|
Pentru Marc de Smedt, coordonator
- alături de Jean Mouttapa - al colecţiei Spiritualitate
a editurii Albin Michel, Franţa, Graf Dürckheim este un meta-psiholog: Pe parcursul sesiunilor animate de K.G.Durckheim
în diferite mãnãstiri revenea mereu urmãtoarea
întrebare: Mulţi s-au oprit în lectura
cărţilor lui Graf Durckheim din cauza limbajului pe care-l foloseşte.
Dacă, de exemplu, cartea „Mediter…” îi era prezentată unui creştin
foarte practicant, acesta găsea că nu are nimic comun cu o carte
spirituală; aceasta vine, în special, din formaţia lui Graf
Durckheim care nu este făcută într-o Biserică, nici într-o
şcoală teologică, ci într-o universitate. Este, aşadar,
mai mult un limbaj actual şi filosofic decât un limbaj religios şi
astfel, el ne scoate din murmurul nostru obişnuit, aşa cum poate
fi auzit în bisericile noastre. CÃRTI
TRADUSE ÎN ROMÂNESTE: TRADUCERI ÎN ROMÂNESTE PE ACEST
SITE: Mai multe despre Durckheim : Trăim astăzi un timp de mare
schimbare. Nucleul cel mai intim al omului, Fiinţa lui transcendentă,
a rămas de multă vreme în uitare. Dar rădăcina vie
care este ea nu poate fi niciodată distrusă. De fiecare dată
când acest nucleu intim este lăsat în uitare, negreşit vine
o zi în care el se răzvrăteşte şi se revoltă.
Această descoperire îl priveşte pe omul occidental din viitor.
Pentru prima dată în istoria umanităţii, lumea occidentală
ia în serios experienţele în care acest nucleu intim se manifestă.
În zilele noastre, aceasta nu se produce, ca dintotdeauna, numai în mijlocul
acestor cercuri restrânse pe care le numim mistice, ci la o scară
mult mai mare. Aceasta înseamnă, pur şi simplu, o redescoperire
a sufletului, nu ca o chestiune de credinţă, ci ca
o realitate tangibilă şi de neocolit, o experienţă. Contele Karlfied Graf Eckbrecht von Durckheim-Montmartin
s-a născut la 24 octombrie 1896 la Munchen, într-o familie de nobili.
Arborele genealogic al înaintaşilor săi urcă până
în secolul al XII-lea.Tatãl este catolic iar mama protestantã.
A fost nevoie de o dispensã specialã obtinutã de
tatãl lui Karlfried pentru ca educatia copiilor lui sã nu
fie catolicã. O duminicã familia participa la slujba catolicã,
cealaltã la slujba protestantã. De foarte tânăr, este
fascinat de mister. În biserica satului natal, părinţii lui
deţineau o lojă, de la înălţimea
căreia tânărul Karlfried putea vedea sacristia şi putea urmări ritualul sacerdotal,
fără a-i înţelege intelectual sensul, dar simţind-o
cu inima."Nu întelegeam nimic, dar simþeam intens",
spune el. Aceasta îl va conduce într-o zi să spună: „Nici imaginile, nici gândurile nu contează în cursul unei liturghii,
ci atitudinea. Trebuie să fii prezent, într-o
atitudine de dăruire şi abandonare; numai atunci se poate naşte
şi dezvolta ceva în noi.” După război, Dürckheim renunţă la cariera militară pentru a se dedica studiului filosofiei şi psihologiei. Evenimentul care avea să-i marcheze decisiv viaţa este o experienţă a Fiinţei, cum o va numi mai târziu, o „străfulgerare” pe care o trăieşte în timp ce era în vizită în casa pictorului Willy Geiger, la Munchen, prin 1922, în timp ce viitoarea lui soţie, Enja von Hattingberg, deschide, cu totul întâmplător, o carte din care citeşte al şaptelea vers din Tao te King al lui Lao-zî. Dintr-odată a avut o „trăire a Fiinţei”[1] (eine Seinserfahrung). Lao-zî vorbeşte în acel vers despre „golul” în care sălăşluieşte sensul (ceea ce îi dă sens ulciorului este golul pe care îl conţine). Dürckheim şi-a dat în acea clipă seama că lumea perceptibilă prin simţuri este locul în care se manifestă o altă lume, superioară. „Vedeam Fiinţa în Fiind” spune el. În acea perioadă este preocupat de convertire şi „nu se putea desprinde” de cărţile lui Meister Eckhart, cel pe care îl recunoaşte ca fiind maestrul său. În 1923 se căsătoreşte cu Enja Hattinberg.
