ALister McGrath
C.S. Lewis. O viatã

Editura Newordpress Arad
În traducerea - foarte frumoasã - a lui Natan Mladin.

Detalii carte pe site-ul editurii Newordpress aici:
http://www.newordpress.com/carti/c-s-lewis-o-viata/

O carte foarte interesantã despre omul cu o minte sclipitoare, care a fascinat atâta lume prin scrierile sale, care a fost C.S. Lewis. Un om asaltat de numinos... spun eu.

Un portret vibrant al lui C. S. Lewis – autor al celebrelor Cronici din Narnia, universitar stralucit ?i celebru aparator al credin?ei cre?tine.

De mai bine de jumatate de secol, seria Cronicile din Narnia a captivat si a stârnit imaginatia a milioane de cititori. În C. S. Lewis: O viatã, Dr. Alister McGrath descrie cu maiestrie extraordinara mostenire lasata de profesorul de la Oxford, care îsi petrecea zilele predând literatura engleza medievala, si noptile scriind una dintre cele mai bine vândute colectii de literatura pentru copii.

În vederea scrierii biografiei de fata, pentru a arunca o lumina proaspata asupra vietii acestui autor îndragit, McGrath a parcurs în ordine cronologica integrala corespondentei lui Lewis si toate materialele din arhiva. Biografia schiteaza portretul unui gânditor profund original care continua sa fie o bogata sursa de inspiratie si un ‘profet fara voie’ al vremurilor noastre.

Accesibila si captivanta, cartea ofera un portret fascinant al unui adevarat geniu creator care continua sa inspire si încânte milioane de cititori din toata lumea.

De pe coperta a patra a cãrtii.

Am selectat câteva mici fragmente din capitolul 11 precedate de un fragment intitulat Primele întâlniri cu Bucuria, din capitolul 1, apropo de întâlnirea cu numinosul. Faptul cã C.S.Lewis vorbeste despre Sensucht (nostalgie, dor în germanã) ne poate face sã credem cã mai târziu el a citit cartea lui Rudolf Otto despre sacru si despre numinos, Das Heilige (existentã si în româneste). Este doar pãrerea mea. (V.J.)

De fapt am postat deja pe site apropo de acest subiect care l-a fascinat si pe C.S.Lewis câteva fragmente din volumele apãrute la HUMANITAS, Problema durerii si Despre minuni, aici

Tot pe acest site am postat câteva fragmente si din cartea autobiograficã a lui C.S. Lewis, Surprins de bucurie, Editura HUMANITAS, aici

PRIMELE ÎNTÂLNIRI CU BUCURIA

Cândva în această perioadă, fantezia debordantă a lui Lewis intră într-o eta­pă nouă. Ulterior, Lewis avea să menţioneze trei experienţe din tinereţea sa des­pre care era convins că îi modelaseră una dintre preocupările de căpătâi în viaţă. Prima dintre acestea a fost prilejuită de parfumul unui „tufiş de coacăze în floare" din grădina de la Little Lea, care 1-a făcut să-şi aducă aminte de timpul petrecut la „Casa Veche" - Vilele Dundela, pe care Albert Lewis le închinase de la o ru­denie.⁴¹ Lewis relatează că a simţit o copleşitoare dorinţă pasageră, dar cu totul încântătoare, înainte să-şi poată da seama ce simte, experienţa se încheie, lăsân-du-1 cu „dorul după dorinţa care abia se sfârşise". Pentru Lewis, momentul fu de o importanţă aparte. „Tot ceea ce mi se întâmplase până atunci era prin comparaţie lipsit de valoare."Dar ce să fi însemnat?

A doua experienţă a trăit-o citind Povestea veveriţei Nutkin (1903) de Beatrix Potter. Cu toate că în perioada respectivă Lewis admira cărţile lui Potter în general, era ceva legat de această carte în mod special care îl făcu să tânjească după ceva greu de pus în cuvinte - „ideea de toamnă"⁴². Din nou, Lewis a experi­mentat aceeaşi senzaţie îmbătătoare de „dor aprins".

