|
CENTRUL FIINTEI,
Tot ceea ce este inconstient se proiecteaza La întoarcerea mea din Japonia, eram fără îndoială primul care vorbea despre travaliul asupra conţinutului inconştientului pentru cel care face o cercetare/căutare pe plan spiritual. Umbra reprezintă ansamblul forţelor, a puterilor care blochează calea. În umbră se găseşte tot ceea ce este între sine şi adevăratul sine însuşi. Orice idealism care încearcă să surmonteze aceste obstacole fără a trece prin duce la ceva fals. Omul care neagă umbra se identifică cu o imagine pe care ar vrea s-o realizeze sau care pretinde a fi. Dar în realitate este vorba fără îndoială acolo de o dorinţă foarte pioasă însă foarte departe de o realizare. Aşa este de exemplu relaţia dintre spirit şi instincte. Un om care se pretinde spiritual şi care nu are contact cu materia este cineva de care ne putem îndoi. De exemplu, materia priveşte întâlnirile cu totul naturale cu care suntem zilnic confruntaţi. Întâlniţi o tânără, este frumoasă şi aveţi dorinţa să vă culcaţi cu ea; totuşi, sunteţi căsătorit! Nu diavolul este cel care apare acolo, ci este o dorinţă perfect naturală. Omul trebuie să vadă că în el există aceasta, că sexul este un instinct natural şi că este prezent şi viu. Ceea ce natural pune o problemă pentru omul pe cale. Auziţi foarte adesea în căsătoriile care se pretind spirituale că sexul este contrar spiritului. Pe cale nu este vorba de a nega sexul. Există bineînţeles faptul că, începând de la o anumită vârstă, sexul nu mai joacă rolul pe care-l juca în tinereţe. Întâlniţi bărbaţi, femei pentru care sexul nu are aceeaşi importanţă ca pentru alţii. Dar a nega sexul, care face parte din tot, înseamnă a-i da foarte adesea o importanţă pe care nu o are dacă i se dă locul care i se cuvine. Atunci când începem să recunoaştem umbra există acest pericol de a vedea prea repede ceea ce este rău, când de fapt aceasta face parte din totul care suntem. A vedea umbra înseamnă a vedea ansamblul impulsurilor şi al reacţiilor naturale la care am renunţat în contul unei imagini pe care am vrea s-o realizăm şi prin care am vrea să strălucim în ochii altora. Şi astfel, zi de zi se formează umbra, adică lupul care se ascunde în fiecare bărbat în spatele aparenţei de miel blând şi gentil şi vrăjitoarea sau sora neagră din fiecare femeie. Care este interesul unei asemenea confruntări cu umbra? Este vorba de a regăsi, în ansamblul energiilor refulate, aceste potenţialităţi care nu devin negre decât pentru că sunt refuzate. În ele însele aceste forţe sunt clare, luminoase. Pentru a integra umbra, trebuie să recunoaştem umbra. Suntem plini de agresivitate! Dar, pentru că avem ceva mai bun de făcut decât să ne certăm, pentru că suntem bine crescuţi, păstrăm armonia! „Ce vor spune oamenii dacă ne certăm? Şi apoi îmi iubesc soţul şi trebuie să mă supun dorinţelor şi deciziilor lui!” Este armonia! Dar o armonie care refulează instinctele primare, instinctele naturale. Atunci ne rugăm lui Dumnezeu ca să rămânem în armonie! Ne rugăm ca să putem traversa şi surmonta această încercare! În realitate, ne rugăm lui Dumnezeu ca să putem rămâne în minciună! Ce trebuie făcut? Trebuie, înainte de toate, să ne recunoaştem situaţia aşa cum este în realitate. A vedea şi a accepta umbra nu vrea să spună că trebuie să cedăm agresiunilor, ceea ce ar fi ridicol. Dar trebuie să recunoaştem că suntem plini de dorinţă, plini de agresivitate. Şi să nu zicem: „Eu? Dar mie nu mi se întâmplă!” Când umbra este astfel recunoscută, deja cade o suprafaţă sterilă. Al doilea punct: ce trebuie să fac cu aceste dorinţe, cu aceste impulsuri? Trebuie să luaţi o decizie. Puteţi să vă spuneţi: „De aproape douăzeci de ani, de fiecare dată când această situaţie se