Florilegiu
din continutul site-ului (si nu numai)

Târziu Te-am iubit,
Frumuseţe atât de veche şi totuşi atât de nouă,
târziu Te-am iubit.
Si totusi Tu erai înlăuntrul meu.
Eu eram însă în afară, unde Te căutam
si dãdeam nãvalã eu, cel fără frumuseţe,
în aceste frumuseţi pe care Tu le-ai făcut.
Tu erai cu mine.
Eu nu eram cu Tine.

Sf. Augustin Confesiuni, cartea X,c.27

Misterul prezent în inima unui om
este misterul prezent în orice inimă de om.

Nici un om nu este separat de fraţii lui
în locul în care Dumnezeu locuieşte.

Chiar în centrul inimii lui,
acolo unde este Dumnezeu şi numai Dumnezeu,
sunt
în mod paradoxal
toţi oamenii - fraţii lui
şi toate creaturile universului.

H.Le Saux, Eveil a soi, eveil a Dieu. Paris, p.79 si 66

"Bucuria este semnul cã viata a reusit".
H. Bergson


"Sufletul omenesc, spune Claudel, este ceva capabil sã ia foc. Si totusi el nu este fãcut decât pentru aceasta. Focul acesta poartã un nume, se cheamã bucuria sau mai exact entuziasmul, pentru cã vine de la Dumnezeu. Acest foc îl invitã pe om sã-si trãiascã drama vietii în toatã intensitatea ei si sã converteascã orice experientã - cãlãtorii, întâlniri, succese, esecuri, iubire-pasiune, cãsãtorie - în ocazie de a se maturiza. ... Deviza acestei bucurii? Nu împiedica muzica. Nu împiedica, sub nici un pretext, sã se împlineascã muzica vietii tale."
Emmanuel Godo - Paul Claudel, la vie au risque de la joie


Bucuria este un cântec, o luminã, un schimb, o strãlucire care traverseazã întreaga Biblie, din loc în loc, de la prima pânã la ultima paginã. Este comoara oricãrei fiinte vii, chiar cea mai lipsitã. Orice bucurie îsi are rãdãcina în bucuria creatoare a lui Dumnezeu cel viu si dãtãtor de viatã. El exprimã în fiecare fiintã vitalitatea sa proprie si vibrarea bucuroasã pentru a face din acestea o notã unicã în polifonia universului. Aceastã bucurie fundamentalã a fost înscrisã în genele celulelor noastre. Este "da" -ul în fata vietii, cea mai înaltã victorie a omului asupra tuturor încercãrilor care îl apasã, cel mai puternic mijloc de transformare. Autenticitatea unei vieti spirituale se mãsoarã dupã gradul de bucurie care o locuieste. Ea este deci culmea misticiii si a oricãrei împliniri. Nu existã decât o singurã datorie: sã fii fericit, si o singurã trãdare: sã nu fii. Atunci: dacã a gãsi bucuria înseamnã a trãi, cum sã devenim Bucurie?
Alphonse Goettmann-La joie:Visage de Dieu dans l'homme
(Bucuria: fatza lui Dumnezeu în om)


De la acel "Bucurã-te!", vestea adresatã Mariei,
pânã la întâlnirea pe drumul spre Emaus,
când inima ucenicilor devine "arzãtoare",
primul si ultimul cuvânt al Evangheliei
este BUCURIE.
Stan Rougier - Aime et tu vivras

Meister Eckhart

Rugăciunea cea mai fierbinte este cu adevărat cea mai potrivită şi mai puternică pentru a obţine orice lucru, iar cea mai nobilă dintre toate lucrările este cee zãmislitã de un spirit abandonat. Cu cât spiritul este mai abandonat, cu atât rugăciunea si lucrarea sunt mai puternice, nobile, folositoare, vrednice de laudã şi desãvârsite. Spiritul abandonat poate totul.

Dar ce este un spirit abandonat? Un spirit abandonat este acela care nu se tulbură de nimic, care nu este legat de nimic, care nu şi-a legat binele său suprem de nimic altceva, care nu ia câtuşi de puţin în seamă ceea ce este al său, care este complet cufundat în voinţa divină şi ieşit din sine însuşi. Nimeni nu poate îndeplini vreodată o lucrare, oricât de umilă ar fi ea, dacă nu primeşte de acolo putere şi tãrie.