Impreună cu un cuplu prieten se interesează de budism, daoism
şi de mistica renană (Meister Eckhart). „Întrebându-mă
dacă nu cumva marea experienţă pe care misticii o evocă
sub nume diferite, care i-a cuprins şi i-a hrănit, nu este,
la urma urmei, aceeaşi experienţă”. Mai târziu, la întoarcerea
lui din Japonia, va scrie un articol care va deranja autorităţile
Bisericii, „Experienţa religioasă dincolo de religii.” Răspunsul
ordinului iezuit german, în revista Christus, este imediat: Meditaţie=Trădare
! Însărcinat cu o misiune culturală
în Japonia pentru a studia arierplanul spiritual al educaţiei japoneze,
rămâne aici din 1937 până în 1947, cu o întrerupere cauzată
de moartea soţiei.
Iată cum descrie Maria Hippius viziunea antropologică şi concepţia despre devenire şi evoluţie personală pe care se bazau procedurile de la Rütte: …concepţia dürckheimiană a devenirii şi a evoluţiei personale presupune o transformare în profunzime a structurilor interioare: şi pentru a atinge nucleul fiinţei, nici o „tehnică”, nici o „medicină a sufletului” nu se dovedeşte a fi adecvată: aceasta cere o îndrumare demnă de o adevărată „ştiinţă a vindecării spirituale”. Această abordare nu are nimic de-a face cu o vindecare misterioasă sau cu o speculaţie iraţională. Această ştiinţă a vindecării spirituale se inspiră din teoria cunoaşterii şi din fenomenologie: ea vede în om un cetăţean al lumii fundamental înrădăcinat într-un tot, o „Fiinţă totală”; şi natura esenţială a omului este concepută ca o manieră individuală de înrădăcinare în acest pământ divin originar, acest mediu divin… În procesul de vindecare spirituală este vorba deci de a regenera, de a face să trăiască din nou, de a reface legătura cu această natură proprie imanentă, esenţială, şi de a recâştiga acest statut de integralitate pe care conştiinţa l-a pierdut. Am citat din cartea biograficã dedicatã de Gerhard Wehr
lui Graf Durckheim:
Opera lui practică şi intelectuală vizează să opereze o sinteză armonioasă a gândirilor şi a practicilor orientale şi occidentale care permit omului să se deschidă transcendenţei care este în el şi, începând de aici să se transforme. Ceea ce l-a preocupat întotdeauna pe Graf Durckheim este Omul în profunzimea lui, adică ceea ce în om este dincoace sau dincolo de toate diferenţele. Şi aceasta acceptându-l pe fiecare în diferenţa lui. După el: „Omul este predispus experienţei Fiinţei, nu pentru că este creştin sau budist, ci pentru că este Om. În această calitate are parte de Fiinţa supranaturală prin Fiinţa sa esenţială.” Ceea ce propune el „nu priveşte unul sau altul din aspectele individului. El se adresează omului întreg. Atât celui pentru care Dumnezeu, în sens creştin, există, cât şi celui care a crescut într-o familie necredincioasă. Pentru unul ca şi pentru celălalt se va putea împlini adevărata transformare, cea care conduce la conştiinţa absolută, la seninătate şi armonie interioară”. [1] Episodul este relatat în cartea Dialog pe Calea iniţiatică, Editura Herald, pag. 21
Le Centre de l'être (8 octobre
