Mã intereseazã fiinta umanã
în profunzimea ei, în Fiinta ei esentialã.
Omul este chemat sã descopere în el însusi aceastã
Fiintã esentialã care transpare în anumite experiente.

Noi spunem mereu că omul îl caută pe Dumnezeu;
în realitate Dumnezeu îl caută pe om
şi omul are datoria
de a se lăsa găsit.

Karlfried Graf Durckheim
(Munchen, 1896 – Rutte, 1988)

Opera lui Durckheim se situează la confluenţa unei triple surse: psihologia lui C.G.Jung, mistica lui Meister Eckhart şi tradiţia Zen pe care a întâlnit-o în Japonia. Si, de fapt, se regãseste a fi pe linia crestinismului timpuriu. Dar nu numai...

Durckheim a fost un mare înţelept pentru mulţi, un părinte pentru unii, un iniţiator pentru cei mai mulţi, un prieten de neuitat pentru toţi cei care l-au întâlnit.

A fost exploatat în mii de feluri, a fost însuşit, adeseori a fost pus pe un piedestal sau târât mai jos decât pământul, unii l-au aşezat în rândul ereticilor şi l-au condamnat ca pe Meister Eckhart în secolul al XIII-lea, alţii s-au lăsat lucraţi de el şi au  cunoscut astfel o nouă existenţă.

Dar el nu aparţinea nimănui...

...decât Celui al cãrui Nume se ferea sã-l rosteascã prea usor dar a Cãrui Prezentã era preocuparea sa de cãpãtâi, fidelitatea si exigenta unei vieti întregi...

Pe parcursul sesiunilor animate de K.G.Durckheim în diferite mãnãstiri revenea mereu urmãtoarea întrebare:
- Domnule, lucrarea dvs este crestinã?
Si, de fiecare datã, Durckheim rãspundea:
- Nu, nu; lucrarea mea nu este crestinã.
Si dupã un minut de tãcere, adãuga:
- Dar nu este nici non-crestinã.
Imediat intervenea un alt participant pentru a spune:
- Atunci lucrarea dvs este budistã?. Întrebare pertinentã tinând cont cã Durckheim a petrecut mai bine de 10 ani în Japonia.
De aceeasi manierã el rãspundea:
- Nu, nu; lucrarea mea nu este budistã... dar nu este nici non-budistã.

Pe Durckheim îl interesa la fiecare ceea ce este dincolo de diferentele de traditii, de rase, de moduri de viatã.

Mulţi s-au oprit în lectura cărţilor lui Graf Durckheim din cauza limbajului pe care-l foloseşte. Dacă, de exemplu, cartea „Mediter…” îi era prezentată unui creştin foarte practicant, acesta găsea că nu are nimic comun cu o carte spirituală; aceasta vine, în special, din formaţia lui Graf Durckheim care nu este făcută într-o Biserică, nici într-o şcoală teologică, ci într-o universitate. Este, aşadar, mai mult un limbaj actual şi filosofic decât un limbaj religios şi astfel, el ne scoate din murmurul nostru obişnuit, aşa cum poate fi auzit în bisericile noastre.

Graf Durckheim a folosit un vocabular personal în care cuvintele nu mai erau purtătoare de ideologie creştină.
De aceea refuză el cuvântul „Dumnezeu” prea purtător, pentru el, a tuturor proiecţiilor noastre. Ştim bine că nu mai putem rosti cuvântul „iubire” care a fost deturnat de la adevăratul lui sens care era magnific.

Graf Durckheim nu aparţine unei Biserici, deşi nu-şi ascunde credinţa în Isus Hristos. El ţine să fie deschis tuturor. Pentru a-i primi pe toţi, el nu se prezintă nici ca şi catolic, nici ca protestant, nici ca budist. Este ceva important. Eu, de exemplu, dacă mă prezint în calitate de preot catolic, ceea ce urmează să spun va fi înţeles ca provenind de la un preot şi deja mesajul meu va fi deformat.