Omul trebuie să se roage atât de înfocat, încât să dorească nespus ca toate membrele, toate puterile sale, ochii, urechile, gura, inima şi toate simţurile sale să-şi dea osteneala în rugăciune şi nu trebuie să înceteze rugăciunea mai înainte de a simţi cum se uneşte cu cel care este prezent şi la care se roagă: Dumnezeu.

Karlfried Graf Durckheim

Destinul omului este să devină cel care poate să exprime Realitatea transcendentă chiar în mijlocul existenţei.

Omul este cetăţean a două lumi: cea a realităţii „existenţiale”, condiţionată, mărginită în timp şi spaţiu, accesibilă raţiunii şi puterilor lui, şi cea a realităţii „esenţiale”, non condiţionată care este dincolo de timp şi spaţiu, accesibilă doar conştiinţei noastre interioare şi inaccesibilă puterilor noastre.

Antropologia mea consideră omul ca fiinţă conştientă de sine însuşi, suferind mai întâi de a nu fi Cel care este într-adevăr. Este vorba despre omul care şi-a supra-dezvoltat eul existenţial şi într-o bună zi trebuie să înveţe să-l transcendă pentru a regăsi rădăcina lui cea mai profundă. S-ar putea spune că omul evoluează prin cele trei feluri de „eu”:
- „micul eu” care nu vede decât puterea, securitatea, prestigiul, ştiinţa…;
- „eul existenţial” care merge mai departe de atât. Este eul care vrea să se dăruiască unei cauze, unei opere, unei comunităţi, unei persoane… El ştie foarte bine să depăşească egocentrismul, acolo de altfel, după părerea mea, îşi începe el viaţa de fiinţă umană;
- în fine ceea ce eu numesc „eul esenţial”, omul care spune „eu” (persoana).

„Eul esenţial”este nucleul omului prin care acesta participă la realitatea supranaturală a Duhului divin universal. Fiinţa esenţială este absolutul în om, sursa libertăţii sale de persoană în care Divinul se exprimă sub o formă individuală şi specifică în mijlocul lumii spaţio-temporale. Fiecare om ar trebui să poată spune cu Sfântul Pavel: „Nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine”; căci experienţa Fiinţei esenţiale este experienţa lui Cristos prezent în noi, şi unitatea care se împlineşte la acel moment trebuie să fie trăită ca cea a „mlădiţelor viţei”.

Pentru mine deci, antropologia pleacă de la fiinţa conştientă, este o antropologie a persoanei. Ar trebui adăugat acestei concepţii legea pe care omul o poartă în el şi despre care vorbeşte Cristos atunci când spune: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa.”

Lucrarea pe care un om o poate face asupra sa însuşi eu o numesc cale iniţiatică. Ea începe cu o experienţă. Experienţa aceasta ne face să ne cunoaştem Fiinţa noastră esenţială. O asemenea experienţă şterge odată pentru totdeauna îndoiala că ar fi vorba de rezultatul unei cercetări metafizice, al unei speculaţii pioase sau al unei proiecţii psihologice. Fiinţa esenţială este o realitate a cărei experienţă o putem face cu adevărat.

Referitor la marile experienţe plec de la cele trei disperări ale vieţii umane: frica de moarte, disperarea vizavi de absurd şi tristeţea în izolare. Omul confruntat cu aceste situaţii limită se simte distrus, la limita anihilării. Şi exact acolo unde omul, în calitate de eu existenţial, nu mai poate accepta ceea ce trăieşte, tocmai acolo are şi şansa de a face experienţa eliberatoare din orice angoasă, experienţa eliberatoare din disperare şi experienţa eliberatoare din tristeţe. Tocmai acolo aşadar omul, care este mult mai mult decât eul lui existenţial, face experienţa Fiinţei transcendente şi imanente.
Cum ajunge el la această experienţă? Paradoxal, acceptând ceea ce ca eu existenţial nu poate accepta. Acceptând moartea, acceptând absurdul şi acceptând izolarea poate face el experienţa a ceea ce este dincolo de orizontul lui existenţial. El face pe moment chiar experienţa unei forţe în slăbiciune, a unui sens în non-sens şi a unei iubiri în izolare.

