|
Karlfried Graf Durckheim
Adolescenţa – trezirea Fiinţei
Traducere în serial:
1 28.12.2008
2 29.12.2008
3 30.12.2008
4.31.12.2008
5.01.01.2009
6.02.01.2009 - ultimul fragment
Adolescenţa
reprezintă zorii fiinţei noastre autentice. Corpul
este pregătit să procreeze: pentru întâia oară eul
apare ca o problemă : spiritul se avântă spre infinit.
Fiinţa din noi se trezeşte. Fiinţa: este Fiinţa
incorporată în fiinţa esenţială, este Marea
Viaţă care, pentru prima dată, răstoarnă
barierele micii vieţi şi se adresează omului într-un
limbaj necunoscut până atunci, cel al interiorităţii
lui care îl cheamă pe calea Destinaţiei lui.
Un „simţ” nou se iveşte din
profunzimile noastre şi ale lumii. Viaţa este debordantă
de promisiuni. Tot ceea ce vă înconjoară, natura, oamenii
şi lucrurile capătă o semnificaţie misterioasă,
făcând să freamăte într-un mod straniu sufletul nostru
tânăr. Lumea finită se deschide spre Universului infinit.
Din interiorul Sinelui, ţâşnesc forţe secrete, inima
este plină de nelinişte, sufletul de presentimente indefinite.
O insatisfacţie profundă ne invadează pe neaşteptate,
şi ne emoţionează, ca şi cum ar conţine
o mare promisiune. Viaţa întreagă este scăldată
de o lumină diferită. Existenţa, cea cu contururi
net delimitate şi definite, este pusă în discuţie.
Vocile naturii, melodii, necaptate până atunci, ale vieţii
care izvorãşte, este în continuă mişcare,
creşte si se maturizează, murmură, vrăjesc şi
par a veni de dincolo de tot ceea ce este sesizabil.
Un lucru devine sigur: existenţa,
în realitatea ei cunoscută, este în opoziţie cu inima
care creşte şi pe care o năpădeşte nostalgia.
Adolescentul se simte împărţit între realitatea cotidiană,
cunoscută şi învechită, strâmtă şi dură,
şi o nouă Realitate, necunoscută încă, mai mare,
mai puternică, care în mod imperios i se impune.
Nostalgia s-a deşteptat, s-a născut,
ţâşneşte din lupta dintre, pe de o parte, presentimentele
sau instinctele lui care se trezesc cu violenţă, şi
de cealaltă parte, rezistenţa pe care o reprezintă
realităţile lumii şi, în acelaşi timp, lipsa
de evoluţie a Sinelui care se opune predominanţei acestora.
În această situaţie, adolescentul
rănit de constrângeri, fuge de strâmtoarea căminului lui
şi, explodând de impulsuri, se refugiază în profunzimea
inimii lui şi în adevărul naturii. Caută misterul
pădurii, spaţiile largi ale câmpiilor, şi eternitatea
cerului înstelat; se impregnează de unduirea sonoră a
mării ; ascultă cântecul păsărilor, murmurul
izvorului şi susurul pâraielor.
Simţindu-se dintr-odată superior
celor mai tineri decât el, şi totuşi încă departe
de nivelul adult, a cărui lipsă de înţelegere şi
neîncredere le evită, el caută solitudinea şi cultivă
dialogul intim cu sine însuşi sau cu prietenul care îl înţelege.
Este plin de speranţe, plin de întrebări, ca şi cum
s-ar afla în pragul unor descoperiri decisive, ca şi cum ar
trebui să înţeleagă limbajul nefolosit al unei vieţi
care, ţâşnind în el însuşi, îi pune mii de enigme,
în timp ce îi promite un miracol. Totul pare plin de puteri de neînţeles
ale unei mari Fiinţe necunoscute, a cărei voce îi parvine
de dincolo.
În timpul adolescenţei, Fiinţa
se face auzită pentru prima dată sub o nouă formă;
vocea ei este cea a unei nostalgii nedefinite şi a spaţiilor
nemărginite. Lumea, viitorul capătă brusc o valoare
nebănuită până atunci. Viaţa invită la
depăşirea vechilor frontiere. Inima bate într-un ritm
agitat şi se dilată sub asaltul de emoţii clocotitoare.
Sufletul se leagănă în reverii,
voinţa tinde sã pãtrundã Universul întreg.
Realitatea cotidiană rece a oamenilor ca şi a lucrurilor,
legile şi convenţiile existenţei rutinate îi apar
adolescentului ca zidurile unei închisori. Ele devin duşmani
care ţin Sinele închis într-o strâmtoare cu care, în
fond, el nu are absolut nimic de a face. Ce are el în comun cu acestea?
În contradicţia dintre această mică
existenţă, veche deja, şi universul lărgit,
dar necunoscut încă al Fiinţei, adolescentul are, pentru
prima dată, revelaţia apartenenţei lui la
două împărăţii diferite: într-una trebuie
să caute să se menţină, dar cealaltă îi
promite împlinirea sufletului sãu.