prezintă, eu o refuz pentru că mi-e teamă să nu fiu pedepsit sau pentru că mi-e teamă de ce se va spune despre aceasta. Este ridicol, nu mai sunt un adolescent şi astăzi am dreptul să mă afirm. Trebuie s-o trăiesc!” Sau vă puteţi spune: „În fond, nu, nu merită osteneala. Pentru că voi aduce suferinţă într-o parte sau alta. Renunţ.” Această renunţare nu mai este o refulare ci o decizie, un act liber. Se poate întâmpla că vă treziţi dimineaţa cu ideea de a face o plimbare frumoasă. Ori iată că plouă. La micul dejun partenera vă spune: „Eşti îmbufnat? – Eu? de loc, nu sunt îmbufnat!” Desigur că sunteţi îmbufnat, pentru că există cineva în dumneavoastră care spera mult de la această plimbare şi pentru că a trebuit să vă refulaţi această dorinţă naturală şi legitimă. Această refulare creează umbra. În schimb dacă vă decideţi în mod conştient: „Bine, sunt dezamăgit că nu pot face această plimbare acum dar îmi voi aranja să o fac mai târziu”, vă recunoaşteţi frustrarea şi luaţi o decizie. O decizie nu te îmbolnăveşte, pentru că este o acţiune liberă. În schimb o refulare lasă întotdeauna o urmă. Astfel, în ceea ce priveşte această lucrare importantă asupra umbrei, eu spun întotdeauna că este important să ne dăm seama de realitatea noastră. Dacă aveţi dorinţa de a mânca şi dacă sunteţi un gurmand, nu daţi impresia că aţi fi un ascet, aceasta este fals. Foarte des ne lipseşte curajul. Ne comportăm ca reprezentanţi ai spiritului pentru că nu avem curajul să întâlnim materia. Ajungem chiar să zicem: „Trebuie neapărat să accept insolenţa celuilalt, sărmanul nu ştie ce face!” În timp ce ceea ce ar fi drept ar fi să-i dăm o palmă. În această palmă ar fi iubire, pentru că este exact ceea ce îi trebuie celuilalt pentru ca el să mai facă un pas spre sine însuşi. Dar veţi spune: „Eu, la nivelul la care sunt în dezvoltarea mea spirituală, absolut nimic nu mă poate atinge!” Şi astfel se intră în minciună. TOT CEEA CE ESTE INCONŞTIENT SE PROIECTEAZĂ Proiecţia are caracterul unei lărgiri, dar în acelaşi timp îi este imposibil omului care este prins în această proiecţie să realizeze această lărgire de sine însuşi. Ceea ce, în proiecţie, vă cheamă în afară este în realitate o chemare a voastră înşivă. Sensul proiecţiei este independenţa. Dar omul care rămâne în proiecţie este dimpotrivă prizonierul celuilalt. Ori, numai în această independenţă exersaţi o veritabilă şi autentică atracţie pentru celălalt. Este acelaşi lucru şi în ce priveşte practica meditaţiei. Maturitatea meditantului nu corespunde întotdeauna mărimii experienţelor pe care le-a putut face. Departe de aceasta! Şi puteţi astfel să repetaţi zilnic asemenea experienţe fără ca aceasta să vă maturizeze. Pentru că transformarea este altceva decât repetarea unei anumite ambianţe care uşor vă face să credeţi că aţi devenit ceea ce trăiţi. O ştiu din proprie experienţă. Am început exerciţiile când aveam douăzeci şi unu de ani, şi astăzi, la peste şaptezeci de ani, mă întreb cum este posibil să fiu încă atât de departe de o transformare reală a Fiinţei. Ceea ce contează este să devenim în fiecare zi mai conştienţi de micile reacţii vizavi de banalul zilei. Dacă omul care se pretinde că este pe cale, închide ochii pentru a evita umbra, va veni o zi în care viaţa îi va prezenta nota de plată(acumularea). A vedea umbra este cu atât mai important în cazul unui om de tip spiritual. Pentru că există întotdeauna cele trei aspecte ale corpului, ale sufletului şi ale spiritului. Fiecare om, la naştere, este imprimat. Adică, odată pentru totdeauna, aveţi stilul vostru. În acelaşi timp aceasta înseamnă că ne pândeşte pericolul de a neglija ceea ce face parte din acest dat. Trebuie deci să vă daţi osteneala de a integra această parte