De ce nu pot eu, cum e cazul unei flori de exemplu, să exprim Fiinţa esenţială în manifestarea existenţială? Pentru că, între eul condiţionat şi Fiinţa necondiţionată există umbra. Pentru C.G. Jung, ea este ansamblul vieţii netrăite.

Dacă omul, care pretinde că este pe cale, închide ochii pentru a evita umbra, va veni o zi în care viaţa îi va prezenta nota de plată. A vedea umbra este cu atât mai important în cazul unui om de tip spiritual. Pentru că există totdeauna cele trei aspecte ale corpului, ale sufletului şi ale duhului. Fiecare om, la naştere, este imprimat. Adică, odată pentru totdeauna, aveţi stilul vostru. În acelaşi timp aceasta înseamnă că ne pândeşte pericolul de a neglija ceea ce face parte din acest dat. Trebuie deci să vă daţi osteneala de a integra această parte a voastră înşivă care rămâne în umbră. Fără de care veţi fi cel care ridică mereu ochii spre cer, care poate chiar face pe sfântul! Ceea ce este insuportabil pentru ceilalţi pentru că, de fapt, ei au în faţa lor un om frustrat.

A fi în acord cu Fiinţa nu înseamnă a fi într-o stare de perfecţiune.
A vrea sa atingi perfecţiunea este o eroare pe care nu trebuie să o comită cel care este pe cale. Adevărul nostru este adesea mizerabil în raport cu idealul nostru.

A fi unit cu transcendenţa nu înseamnă că realizăm într-o manieră perfectă „ceea ce trebuie să fie un om” ci că avem forţa de a ne vedea în adevărul nostru de moment.

Transcendenţa nu se manifestă când depăşim nivelul uman ci tocmai acolo unde recunoaştem acest nivel uman, atunci când recunoaştem slăbiciunea noastră.

Richard Wurmbrand

Biblia este o stranie şi tăcută mângâiere a Miresei de către Mire. Ea conţine cuvinte şi capitole întregi a căror valoare n-o vede nimeni. Dar tocmai în aceasta constă valoarea lor. Dacă o mireasă citeşte pasionată un roman interesant, plin de detalii atractive şi înfrumuseţat de un stil minunat, mirele rămâne nemângâiat. Dar în Biblie sunt capitole întregi de genealogii nesfârşite şi liste de nume. Lectura lor te plictiseşte şi pui cartea deoparte.

Acesta a fost scopul: cartea să fie pusă jos, din când în când, iar tu să te încredinţezi îmbrăţişării îmbătătoarei linişti, unde problemele textului încetează să mai existe.

Aveţi sărutul Lui. A te pregăti să-L primeşti este scopul Cărţii Sfinte.

Veşnicia nu înseamnă timp nesfârşit. Aşa ceva nu există, cum nu există spaţii fără dimensiune. Veşnicia este o stare în care timpul nu mai există (Apocalipsa 10:6).

Nu suntem încă în veşnicie, dar putem prinde o străfulgerare a ei, petrecând cât mai mult timp posibil în contemplaţie.

Nu vă amestecaţi în diferite probleme decât dacă sunteţi siguri că puteţi ajuta. Luaţi seama doar; Domnul face restul.

Omul caută o relaţie autentică cu Dumnezeu dar, pentru că voinţa Sa, atitudinea şi gândurile sale ne sunt necunoscute, noi tremurăm la fiecare pas ca nu cumva să le nesocotim. Această frică dispare doar atunci când trecem de la relaţia cu Dumnezeu la posesia Sa.

Dumnezeu ne-a creat, dar nu ca pe nişte creaturi exterioare Lui Însuşi; ci pentru a fiinţa şi a ne mişca în El (Fapte 17:28). A dorit unirea cu noi într-o îmbrăţişare eternă şi nu într-o dualitate: cunoscător – cunoscut. La sfârşit vor fi respinşi cei care nu au realizat acest lucru şi au crezut că pot rămâne doar cunoscători ai lui Dumnezeu.

Mintea firească aspiră la mărginire, acurateţe, definiţii precise şi limite bine conturate. Ea fuge de eternitate, unde aceste lucruri dispar. Dumnezeu preferă să comunice cu noi în linişte.