*
* *
Una dintre caracteristicele perioadei
adolescenţei este aceea că viaţa noastră se
rupe în două lumi. Într-una, adolescentul trebuie să-şi
dovedească aptitudinile, să-şi asigure existenţa;
cealaltă îi promite înflorirea sufletului. Prima este cea a
existenţei obiective, insipidă, bine reglată şi
definită, obişnuită şi rece, strâmtă, accesibilă
simţurilor, măsurabilă, raţională, utilitară,
şi impusă ca atare de către societate. În arierplan
şi depăşind-o prin infinitudinea ei, se descoperă
cealaltă lume mult mai atrăgătoare; aceasta accesibilă
numai inimii care o consideră ca unica veritabilă.
Adolescentul este împărţit
si el în sinea sa. Se simte prizonier al învelişului prea strâmt
al corpului lui, strâns de modul de gândire convenţional; regulile
de viaţă cărora trebuie să li se supună
îl sufocă şi el se îndoieşte de valoarea lor. Cu
ce vigoare, în schimb, se simte el împins spre o mai mare Realitate!
Este ca şi atras de forţele centrifuge care îl cheamă
spre adevărata Viaţă.
*
* *
Drama adolescentului
constă în presimţirea fiinţei şi adevărului
lui, în timp ce este încă incapabil de a le trăi.
În zadar se revoltă el împotriva ordinii stabilite, se loveşte
de zidurile care îl înconjoară. Realitatea existenţei
îşi cere dreptul ei. Elanul lui slăbeşte; entuziasmul
lui îşi pierde strălucirea, şi aspiraţiile lui
cele mai înalte eşuează în faţa surâsului adulţilor.
Ei pretind a cunoaşte viaţa, ei reprezintă realitatea,
ei dispun de puteri. Realitatea pe care o reprezintă ei, pe
de altă parte, nu este produsul imaginaţiei lor; ea este
acolo, inevitabilă, cu exigenţele ei evidente, cu limitele
ei, cu scopurile ei. Constituită din penibilele necesităţi
ale existenţei materiale, ea se impune cu evidenţă
exact la momentul în care adolescentul descoperă o alta (realitate).
Ce altceva poate el să facă decât să lase această
împărăţie a nostalgiei lui, abia resimţită,
şi să accepte întâlnirea faţă în faţă
cu lumea realităţilor? Există
altă ieşire pentru el decât aceea de a deveni asemănător
celor adulţi?
*
* *
29.12.2008
Dacă elanul tinereţii scade, dacă infinitul îşi
pierde din atracţie, dacă adolescentul devine rezonabil
şi acceptă convenţiile şi limitele, ce se întâmplă
în fapt? Într-un anumit sens, se poate spune că el s-a adaptat
la realitate, înţelegem adică: la realitatea existenţei
temporale. Prin raport cu aceasta, promisiunile, speranţele,
nostalgiile (deşteptate şi manifestate în parte sub formă
de revoltă şi de fugă) devin nereale. Acest punct
de vedere este parţial evident, realitatea esenţială
a fiinţei fiind mult mai vastă decât cea a existenţei.
Această nostalgie a adolescenţei exprimă în fapt
prima „experienţă a Fiinţei” care depăşeşte
şi îmbrăţişează existenţa, şi
o poartă dându-i „legea”, „organizarea” şi „sensul” ei
veritabil ca şi elanul ei de viaţă şi îndeplinirea
lui.
Datorită acestei deschideri
şi acestei amplitudini în care lumea şi sinele
se umplu pe neaşteptate de semnificaţia unui infinit,
omul îşi va da seama pentru prima dată de existenţa
unei Mari Vieţi care îmbrăţişează şi
pătrunde mica viaţă. El
devine conştient de aceasta prin chemarea fiinţei lui,
pe care o aude pentru prima oară. Îşi recunoaşte
astfel, pentru prima dată, fiinţa sa autentică, şi
aceasta în calitate de „esenţă” a lumii.
*
* *
Legată de conştientizarea amplorii vieţii,
adolescentul face experienţa unei profunzimi
pe care n-a simţit-o niciodată până atunci.
Existenţa cotidiană îi pare plată şi insignifiantă.
Scopurile urmărite de anturajul lui i se par terne şi
banale.
Adolescentul, năpădit de nevoia unei profunzimi,
simte în lume şi în sine însuşi
un curent vital mai profund decât mişcarea superficială
vizibilă. Este atras ca de un magnet ascuns în însăşi
fiinţa lucrurilor. Lumea şi Sinele suferă o nouă
fisură, cea dintre aparenţă şi „esenţă”.
Brusc, totul este repus în discuţie, toate par să conţină
un sens ascuns. Seriozitatea îşi face intrarea în viaţă.