1992) Urmează o scurtă prezentare a cărţilor lui Graf Dürckheim pentru cei interesaţi să cunoască mai mult. HARA. Centre vital de l’homme ”Hara” nu este numai o teorie doctrinală; este învăţarea unei practici în slujba esenţialului. Practica Harei ajută în stăpânirea vieţii în această lume şi în înaintarea pe Cale totodată. Este vorba de Calea care îi redă omului, care şi-a pierdut rădăcinile, conştienţa originii lui eterne şi care îl pregăteşte să realizeze destinaţia sa primordiala, adică revelarea Fiinţei în existenţă. Întoarcerea în centrul lui originar al omului devenit străin lui însuşi a jucat întotdeauna un rol decisiv în angajarea pe Cale. Învăţarea şi practica Harei, a centrului vital al omului, ne fac să luăm cunoştinţă de acest proces. În ceea ce priveşte raporturile dintre „spiritul occidental” şi „înţelepciunea orientală”, devine evident că opoziţiile dintre lumea orientală şi lumea occidentală constituie în fond o problemă inerentă naturii profunde a omului. Trebuie făcută o distincţie între principiile fundamentale cu valoare umană generală şi concretizarea lor care ia diferite forme în funcţie de rasă, condiţiile geografice, tradiţia spirituală şi nivelul de dezvoltare. Prezenta lucrare nu are altă pretenţie decât aceea de a deschide o poartă care duce la o înţelepciune născută din experienţa transcendentală, înţelepciune a cărei valoare nu a fost până la acest moment destul de apreciată. Dacă astăzi începe să fie altfel, nu înseamnă că împrumutăm o concepţie orientală, ci dimpotrivă, ne deschidem unui adevăr propriu tuturor oamenilor, adevăr care nu a reuşit încă sã-si croiascã drum. Pratique de LA VOIE INTERIEURE.
Le quotidien comme exercice Tot ceea ce este viu trebuie să se dezvolte, în vederea unei realizări, şi la fel se întâmplă şi în cazul omului. Dar omul nu va deveni niciodată ceea ce trebuie să devină dacă el nu contribuie prin efortul lui. El trebuie să se ia pe sine ca pe o lucrare în mâinile lui, să se exerseze fără încetare în vederea realizării depline a acestei opere. Opera cea mai importantă pentru om este deci el însuşi, „el însuşi” în calitate de om. A practica, a reuşi experienţe, a le integra, ce înseamnă acestea atunci când vorbim despre opera care suntem noi înşine? Ce înţelegem prin operă reuşită? Ce putem face? Ce trebuie să învăţăm? Care experienţe trebuie să le luăm în serios şi să le asimilăm? În ce constă exerciţiul? Practica pe calea interioară este înainte de toate un exerciţiu în vederea unei disponibilităţi pentru Fiinţa esenţială trăită în interioritatea noastră. De dimineaţa până seara, lumea ne solicită spre exterior, această lume care vrea să fie „recunoscută” şi stăpânită. Fiinţa noastră, pe de altă parte, ne solicită în permanenţă din şi spre interior. Lumea cere de la noi cunoaştere şi putere. Fiinţa cere să uităm, mereu şi din nou, ceea ce ştim şi ceea ce putem, în serviciul unei maturizări. Lumea cere să „facem” neîncetat; Fiinţa ne cere pur şi simplu să „lăsăm să se facă” şi să admitem ceea ce este just. Lumea ne presează şi ne menţine în stare de alarmă în vederea a „ceva” care nu poate fi răsturnat. Fiinţa autentică cere ca, orientaţi spre ea, să nu ne agăţăm nicăieri pentru a evita să ne „ratăm” oprindu-ne. Numai surmontând această perpetuă contradicţie între necesitatea unei transformări permanente reclamată de însăşi legea Fiinţei noastre şi dorinţa de a păstra această „formă” de adaptare dobândită laborios şi promiţătoare de viaţă-fără-fricţiune, numai atunci omul va deveni cu adevărat o Persoană.
MEDITER. Pourquoi
et comment? Prin meditaţie putem înţelege şi practica mai
multe lucruri. Dar aici, meditaţia ca exerciţiu iniţiatic
ce tinde spre străpungerea Fiinţei esenţiale şi
spre o viaţă care să-i permită să ia formă
în lume, este singura despre care ne vorbeşte Karlfried Graf Dürckheim.