Cea de-a treia experienţă o încearcă citind câteva rânduri din poetul suedez Esaias Tegner (1782-1846), în traducerea lui Henry Wadsworth Longfellow :⁴¹

Am auzit un glas strigând,
Balder cel neasemuit
S-a stins, s-a stins —

Impactul acestor cuvinte asupra lui Lewis a fost devastator. A fost ca şi cum ar fi deschis pentru el o poartă despre care nu ştia că există, poartă care se deschi­dea spre un tărâm nou, mai presus de tot ce cunoscuse până atunci, în care tânjea să ajungă şi pe care tânjea să îl stăpânească. Pentru o clipă, nimic altceva nu pă­rea să mai conteze. „Nu ştiam nimic despre Balder, îşi amintea el, dar într-o clipă am fost înălţat în imensitatea cerului nordic, dorind cu o intensitate ameţitoare ceva imposibil de descris (altfel decât ca fiind vast, glacial, auster, difuz şi îndepăr­tat)."⁴⁴ Insă înainte ca Lewis să-şi dea seama de ce i se întâmplă, experienţa se ri­sipi şi îl lăsă cu dorul şi dorinţa de a intra din nou în acel tărâm fermecat.

Privind în urmă la cele trei experienţe, Lewis a înţeles că ele pot fi aspecte! sau manifestări ale aceluiaşi lucru: „o dorinţă neîmplinită, ea însăşi mai dezirabilâ' decât orice altă satisfacţie. O numesc Bucurie."⁴⁵ Căutarea după acea Bucurie avea să devină o temă centrală în viaţa şi în scrierile lui Lewis.

Aşadar cum să înţelegem aceste experienţe, care au jucat un rol atât de im­portant în evoluţia lui Lewis, în special în formarea „vieţii sale lăuntrice"? Am putea probabil să apelăm la lucrarea clasică The Varieties of Religious Experience (publicată în 1902), în care psihologul William James (1842-1910) de la Univer­sitatea Harvard a încercat să dea o semnificaţie experienţelor complexe şi intense, care stau la baza vieţii multor gânditori religioşi. Utilizând masiv un spectru larg de lucrări tipărite şi mărturii personalejam.es identifică patru aspecte caracteristi­ce ale acestor experienţe.⁴⁶ In primul rând, ele sunt experienţe „inefabile". Ele sfi­dează limitele expresiei şi prin urmare nu pot fi descrise adecvat în cuvinte.

In al doilea rând, James susţine că cei care le trăiesc dobândesc „o pătrundere în adâncimile adevărului pe care inteligenţa discursivă nu le poate sonda". Cu alte cuvinte, ele survin ca „iluminări, descoperiri pline de semnificaţie şi importanţă". Ele evocă un „sentiment profund de autoritate şi iluminare lăuntrică", transfigu­rând înţelegerea celor care au parte de ele, adesea evocând sentimentul „unor des­coperiri de noi adâncimi ale adevărului". Aceste teme în mod cert stau la baza primelor descrieri ale „Bucuriei" realizate de Lewis, precum afirmaţia că „tot ceea ce mi se întâmplase până atunci era prin comparaţie lipsit de valoare".

In al treilea rând, James subliniază că aceste experienţe sunt tranzitorii; ele „nu pot fi întreţinute mult timp". De multe ori durează între câteva secunde şi câ­teva minute, iar calitatea lor nu poate fi bine păstrată în amintire, cu toate că, dacă ar reveni, ar fi uşor de recunoscut. „In timp, calitatea lor poate cu greu fi readusă în amintire." Acest aspect al tipologiei lui James a experienţei religioase se vădeşte cu limpezime în proza lui Lewis.

In ultimul rând, James semnalează faptul că cei care au trăit o astfel de experienţă spun că s-au simţit ca şi când ar fi fost „prinşi în braţele unei forţe su­perioare". Astfel de experienţe nu sunt create de subiecţi activi; ele se revarsă asu­pra oamenilor, adesea cu o intensitate copleşitoare.

Descrierile elocvente ale lui Lewis despre experienţa sa cu „Bucuria" sunt în concordanţă cu caracterizarea făcută de James. Experienţele lui Lewis erau perce­pute ca fiind profund semnificative, deschizând porţile spre o altă lume, porţi care apoi se închideau aproape imediat, lăsându-1 încântat, dar şi plin de dorul de a le retrăi. Sunt întocmai ca epifaniile efemere, fulgurante, când totul capătă o stranie claritate, pentru ca în momentul următor să se risipească încetişor, lăsând în urma lor doar o amintire şi un dor.