Astfel, Graf Durckheim poate primi orice om, oricare ar fi apartenenţa sau neapartenenţa lui la o Biserică.
(Jacques Breton, preot catolic)

Despre autor

Scurtã biografie (>)
Un Maestru Om - interviu cu Jacques Castermane despre K. Durckheim (>)
In memoriam Karlfried Graf Durckheim (la 20 de ani de la disparitie) (>)


Pagini alese pe site:

Aforisme (>)
VIATA SI OMUL (>)
Maestrul interior - Maestrul, Discipolul, Calea (>)
Umbra (>)
Terapia initiatica (>)
Etapele maturitatii umane din punct de vedere psihologic si religios (>)
Adolescenta, trezirea fiintei (>)
Dialog pe calea initiaticã -K.Durkheim si A.Goettmann (>)- carte tradusã în româneste. Detalii carte (aici)

Arta pisicii minunate (o poveste Zen) (aici)

Carti traduse in franceza

Mai multe despre Durckheim :

în englezã (aici)
în francezã (aici)

Trăim astăzi un timp de mare schimbare. Nucleul cel mai intim al omului, Fiinţa lui transcendentă, a rămas de multă vreme în uitare. Dar rădăcina vie care este ea nu poate fi niciodată distrusă. De fiecare dată când acest nucleu intim este lăsat în uitare, negreşit vine o zi în care el se răzvrăteşte şi se revoltă. Această descoperire îl priveşte pe omul occidental din viitor. Pentru prima dată în istoria umanităţii, lumea occidentală ia în serios experienţele în care acest nucleu intim se manifestă. În zilele noastre, aceasta nu se produce, ca dintotdeauna, numai în mijlocul acestor cercuri restrânse pe care le numim mistice, ci la o scară mult mai mare. Aceasta înseamnă, pur şi simplu, o redescoperire a sufletului, nu ca o chestiune de credinţă, ci ca o realitate tangibilă şi de neocolit, o experienţă.

(K.G. Durckheim)

Despre autor

Contele Karlfied Graf Eckbrecht von Durckheim-Montmartin s-a născut la 24 octombrie 1896 la Munchen, într-o familie creştină. Arborele genealogic al înaintaşilor săi urcă până în secolul al III-lea. De foarte tânăr, este fascinat de mister. În biserica satului natal, părinţii lui deţineau o lojă, de la înălţimea căreia tânărul Karlfried putea vedea sacristia şi putea urmări ritualul sacerdotal, fără a-i înţelege intelectual sensul, dar simţind-o cu inima. Aceasta îl va conduce într-o zi să spună: „Nici imaginile, nici gândurile nu contează în cursul unei liturghii, ci atitudinea. Trebuie să fii prezent, într-o atitudine de dăruire şi abandonare; numai atunci se poate naşte şi dezvolta ceva în noi.”
Casa lor familială era mereu deschisă artiştilor-pictori, muzicienilor, poeţilor şi filozofilor (Paul Klee, Kamdinsky, Rainer Maria Rilke, Richard Wilhelm etc), fapt ce a favorizat dezvoltarea culturală a tânărului conte. „Trebuie să recunosc că am crescut fericit şi fără griji”.

Când Primul Război Mondial izbucneşte el are optsprezece ani. Determinat de o etică centrată pe patriotism, se angajează în mod voluntar. Ajuns repede la gradul de ofiţer, va petrece patruzeci şi şapte de luni pe front. „Pe tot timpul războiului, moartea a fost compania mea zilnică. Confruntat cu ceea ce era mai terifiant, am făcut, de multe ori, experienţa unei vieţi mai vaste. Această experienţă de plenitudine şi de seninătate, deşi trăită într-un fior de groază, va fi determinantă pentru tot restul vieţii mele.”

Studii şi o carieră plină de promisiuni

După război, contele Durckheim întreprinde studii de filozofie şi psihologie care îl vor conduce la profesorat. Elevii lui, la universitatea din Kiel, povestesc că sălile lui de curs erau pline de lume. Durckheim nu este un filosof care se mulţumeşte să facă discursuri despre existenţă. Ceea ce îl interesează este experienţa filozofică. El îşi centrează cercetările asupra a ceea ce el numea experienţa fiinţei: „Experienţa unei însusiri care nu corespunde nici noţiunii teologico-religioase de fiinţă, nici conceptului limitat al experienţei întrebuinţat în ştiinţele naturale”. Această linie a gândirii, referitoare la realitatea experienţei religioase, o va urmări până la sfârşitul vieţii sale.