La perceé de l’Etre
ou Les étapes de la maturité Fiecare epocă o include pe cea care a precedat-o, şi fiecare epocă vede ţâşnind o alta nouă. Epoca nouă, pe cale să vină, trebuie să o „străpungă” pe cea veche, pe cale să dispară. Noul îşi exercită presiunea cu impetuozitatea stângace a energiei încă neexperimentate. Demnitatea tradiţiei, gloria înaintaşilor aureolează ceea ce este vechi, dar oboseala şi plictisul marchează ceea ce începe să se învârtă în gol. Realitatea lumii descoperite de epoca care se apropie de sfârşitul ei se dezvăluie tot mai mult ca fiind cea în care este posibil să existăm că fiinţe condiţionate dar nu de a trăi în plenitudinea umanităţii noastre. Ochiul lui interior, odată dezvoltat, omul îşi dă seama că conţinutul unei experienţe marchează începutul unei noi vieţi. Străpungerea spre această „experienţă” este cotitura vieţii umane, începutul Metanoia, a Marii Convertiri. Această Mare Experienţă marchează începutul unei vieţi mai profunde. Numai „înrădăcinarea” în această experienţă, care îi va da omului maturitatea lui, îl va face capabil să răspundă cu ascultare la chemarea Fiinţei şi să o exprime în existenţa lui. În manifestarea Marii Vieţi prin existenţa noastră se împlineşte semnificaţia Străpungerii Fiinţei.
Le Maitre interieur.
Le Maitre, le Disciple, la Voie In pragul epocii care vine, putem observa o revoltă crescândă contra predominanţei unei concepţii a realului care se referă exclusiv la o lume raţional cognoscibilă şi stăpânită de tehnică. Într-adevăr, ceea ce depăşeşte această noţiune este clasat ca aparţinând domeniului imaginarului sau credinţelor. Acest punct de vedere face să se neglijeze totalitatea şi adevărul omului, căci acesta, în nucleul lui, în Fiinţa lui esenţială, participă la o realitate care transcende orizontul eului condiţionat de spaţiu şi timp şi de raţional. Acum se pune problema: cine ne poate ajuta să devenim ceea ce am trăit, fără cea mai mică îndoială, ca esenţial, să o păstrăm într-o conştiinţă lărgită şi să-i purtăm mărturie în lume? Răspunsul este Maestrul. Totuşi, acest maestru nu capătă realitate decât în faţa celui gata să devină elev, adică să urmeze calea indicată de maestru şi în care, potrivit legii eterne, marea transformare se îndeplineşte. În treimea „maestru, elev, cale”, Viaţa creează spaţiu în care ea îşi manifestă sensul ei supranatural. Maestrul este altceva decât un educator, un îndrumător de conştiinţă sau un terapeut. El este instrumentul care, cu o forţă capabilă să înfrunte lumea, îl readuce în mod conştient pe om la unitatea lui originară cu Fiinţa divină. Cel care a recunoscut în maestru puterea care, din interior, îl cheamă şi îl transformă, îl regăseşte în toate situaţiile capitale ale vieţii, în întâlnirea cu moartea, în confruntarea cu răul, în modul de a trata corpul şi în căutarea propriului lui centru.
LE ZEN ET NOUS Această carte constituie o introducere fundamentală în cunoaşterea Zenului şi a practicii exerciţiilor lui. Zenul nu este tratat aici ca un fenomen istoric cultural, ci ca sursă de experienţe umane universale, realizabile deci şi pentru orice occidental. Sobrietatea practicii Zen, atenţia acordată unei posturi corporale juste, se dovedesc a fi deosebit de benefice pentru omul busculat, încordat, sclerozat, străin lui însuşi. Practica pur şi simplu a „aşezării silenţioase” (numită Zazen) este centrul, exerciţiul spiritual al Zenului. Practicată cu răbdare, pentru o perioadă îndelungată, ea poate să-l aducă pe om la o experienţă a lui însuşi care îi va transforma viaţa. Autorul expune clar şi limpede că nu se pune problema de a adopta nici concepţii sau simboluri, nici o religie sau un cult care să ne fie străine. Singura care este mereu în cauză este experienţa de sine care se realizează în liniştea interioară, în meditaţie, eliberându-ne de optica noastră pietrificată despre viaţă. Datorită întâlnirilor lui cu maeştri ai Zenului în Japonia şi datorită îndelungii lui experienţe de psihoterapeut, autorul reuşeşte să creeze o punte între Orient şi Occident şi să facă din învăţătura Zen un răspuns la aspiraţiile omului occidental. EXERCICES INITIATIQUES