Lewis rămânea cu o senzaţie de pierdere, dacă nu chiar de trădare în urma unor astfel de experienţe. Insă oricât de frustrante şi tulburătoare erau, ele îi su­gerau că lumea vizibilă ar putea fi doar un văl care ascunde tărâmuri întinse cu oceane şi insule misterioase. Iar această idee, odată fixată, nu şi-a pierdut niciodată din forţa imaginativă sau încărcătura emoţională. Insă, după cum vom vedea, cu­rând Lewis a început să creadă că totul a fost o iluzie, un vis de copil, pe care zo­rii judecăţii de adult îl vor dovedi drept o amăgire cruntă. Ideile despre un tărâm transcendent sau despre un Dumnezeu nu sunt poate decât „minciuni poleite cu aur"⁴⁷; dar tot minciuni rămân.

CAPITOLUL 11

RECONFIGURAREA REALITĂŢII:
CREAREA NARNIEI

In 2008, editura londoneză Harper Collins i-a cerut Dianei Simpson, grafo­log profesionist, să studieze câteva fragmente din scrisul de mână al lui C. S. Lewis. Simpson nu ştia al cui scris avea să îl studieze. Ea conchise că „scrisul mărunt, îngrijit" sugera o persoană „meticuloasă şi precaută", având abilităţi critice deo­sebite. Simpson mai descoperi ceva. „Mă întreb dacă nu are cumva o încăpere as­cunsă (sau un fel de lume a sa) în care se retrage uneori"¹. Avea dreptate. Lewis într-adevăr avea „un fel de lume a sa", în care se retrăgea uneori - o lume imagi­nară, pe care astăzi o cunoaştem sub numele de Narnia.

Să ne oprim o clipă. Narnia este o lume imaginativă, nu una imaginară. Lewis insista asupra unei distincţii între cele două. Ceea ce este „imaginar" este imaginat în mod fictiv, lipsit de un corespondent în realitate. Lewis considera că astfel de realităţi inventate duc în cele din urmă la amăgire. Ceea ce este „imaginativ", pe de altă parte, este ceva făurit de mintea omenească drept răspuns la o realitate superioară ei, în încercarea de a găsi imagini adecvate acelei realităţi. Cu cât o mitologie este mai imaginativă, cu atât capacitatea ei de a „ne comunica o Realitate" sporeşte..² In concepţia lui Lewis, ceea ce este imaginativ este expresia unei folosiri legitime şi pozitive a imaginaţiei umane, forţând limitele raţiunii şi făcând posibilă o înţelegere mai profundă a realităţii.

Aşadar cum a ajuns Lewis să inventeze această lume imaginativă a Narniei? Si de ce? A fost ea o modalitate de refugiu în lumea ferită de primejdii a copilări­ei sale, într-o perioadă de presiuni personale şi profesionale? Era Lewis un Peter Pan, un băieţandru nedezvoltat din punct de vedere emoţional, care n-a crescut mare niciodată, iar Narnia propria-i versiune pentru „Never Never Land"? Aces­te asocieri au un sâmbure de adevăr. După cum am văzut, Lewis scria atunci când era stresat, deoarece găsea un confort în această activitate. Totuşi, există un alt fac­tor de care trebuie să ţinem cont în discuţie: descoperirea lui Lewis că poveştile pentru copii îi ofereau un mijloc excelent de explorare a întrebărilor filosofice şi teologice fecunde — de exemplu, originea răului, natura credinţei şi tânjirea omu­lui după Dumnezeu. O poveste bună era capabilă să împletească aceste teme, iar imaginaţia facilita reflecţia serioasă asupra lor.

Obârşia povestirilor din seria Narnia este, ne spune Lewis, imaginaţia sa. Totul a început cu imaginea unui faun care căra o umbrelă şi nişte pachete prin-tr-o pădure plină de zăpadă. Lewis descrie procesul de creaţie ca fiind o derulare de imagini mentale succesive, care mai apoi erau ţesute laolaltă, pentru a alcătui un subiect literar coerent. Există importante şi vădite paralele cu crearea roma­nului Hobbitul, al lui Tolkien. Intr-o scrisoare către W.H. Auden (1907-1973), Tolkien vorbeşte despre cum se plictisea de moarte la începutul anilor '30, notând examene şcolare (avea nevoie de bani), când, într-un mod cu totul inexplicabil,îi veni o idee. „Pe o foaie albă de hârtie am mâzgălit: «A fost odată un hobbit care locuia într-o gaură în pământ.» N-am ştiut şi până astăzi nu ştiu de ce am scris asta."³