Cuvintele exprimă doar o parte a realităţii; cea mai importantă parte a înţelepciunii este aceea pe care cuvintele nu o pot cuprinde. În momentul în care un suflet vorbeşte, natura sa interioară este întinată de patimile, interesele, prejudecăţile, presupunerile sale trecătoare sau de teatralitate. Adevărata natură a sufletului este desacralizată prin exprimare.

Interiorul nostru este Hristos, Cel pe care hinduşii îl numesc comoara florii de lotus.

Bătălia trebuie câştigată în interior.

(din volumul: 100 de meditatii din inchisoare)

Charles de Foucauld

„Sã pot păstra o viaţă foarte contemplativă, făcându-mă totul tuturor, în sensul de a-l da tuturor pe Isus."

”Lucraţi la sanctificarea lumii, … fără cuvinte, în linişte… duceţi Evanghelia nu predicând-o cu gura ci predicând-o cu exemplul, nu vestind-o, ci trăind-o.”

”Facem bine, nu în măsura a ceea ce spunem şi a ceea ce facem, ci în măsura a ceea ce suntem, … în măsura în care Isus trăieşte în noi.”

”Oamenii departe de Isus trebuie să cunoască Evanghelia, fără cărţi şi fără cuvinte, prin vederea vieţii mele…
Văzându-mă, trebuie să vadă ceea ce este Isus.”

”Fraţii trebuie să fie o Evanghelie vie.”

”Acesta este Trupul Meu… Acesta este Sângele Meu…
Cum ar trebui această graţie infinită a Sfintei Euharistii să ne facă să iubim un Dumnezeu atât de bun, un Dumnezeu atât de aproape de noi…
Cum ar trebui Sfânta Euharistie să ne facă plini de îndurare şi buni, pentru toţi oamenii.”

”Euharistia este Isus, este cu totul Isus!...
În Sfânta Euharistie, eşti în întregime, viu, Prea-Iubitul meu Isus, la fel de deplin cum erai în casa Sfintei Familii din Nazaret… cum erai în mijlocul apostolilor tăi”

…Dumnezeu se dă în întregime celui care i se dă în întregime…

Vladimir Ghika

De la un Dumnezeu al filozofilor la Dumnezeul cel Viu... Dumnezeu despre care se vorbeste...
Dumnezeu care vorbeste...
Dumnezeu care ne vorbeste...
Dumnezeu care ne vorbeste despre El...
Dumnezeu care vorbeste pânã si în noi...

Dumnezeu dãruieste celor care dãruiesc.
Dumnezeu Se dãruieste celor care se dãruiesc.

Dacã stii sã-L pui pe Dumnezeu în tot ceea ce faci,
o sã-L regãsesti în tot ceea ce ti se întâmplã.

Viata este frumoasã prin ceea este.
Mai frumoasã încã prin ceea ce ascunde.
Dar mult mai mult încã prin ceea ce dobândeste.

Stan Rougier

Dumnezeu strigă: „Te iubesc” dar omul este liber să întoarcă spatele acestei Iubiri. Viclenia spiritului de pervertire este de a falsifica imaginea pe care ne-o facem despre Dumnezeu. Dumnezeu este Cel care nu încetează să pună limite? Sau este Cel din Ezechiel care spune: „Vei trăi. Vei înflori ca şi florile câmpului.”

Omul se află prins în cursă de spiritul înşelător. El n-a dat crezare Iubirii. Şi noi continuăm încă şi încă să-L înşelăm pe Dumnezeu cu falsele imagini pe care ni la facem despre El.

Baudelaire crede a-L onora spunându-i: „Fii binecuvântat Dumnezeul meu care dai suferinţa ca un remediu divin impurităţilor noastre.” Cât aş dori să se termine că această imagine de denunţător al vinovaţilor, sursa tuturor ateismelor. Voia lui Dumnezeu nu este la originea nici unui cutremur de pământ, nici a unei foamete, nici a unui cancer. Voia lui Dumnezeu, ne spune Isus, nu este în infirmitatea celui orb, ci este în vindecarea lui. Voia lui Dumnezeu rezidă în lupta pe care o duc oamenii pentru a găsi remediul nenorocirilor lor, oamenii de ştiinţă şi medicii imposibilului, şi atâţia asemenea abatelui Pierre, maicii Tereza sau părintelui Ceyrac. Şi dacă ne luptăm cu ineluctabilul, Dumnezeu ni se va alătura în durerile noastre. Pe cruce şi Tatăl este crucificat!