O iritabilitate izbucneşte împotriva a tot ceea ce este definit,
limitat, sclipire amăgitoare, împotriva a tot ceea ce îmbracă
o prea mare semnificaţie sau o evidentă platitudine. Viaţa
întreagă capătă greutate, ca şi cum ceva, prin
ceva de dincolo de obiecte, vă face să descoperiţi
sensul profund al aparenţei lor. Exemplu: vederea unui trandafir
frumos vă sesizează imediat, şi rostiţi: „Oh!
Ce trandafir frumos!” Amestecată cu vederea obiectivă
a lui, ceva mai profund, dindărătul lui, vă face
să „intraţi” într-o realitate de un ordin diferit, o dimensiune
transcendentă.
Cât de plate apar atunci conceptele şi ideile
convenţionale, cât de superficiale explicaţiile evenimentelor
zilnice! Nu este totul o problemă? Cine
îl va înţelege pe adolescent, acest tânăr care, auzind
pentru prima dată chemarea fiinţei lui, se îndoieşte
de toate vocile lumii? Adulţii? În nici un caz! Nu trăiesc
ei înşişi ca prizonieri ai validităţii regulamentului
de organizare a vieţii lor? Camarazii din copilărie? Nici
ei, pentru că vremea jocurilor a trecut. Numai prietenul, prietenul
unic, cel care trăieşte şi îndură aceeaşi
experienţă interioară. Adolescentul
are nevoia arzătoare de a fi înţeles, el aspiră din
tot sufletul lui la fericirea unei înţelegeri profunde, a unei
comuniuni imediate de gândire, dincolo de cuvinte. Ce legături
există între modurile de viaţă obişnuite, construcţiile
raţionale care suprimă orice mister din viaţă,
care definesc şi explică tot,
care văd şi caută peste tot
utilul şi agreabilul, şi între elanul care ţâşneşte
din străfundul fiinţei care doreşte pur şi simplu
să înflorească?
Noi şi dureroase tensiuni încearcă acest
suflet brusc angajat în profunzimea vieţii. Această lărgire
dezvăluie contradicţia ireductibilă, la prima vedere,
dintre existenţă şi domeniul nelimitat al marii Vieţi,
promisiune pentru adolescent. Acum se accentuează
sfâşierea interioară dintre banalitatea existenţei
şi o lume care îşi trage substanţa şi semnificaţia
din profunzimile Fiinţei.
*
* *
Să nu fie această experienţă
decât aberaţia unei tinereţi fără maturitate
încă? Nu este aşa. Viaţa are
nu numai o dimensiune care depăşeşte orice limitări,
dar şi o incomensurabilă profunzime,
care scapă înţelegerii raţionale.
Această descoperire a
profunzimii este a doua înţelepciune care iluminează pubertatea
şi tulbură adolescenţa. Această etapă
pe calea cunoaşterii este caracterizată de privirea complice,
schimbată în tăcere între prieteni iniţiaţi,
şi de dispreţul cultivat în privinţa pretinsei cunoştinţe
a anturajului lor. La vârsta pubertăţii suntem cu adevărat
iniţiaţi şi în curând nu mai suntem… pentru un timp,
pentru totdeauna? Depinde…
Modul de a fi sesizat de „sensul” profund al vieţii
şi al lumii se traduce de asemenea printr-o nostalgie. Adolescentul,
care freamătă sub presiunea fiinţei, din el şi
din toate lucrurile, suferă din cauza unei ordini care şterge
adevăratul sens al existenţei şi închide fiinţa,
aflatã în curs de depăşire, în categorii
devenite moarte.
Totuşi exigenţele vieţii imediate
nu vor întârzia să ne facă să ieşim din contemplaţia
interioară şi să ne facă să renegăm
misterul Fiinţei. Şi, dacă
ne supunem în totul realităţii lumii, nu este ca şi
cum am abandona căutarea unei comori pe care ne-ar fi plăcut
să o continuăm, dar care nu ne mai este permisă?
Nu rămâne o urmă de culpabilitate
în privinţa datoriei profunde înmormântate de o necesitate
exterioară?
Adulţii vorbesc cu condescendenţă
şi fără nici o înţelegere despre sufletul exaltat,
despre vârsta idealistă şi visătoare, ca despre o
etapă inferioară care trebuie traversată, depăşită
şi învinsă, ceea ce au făcut şi ei, uitând că
şi ei înşişi, altădată, ca şi tinerii
de azi, la prima conştientizare a fiinţei lor, au
fost mult mai aproape de realitatea marii Vieţi de cât sunt
în prezent. Ei ignoră faptul că realismul
plat al existenţei lor, devenit un
voal ce ascunde realitatea, interzice
adevăratei Vieţi să devină conştientă.
În explozia acestei profunzimi, în această deschidere
şi în această amplitudine, marea Viaţă se manifestă
pentru prima dată, în fiecare potrivit modului în care
a fost modelat să devină „realitate umană”, şi
aceasta în limbajul sufletului nostru, limbajul „aurorei fiinţei”.