Dar Lewis nu se percepea pe sine drept „creator" al Narniei. Aşa cum remar­ca la un moment dat, „creaţia" este „un termen cu totul nepotrivit". Lewis prefera să vadă gândirea umană ca fiind „iniţiată de Dumnezeu"⁴, iar scrisul ca pe o rea-ranjare a elementelor create de Dumnezeu. Scriitorul ia „lucruri care îi sunt la în­demână" şi le foloseşte într-un mod inedit. Asemenea unei persoane care sapă o grădină, autorul nu este decât o parte din „lanţul cauzal"⁵. După cum vom vedea, Lewis a folosit din belşug „elemente" pe care le-a întâlnit în literatură. Meşteşugul său nu s-a demonstrat în inventarea elementelor, ci în maniera în care a ştiut să le împletească pentru a crea capodopera literară cunoscută îndeobşte sub numele de Cronicile din Narnia.

….

….

NARNIA CA FEREASTRĂ SPRE REALITATE

In viziunea lui Lewis, povestea Narniei are capacitatea de a vrăji din nou o lume dezvrăjită. Ne ajută să ne imaginăm propria lume într-un mod inedit, Aceasta nu este o formă de escapism, ci un mod de a discerne niveluri de sens şi valori mai profunde în lucrurile pe care deja le ştim. Aşa cum arată Lewis, cititorul unor astfel poveşti pentru copii nu „dispreţuieşte pădurile adevărate" doar fiindcă „a citit despre păduri fermecate"; dimpotrivă, noul mod de a vedea lucrurile „face ca toate pădurile reale să fie puţin fermecate"²⁹.

Lewis însuşi a vorbit despre acest proces de „dublă vedere" în mai multe scrieri ale sale — cel mai elocvent exemplu e finalul unei prelegeri susţinute în 1945 la „Clubul Socratic" din Oxford: „Cred în creştinism aşa cum cred că Soarele a ră­sărit; nu doar fiindcă îl văd, ci fiindcă prin lumina sa văd totul."³⁰ Putem privi la soare; sau putem, în schimb, să privim la ceea ce luminează el — lărgindu-ne ast­fel perspectiva intelectuală, morală şi estetică. Vedem adevărul, binele şi frumosul mai limpede cu ajutorul unei lentile care face ca totul să devină clar. Acestea nu sunt născocite în timp ce citim despre Narnia; lectura doar le pune în lumină, le întăreşte conturul şi le face clare, în plus, când privim realitatea prin această len­tilă, vedem mai mult şi mai departe.

Trebuie să citim Narnia aşa cum Lewis ne îndeamnă să citim alte opere li­terare - pe de-o parte, pentru delectare, iar pe de alta, pentru capacitatea sa de a ne lărgi perspectiva asupra realităţii. Rândurile scrise de Lewis despre Hobbitul în. 1939 se aplică la fel de bine propriilor sale cărţi despre Narnia: acestea ne intro­duc „într-o lume proprie", care, odată ce am pătruns în ea, ne „devine indispensa­bilă". „Nu o poţi anticipa înainte să te duci acolo, la fel cum nu o poţi uita odată ce ai fost acolo."³¹

Se vorbeşte adesea despre cele şapte Cronici din Narnia ca fiind o alegorie religioasă (cu toate că, trebuie precizat, Lewis nu afirmă nicăieri acest lucru). Car­tea The Pilgrim's Regress, scrisă de Lewis înaintea Cronicilor, poate fi descrisă drept o alegorie religioasă. Fiecare element are o funcţie reprezentativă — cu alte cuvinte, se referă în mod cifrat la altceva, însă, în decursul unui deceniu, Lewis renunţă la acest tip de scriitură. Desigur, Narnia poate fi citită ca o alegorie; însă, aşa cum remarca Lewis odată, „simplul fapt că. poţi citi alegoric opera din faţa ta nu repre­zintă prin el însuşi o dovadă că ea este o alegorie"³².

