Karlfried Graf Durckheim
Experienţa numinosului
Unul din capitolele interesantei cărţi
a Dr. Jacobs „Înţelepciune indiană şi terapie”
începe prin această observaţie: „Există două
feluri de cunoaştere, prima este cea a conştiinţei
raţionale, care se raportează la temporal, cealaltă
este cunoaşterea spirituală care se ocupă de atemporal.”
Aceasta pare ceva foarte simplu. Pentru hindus este ceva ce se
înţelege de la sine. Dar cine ne învaţă existenţa
acestor două feluri de cunoaşteri, raţionalul,
fondat pe experienţa simţurilor şi celălalt,
non raţional, care se naşte din curiozitatea noastră
şi din atenţia noastră vigilentă în privinţa
experienţei supra-raţionale? Numinosul ne atinge în
ea printr-o calitate particulară. Important este să
percepem, să recunoaştem şi să respectăm
această calitate. Putem învăţa să ne deschidem
ei. Două condiţii sunt necesare: mai întâi respectarea,
dar şi acceptarea şi suportarea, unui element de o ordine
diferită, un cu totul alt conţinut de
realitate care poate să ne atingă în fiecare clipă
şi prin intermediul a orice; apoi dezvoltarea şi creşterea
în noi a unei noi forme de conştiinţă.
Ceea ce înţelegem prin acest „conţinut” devine imediat
manifest în experienţa însăşi a Fiinţei, în
care ne simţim atinşi de plenitudinea, ordinea şi
unitatea FIINŢEI. Dar ce înţelegem noi prin „noua formă
de conştiinţă”?
Într-o zi am avut ocazia să-l întreb pe venerabilul
maestru Daisetzu Suzuki care este, după el, diferenţa
dintre înţelepciunea orientală şi ştiinţa
occidentală. El mi-a răspuns fără să
ezite: „Ştiinţa occidentală priveşte exteriorul,
înţelepciunea orientală contemplă interiorul.”
Şi adăugă apoi cu un zâmbet uşor: „Când privim
interiorul în aceeaşi manieră în care privim exteriorul,
facem din interior un exterior.” Aceasta vrea să însemne
că privind ceea ce este interior ca pe un obiect, lăsăm
să ne scape supra-obiectivul, adică tocmai ceea ce căutam
în interior. Interioritatea este non-obiectualul, supranaturalul.
Marele păcătos contra Spiritului este mult mai puţin
micul ei, cu apetitul lui pentru plăcere, succes şi
putere: marele păcătos contra Spiritului, marele divizor,
este mai mult această formă din noi care ne menţine
la nivelul conştiinţei obiective şi ne împiedică
să pătrundem ceea ce este dincolo de obiectiv.
Una din enigmele evoluţiei occidentale este
aceea că, acolo unde este vizată realitatea superioară,
cea care ne deschide experienţei, îndrumătorii
spirituali au menţinut această evoluţie la nivelul
cel mai jos posibil, accesibil doar conştiinţei obiective.
Tot ceea ce depăşeşte capacităţile raţionale
de cunoaştere şi de stăpânire a realităţii,
declarat articol de credinţă, a devenit domeniul rezervat
teologilor. Regăsim enorma putere a unei viziuni conceptuale
a lumii, teologice sau ştiinţifice, asupra trăirii
imediate. Astfel se explică de ce chiar şi trăirea
supranaturală, supraumanul aşadar, se loveşte de
o concepţie despre lume construită de om şi nu
se poate impune cu greutatea(importanţa) care ar trebui să
fie a sa. O evoluţie se produce totuşi astăzi în
acest sens. Ea începe prin revolta contra a ceea ce este convenit
şi împietrit şi printr-o atenţie deplină acordată
numinosului, precursorul vieţii supranaturale.
Transparenţa, care este o deschidere pentru
numinos, se manifestă prin calitatea specială a unei
dispoziţii interioare care indică prezenţa energiilor
venite din Fiinţă. Ele pun în mişcare forţa
de transformare, resimţită ca pe o datorie de către
om, şi îl fac capabil să acţioneze în sensul unei
noi deveniri. În transparenţa veritabilă, omul este
inundat de Fiinţă, de forţa şi autoritatea
ei. Ele se exprimă uneori printr-o energie blândă, un
fel de invitaţie, o împingere uşoară, alteori şi
printr-o presiune de o mare intensitate care îl aruncă în
afara lui şi îl precipită în abisuri necunoscute. Putem
întâlni, cu toate acestea, multe episoade numinoase fără
să ne dăm pe deplin seama de importanţa lor. De
aceea în practica exerciţiului trebuie să fim deosebit
de atenţi căci aceste clipe sunt cele în care meditantul
(cel care meditează) „trăieşte” pentru prima dată
conştient această calitate şi dimensiunea necunoscută
care l-a atins.