dans la psychothérapie În Occident, terapeutica tradiţională este, la fel ca şi educaţia, centrată pe două puncte principale: să-l facă pe om capabil să furnizeze o muncă eficace şi să se comporte conform cu normele societăţii, adică „aşa cu trebuie”. Aceasta are drept consecinţă împiedicarea dezvoltării depline a persoanei umane şi frustrarea ei. Psihoterapiile au un punct comun: ele recunosc că majoritatea tulburărilor, atât fizice cât şi psihice, îşi au originea în refularea pulsiunilor instinctive cât şi în cea a reacţiilor naturale suscitate de prejudiciile pe care lumea îl face pe om să le îndure. Exigenţele strâmte de randament şi de conduită morală îi disimulează omului adevărul lui profund. Tot ceea ce omul reprimă în adâncul secret al fiinţei lui se află la originea unei suferinţe pline de consecinţe, proprie omului determinat de civilizaţia actuală, fie că este sau nu considerat ca sănătos şi îndeplinindu-şi bine datoria. Pentru a vindeca această suferinţă, există o formă terapeutică pe care o numim iniţiatică, care caută să-l elibereze pe om de forţele refulate în el şi care recurge la exerciţii speciale pentru a favoriza dezvoltarea şi maturizarea sinelui. Ideea unei căi iniţiatice, bazată pe experienţe transcendentale şi care lucrează la eliberarea omului în totalitatea sa, reprezintă pentru lumea occidentală o noutate în timp ce ea constituie dintotdeauna în Orient baza modului de viaţă şi elementul esenţial al oricărei înţelepciuni. Experienţele despre care putem spune că sunt de natură transcendentală sunt cele care îi dezvăluie omului că el posedă forţe care îi permit să depăşească modul obişnuit de percepere a lucrurilor, experienţe susceptibile să-l cutremure pe om în străfundul fiinţei lui şi să-l transforme. Terapeutica iniţiatică se adresează omului luat în considerare independent de capacităţile lui de randament şi eficacitate în lume, omului dornic să realizeze împlinirea fiinţei lui. LE JAPON ET LA CULTURE DU SILENCE Liniştea poate fi simţită de diferite maniere. O simţim ca pe o impresie de acalmie trecătoare; sau o simţim adesea atunci când dorinţa de securitate a eului este satisfăcută, sau, pe plan spiritual, ca participare la o imagine de perfecţiune. În fiecare din noi există o aspiraţia naturală la toate formele de linişte. Cu toate acestea, toate sunt stări tranzitorii, momente de fericire într-o viaţă care nu-şi caută sensul ei profund într-o unitate eliberată de orice obiect, ci, dimpotrivă, în raporturile dintre subiect şi obiecte, ale căror fluctuaţii îl împing pe om neîncetat înainte. Dincolo se află experienţa liniştii care exprimă unitatea Vieţii care îmbrăţişează orice obiect şi contrariul său. Când această experienţă este într-adevăr trăită, şi nu doar gândită, căutată sau presimţită, ea poate să devină punctul de plecare şi ţinta unei evoluţii spirituale, o orientare a vieţii, un „exerciţiu” al cărui rod nu va fi doar o stare efemeră, ci o posedare permanentă pentru omul ajuns la maturitatea sa. Este vorba atunci de o dispoziţie de spirit în care omul percepe prin orice discordanţă marea armonie, şi în care el simte în orice opoziţie unitatea esenţială. Şi, în orice călătorie în afara lui, el este atunci cel care s-a întors deja acasă în căminul lui şi cel care, chiar dacă îl părăseşte din nou, nu pierde niciodată din vedere direcţia sa. A fi în mod constant instalat în această stare este, în Japonia, ceea ce contează. Prin cultura liniştii, al cărei centru vital este exerciţiul, a poseda această stare este ţinta japonezului. Toate cele de mai sus sunt publicate de editura Le
Courrier du Livre, Paris.