După război, la 24 de ani, în timp ce se găseşte în atelierul pictorului Willi Geiger la Munchen, o aude pe viitoarea lui soţie, Enja von Hattingen, citind cu voce tare versetul al unsprezecelea din Tao te King de Lao Tzî. În această clipă, voalul se rupe, el se trezeşte la o altă realitate. Se simte umplut de o graţie extraordinară care îl copleşeşte de bucurie şi îl plonjează într-o linişte imensã. După acest eveniment începe studii filozofice la Munchen, apoi emigrează la Kiel.
În 1923 se căsătoreşte cu Enja Hattinberg. Impreună cu un cuplu prieten se interesează de budism, daoism şi de mistica renană (Meister Eckhart). „Întrebându-mă dacă nu cumva marea experienţă pe care misticii o evocă sub nume diferite, care i-a cuprins şi i-a hrănit, nu este, la urma urmei, aceeaşi experienţă”. Mai târziu, la întoarcerea lui din Japonia, va scrie un articol care va deranja autorităţile Bisericii, „Experienţa religioasă dincolo de religii.”
Răspunsul ordinului iezuit german, în revista Christus, este imediat: Meditaţie=Trădare !

După obţinerea unui doctorat efectuează un sejur în Italia, în cursul căruia lucrează la filozofia Unităţii, fascinat de problema unităţii:
"Simţind că există o Unitate care strânge totul şi care, într-o aranjare interioară, dă naştere formelor.”
Apoi este numit profesor la institutul de psihologie din Leipzig în 1925, pe urmă la Academia din Breslau în 1931.

1933: ascensiunea nazismului

Ascensiunea fulgurantă a naţional-socialismului îl pune în pericol. Bunica sa, descendentă a fondatorului băncii Rothschild, este evreică.
Non-arian fiind, Durckheim se vede interzis să predea în universităţi. Totuşi un destin singular îl aşteaptă. Numele, înaintaşii lui(şambelani ai regelui şi reginei Bavariei din secolul al III-lea), serviciile aduse de el în timpul Primului Război Mondial, cunoaşterea mai multor limbi par a fi la originea deciziei ministerului Afacerilor Externe al Reichului de a–i încredinţa contelui Durckheim o misiune diplomatică în Anglia. Poate pentru că de la aristocraţia germană a preluat toată mentalitatea, Durckheim pare a nu face nici o diferenţă între „naţional” şi „naţional-socialism”. Această misiune constă în a raporta ce cred englezii despre noua Germanie. Acest sejur la Londra, în 1936, i-a dat ocazia să-i întâlnească pe regele Eduard al VIII-lea şi pe Churchill.

De la întoarcerea din Anglia, el va fi imediat calificat ca „politic deranjant” (din cauza originii sale) şi este „invitat” să se expatrieze cât mai departe posibil de Germania. A ales Japonia.

Marea turnantă: de la adult la omul înţelept

Însărcinat cu o misiune culturală în Japonia pentru a studia arierplanul spiritual al educaţiei japoneze, rămâne aici din 1937 până în 1947, cu o întrerupere cauzată de moartea soţiei.
Încă de la sosirea în Japonia este fascinat de lumea zen-ului: „Zen-ul este o filozofie care diferă profund de gândirea discursivă şi de speculaţia intelectuală, şi care consideră intuiţia ca şi cale de acces direct la adevăr”. Urmare a participării lui la o ceremonie a ceaiului, el va scrie: „Este impresionant să vezi cum fiecare gest al maestrului de ceremonie pare reglat şi precis. În toate aceste gesturi există altceva decât un simplu obicei estetic. Frumosul, în tot adevărul lui natural şi original, aşa cum se dezvăluie aici, depăşeşte simpla frumuseţe.”

Această întâlnire cu Calea tehnicii îl conduce la diferenţierea corpului pe care-l „avem” (Korper) şi a corpului care „suntem” (Leib) . „Corpul este ansamblul gesturilor şi al atitudinilor prin care omul se prezintă, se realizează sau se ratează”.

Mai târziu, el va acorda o mare importanţă, în învăţătura sa,  practicării exerciţiilor şi stăpânirii perfecte a gesturilor. Frumuseţea unui gest are două surse: gestul înnăscut sau gestul deplin stăpânit. În ambele cazuri, acest gest nu este, nu mai este, un fapt pentru om. Este o acţiune care emană din adevărata natură a omului, din propria sa esenţă, şi exprimă adevărul profund al celui care o realizează

Încă de la sosirea sa în Extremul Orient, Durckheim se interesează de practica meditativă: „Călugărul zen exprimă o forţă de reculegere interioară care, într-un fel, îl fortifică în exterior. Ca şi cum ar purta îl el plumb care îl leagă neîncetat cu profunzimile fiinţei lui. Absolut nimic nu-l mai atinge, el devine complet independent de lume”.  Durckheim percepe deja importanţa a ceea ce japonezii numesc hara: „Faptul de a se centra altfel decât în eu şi de a câştiga astfel o anumită libertate şi o anumită independenţă”.