Profunzimea şi durata contactelor FIINŢEI
pot fi mai mult sau mai puţin mari şi noi va trebui
să fim capabili să distingem contactele experienţei
veritabile. După ce s-a refuzat pur şi simplu să
fie admise, se vorbeşte acum cu prea multă uşurinţă
despre experienţele Fiinţei ca şi cum s-ar înţelege
de la sine şi ca şi cum absolut fiecare ar trebui să
ştie despre ce este vorba. Ele sunt şi rămân totuşi
excepţionale, chiar şi pentru cei care se află
într-o anume formă de contact permanent cu Fiinţa. Este
mai bine deci să căutăm mai întâi contactele
Fiinţei ca pe o pregătire pentru o posibilă
experienţă. În chestiunea de a şti dacă
marea experienţă este un eveniment unic, care îl schimbă
definitiv pe cel care a fost atins(umplut) de ea, sau dacă
ea se poate repeta, opiniile diferă. Suzuki mi-a spus într-o
zi: „Unii oameni au, la începutul drumului lor spiritual, un mic
Satori care le deschide ochii să vadă despre ce este
vorba şi declanşează în ei marea chemare. Această
căutare şi lucrarea lor asupra lor găsesc atunci
o direcţie şi un criteriu care rămân în mod constant
prezente în ei. Când se produce adevăratul Satori este vorba
de un eveniment esenţial urmat de o mare transformare.
La alţii, se întâmplă invers: fără să
cunoască nici cel mai mic Satori la începutul drumului, ei
pornesc la drum, animaţi pur şi simplu de aspiraţia
şi de intuiţia lor. Când experienţa Fiinţei
în sfârşit îi atinge, este vorba de un eveniment puternic.
O lucrare serioasă nu este mai puţin necesară aici
pentru ca ei să ajungă la o transformare adecvată.
Marele maestru Hakuin spune că el a avut câteva mari Satori
şi multe Satori mai mici. Ar fi totuşi mai bine să
evităm utilizarea pretenţioaselor expresii de Satori
şi de Samadhi.
Conţinutul oricărei experienţe religioase
este încărcat de „numinos”. În germană nu avem un cuvânt
corespunzător acestui termen. Noţiunea de sfinţenie
nu este întrutotul identică. Ceea ce este sfânt este şi
numinos, dar numinosul nu este sfânt. Există două noţiuni
diferite: cea de sfinţenie şi cea de sacru, sanctum
şi sacrum, ceea ce este sfânt şi ceea ce este
sacru. Termenul de sfânt este totdeauna legat de o persoană
– persoana lui Dumnezeu, a lui Christos, a Sfintei Mame a lui
Dumnezeu, a Spiritului Sfânt sau cea a sfinţilor. Am spune
aproape că îndepărtarea contemporanilor noştri
de credinţa tradiţională, şi deci de persoanele
sfinte, îi face rezervaţi chiar faţă de acceptarea
numinosului. Sau pur şi simplu a sacrului. Trebuie să
regăsim simplicitatea în faţa sacrului, mai mult chiar:
să-i acordăm sacrului, şi deci numinosului, cea
mai înaltă valoare în ierarhia calităţilor pe care
suntem capabili să le percepem.
Noţiunea de numinos include mai mult decât
sacrul. În ea răsună şi ambivalenţa transcendentului,
aspectul întunecat al transcendenţei. Calitatea numinosului
poate să se ataşeze oricărui lucru. Ea poate fi
percepută în natură, în întâlnirea cu cineva, în dans,
iubire, artă (în anumite momente în care cuvântul „frumos”
nu mai este destul de puternic), de fiecare dată, aşa
cum a arătat R. Otto apropo de sfinţenie, când suntem
frapaţi de „un tremendum şi de un fascinosum”
în acelaşi timp. Aşa cum spune Jung, ceva acolo ne subjugă,
ne pune în raport cu puteri de fascinaţie şi de pericol.
Ele ne eliberează, dar ne şi aneantizează. Dincolo
de spaţiul eului nostru profan, ele ne ridică la o altă
dimensiune. Această neliniştitoare ambivalenţă
a numinosului domneşte – mai ales când maestrul este prezent
– în atmosfera tuturor locurilor de exerciţiu japoneze, fie
în locul în care se practică tirul cu arcul, sau în sala
în care se învaţă artele marţiale sau judoka, sau
locul în care se celebrează ceremonia ceaiului. Se respiră
acolo un pericol, pericolul aneantizării vechiului eu. Dar,
tocmai de aceea, promisiunea FIINŢEi umple atmosfera. Calea
iniţiatică, axată pe numinos, este întotdeauna
înconjurată de pericol şi de promisiune.
Numinosul, deci şi sacrul, este calitatea
generală prin care ne frapează prezenţa FIINŢEI.
Sfinţenia, în schimb, ne atinge mai degrabă ca o prezenţă
personală. Când sentimentul religios al unui om îl face să
audă(înţeleagă) prin sfinţenie realizarea
persoanei, o experienţă a FIINŢEI va fi valabilă
pentru el atunci când, sacrului, i se adaugă sfinţenia.
Dar ce este aici experienţa persoanei dacă nu mijlocul
de care FIINŢA supranaturală se serveşte pentru
a ne atinge?