Dumnezeu nu este conform schemelor raţiunii noastre. Dumnezeu nu este la capătul unui proces de gândire, ci al unuia de bucurie. Ce fericire!

Fără Duhul Sfânt, Dumnezeu este departe,
Cristos este un om al trecutului,
Evanghelia este o literă moartă,
Biserica o simplă organizaţie,
Misiunea o propagandă,
Comportarea creştină o morală plictisitoare.

Ne-am întrebat noi oare dacă nu cumva alergia contemporanilor noştri faţă de anumite cuvinte ale noastre nu este cumva călcarea în picioare a sării care şi-a pierdut gustul?

Lumea noastră modernă este îndopată de informaţii, de programe, de organizaţii, dar adesea lipseşte suflul, lipseşte lumina, s-a pierdut cheia. Ne lipseşte „nodul divin care leagă lucrurile.”

Duhul Sfânt vrea să impregneze de sens tot ceea ce trăim. El este cheia care ne permite să descifrăm ceea ce ni se întâmplă.

Dumnezeu lucrează incognito. Când eu nu mă gândeam la El, nu era cu nimic mai puţin acolo. El nu-Şi punea semnătura în josul apusurilor de soare sau a tandreţei umane. Aceste realităţi îmi vorbeau de El fără ca eu să-L recunosc sau să-L numesc. Adesea, el era teribil de absent în spaţiile unde i s-a atribuit rezidenţa. Cruzimea, absenţa milei, îngustimea de spirit îl alungau mai repede decât zgomotul armei de foc alungă o colonie de păsări! „Răutăţile voastre au săpat un abis între voi şi Mine” (Isaia 58)

Dumnezeu nu este o Realitate  exterioară vieţilor noastre şi despre care am putea dizerta la rece, acumulând în ceea ce Îl priveşte rezultatele unei anchete. Sunt îmbarcat cu El în această aventură pe care o numesc viaţa mea. Toate circumstanţele noastre, de la conceperea noastră până la a doua naştere (moartea) şi pentru totdeauna, sunt relaţii vii cu Dumnezeu: indiferenţă, durerea a absenţei, imagini false care otrăvesc relaţia, descoperire, apropieri, fugi, nepăsare, infidelităţi, uitare, pasiune… Ca şi în jocurile din copilărie: „Căldicel-rece-gheaţă, foc…” Urzeala vieţii noastre este cea din Cântarea Cântărilor.

Orice viaţă este o luptă a lui Iacob. Orice viaţă se aseamănă cu marea saga a poporului lui Dumnezeu, urzeala tuturor cărţilor din Biblie. Intre „Berechit bara Elohim” („La început Dumnezeu a creat…”) şi „Marana Tha” (Vino, Doamne!) avem cei doi poli ai Revelaţiei şi ai sejurului nostru pe pământ.

Maurice Zundel

A fi tramsparent pentru a nu impiedica Lumina...

Tot ceea ce nu este dat este pierdut…

Niciodată nimic mai puţin decât infinitul…

Eu nu cred în Dumnezeu… eu îl trăiesc…

Eu cred în om: dacă mergem până la capătul acestei afirmaţii, şi dacă încercăm s-o trăim, nu va mai fi nevoie să adăugăm nimic, căci, dacă cred într-adevăr în om, atunci  „Eu cred în Dumnezeu” vine de la sine pentru că măreţia umană este întotdeauna, în final, o transparenţă la Dumnezeu.

Omul nu devine cu adevărat om decât dacă este liber de sine în întâlnirea unei Prezenţe care îl depăşeşte.

... evoluţia, oricare ar fi explicaţia care i s-ar da, nu poate opera în mod automat această trecere de la ceva la cineva. Aceasta este lucrarea fiecăruia dintre noi. Ea este vocaţia, privilegiul care ne  este acordat: şi posibilitatea de a ne dărui, care este măreţia şi demnitatea umană în exclusivitate.