Datorită acestei elevaţii, nostalgia care până în
prezent se pierdea în spaţiul infinit, sub influenţa unei
profunzimi fără fund, dobândeşte o „formă” de
orientare. Viaţa care i se deschide adolescentului este aureolată
de o promisiune cerească. Dar este şi înconjurată
de obscuritate; pe care o înfruntăm cu teamă. Tinerii
sunt invadaţi de o tristeţe specifică care nu este
contra-polul acestei exaltări, trăsătură specifică
a acestei vârste. Pentru adolescent „Cerul
este plin de viori”. Existenţa
nu este cunoscută încă sub aspectele ei reci şi raţionale,
ca putere distrugătoare. Elanul
vital nu este încă strivit de contrarietăţi şi
de dezamăgiri. De aceea ochiul care vine din inimă
vede totul numai în culori frumoase, el resimte explozia Plenitudinii
promise. Este sesizat de profunzimea „sensului” Universului. În
avântul Puterii lui interioare el transformã reflectul Fiinţei
superioare în Ideal (adică o viziune a vieţii aşa
cum ar putea, aşa cum ar trebui să fie). Această
viziune a unei lumi în care fiecare lucru ar putea să se dezvolte
şi să înflorească potrivit fiinţei lui proprii,
acest vis, imagine a unei lumi a cărei realitate ar corespunde
„ideilor” sale, fac ca inima noastră să bată într-un
ritm accelerat. Şi visăm, nu doar
noaptea, la o lume frumoasă, adevărată, pură,
nobilă; visăm la ea ca şi cum aceasta ar fi realitatea
căreia îi aparţinem cu adevărat.
*
* *
Atunci când idealurile pun stăpânire pe noi
şi ne conduc în sferele superioare, mult deasupra banalei noastre
existenţe, suntem efectiv îngroziţi de
josnicia în care viaţa care ne înconjoară pare a vrea
să ne constrângă să ne târâm. O dată
în plus, lumea este împărţită: cea de dincolo şi
cea de aici. Sufletul ne înalţă într-una, dar cealaltă,
cea a adulţilor, este ca un acoperiş care ne împiedică
zborul, obligându-ne să ducem o viaţă de vierme de
pământ. Contradicţia dintre cele două lumi este asemănătoare
celei care deosebeşte ordinarul de nobil. Si
nimic nu-l poate împiedica pe cel care efectiv a ajuns la această
maturitate, să rămână fidel Fiinţei şi
să considere autoritatea spiritului în care îşi afundă
rădăcinile ca realitatea şi regula sa de viaţă.
30.12.2008
*
* *
Idealurile sunt preocuparea ochiului interior; adolescentul
vede lumea prin ele şi conduita vieţii lui este determinată
de acestea. Oameni, lucruri, convenţii, tot ceea ce se prezintă
tânărului spirit este judecat potrivit acestei perspective
superioare şi ceea ce nu este conform cu ideea este condamnat
sau transformat. Lumea, aşa cum ar trebui
să fie, devine raţiunea de a trăi şi de a spera
a adolescentului care îşi făureşte planuri
de viitor. Entuziasmele care la acest moment pun stăpânire
pe suflet, modelele de viaţă spre care tinde sufletul
sunt de o cu totul altă calitate decât eroii copilăriei.
Aceştia din urmă se impuneau prin strălucirea lor
exterioară, prin puterea lor naturală sau supranaturală,
prin succesul lor în existenţă. Acum totul s-a schimbat;
noii eroi personifică idealuri,
puteri a căror valoare esenţială depăşeşte
simpla existenţă materială. Nu mai este vorba de
probe de forţă, nici de impunere din exterior; sufletul
vrea să se ridice mai presus de limitele existenţiale,
el vrea să se împlinească ca esenţă;
imperialismul eului cedează în faţa aspiraţiilor
sufletului.
Este o vârstă în care
se manifestă impulsuri decisive. O fericire imensă îi
este acordată celui care, chiar şi trecător, a trăit
acest elan interior,a fost antrenat spre aceste înălţimi
şi s-a simţit acasă, chiar dacă, mai târziu,
puterile existenţei temporale i-au retezat aripile şi
l-au întemniţat în mărăcinii existenţei.
*
* *
Mai mult încă decât elanul spre marele larg
şi spre marea profunzime, avântul spre înălţimi arată
cât de străină îi este adolescentului realitatea existenţei.
Nimic altceva nu întâlneşte mai mult dispreţ şi ironie
din partea realiştilor existenţei ca această aspiraţie
la o lume superioară. Ce cunoaşte adolescentul despre
puterile care împiedică viaţa să se înalţe?
El nu le vede, nu le cunoaşte încă. Tocmai din această
cauză, datorită privirii încă pure a fiinţei
lui, este el capabil să vadă cât a pierdut cel care a
trebuit să ţină seama de existenţă.
Există o anumită existenţă care,
incontestabil, este singura realitate care contează pentru
mulţi oameni; este cea în care fiecare caută să reuşească
şi să se impună, cea a raţiunii şi a eficienţei
în toate domeniile spiritului obiectiv şi calculat; existenţa
limitată în timp şi spaţiu, unde toţi luptă
contra toţi şi unde inferiorul triumfă întotdeauna.