a voastră înşivă care rămâne în umbră. Fără de care veţi fi cel care ridică mereu ochii spre cer, care poate chiar face pe sfântul! Ceea ce este insuportabil pentru ceilalţi pentru că, de fapt, ei au în faţa lor un om frustrat. Imaginaţi-vă că sunteţi un om care pune mai mult accentul pe materie. Iată-vă om ataşat pământului, un om de o natură destul de grosieră. Acest stil nu înseamnă că sunteţi departe de a putea realiza o viaţă spirituală. Dar viaţa spirituală însăşi va avea caracterul unei relaţii strânse cu natura, cu simţurile, cu senzualitatea, materia. Poate că ajungeţi cineva care face ceramică? Am avut aici săptămâna trecută un meşter olar. Ai fi zis că este o maimuţă ieşită din pădure, cu o barbă neagră care îi înconjura capul, cu nişte mâini ce semănau a labe de urs şi… spiritual de sus până jos! Pe parcursul conversaţiei noastre, el şi-a exprimat fiinţa spirituală prin modul de a vorbi despre natură, despre lucrul lui de artizan, despre pământ. Era cu adevărat un mod de a vorbi al spiritului în limbajul naturii. Tocmai modul în care atingeţi materia vă poate conduce să faceţi progrese pe calea transparenţei la Fiinţă. Dacă luaţi ceea ce eu numesc cele trei aspecte ale Fiinţei, plenitudinea, ordinea şi unitatea se subînţelege că plenitudinea se manifestă întâi de toate în domeniul simţurilor. Însuşirile senzoriale, însuşirile senzuale sunt o sursă de experienţe spirituale. Pentru că însuşirile primare sunt mult mai aproape de transcendenţă decât gândurile. Trebuie, pentru aceasta, ca aceste însuşiri să fie considerate şi privite într-un mod care străpunge suprafaţa vizibilă. Pentru aceasta, ceea ce vă trebuie este un moment de aşteptare, un moment de recul, un moment de tăcere. Acest moment de tăcere care permite să depăşim semnificaţia mentală şi raţională a lucrurilor. Este vorba de a rămâne într-o atitudine meditativă vizavi de această însuşire particulară. Proiecţia umbrei priveşte şi relaţia terapeutică, relaţia dintre persoana tratată şi terapeut. La sfârşitul şedinţei de Leibterapie, în care persoana tratată este luată „în mână”, se întâmplă ca aceasta să fie transformată. Faţa ei este adesea transfigurată, ea se deschide cu totul, respiraţia ei este diferită. Se întâmplă adesea, cu atât mai mult dacă sunteţi bărbat iar persoana tratată este o femeie, ca aceasta să vă privească cu ochi mari şi să vă mulţumească pentru tot ceea ce aţi făcut pentru ea! Trebuie să vedem două lucruri total diferite. Ca în orice relaţie terapeutică şi umană, există în această întâlnire ocazia unei proiecţii, a unui transfer. Nu puteţi împiedica aceasta, este o reacţie naturală şi inconştientă. Atunci când am impresia că este ceva prea mult, termin şedinţa spunându-i acestei femei: „Ah, este teribil ce se întâmplă în Africa Centrală, aţi văzut la televizor acele orori?” În general persoana reia astfel destul de rapid contactul cu realitatea. În orice caz, este întotdeauna bine să se refacă o distanţă. Fără de care ea riscă să iasă într-o stare angelică ceea ce reprezintă o inflaţie. Trebuie ca tratamentul să se termine banal. Ceea ce nu ştirbeşte nimic din ceea ce s-a petrecut pe planul Fiinţei esenţiale pe timpul şedinţei. Dar terminând într-un mod banal, evitaţi riscul inflaţiei spirituale. De asemenea, persoana care a venit să vă vadă trebuie să vă părăsească recunoscându-vă ca persoană care este ea însăşi pe cale şi nu ca persoană privată. Dacă simt această confuzie la persoana pe care o tratez, atunci îi spun de exemplu: „Dumnezeule, ce încălţăminte caraghioasă aveţi astăzi…!” (Râde). Natural, există probleme mari, pentru că ceea ce îi produce frică terapeutului este exact ceea ce o ajută pe persoana tratată. Dar, în acelaşi timp, trebuie să recunosc