In 1958, Lewis a clarificat o distincţie importantă între o „presupunere" şi o alegorie. O presupunere este o invitaţie de a vedea lucrurile într-un mod nou şi de a ne imagina cum ar arăta lumea dacă acel lucru ar fi adevărat. Ca să înţelegem ideea sa, trebuie să citim cu atenţie descrierea dată de Lewis:

Dacă Aslan este o reprezentare a divinităţii imateriale în acelaşi fel în care Marea Disperare este o reprezentare a disperării, am putea spune despre el că este o figură alegorică. In realitate însă, el este o creaţie care întruchipează răspunsul la întrebarea: „Cum ar arăta Cristos dacă ar exista o lume ca Narnia si dacă ar alege să Se întrupeze, să moară si să învieze în acea lume, aşa cum a făcut-o, de fapt, în lumea noastră"?"In cazul acesta, nu vorbim despre o alegorie.³³

Lewis îşi invită astfel cititorii să intre într-o lume a lui „să presupunem că..." Să presupunem că Dumnezeu ar fi decis să Se întrupeze într-o lume ca Narnia. Cum s-ar fi desfăşurat lucrurile? Cum ar fi arătat? Narnia este un studiu narativ al acestei premise teologice. Explicaţia lui Lewis despre felul în care Aslan trebu­ie interpretat arată limpede că Şifonierul, leul si vrăjitoarea este un exerciţiu de ti­pul „să presupunem că"— un studiu imaginativ asupra unei posibilităţi interesante. „Să presupunem că ar exista o lume ca Narnia şi că Fiul lui Dumnezeu ar deveni în lumea aceea un Leu, aşa cum a devenit om în lumea noastră, iar mai apoi să ne imaginăm ce ar însemna acest fapt."³⁴

In Nepotul magicianului, Lewis descrie o pădure plină de porţi spre alte lumi. Una dintre porţi se deschide spre Narnia, o lume nouă care urmează a fi popu­lată cu fiinţe cugetătoare, animale şi oameni deopotrivă, însă Lewis afirmă clar că există şi alte lumi pe lângă Narnia. Narnia este, ca să zicem aşa, un studiu de caz teologic care poate arunca o lumină asupra propriei noastre lumi. Ea invită la reflecţie, mai degrabă decât să ofere răspunsuri. Ne obligă să găsim noi înşine răspunsurile, mai degrabă decât să le acceptăm de-a gata. Lewis ne arată ceva cu ajutorul Narniei, fără a argumenta în favoarea acelui lucru, bazându-se pe forţa imaginilor şi a stilului său narativ de a ne stârni imaginaţia, ca să suplinească ceea ce raţiunea poate doar sugera.

 

NARNIA SI REPOVESTIREA ARHINARATIUNII

 

Nu putem înţelege fascinaţia pentru Narnia fără să înţelegem felul în care, în general, povestirile schimbă modul în care înţelegem realitatea şi locul nostru în această realitate. Cronicile din Narnia rezonează puternic cu o profundă intuiţie umană că povestea noastră personală se înscrie într-o naraţiune mult mai cuprin­zătoare, care, odată înţeleasă, ne ajută să ne vedem situaţia într-un mod nou şi mai semnificativ. Ni se ridică un văl de pe faţă, ni se deschide o poartă, cortina este dată la o parte - ni se dă voie să pătrundem într-o lume nouă. Vedem cum povestea noastră se integrează într-o poveste mult mai amplă, fapt care ne ajută să înţelegem în ce fel ne înscriem în această ordine mai cuprinzătoare şi rolul pe care noi înşine îl putem juca.

La fel ca Tolkien, Lewis cunoştea bine puterea imaginativă a „miturilor" -povestiri care încearcă să răspundă la întrebările: cine suntem, unde ne aflăm, de ce s-a stricat mersul lumii şi ce se poate face în acest sens. Tolkien a folosit mi­tul pentru a-şi impregna Stăpânul inelelor cu o stranie „neasemănare", cu un aer de mister şi vrajă, care face aluzie la o realitate dincolo de ceea ce raţiunea umană poate cuprinde. Lewis a observat că binele şi răul, pericolul, suferinţa şi bucuria se văd mult mai limpede când sunt „cufundate într-o poveste". Prin „realismul [lor] evocator", povestirile asigură un mod de a pătrunde structura de adâncime a lumii noastre, atât la nivel imaginativ, cât şi raţional.³⁵

E posibil ca Lewis să-si fi dat seama de puterea mitului citind The Everlasting Man de G.K. Chesterton, în care apare distincţia clasică între „imaginar" şi „imaginativ" şi o analiză pertinentă a felului în care imaginaţia întrece limitele raţiunii. „Orice artist adevărat", susţine Chesterton, simte „că atinge adevăruri transcendentale; că imaginile sale nu sunt decât umbra lucrurilor, văzute ca printr-un văl".³⁶