Singura întrebare care se pune pe această temă este aceasta:
este această existenţă esenţialul vieţii?
Cel care i se lasă aservit nu pierde
cumva privirea asupra ceea ce această realitate nu este?
Nu pierde el din vedere ceea ce este mai mare decât
această existenţă? Este evident că toţi
oamenii trebuie să înveţe să trăiască şi
în această existenţă, trebuie să-i recunoască
propria ei realitate. Dar dacă o consideră ca singurul
adevăr, ei se pierd pe ei înşişi.
Acest elan al inimii tinere
spre o înălţime care transportă omul dincolo de sine
însuşi este cel de al treilea mod prin care se anunţă
Marea Viaţă.
Astfel, sensul pubertăţii – ceea ce este
tipic uman la această vârstă – este că exact în momentul
în care omul dobândeşte puterea procreatoare, el devine capabil
şi să se prelungească în timp şi să acceadă
la o ştiinţă „regală” esenţială: viaţa,
care se re-creează veşnic, înglobează moartea existenţei.
În ascensiunea fiinţei trăite atunci, marea Viaţă
îl sesizează pe om. Această pătrundere a profunzimii
se traduce prin nostalgia marelui larg, a culmilor înalte. Or, se
subînţelege că nu putem avea nostalgia
decât a ceea ce posedăm prin esenţă. Orice
nostalgie este un dor după ţara pierdută, şi
manifestă legătura în profunzime cu acel ceva de care
suntem despărţiţi la suprafaţă.
Conţinutul nostalgiei, promisiunea ei,
nu sunt nimic altceva decât ceea ce existenţa a disimulat (camuflat).
Nostalgia tinereţii proclamă realitatea fiinţei umane
în participarea ei la esenţa infinită a vieţii. De
aceea adolescenţa este o perioadă de sfâşiere, în
care fiinţa se ridică împotriva existenţei, eul superficial
contra eului profund, frontierele strâmte ale realului vizibil contrazicând
marea Viaţă care izvorăşte din infinit, şi
se prelungeşte în infinit.
Ceea ce cere existenţa
pe parcursul derulării ei vremelnice este mult diferit de ceea
ce marea Viaţă ne invită.
A armoniza contrariile este datoria care incumbă unei maturităţi
mai mari şi mai târzii. Cu toate acestea, este un fapt
experimentat cu certitudine la pubertate, acela că adevăratul
sens al vieţii depăşeşte mica existenţă.
Este imposibil de comparat promisiunile marii Vieţi evocate
de suflet cu experienţele din existenţa cotidiană.
Dacă cuvântul suflet şi-a pierdut semnificaţia, aceasta
se datorează influenţei interpretării raţionaliste
a lumii, şi faptului că omul , concentrat cu totul pe
lupta pentru existenţă, devine surd la vocea Fiinţei.
A medita la experienţele pubertăţii
este un câştig extrem de preţios, a conştientiza
ascensiunea marii Vieţi înainte ca existenţa să o
sufoce. Fiinţa profundă se manifestă atunci
de o manieră imediată, în toată puritatea ei, înainte
de a fi refulată de încercări, de preocupările de
ordin practic, lupta pentru existenţă, preocupările
de prestigiu şi de rang social. Cel care,
în cea mai adâncă deznădejde a existenţei reduse
la ea însăşi, îşi aminteşte de marea promisiune,
cel care retrăieşte bucuria şi chinurile adolescenţei
va fi readus să redescopere importanţa sufletului.
Ceea ce aceasta dezvăluie este unic şi nu poate fi confundat
cu nimic altceva. Ea ne dezvăluie fiinţa
noastră. Ne spune că existenţa noastră
cotidiană face parte din marea Viaţă; eul temporal
poate să se detaşeze de fiinţă şi să
i se opună, dar poate fi purtătorul de cuvânt şi
reprezentantul ei. Aşa încât opoziţia şi sfâşierea
nu au nimic absolut. Această conştientizare
de noi înşine, ca fiinţe existente, este rezervată
unei vârste mai avansate. Adolescenţa
se mărgineşte să presimtă sensul profund al
vieţii, şi să-l opună pur şi simplu existenţei
superficiale.
*
* *
Copilul spune într-o zi: „Eu…” Băiatul şi
fata au deja o conştienţă a eului foarte marcată,
ei au lumea lor, mândria lor, prestigiul lor. Dar Sinele care este
descoperit la pubertate este de o cu totul altă natură.