că dacă transformarea care se operează la această persoană vine din Fiinţa sa spirituală, eu, prin lucrarea mea, îi trezesc profunzimea. Mai mult, în măsura în care înaintăm pe cale, există ceva ce vine din noi şi aceasta nu se poate reduce la o proiecţie. La vârsta mea, eu resimt aceasta din ce în ce mai mult. Oamenii îmi spun: „Când sunt alături de dumneavoastră, se petrece ceva!” Eu nu pot nimic în sensul acesta, nu fac absolut nimic. Unii îmi cer să nu vorbim ci să poată pur şi simplu să fie acolo cu mine. Normal, trebuie să accept aceasta, pentru că poate pe cale devenim tot mai mult un instrument prin care trece ceva din această profunzime a Fiinţei. Eu însumi, când am fost în călătorie în India şi când am avut şansa de a o întâlni pe Ma Ananda Moyi, mi-am permis să-i cer să pot pur şi simplu să stau alături de ea un moment în tăcere. Şi esenţialul era acolo. În fond nu era nimic de spus ci de simţit ceea ce emana din fiinţa ei. Noi trebuie să ştim că frica îşi are originea în copilăria timpurie. Pentru cea mai mare parte a oamenilor, aceasta începe la naştere, care reprezintă o experienţă angoasantă. Am întâlnit la Paris pe doctor Leboyer care îşi pune o problemă interesantă: cum să ajungem la o naştere fără frică, şi pentru mamă şi pentru copil? Cu metoda lui reuşeşte ca copiii să se nască fără să plângă, ceea ce mi se pare extraordinar. Un alt medic mi-a zis că copiii născuţi prin cezariană nu manifestă această angoasă obişnuită a naşterii. Există în aceste cercetări chestiuni interesante în ceea ce priveşte dezvoltarea omului. În alte familii, este frica de tatăl autoritar. El taie vorba fiului lui tot timpul pentru că nu vorbeşte destul de repede! Sau copilul este cel care trăieşte mereu cu frica de a nu fi pedepsit pentru bunul motiv că tot ceea ce face este rău! Ceea ce vrea să însemne că acest copil deranjează ordinea părinţilor! Prima conştiinţă care se trezeşte la copil este frica de a fi pedepsit. Această conştiinţă „rea” va merge adesea până la teama de infern. Sau poate fi cazul unei mame severe care vă ceartă mereu! Nu puteţi să vă apăraţi, sunteţi prea mic pentru aceasta, prea slab. Trebuie deci să vă prevedeţi un sistem de autoapărare. Şi vă închideţi într-o fortăreaţă care vă de impresia că sunteţi în libertate. Dar această fortăreaţă este, în realitate, o închisoare şi devine sursa agresiunilor. O agresiune reţinută se întoarce împotriva voastră. O energie ar vrea să iasă dar, neputând să iasă, se întoarce împotriva voastră. Orice dorinţă de a exploda, de a ataca, care rămâne sub pragul conştiinţei pentru că trebuie refulată, recade asupra voastră. Îmi amintesc de o tânără care lucra cu mine. Ea fusese crescută într-o familie foarte ipocrită. Tot ceea ce exista, să zicem, sub ombilic, nu exista! Era infirmieră şi îi era foarte frică de bolnavii bărbaţi. Într-o zi a venit să mă vadă şi mi-a zis: „ieri am intrat în salonul bărbaţilor şi am făcut o mare descoperire… Şi bărbaţii sunt fiinţe umane!” În activitatea noastră a trebuit să vină o zi în care ea să-şi descopere bazinul şi tot ceea ce este în interior. Era o tânără cu bazinul şi talia înguste. Îi era dificil să se mişte într-un mod natural. Iată că după o lecţie de Leibterapie cu D-na Muller, ea se întoarce acasă simţindu-se bine în pielea ei, veselă. Pune un disc şi începe să danseze. Şi deodată în cameră intră un bărbat cu mâini imense care se apropie de ea pentru a o strangula. Ea scoate un ţipăt şi viziunea dispare. Ce s-a întâmplat? Ea şi-a proiectat agresivitatea refulată asupra acestui om. Acest om era imaginea proiectată a ceea ce o sufoca, a ceea ce o strangula. După lecţia ei cu D-na Muller ea a spus: „Mă
simt atât de bine acum încât aş putea lăsa orice să vină.”