Cufundat în bogăţiile literaturii medievale şi renascentiste, având o înţelegere profundă a felului în care miturile funcţionează, Lewis a reuşit să gă­sească tonul şi cuvintele potrivite pentru a îndepărta suspiciunile „imaginaţiei pe deplin conştiente a unei minţi raţionale"³⁷. Intr-un fel sau altul, Narnia prezintă o lume mai profundă, mai luminoasă, mai minunată şi mai plină de sens decât tot ceea ce ştim din experienţă. Deşi toţi cititorii ştiu că Cronicile din Narnia sunt o operă de ficţiune, totuşi, cărţile par mai aproape de realitate decât multe alte lu­crări aşa-zis realiste.³⁸

Lewis a fost întotdeauna conştient de faptul că o poveste poate fi „mit" pen­tru un anumit cititor, şi să nu fie mit pentru altul.³⁹ Pentru unii, povestirile Narniei nu sunt decât simple prostii copilăreşti. Insă pentru alţii, ele au o deosebită pute­re transformatoare. Pentru aceştia, aceste povestiri evocatoare arată că cei slabi şi simpli pot avea o chemare nobilă într-o lume întunecată; că intuiţiile noastre pro­funde indică înspre adevăratul sens al lucrurilor; că într-adevăr există ceva frumos şi minunat în fibra Universului, şi că acest ceva poate fi descoperit, îmbrăţişat şi adorat.

Contrastul cu Stăpânul inelelor a lui Tolkien este important în acest punct. Naraţiunea complexă şi tonurile ei întunecate din Stăpânul inelelor au ca subiect un inel unic, ce stăpâneşte peste toate celelalte inele, care trebuie distrus, fiindcă se dovedeşte a fi deosebit de periculos şi distructiv. Cronicile din Narnia ale lui Lewis au ca temă identificarea unei naraţiuni supreme, care le dă sens tuturor celorlal­te povestiri — o naraţiune pe care o îmbrăţişăm încântaţi, datorită capacităţii ei de a adăuga sens şi valoare vieţii. Cu toate acestea, naraţiunea lui Lewis avansează subtil şi anumite întrebări dificile. Care este naraţiunea adevărată? Care naraţiuni sunt doar umbre şi ecouri ale acesteia? Care sunt mistificările - ţesute doar ca să păcălească şi să ne inducă în eroare?

încă de la începutul romanului Şifonierul, leul si vrăjitoarea, cei patru copii încep să audă atât povestiri despre adevăratele origini, cât şi despre soarta Narniei. Derutaţi, descoperă că trebuie să hotărască în cine se vor încrede şi care povestiri sunt adevărate. Este Narnia într-adevăr tărâmul Vrăjitoarei Albe? Sau ea este o uzurpatoare, a cărei putere va fi înfrântă atunci când cei doi Fii ai lui Adam şi cele două Fiice ale Evei vor şedea pe cele patru tronuri din Cair Paravel? Este Narnia într-adevăr tărâmul misteriosului Aslan, care se poate întoarce din clipă în clipă? Treptat, o naraţiune începe să se distingă drept cea mai plauzibilă - cea a lui Aslan. Se dovedeşte că fiecare dintre naraţiunile individuale ale Narniei se înscrie în această arhinaraţiune. Şifonierul, leul şi vrăjitoarea trimite către imagi­nea de ansamblu (şi, în parte, o dezvăluie), care capătă contur în celelalte volume din seria Narnia. Această „arhinaraţiune" compusă din povestiri legate între ele explică enigmele pe care le întâlnesc copiii. Ii ajută pe copii să îşi înţeleagă mai profund şi mai clar experienţele, asemenea unei lentile fotografice care creează o imagine clară.

Insă Lewis nu a inventat această povestire narniană. A împrumutat şi adap­tat o povestire pe care o ştia deja foarte bine ca fiind adevărată şi demnă de încre­dere — naraţiunea creştină despre Creaţie, Cădere, răscumpărarea şi desăvârşirea finală. In urma îndelungatelor conversaţii nocturne cu Tolkien şi Dyson despre creştinism ca mit adevărat, din septembrie 1931, Lewis a început să înţeleagă potenţialul explicativ şi imaginativ al unei credinţe întrupaţioniste. După cum am văzut deja (paginile 147-148), Lewis a ajuns să îmbrăţişeze creştinismul şi datorită calităţii viziunii literare a acestuia — capacitatea de a oferi o descriere şi o explicaţie realistă şi autentică a vieţii. Prin urmare, Lewis s-a apropiat de creştinism nu atât datorită argumentelor în favoarea acestuia, ci datorită viziunii atractive asupra realităţii, pe care nu a putut-o ignora - şi, după cum au dovedit-o evenimentele, căreia nu i s-a putut opune.