Dar aceasta nu este decât o posibilitate. Nu se face de la sine, este o trecere extrem de dificilă. Se poate chiar spune că, în anumite privinţe, este imposibilă, atât timp când nu l-am întâlnit pe Dumnezeul cel Viu.

Nu trebuie să ne lăsăm înşelaţi de raţiune! Nu facultatea de a raţiona ne constituie ca oameni!
...
Raţiunea poate servi la orice, raţiunea nu se identifică cu spiritul, căci spiritul este această putere de dăruire, dar care, pentru a se exersa are nevoie să întâlnească pe cineva căruia să i se dăruiască. Şi pentru că  imensa majoritate a oamenilor nu găseşte pe cineva căruia să i se dăruiască, ei nu ajung să opereze această trecere de la ceva la cineva.

Trebuie văzută în creştinism tocmai această măreţie a omului care este imposibil de separat vreodată de măreţia lui Dumnezeu. Şi de aceea nimic nu răneşte mai mult decât a vrea să-l glorificăm pe Dumnezeu în detrimentul omului, ca şi cum numai din instituirea neantului omului ar putea să reiasă slava lui Dumnezeu. Dar nu! Este fals!

Slava lui Dumnezeu este în măreţia omului. Iar când Dumnezeu se arată, omul se transfigurează. Şi când Dumnezeu este cu adevărat prezent, viaţa îşi atinge plinătatea; şi de aceea toţi cei care sunt ucenici ai Adevăratului Dumnezeu poartă în ei o chemare la măreţie. Este acelaşi lucru, de fapt, cu a asculta, în adâncul nostru înşine, chemarea Adevăratului Dumnezeu, şi de a ne îndrepta spre măreţie.

Nu putem trăi solitari. Avem nevoie de o faţă, avem nevoie de cineva pe care să-l iubim. Nu putem dărui tandreţea noastră unui zid. Şi, în acelaşi timp, avem nevoie de un secret , avem nevoie să ne ştim unici, pentru că simţim că suntem de neînlocuit.

Orice om poate astfel, ascultându-şi propriul suflet, fiind atent la ceea ce gândeşte, la ceea ce vrea, la ceea ce iubeşte cu adevărat, orice om poate astfel verifica cuvintele sfântului Pavel: „În El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa.”

Dumnezeu este o întâlnire pe care fiecare trebuie s-o facă în el însuşi. Şi este credincios, cu adevărat, orice om care se micşorează în faţa acestui Altul din el , care valorează infinit mai mult decât el însuşi şi care îi este mai intim decât sufletul lui: un nume oarecare pe care îl dă Prezenţei luminoase care îl locuieşte. Unii îşi spun atei dar îl slujesc prin dreptatea vieţii lor. Alţii, în schimb, îşi spun credincioşi şi nu pun sub numele lui decât figura ridicată în slăvi a ignoranţei lor sau a patimilor lor.

”Dumnezeu, spune Louis Massignon atât de admirabil, Dumnezeu nu este o invenţie, ci este o descoperire.”

Lucian Cristescu

Credinţa nu e o pasăre rară, care acum, uite-o că e, iar mâine… nu mai e. Credinţa ia fiinţă, ca orice convingere sau simţământ, în urma unui act de cunoaştere. În măsura în care cunosc pe cineva demn de încredere, în inima mea se naşte un sentiment al bizuirii pe el. Ori, ca să apară credinţa, e nevoie ca mai întâi să aibă loc un contact nemijlocit al meu cu Domnul Hristos.

Cine caută pe cine?

Biblia ne dezvăluie mai întâi că nu omul îl caută pe Dumnezeu, ci Dumnezeu îl caută pe om! Nu omul găseşte şi apoi cară cu sine, în sufletul lui, pe Dumnezeu, ci chiar invers!

Nu omul Îl poartă pe Dumnezeu cu riscul de a-L pierde, ci Dumnezeu, în nespusa Sa îndurare şi răbdare, ne poartă pe noi! Chiar viaţa pe care o avem acum în vine este semnul dragostei Lui. Creştinismul nu are un Dumnezeu care Se ascunde!

