şi muncă.

Folosim azi destul de des încă un termen, care a devenit chiar un slogan în multe discuţii politice: cuvântul siguranţă.Mulţi psihiatri de azi şi mulţi psihanalişti spun că scopul vieţii este să fii în siguranţă, să ai un sentiment de securitate. Părinţii      simt speriaţi când îşi cresc copiii, punându-şi mereu între­barea dacă cei mici se simt în siguranţă. Dacă un copil vede un alt copil care are mai mult ca el, trebuie să-i cumpere lucrul respectiv, pentru ca el să se simtă în siguranţă. Siguranţa este în mod esenţial definită în termenii conformării la standarde­le de piaţă ale personalităţii. Unii psihiatri au formulat ipoteza cum că oamenii se simt în siguranţă dacă au succes, dacă sunt realizaţi, dacă se conformează standardelor, dacă reprezintă un model de succes. Suntem obsedaţi de siguranţă ca scop în viaţă. Unii critici sunt convinşi că interesul oamenilor de-a fi în siguranţă subminează spiritul de iniţiativă. Dar apoi ei vor­besc de o anumită securitate economică elementară, cum e cea oferită de pensiile de la vârsta senectuţii şi aşa mai departe, nepunându-si nicidecum problema că, dacă scopul unui om este să economisească milioane de dolari ca să fie în siguranţă la bătrâneţe sau să cumpere o asigurare de viaţă, această ati­tudine ţine exact de acea nevoie de siguranţă pe care o con­damna la început. Cu toate acestea, aceşti oameni au dreptate: viaţa noastră se orientează în jurul unui sentiment de siguranţă psihică, în care viaţa nu mai poate include elemente de aven­tură. Oameni precum Mussolini, de exemplu, care era foarte laş, dar care avea simţul dramaticului au venit cu sloganul că trebuie să trăieşti periculos. Ei bine, el n-a trăit periculos, cu toate că sfârşitul său a fost cam rău, în ciuda tuturor măsu­rilor de siguranţă pe care şi le-a luat pentru a se proteja. Dar el a simţit că oamenii îşi doreau ca viaţa să includă elementul de aventură.

Scopul dezvoltării psihice este acela de-a fi capabil să tolerezi nesiguranţa, pentru că, dacă avem o percepţie realistă privind planeta pe care trăim, arunci suntem nesiguri în toate privinţele şi nu doar din pricina bombei atomice, ci din cauza întregului nostru mod de existenţă. Suntem nesiguri din punct de vedere fizic, suntem nesiguri mental şi spiritual. Nu ştim aproape nimic comparativ cu ceea ce ar trebui să ştim. încercăm să trăim în mod raţional fără să avem aproape nicio informaţie în legătu­ră cu modul de-a o face. Nu ne riscăm viaţa fizică aşa de mult dar ne riscăm viaţa spirituală în aproape fiecare minut. Avem în bună măsură informaţii greşite despre procesul existenţei şi, dacă stăm să ne gândim, suntem într-adevăr extrem de nesi­guri. Oricine îşi dă seama, chiar şi un moment, de singurăta­tea sa fundamentală, esenţială, în calitate de individ, se simte fără îndoială nesigur. Şi, de fapt, persoana respectivă nu poate să îşi permită această experienţă nici chiar un minut dacă nu este în contact cu lumea şi dacă nu are curajul să se raporteze la sine sau, ca să folosim cuvintele lui Tillich, dacă nu are Curajul de a fi (P. Tillich, 1952/2007).

Tindem să făurim oameni care nu au curaj, care nu îndrăznesc să trăiască într-un mod incitant şi intens, care sunt învăţaţi să caute siguranţa ca scop în viaţă. Or, siguranţa absolută nu poate veni decât dacă te conformezi în mod complet, prin moarte completă, în acest sens poţi să spui că bucuria şi siguranţa sunt în completă contradicţie una cu alta, pentru că bucuria este rezultatul intensităţii trăirii. Dacă trăieşti intens, trebuie să fii capabil să suporţi o mare nesiguranţă, căci viaţa este o treabã riscantă în orice moment. Poţi să speri doar că, în tot acest pro­ces, nu te vei împiedica sau nu o vei apuca pe un drum complet greşit.

Desigur că oamenii încă au spirit de aventură. Acest senti­ment de-a fi foarte în siguranţă şi de-a pierde de tot senzaţia de aventură este atât de plictisitor, încât devine imposibil de  suportat. Astfel că filmele, cărţile şi poate romanele poliţiste se ocupă de acest aspect. Sau poate că citeşti despre oameni care divorţează în fiecare an (şi treci şi tu, mediat, prin experienţa lor) aşa încât chiar şi astfel de lucruri par o aventură, deşi nu este un lucru aşa de curajos precum pare.

pag. 54-59

Salt la inceputul paginii