Într-adevăr, atunci când vocea fiinţei se face auzită
pentru prima oară prin pieliţa eului, omul
se simte devenind o persoană, adică o fiinţă
liberă şi responsabilă. Libertatea şi
responsabilitatea se prezintă relativ la fiinţa lui profundă
şi la lume. De aici se nasc noi tensiuni. Aspiraţia la
înflorirea personală, coincide şi, în acelaşi timp,
se află în coliziune cu conştientizarea datoriilor în
privinţa lumii. Seriozitatea vieţii este trăită
pentru prima dată. Preocupat de elanurile inimii lui şi
de noile exigenţe în privinţa lui însuşi şi
a lumii, adolescentul, nu numai că se simte înconjurat de
enigme, dar descoperă şi dubla exigenţă a unei
viziuni despre sine însuşi şi despre lume. El se
simte respins şi singur, în faza de pubertate, tot
ceea ce îi invadează sufletul scoate în relief în mod dureros
limitele existenţei. Această
durere îl face să ia cunoştinţă de noul pe care-l
aduce viaţa. Aceste forţe noi care vin de dincolo
şi care, prin intermediul existenţei finite, ne fac să
căutăm eternul, se străduiesc să se dezvolte
şi se manifestă în nostalgie. Existenţa
frânează elanul şi-l dă deoparte pe om, adică
îl aruncă în solitudinea răsunătoare a fiinţei
lui autentice.
Solitudine fertilă, pentru
că îi permite fiinţei să se maturizeze în faţa
ameninţării lumii care o înconjoară. Dar aceasta
nu numai că ameninţă, ci cere imperios ca drepturile
ei să fie respectate. În faţa acestei presiuni exterioare,
omul se refugiază în secretul universului lui interior, unde,
cu cea mai bună parte din el însuşi, se simte la
adăpost şi hrănit de forţele izvorâte din propria
sa substanţă profundă.
Astfel această nouă auroră din el,
nu numai că tinde să-l facă pe adolescent să
iasă din sine însuşi, ci, în timp ce-l atrage, îl repliază
asupra lui însuşi. Ea îl invită să înflorească
în acţiune creatoare, în „multitudinea” exteriorului, şi
îl atrage în acelaşi timp în unitudinea străfundului care
îl eliberează. Această dublă mişcare care, de
altfel, nu este rezervată doar adolescenţei, nu închide
definitiv portalul profunzimii. Şi în
experienţa acestei calamităţi necunoscute până
în prezent, legea şi esenţa Marii Vieţi ne vorbesc
prin sufletul nostru.
31.12.2008
*
* *
În timpul pubertăţii, omul trăieşte
pentru prima dată tensiunea dintre Fiinţă şi
existenţă, dintre mica şi Marea Viaţă,
dintre eul lui condiţionat şi fiinţa lui non condiţionată.
Cine spune tensiune, spune lipsă de unitate.
Omul este sfâşiat între limitarea sa
în finitudine şi elanul său spre infinit; împărţit
între eul lui, ale cărui sens şi scop se situează
în existenţă, şi Sinele lui profund înrădăcinat
dincolo de existenţă. Numai
integrarea celor două permite realizarea unei totalităţi
armonioase. Ce-i mai lipseşte încă pentru a o realiza?
Cu cât omul ia cunoştinţă de sine
însuşi şi de datoria de a deveni el însuşi, cu atât
îşi dă seama că nu va putea
să facă singur aceasta. Acest lucru nu va fi posibil
decât într-o relaţie cu altcineva. Astfel, pe de o parte, viaţa
îl încredinţează pe om lui însuşi fără
ca el să poată înflori singur. Pentru a deveni o fiinţă
completă, el are nevoie de altul; adică de o fiinţă
cu care poate deveni una; şi numai dacă va putea găsi
o unire cu altul îi va fi permis să se realizeze în totalitate
pe sine însuşi.
A trebui să fii singur în sensul cel mai profund
al cuvântului, şi a nu te putea împlini decât împreună
cu altul, dezvăluie, în limbajul sufletului, fiinţa noastră
care, în timp ce aparţine Unităţii marii Vieţi,
în calitate de parte, nu va putea fi totuşi niciodată
Totul care trăieşte prin sine însuşi. Dacă n-ar
fi ceea ce este, numai ca sine însuşi, n-ar fi o fiinţă
individuală, dar fiind un mod al Marii
unităţi el nu va putea trăi decât în măsura
în care această Unitate se va deschide în el. Şi
acest Tot din care facem parte, fără ca noi înşine
să fim Totul, cum se adresează el omului? Care va fi puntea?
Va fi o altă persoană care, din aceeaşi „substanţă”
ca şi noi înşine, adică din aceeaşi rădăcină
transcendentă, ni se deschide nouă!
*
* *
Relaţia umană pe
care o caută cu ardoare adolescentul nu este camaraderia, ci
prietenia. Diferenţa este considerabilă: prietenia
este o comunitate de deznădejde şi beatitudine prin raport
cu Fiinţa. Camaraderia este orientată spre o performanţă
pe care o realizăm împreună sau unul pentru celălalt,
în timp ce prietenia se realizează pe planul Fiinţei,
datorită căreia suntem una şi datorită căreia
ne înţelegem. Camaraderia este posibilă fără
prietenie, prietenia include camaraderia. Aceasta din urmă
nu atinge decât o parte a persoanei, cealaltă se dă în
întregime. Camaraderia permite părţii
muritoare să se afirme, prietenia permite părţii
eterne să fie. Prima procură siguranţa, cea
de-a doua ne ajută să înflorim la infinit. Căutarea
unui camarad este urmată de nostalgia prietenului. Atunci când
această nostalgie se deşteaptă, este semnul unei
aurore, şi această auroră marchează adolescenţa.