În volumul Gânduri albe (Editura Cartea Românească,1986,pag.450), poetul creştin Vasile Voiculescu compară credinţa şi rugăciunea cu înotul. Cu cât gesturile în apă sunt mai mari şi mai gălăgioase, cu atât înotătorul e mai slab, mai nesigur, mai aproape de înec! Neştiutorii fac cele mai dezordonate, zgomotoase şi grandilocvente gesturi cu braţele sau picioarele. Însă înotul perfect se face fără opintiri. Pluteşti aproape scufundat întreg în apă, mulându-te cu apa, abia mişcând. Astfel e înotul serios, adevărat.

Credinţa şi rugăciunea cea adevărată sunt asemenea acestui act de tăcută şi lină plutire. E la fel cu această predare în puterea apelor… Cât de simplu e să te rogi! Acela care e înotător adevărat descoperă o taină: că nu e nevoie să scapi de apă! Căci tocmai ea te susţine. Ea însăşi te aruncă în sus. Dacă ai aer în tine, apa singură te scoate. Nu trebuie să te temi de ea. E destul să te laşi în voia ei.
Frumoasă ilustrare a abandonării în dragostea lui Dumnezeu. Ea te susţine şi e suficient să crezi, să admiţi şi să înaintezi.

În teologia populară, rugăciunea este asociată cu mijlocul de a scăpa din dificultăţile vieţii. Viaţa este ca un joc, ca o partidă, şi în orice joc există reguli. Uneori, din cauza greşelilor tale, îţi dai seama că te afli la strâmtoare. Eşti pierdut! Şi atunci, nu-ţi mai rămâne decât să încerci să fentezi regulile jocului şi să scapi în mod neregulamentar din strâmtoare. Cum? Apelând la un mijloc supranatural(supranaturalul e în afara legilor jocului), apelând la Dumnezeu, ca să te scape El din dificultate.

Oare asta e rugăciunea? O cale de a câştiga neregulamentar? De a sări peste rânduială? Să fie un fel de „baghetă magică” pe care o mişti şi… de îndată se şi împlinesc dorinţele? Te invit să intrăm în profunzime şi să corectăm falsa imagine pe care teologia populară a strecurat-o în gândirea noastră.

Un monah al Bisericii de Rasarit (Lev Gillet)

În Isus Cristos, calea şi realizarea ei se identifică. Dacă intrăm pe cale, care este Cristos, am si ajuns deja. Oricare ar fi problema (şi nu este vorba doar de mari probleme spirituale, ci de problemele cele mai umile şi mai zilnice), ajungem la rezolvarea ei îmbrăţişându-l pe Isus, unindu-ne mai intim cu El. Aceasta nu scuteşte de reflectare, nici de tehnicile adecvate, dar gândirea noastră va opera în lumina lui Cristos.

Cutare problemă concretă (decizie importantă de luat, scrisoare de scris, relaţii personale, sarcini profesionale etc.) mi se impune. Ce trebuie să fac, Doamne?
Copilul meu, uneşte-te cu mine mai înainte de orice. Fii sigur că în mine problema ta particulară este rezolvată. Dacă într-adevăr mă vezi, vei vedea soluţia prin mine, ca prin transparenţă. Exersează-ţi raţiunea, dar în lumina mea, în dependenţa de inima mea.

(...)

Aici este şi cauza căderilor mele. Dacă aş fi capabil să privesc numai la Isus, dacă nu m-aş lăsa dus să iau în considerare pericolul sau ispita şi să încep cu ele un fel de dialog, atunci aş putea umbla pe ape. Toate greşelile mele au la origine o slăbire sau o dispariţie a imaginii lui Isus.

Dar cum să ridic în faţa mea o imagine a lui Isus destul de puternică care să învingă teama de pericol sau atracţia păcatului? O asemenea imagine nu este opera unui minut sau a unei zile. Ci este opera a luni de zile, a ani, a unei vieţi întregi. O imagine în grabă, superficială, a lui Isus este ca şi trasată pe apă. Ea se spulberă la cea dintâi briză, la cel dintâi şoc. Trebuie ca eu să formez pe îndelete şi în profunzime această imagine a lui Isus. Sau mai degrabă trebuie să ajung şi să mă menţin destul de maleabil pentru ca Isus să-şi graveze faţa lui pe inima mea.