Cronicile din Narnia sunt o repovestire imaginativă a arhinaraţiunii creştine, îmbogăţită cu idei preluate de Lewis din tradiţia literară creştină. Principalele teme teologice prezentate de Lewis în Creştinism, pur şi simplu sunt transpuse într-o formă narativă inedită în Narnia, lucru care face posibilă vizualizarea struc­turii de adâncime a lumii în toată claritatea şi strălucirea ei: o creaţie bună şi fru­moasă este prădată şi distrusă printr-o cădere, care presupune negarea şi uzurparea puterii creatorului. Creatorul intră în creaţia sa pentru a frânge puterea uzurpa­torului şi pentru a restabili ordinea printr-un sacrificiu răscumpărător. Insă chiar şi după sosirea răscumpărătorului, lupta împotriva păcatului şi a răului continuă şi nu se va sfârşi decât odată cu restaurarea şi desăvârşirea finală a întregii creaţii. Această metanaraţiune creştină — pe care autorii creştini din primele veacuri o nu­meau „iconomia mântuirii"— asigură deopotrivă un cadru narativ şi un fundament teologic pentru diversele povestiri împletite în Cronicile din Narnia ale lui Lewis.

Una dintre cele mai notabile reuşite ale lui Lewis în Cronicile din Narnia este aceea de a le da cititorilor posibilitatea să locuiască în această metanaraţiune — să intre în povestire şi să simtă cum e să faci parte din ea. Creştinism, pur si sim­plu ne ajută să înţelegem idei specific creştine; povestirile despre Narnia ne invită să păşim înăuntru, să trăim în povestea creştină, să o judecăm în funcţie de capa­citatea acesteia de a explica realitatea în care trăim şi să descoperim felul minunat în care „se acordă" cu intuiţiile noastre cele mai profunde despre adevăr, frumuseţe, bine. Dacă volumele sunt citite în ordinea publicării, cititorul intră în această povestire odată cu Şifonierul, leul şi vrăjitoarea, care are ca temă venirea — termenul ic fiind „adventul"— răscumpărătorului. Nepotul magicianului conţine povesti-despre creaţie şi cădere, în vreme ce Ultima bătălie are de-a face cu încheierea vechii orânduiri şi adventul unei noi creaţii.

Celelalte patru romane (Prinţul Caspian, Călătorie pe mare cu „Zori-de-zi", Calul şi băiatul şi Jilţul de argint) descriu perioada dintre cele două adventuri. În acestea, Lewis analizează viaţa de credinţă, trăită în tensiunea dintre venirea lui Aslan în trecut şi venirea sa viitoare. Aslan este aici în acelaşi timp izvorul amintirii şi al speranţei. Lewis vorbeşte despre un dor aparte după Aslan atunci când acesta nu poate fi zărit; despre o credinţă trainică şi generoasă, capabilă să înfrunte cinismul şi scepticismul; despre oameni de caracter, care păşesc cu încredere prin văile umbroase, văzând „în chip întunecos, ca într-o oglindă" şi învăţând cum să iască într-o lume în care sunt asaltaţi de rău şi de îndoială.

Scrisorile lui Zgândărilă au pus într-o lumină nouă lupta creştinului cu ispitele şi îndoielile, apelând la ingenioasa convenţie narativă a dialogului dintre un diavol experimentat şi învăţăcelul său (paginile 232-233). Cronicile din Narnia au un orizont şi o întindere mult mai ample, folosind o versiune translatată, cu iscusinţă imaginativă, a naraţiunii creştine, pentru-i ajuta pe cititori să înţeleagă şi să facă faţă ambiguităţilor şi provocărilor vieţii de credinţă. O abordare imaginativă a Narniei creează posibilitatea unei asumări mature şi temeinice a metanaraţiunii creştine. Puţine opere literare combină vigoarea narativă, discernământul spiritual |i înţelepciunea pedagogică aşa cum o face seria Narnia.

Salt la inceputul paginii