Iniţiat în şcoala tirului cu arcul  (Kyudo) a marelui maestru Umeji, el scrie, în 1941: „Tirul cu arcul este un minunat exerciţiu de concentrare care oferă o profundă liniştire. În zen corpul nu este considerat, aşa cum este prea adesea considerat în Occident, ca un obstacol în calea vieţii spirituale. Dimpotrivă, corpul este considerat ca fiind instrumentul care favorizează înaintarea spirituală.”

Întoarcerea în Pădurea Neagră

În 1947 Durckheim este repatriat. La reîntoarcerea în Germania găseşte o familie ruinată. Trebuie deci să plece de la zero şi să reia lucrul său la „o filozofie a unităţii”. Dar el ştie că, într-un fel sau altul, trebuie să scoată profit din experienţa sa japoneză.

El ştie că, în efortul său de a elabora ceea ce el numeşte „o ştiinţă a omului”, el trebuie să integreze spiritualul şi corporalul: „Trebuie să vedem în corp pe omul însuşi, persoana”.

Este aceasta zen? Da şi nu! În primele lui lucrări el atrage atenţia că zenul nu este un fenomen specific oriental. Durckheim nu vrea să transplanteze în Occident o tradiţie spirituală orientală, cum alţii sunt tentaţi să o facă. El caută să integreze în propria sa căutare experienţele făcute în Japonia.

Învăţătura lui nu utilizează mijloacele gândirii analitice şi nu ia nici o clipă forma unei credinţe dogmatice sau a aunei metafizici speculative. Durckheim propune „o cale de experienţă şi exerciţiu”.

Experienţa? Este eliberarea naturii noastre profunde din lanţurile unui eu dependent de lume. Este experienţa mistică; experienţa mistică naturală. De ce naturală? Pentru că este inerentă adevăratei naturi a omului, fiinţei lui esenţiale, spune Durckheim. Sunt aceste momente ale vieţii noastre în cursul cărora, de la o clipă la alta, ne simţim, pur şi simplu, în ordine. Experienţă de plenitudine, de linişte, de simplicitate. O experienţă în care se trăieşte o pace profundă. „Aceste momente ale vieţii noastre în cursul cărora am fost foarte aproape, fie şi numai pentru o clipă, de adevărul vieţii.”

Exerciţiul ? Pentru că, pentru a deveni ceea ce experienţa ne-a permis să descoperim, „trebuie să ne luăm în mâini, aşa cum artizanul îşi ia în fiecare zi în mâinile lui opera neterminată încă”. Exerciţiu ? Înseamnă a exersa o altă manieră de a fi în cotidian.

Treizeci şi cinci de ani în slujba Căii

La întoarcerea în Germania fondează împreună cu analista yung-iană, Maria Hippius (care mai târziu îi va deveni soţie), centrul de meditaţie şi psihologie iniţiatică din Todtmos-Rutte, în Pădurea Neagră.
De-a lungul ultimilor treizeci şi cinci de ani de viaţă, Graf Durckheim consacră o bună parte din timpul lui scrisului şi turneelor de conferinţe (în Europa, în Statele Unite, în India etc).
Dar activitatea sa majoră constă în a primi, individual, femei şi bărbaţi aflaţi în căutarea sensului.
”Mă interesează fiinţa uman în profunzimea ei, în esenţa ei. Fiecare este chemat să descopere în el însuşi, în anumite experienţe, fiinţa lui esenţială.” Mereu atent, cald, binevoitor, dar nici odată complezent, el vă învaţă cum să meditaţi. Vă ia în mâini (în sensul literal ala cuvântului) pentru a vă ajuta să experimentaţi ceea ce se numeşte corpul care „este”. Vă povesteşte cum spală vasele: „În orice acţiune există ceea ce trebuie făcut şi există maniera de a face. A face bine, a stăpâni ceea ce facem bine… acesta este exerciţiul nostru pe cale”. Exerciţiul spiritual (practica meditativă) nu are sens decât dacă deschide spre o altă manieră de a fi în viaţa de toate zilele.