*
Primul dintre exerciţiile practicate ne învaţă
să distingem conştiinţa obiectivă, cea care
separă, de conştiinţa care permite şi menţine
unitatea dintre subiect şi obiect, forma de conştiinţă
„interiorizată” deci. Pentru ea(constiinta obiectivantã,
n.t.)omul este într-un fel ceea ce „are” el în conştiinţa
sa. Acesta este cazul artizanului sau al artistului care îşi
înţelege arta sa. El este lăuntric una cu instrumentul
lui cât şi cu opera lui, chiar dacă o tehnică
insuficient stăpânită îl obligă să rămână
şi prezent în mod obiectiv. Opera nu poate fi totuşi
perfectă decât dacă cele trei elemente sunt în mod
interior prezente şi dacă ele formează o unitate
în persoană. Astfel se naşte actul perfect când omul,
devenit una cu o tehnică în totalitate eliberată de
„a trebui să facă”, îşi pune energia profundă
şi degajată de eu la dispoziţia unei opere care
trece prin el fără ca el să acţioneze, aducând
astfel o realizare desăvârşită.
Factorul decisiv pentru ca conştiinţa
să fie cu adevărat interiorizată este această „ascultare secretă” particulară, această
„stare de prezenţă interioară” disponibilă
şi deschisă. Trebuie să distingem între conştiinţa
care defineşte şi pe care o putem compara cu o „săgeată”
şi o conştiinţă deschisă din toate părţile,
plină de receptivitate şi de acceptare, care nu defineşte
şi nu îşi dă cu părerea. Ea face să ne
gândim la o „cupă”. Trebuie să facem , prin urmare,
o distincţie între o conştiinţă „masculină”,
incisivă, care defineşte, care analizează şi
înainte de toate „construieşte”, şi conştiinţa
„feminină”, receptivă, care topeşte împreună
ceea ce a adunat, îl transformă, îl creează din nou
şi dă naştere la ceva nou. Educaţia acestei
conştiinţe-cupă, mai feminină, diferită
de conştiinţa săgeată, mai masculină,
se întâlneşte încă de la plecarea pe calea iniţiatică.
Ea marchează primul pas eliberator în afara constrângerii
unei definiţii încheiate. Această direcţie spre
o conştiinţă a prezenţei FIINŢEI trebuie
să se accentueze pentru ca omul în întregime să fie
încordat spre ea şi pe deplin prezent pentru a o întâmpina.
Centrul acestei conştiinţe nu este capul,
ea se află mai degrabă în ceafă, sau în coloana
vertebrală, şi mai exact: în corpul întreg.
În orice caz astfel este resimţită: ca o atenţie
vigilentă, o receptivitate a omului întreg orientat spre
necunoscut „ca şi cum un mesaj ar pluti în aer.”
Pentru a afina şi a dezvolta conştiinţa-cupă,
cea care se sustrage puterii dominante a privirii obiective şi
se deschide viziunii FIINŢEI, calea oferă un exerciţiu
important de reculegere în sine. Un om identificat în întregime
cu eul orientat spre lume, la discreţia conştiinţei
obiective care defineşte, riscă să piardă
din cauza ei ceea ce contactul cu FIINŢA şi transparenţa
tocmai i-au adus. El nu mai este prezent prin Fiinţa sa esenţială,
ci este dirijat de şi spre eul profan. O întoarcere spre
sine restabileşte contactul cu FIINŢA. Ochiul şi
urechea interioare se deschid atunci naturii profunde a „universului”
şi, în locul aparenţelor obiective, apare realitatea
Fiinţei esenţiale. Artistul, de exemplu, ia recul prin
raport cu opera lui pentru a câştiga distanţa interioară
care îl va face să vadă dacă ea este transparentă
sau nu. El a încetat să o fixeze în mod obiectiv. Numai cel
care se detaşează de lume îl vede în transparenţa
Fiinţei.
Aşa cum plimbându-ne, ne oprim o clipă,
fără a fixa privirea într-o direcţie precisă,
pentru a sesiza mei bine viaţa misterioasă a pădurii
cu tot ceea ce răsună în ea, tot aşa trebuie să
învăţăm să ne reculegem în mijlocul ocupaţiilor
noastre cotidiene pentru a percepe realitatea şi profunzimea
FIINŢEI şi a o lăsa să-şi ia locul în
viaţa conştientă. În mijlocul muncii noastre
de toate zilele, noi putem astfel să stăm în supranatural.
Privirea omului matur şi înţelept, care ştie să
perceapă coaja formelor din această lume, este o privire
care vine de departe. La el rădăcinile seninătăţii
plonjează în supranatural şi ea se comunică celor
care îl înconjoară, făcându-i transparenţi: în
ei calea s-a deschis pentru Fiinţa lor esenţială
şi eul lor anxios a dispărut.
Sursa: Din vol. Karlfried Graf Durckheim-
LA VOIA DE LA TRANSCENDANCE,
ed. du ROCHER, pag. 154-161
Traducerea Viorica Juncan.