Ei, bine, aceasta a venit ! Dar această agresiune refulată nu
putea încă să se exprime cu adevărat şi încă
avea nevoie să fie proiectată asupra imaginii celui care strangulează. Sensul individuatiei este de a deveni şi de a fi autentic. Dacă un tânăr face pe adultul este, în raport cu realitatea faptelor, o minciună. Dar, în raport cu Fiinţa lui esenţială este o premoniţie. Ceea ce căutăm este integrarea eului existenţial şi a Fiinţei esenţiale. Nu putem să spunem: „Eu caut necondiţionatul!” El nu se poate realiza decât în condiţiile existenţei. Totuşi, el este cel care trebuie să conducă, să dea forma, să dea legile. Această lucrare de integrare trece prin recunoaşterea marilor forţe ale inconştientului. De exemplu, trebuie să recunoaştem prezenţa în noi înşine a marii Mame. Sunt forţele inconştientului care se arată în dorinţa noastră constantă de a fi bun şi în dorinţa de a fi îmbrăţişat, de a ne simţi la adăpost. Două însuşiri foarte naturale dar care, dacă sunt dominante, împiedică individuaţia. Pentru a deveni o fiinţă autentică, omul trebuie să se elibereze de forţele primare care încă închid puiul în găoace. Este în natura omului să caute un adăpost, o protecţie. Atunci când este copil, găseşte adăpost în poala mamei lui. Mai târziu, el va căuta această încredere în mama interioară care locuieşte în inconştientul nostru. Dar, pentru a găsi mama interioară, trebuie să fi avut mamă exterioară. Pentru că omul care ajunge pe pământ îşi începe viaţa în pântecul matern. Ca sugar el se scaldă încă, mai mult sau mai puţin, în uter. Într-o bună zi, el se trezeşte faţă de lucruri, vede o aceasta, vede un tu. În această distincţie eu-aceasta, el nu este încă individ şi trăieşte mereu în siguranţa maternă. Marea problemă este de a şti cum acest tu, care este mama, se prezintă vizavi de copil. Există mai multe posibilităţi. Cele mai negative sunt atunci când mama este devorantă sau rece. În ambele cazuri aceasta nu corespunde naturii omului care caută adăpostul fără a fi închis şi care, în acelaşi timp, caută independenţa fără a fi izolat. În ambele cazuri copilul riscă să rămână dependent de mamă pe care o va căuta poate toată viaţa în afară. Această căutare inconştientă a mamei exterioare împiedică dezvoltarea maternalului în sine însuşi. Cunosc femei care au avut cinci copii şi aceştia încă nu şi-au dezvoltat potenţialul lor maternal interior. Deşi au mai mult de douăzeci de ani, ei sunt încă acasă, ei nu pot părăsi mama pentru că n-au integrat încă maternalul. Cunosc călugări, preoţi care proiectează maternalul lor interior asupra Sfintei Mame Biserica, la adăpostul căreia se simt în siguranţă. Unii savanţi rămân toată viaţa lor la adăpostul Almei Mater, Universitatea în care se simt în siguranţă. Ce se întâmplă la bărbaţii care nu şi-au integrat maternalul lor interior? Maternalul neintegrat se manifestă prin dorinţa de a-i materna pe alţii sau de a căuta să fii maternat. Este omul care caută mângâierea consolatoare aşezându-şi capul pe pieptul unei femei, el se simte bine ca un copilaş deşi are şaizeci de ani! Mai sunt şi bărbaţi care nu-şi lasă soţia să devină adultă. Lângă acest bărbat consolator şi plin de căldurã nimeni nu poate deveni el însuşi. Omul aflat pe cale trebuie să găsească această căldură în contactul cu transcendenţa. Numai aşa se dezvoltă ceea ce se numeşte anima superioară. Există anima inferioară care are diferite caractere: Eva, femeia naturală care se poate proiecta asupra prostituatei; există femeia lipită de lumea bărbaţilor, femeia-dumnezeu dar care încă nu este umană; sau încă Demeter care este mama-pământ care înghite. Mulţi bărbaţi pot trăi în această atracţie inconştientă, şi pentru ei totul este mai mult sau mai puţin în ordine. Dar eu mă interesez de cei care suferă din cauza acestor situaţii pentru că se simt chemaţi la individuaţie de cei care vor să iasă din TOT pentru a deveni ei înşişi. Pentru a permite