Cel care a avut de ales între a gestiona averea familială, o carieră militară, învăţământul universitar sau diplomaţia trăieşte de acum înainte în modul cel mai simplu. Sculându-se în fiecare dimineaţă la orele 5 pentru a practica meditaţia, primeşte apoi, de luni până vineri, câte opt persoane pe zi pentru o „lecţie”: un dialog care are efect de formare, care vă învaţă să trăiţi.

Calea trasată de Durckheim nu este o cale nouă. El actualizează căile înţelepciunii vechi. Şi exprimă, prin „modul lui de a fi prezent”, acest mod de a fi care se numeşte înţelepciune. Înseamnã a fi, în mod constant, prezent siesi şi altora. A trãi în prezent, a da „clipei trăite”, în „spaţiul trăit”, o valoare eternă. A primi tot ceea ce se prezintă pentru simplul motiv că „ceea ce este în acest moment… este”! Cu seninătate, atunci când împlineşte şaptezeci de ani, remarcă vederea sa care rămâne deficientă. Cincisprezece ani mai târziu, vă spune, surâzând: „Genunchii mei nu mai fac absolut de loc ceea ce mă aştept de la ei…” ceea ce nu-l împiedică să fie un „bon vivant”. El preferă asceza vivifiantă în locul ascezei mortifiante.

Karlfried Graf Durckheim moare la 28 decembrie 1988.

Opera lui practică şi intelectuală vizează să opereze o sinteză armonioasă a gândirilor şi a practicilor orientale şi occidentale care permit omului să se deschidă transcendenţei care este în el şi, începând de aici să se transforme. Ceea ce l-a preocupat întotdeauna pe Graf Durckheim este Omul în profunzimea lui, adică ceea ce în om este dincoace sau dincolo de toate diferenţele. Şi aceasta acceptându-l pe fiecare în diferenţa lui. După el: „Omul este predispus experienţei Fiinţei, nu pentru că este creştin sau budist, ci pentru că este Om. În această calitate are parte de Fiinţa supranaturală prin Fiinţa sa esenţială.” Ceea ce propune el „nu priveşte unul sau altul din aspectele individului. El se adresează omului întreg. Atât celui pentru care Dumnezeu, în sens creştin, există, cât şi celui care a crescut într-o familie necredincioasă. Pentru unul ca şi pentru celălalt se va putea împlini adevărata transformare, cea care conduce la conştiinţa absolută, la seninătate şi armonie interioară”.

Carti traduse in franceza:

Le Centre de l'être (8 octobre 1992)
de Karlfried Graf Dürckheim, Jacques Castermane
L'expérience de la transcendance -- de Karlfried Graf Dürckheim, M.-P. Schelmbach(Traduction)
Le son du silence -- de Karlfried, Graf Dürckheim
Hara, centre vital de l'homme (29 mars 1993)
de Karlfried von Dürckheim –
Le Japon et la culture du silence (6 octobre 1992)
de Karlfried Graf Durckheim
La voie de la transcendance (23 avril 1991)
de Karlfried, Graf Dürckheim
Méditer : Pourquoi et comment? (16 mars 1999)
de Karlfried von Dürckheim
Pratique de la voie intérieure (3 janvier 1994)
de Karlfried, Graf Dürckheim
L'Homme et sa double origine (7 mars 1996)
de Karlfried Graf Dürckheim, Catherine de Bose(
La Percée de l'être ou Les Etapes de la maturité (29 mars 1993)
de Karlfried von Dürckheim
L'Esprit guide : Entretiens (12 mars 1985)
de Karlfried Von Dürckheim, Frantz Woerly
Exercices initiatiques dans la psychothérapie (13 mai 2002)
de Karlfried von Dürckheim
Le Don de la grâce. Conférences de Francfort 1967-1970 (9 septembre 1992)
de Karlfried Graf Durckheim
Pratique de l'expérience spirituelle (7 juin 2005)
de Karlfried von Dürckheim
Le Maître intérieur : Le Maître, le disciple, la voie (12 janvier 1999)
de Karlfried von Dürckheim, Catherine de Bose(Traduction)
Le don de la grâce. 2, La voie initiatique (16 septembre 1997)
de Karlfried, Graf Dürckheim, Christa Well

Salt la inceputul paginii