Experienţa transcendenţei nu este rezervată celor care
fug de lume: omul modern o poate face practicând „cotidianul ca exerciţiu
spiritual”, aşa cum învaţă de exemplu maeştrii Zen
japonezi în ceremonia ceaiului sau ikebana. Pentru lumea noastră
occidentală prea desea dominată de raţiunea analitică
şi dezvoltarea tehnică, Karlfied Graf Dürckheim indică
căile concrete ale unei reînnoiri spirituale. Pline de speranţă,
aceste căi învaţă cum să întâlnim Esenţialul,
cum să accedem la o altă dimensiune a existenţei. Este
vorba de a lăsa să se exprime divinul care ne locuieşte.
Omul are o dublă origine: una cerească, cealaltă pământească; una naturală, cealaltă supranaturală. Noi toţi cunoaştem această axiomă. Dar ce-i de făcut pentru a o lua în serios ca expresie a unei promisiuni, a unei experienţe, a unei vocaţii? K.G. Dürckheim încearcă aici să răspundă la această întrebare care angajează viaţa în întregime, sprijinindu-se pe îndelunga lui experienţă de terapeut, şi fără a separa niciodată chestiunea sensului omului (dimensiunea lui transcendentă) de meditaţia care îi permite fiecăruia să se orienteze către fiinţa lui adevărată. Pentru el, reintegrarea de către omul occidental a acestei părţi de Orient care îi este congenitală şi inalienabilă, dar pe care a lăsat-o să se ofilească în cursul ultimelor secole, este una din condiţiile vindecării sale.
L’Esprit guide. Frantz Woerly entretiens avec Karlfried
Dürckheim, Aceste discuţii cu maestrul Karlfried Graf Dürckheim ne vor ajuta să descoperim totodată şi să cunoaştem mai bine un ghid spiritual al timpului nostru, un maestru din Occident. Căci, hrănit de filosofii şi practici orientale, autorul celebrei Hara, centre vital de l’homme, a ştiut să creeze o cale de apropiere de trezire absolut originală, o mărturie în acest sens fiind şi cartea aceasta. Întrebările lui Frantz Woerly au toate legătură cu viaţa noastră modernă, ne privesc pe toţi. Şi răspunsurile lui K.G. Dürckheim aduc lumină şi conştienţă, ajutor şi energie pozitivă pentru a trăi mai bine, mai bogat, mai profund, viaţa noastră cotidiană. Această carte este de fapt prin ea însăşi un ghid. Ea ne deschide căile unei cunoaşteri intime care deschide spre universal: ea declanşează o repunere în discuţie şi o acţiune esenţiale. Pratique
de l’expérience spirituelle, Este greu de vorbit despre spiritualitate celui sau celei care n-a trăit niciodată nici cea mai mică experienţă supranaturală – unul din acele momente greu de descris în care ceva mai puternic decât realul transpare prin el, unindu-ne cu eternitatea. Pentru tânărul Karlfried Dürckheim aceasta s-a petrecut mai ales, dincolo de frică, în tranşeele din 1914-1918, dar în rezonanţă cu scene din copilăria timpurie pe care toţi le-am cunoscut, în care lumea se dezvăluie a fi cu adevărat magică. Aceasta spunând, adesea, cei care au trăit astfel de experienţe îşi imaginează că aceasta este de ajuns pentru a le hrăni viaţa interioară, pentru că ei cred că „ştiu”. Or aceasta este o iluzie. Într-o zi sau alta, odată cu vârsta, ei realizează că nu s-au schimbat: cel mai frumos extaz nu este de ajuns pentru a vă face să treceţi la o altă stare de a fi. O altă condiţie trebuie îndeplinită: o lentă şi răbdătoare lucrare cotidiană, pentru a ne edifica armonia interioară. Disciplina pe care aceasta o cere, Karlfried Dürckheim şi-a făurit o versiune proprie, de o soliditate care rezistă la orice încercare, amestec de psihoterapie europeană axată pe « fiinţa esenţială », de inspiraţie mistic-creştină, de meditaţie zen şi de tir cu arcul japonez. În această carte remarcabilă de originalitate, de cunoaştere a omului şi de umilitate, celebrul ghid spiritual german ne povesteşte cum a trasat şi construit el însuşi, împreună cu alţii, metoda sa. Unul dintre cei mai buni ghizi interiori ai Occidentului contemporan. O magnifică promisiune. Patrice van Eersel
Cãrtile traduse în
francezã, dar nu numai, se pot procura prin www.amazon.fr aici: |
La întoarcerea în Germania fondează împreună cu analista 