individuaţia trebuie rupte în mod necesar aceste ataşamente faţă de mamă, sau, pentru femeie, acest ataşament faţă de tată. Aceasta pentru a putea dezvolta maternalul care suntem noi înşine, marele paternal care suntem noi înşine. Marele feminin, numit şi marele Yin, reprezintă în acelaşi timp tot planul maternal şi spiritual în sine însuşi. Este ceea ce fiecare om trebuie să găsească în el însuşi pentru a-şi găsi rădăcinile, Fiinţa lui esenţială. Într-o căsnicie, pentru ca bărbatul să-şi găsească marele feminin care este el în profunzimea sa şi pentru ca femeia să găsească marele masculin care este ea în profunzimea ei, este necesar ca acest bărbat şi această femeie să se separe. Trebuie într-adevăr ca ei să se rupă unul de altul pentru a elimina ceea ce este proiecţie, fascinaţie şi a putea astfel integra cealaltă parte din ei înşişi. Cei doi se regăsesc apoi fiecare fiind un pic mai mult el însuşi, ceea ce este foarte pozitiv pentru fiecare şi pentru amândoi. Aceste uriaşe forţe arhetipice sunt prezente în viaţa noastră inconştientă, în umbră. Consider că pe calea iniţiatică care are drept sens trezirea la Fiinţă, lucrarea asupra umbrei este deosebit de importantă. Umbra este de asemenea compusă şi dintr-un ansamblu de impulsuri mai mult sau mai puţin suprimate cel mai adesea din cauza educaţiei. Atunci când umbra se arată, de multe ori suntem speriaţi. Ne întrebăm cine suntem de avem asemenea impulsuri sau asemenea idei? Şi tocmai aceasta trebuie să acceptăm. Dar a accepta umbra nu înseamnă că trebuie să o trăim. A integra umbra înseamnă a recunoaşte cine sunt, chiar şi în aspecte care nu corespund ideilor şi imaginilor pe care mi le fac despre mine însumi. O cu totul altă chestiune este să mă întreb atunci: Trebuie să trăiesc ceea ce se arată? Trebuie să răspund acestor impulsuri? Vine momentul în care, într-o lucrare serioasă asupra noastră înşine, simţim dorinţa de a ne ocărî mama sau tatăl şi poate chiar de a-i ucide. Trebuie să recunoaştem aceasta, aşa este. Dar aceasta nu înseamnă că trebuie să ne omorâm părinţii pentru a integra umbra. Minciuna interioară constă în a nu vrea să vedem cine suntem. Minciuna nu este de a nu trăi umbra. Recunoaşterea umbrei este importantă pentru că ea pune în mişcare o lucrare interioară care se petrece în fundal. Recunoaşterea umbrei permite integrarea contrariilor. Ceea ce ne permite, apoi, să intrăm în contact cu acest strat interior mai profund care se situează dincolo de contrarii şi care nu mai este atins de ceea ce ne face să suferim. Pe calea iniţiatică în sensul oriental, dar şi pentru noi, occidentalii, prezenţa unei suferinţe indică faptul că nu suntem pe deplin în contact cu Fiinţa. În contact cu Fiinţa fiind, nu există nimic care să ne atingă. Nici moartea, nici absurdul, nici izolarea, nici ofensa nu-l ating pe cel care este în contact cu Fiinţa. Eu vorbesc aici despre suferinţa umană, nu de durerea resimţită atunci când sunteţi muşcaţi de un câine. De aceea, pe calea iniţiatică, fiecare suferinţă este o ocazie de a ne da seama de distanţa care încă ne separă de Fiinţă. Dar suferinţa este prezentă! Şi tocmai în străfundurile suferinţei, ca suferinţă, există un diamant negru cu o strălucire extraordinară. Nu este masochism. Nu este bucuria de a suferi ci este bucuria de a găsi acolo ceva care transcende capacitatea noastră de a suporta insuportabilul. Şi în acest moment o piele interioară poate plesni şi să vă pună în contact cu acest strat profund al Fiinţei voastre. Suferinţele, pentru cel care este pe cale, nu sunt prezente numai pentru a fi eliminate, diminuate, ci ele ne pot face să facem un pas înainte pe calea maturizării noastre. Este modul nobil de a ne comporta vizavi de suferinţă când suntem pe cale. Nu spun „Trebuie să suferim!”, dar spun: „Dacă suferinţa este prezentă, atunci vi se prezintă şansa de a face un pas înainte pe cale.” (Fragment extras si tradus din cartea: |