*
* *
Adolescenţa este vârsta
deşteptării primei iubiri. Deşi
această deşteptare este şi o consecinţă
a transformărilor fiziologice importante, ne înşelăm
radical reducând iubirea la sex. Atunci când fiinţa
esenţială devine conştientă de Fiinţa pe
care o reprezintă, o nostalgie de unire cu un altul se însufleţeşte
în noi şi se manifestă prin viaţa noastră: este
deşteptarea iubirii. Căutarea celuilalt,
în adolescenţă, este o căutare a complementului datorită
căruia adevăratul eu ia trup. Fiecare
se găseşte pe sine în măsura în care fiinţa
lui îl ridică mai presus de eul lui, făcându-l disponibil
deschiderii către Marea Viaţă. Fiecare om
este, prin esenţă, un Sine unic, „el este cel care este.
Este chemat după numele lui: Tu, tu eşti ceea ce eşti,
dar nu poţi să devii aceasta decât dacă te descoperi
pe Tine în totalitate”. Dacă adolescentul nu se poate găsi
pe sine în totalitate, decât descoperindu-şi esenţa lui
unică, el nu va realiza „forţa totalizantă” a lui
cu adevărat decât într-o unire reală cu un altul (o alta),
cu cel care va fi „esenţialmente” una cu el, în iubire. Numai
unirea cu un altul face din el o fiinţă completă,
non în contradicţie cu Unitatea Fiinţei, prezente în fiinţa
sa.
Niciodată un om nu se
simte mai autentic „el însuşi” decât atunci când se depăşeşte
pe sine, în comuniunea cu altul, în darul reciproc al fiinţei
lor.
*
* *
În timpul pubertăţii, Marea Viaţă
se manifestă pentru prima dată în limbajul fiinţei
personale sub două aspecte: primul, prin intermediul acestei
nostalgii care ne poartă spre un dincolo fără limite,
adică într-o lărgime, o profunzime şi o înălţime
infinite, şi celălalt, prin intermediul limitării
bine definite a unicităţii propriei noastre fiinţe.
Totuşi, cum aceasta reprezintă Unitatea marii Vieţi,
omului îi este necesar să o exprime într-o
comuniune concretă cu un altul. Astfel, „presiunea”
spre dincolo se arată a fi legată în mod misterios de
un principiu, deopotrivă unificator şi formator, datorită
căruia omul se descoperă în sufletul lui individual. Este
prima experienţă a propriei lui individualităţi.
Cât de diferită este experienţa fiinţei
lui de conştienţa eului care a precedat-o! Acum, datorită
acestei prime rezonanţe a fiinţei profunde, suflul sufletului
pătrunde toate lucrurile cu suflul lui, în timp ce mai înainte
eul, impregnat de sentimentele lui proprii, se axa pe un egocentrism
existenţial. Tot aşa cum elanul fiinţei spre infinit
intră în conflict cu toate limitările existenţiale,
sau cum aspiraţia la împlinirea persoanei esenţiale se
ridică contra voinţei egocentrice a eului. Marea
Viaţă caută să devină conştientă
cu adevărat în opoziţia ei faţă de exigenţele
eului orientat spre existenţă.
*
* *
Adolescentul trăieşte deci în opoziţia
a două domenii dintre care fiecare îşi are semnificaţia
lui proprie: cel spaţio-temporal şi cel supra-spaţio-temporal.
Contradicţia dureros resimţită
este datorată mai întâi acestei opoziţii în sinea sa în
privinţa valorilor şi revendicărilor existenţei.
Adolescentul se dă totalmente Fiinţei infinite;
din ea îşi trage el forţa şi raţiunea sa de
a trăi; ar dori să asculte numai promisiunea Marii Vieţi,
să se supună numai chemării acesteia, chiar dacă
mediul lui social ambiant a uitat-o sau a pierdut-o. această
opoziţie radicală nu caracterizează decât prima fază
a evoluţiei. Or, existenţa este indisolubil legată
cu Fiinţa, mica viaţă cu Marea Viaţă, în
fericire şi în nefericire.
Dar nu întârzie să apară
momentul în care descoperim că nu există opoziţii
absolute şi ireductibile între cele două lumi, ci că
mica viaţă ar putea şi ar trebui să fie modul
temporal pe care Marea Viaţă îl împrumută.
De acum nostalgia nu mai planează într-un cer abstract, ci
pune stăpânire pe existenţă, pe care se străduieşte
să o ridice şi să o transcendă. Încet-încet,
omul se consideră, pe sine şi lumea, ca o misiune.