Frumuseţea feţei Mântuitorului nu numai că atrage. Ea acţionează şi transformă. Dacă privirea noastră  interioară este asiduă, frumuseţea lui Isus ne pătrunde, pe măsura acestei asiduităţi.
Doamne, arată-mi faţa ta; şi toate dificultăţile mele se vor topi ca zăpada în faţa soarelui. Contemplând faţa ta, vom fi absorbiţi în lumina ta, înălţaţi din limpezime în limpezime, schimbaţi în chipul tău.

Din vol: Un monah al Bisericii de Rãsãrit, "JESUS - Simples regards sur le Sauveur")

Amedeo Cencici

Conştiinţa de a fi creaţi după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu este garanţia cea mai puternică şi semnificativă a unei pozitivităţi adânc înscrise în fiinţa noastră încă de la începutul istoriei noastre, chiar dacă numai în germen.

E un adevăr de credinţă, pe care îl mărturisim cu toţii, şi din care ar trebui să rezulte în chip spontan un sens pozitiv al propriei persoane.

De unde, atunci, acea masă de oameni, chiar printre cei credincioşi sau persoane consacrate, nesiguri, nemulţumiţi, în căutarea unui respect de sine tot mai greu de atins? Nu cred că este pus în discuţie adevărul de credinţă, ci, mai degrabă, subiectul, uneori fără a-şi da seama, acordă tot mai mare importanţă anumitor calităţi şi moduri de a fi foarte bine cotate din punct de vedere social şi care îi atrag stima din partea celorlalţi, uitând aproape de numele pe care Dumnezeu i l-a dat. ca şi cum nu i-ar fi „de ajuns” că este fiu al lui Dumnezeu pentru a se simţi pozitiv.

În acest caz, adevărul de credinţă rămâne la nivelul inteligenţei fără să coboare în inimă şi, cu atât mai puţin, e tradus în viaţă. Adevăr crezut dar nu experimentat, vestit dar nu trăit.

Iată de unde vine sentimentul de frustrare şi de adâncă insatisfacţie, în pofida reuşitelor şi a dovezilor de stimă, care nu aduc, aşa cum am văzut, decât o mult prea scurtă bucurie, riscând să-l facă pe om să cerşească ceea ce posedă deja.

În schimb, cel care discerne în sine urmele asemănării divine şi se bucură de ele află în această asemănare speranţa că setea lui de pozitivitate poate fi pe deplin ostoită.

E doar o speranţă şi ar putea să nu se împlinească, însă chiar şi în acest caz, purtând în inimă speranţa, omul poate crede mai departe în sine şi poate cere de la propria-i viaţă să fie transparenţa deplină a acelei imagini, împlinire progresivă a germenului de pozitivitate primit în dar de la Dumnezeu.

Abatele Pierre
...scopul vietii este acela de a-l învãta pe om sã iubeascã.

Toţi oamenii caută în mod natural fericirea. Dar a trăi o viaţă creştină, autentică nu înseamnă a căuta fericirea cu orice preţ. Ci a încerca să iubeşti, oricare ar fi preţul pe care-l vei avea de plătit.
Spun acestea, pe deplin conştient de o rătăcire pe care se cuvine s-o evităm şi în care au căzut mulţi creştini pioşi : aceea a dolorismului. Lucrurile stau invers decât am fost întruna învăţaţi – meritul nu are nimic de a face cu dificultatea. Meritul se măsoară după iubirea cu care este săvârşită o faptă, iar nu după cât ne costă (ca în dolorism).
Dolorismul este o nelegiuire şi o caricatură a vieţii creştine, care constă în a căuta suferinţa, sau în a te complace în suferinţă, sub cuvânt că Isus a suferit. Nu. Trebuie doar să acceptăm viaţa aşa cum este, iar dacă nu putem evita o suferinţă, atunci mai bine s-o acceptăm cu iubire, decât să ne revoltăm sau să fugim de ea închizându-ne în noi înşine.

Dintre toate tainele, Euharistia este taina prin excelenţă. Este deopotrivă testamentul lui Isus şi actualizarea prezenţei lui printre noi. Este taina care-mi spune cel mai mult şi de care mă simt întotdeauna profund mişcat.
Euharistia este într-adevăr taina credinţei. În absenţa credinţei, este o simplă bucăţică de pâine. Cu credinţă însă, devine ceva capital.

Salt la inceputul paginii