01.01.2009
*
* *
Nimic nu este mai vulnerabil pentru adolescent decât
sentimentul pe care-l are despre sine însuşi. Pe linia devenirii
persoane umane el se simte angajat şi responsabil nu numai
faţă de existenţă, ci şi faţă
de Marea Viaţă. Noua demnitate care îl împodobeşte
lărgeşte şi aprofundează conştiinţa
de sine şi îl face să reclame din partea altora respectul
care îi este datorat de acum. Plin fiind de profunzimea persoanei
lui, el caută să o afirme în ochii lumii, dar, cum acest
lucru nu-i este posibil încă, resimte ruşine. Adolescentul
vrea să fie tratat ca o fiinţă completă, dar
el nu este încă aşa. Simte că
o sarcină îi este încredinţată, vizavi de lume şi
de viaţă, dar el nu este capabil să o înfăptuiască
încă. Distanţa care separă ceea ce este, în
fiinţa lui profundă, de ceea ce este efectiv, contradicţiile
dintre datoriile care îl aşteaptă şi eficienţa
lui încă limitată, creează noi tensiuni între el
şi lume. Dacă îi este ruşine pentru că nu poate
să se arate aşa cum se simte în interior, se bucură
în schimb de triumful lui atunci când o performanţă îl
confirmă ca fiinţa care este. Sinele vrea nu numai să
realizeze lumea în transparenţa ei, ci şi să exprime
misiunea lui în lume. Astfel că trezirea fiinţei umple
toate aspectele vieţii de un nou sens, a cărui realizare
vrea să spună: a transforma în esenţă
sinele, lumea şi viaţa.
*
* *
Atunci când fiinţa începe
să pătrundă şi când omul devine cu adevărat
un om, viaţa îmbracă aspectul unei triple sarcini: o destinaţie,
o vocaţie, un destin.
În copilărie, băieţii şi fetele
visează la o meserie. Băiatul, de exemplu, se imaginează
institutor sau aviator, fata se vede în rolul mamei. Îşi imaginează
viitorul în lumina unei activităţi care îi umple de bucurie.
Meseria imaginată în copilărie nu cere decât forţa
priceperii, în timp ce în adolescenţă chestiunea meseriei
este, în acelaşi timp, şi o chestiune de vocaţie.
Adolescentul are o viziune în mare a vieţii şi survolează
laturile ei meschine şi tradiţionale: el trebuie să
împlinească o misiune. Bineînţeles că reprezentările
acestei realizări sunt bazate pe o viziune incompletă
încă. Cu toate acestea, ceea ce contează este strălucirea
specifică ce iluminează toate lucrurile, este elanul spontan
al sufletului; şi este modul extrem de serios în care se simte
responsabil de o misiune. Adulţii vorbesc despre entuziasmele
şi idealismele tinereţii surâzând cu condescendenţă.
Acest surâs traduce o îndepărtare de adevărul vieţii
mult mai considerabilă decât atitudinea care dă naştere
entuziasmului. Desigur, adolescentul nu are încă cunoştinţă
de limitele impuse existenţei şi nici de condiţiile
care vor limita punerea în practică a idealurilor sale. Tocmai
din cauza acestei ignoranţe, cu atât mai bine percepe el sensul
vieţii, el ştie ceea ce trebuie sau ceea ce ar trebui
să fie lumea. Adultul devenit sobru, obiectiv, raţional
şi calculat, pierde cu uşurinţă contactul cu
ceea ce vrea Fiinţa, Fiinţa care dă aripi tinereţii
fără frâne încă. Sentimentul de a fi chemat la ceva
provine din Sinele profund, expresie a Marii Vieţi care se
exprimă aici în limbajul unei misiuni. În îndeplinirea acestei
misiuni, omul transcende existenţa lui efectivă, considerând-o
într-un spirit care corespunde deja legilor mai profunde. Este expresia
Fiinţei, ca Putere care tinde să dea existenţei „forma”
şi desăvârşirea ei esenţiale. La început, sentimentul
misiunii de a transforma lumea nu este decât vag definit, deşi
este imperativ, şi adolescentul simte în el forţa necesară
împlinirii acestei sarcini mai înalte.
*
* *
Sentimentului de a fi chemat să facă ceva
specific în lume, i se adaugă cel al destinaţiei noastre
personale. Vocaţia se raportează
la lume, destinaţia se referă la sine. În timpul
pubertăţii omul trăieşte primele experienţe
ale unei profunde responsabilităţi pe care o resimte în
privinţa sa, ca „om adevărat”. Expresia „tânăr” nu
este valabilă decât începând cu pubertatea. Presimţim,
pentru prima datã, ce înseamnă „ a fi om” şi că
destinaţia noastră umană este aceea de a deveni unul.
Şi în acest fel se trezeşte, tot
pentru prima dată, sentimentul
de a fi purtător al unei valori absolute, pe care o incorporăm
în noi înşine, şi care trebuie realizată.
Omul nu are deci numai o vocaţie
în privinţa lumii, ci şi o „destinaţie” personală
vizavi de el însuşi. Aceasta se cristalizează la
pubertate, pentru prima dată, prin momente privilegiate, ca
şi prin sentimentele de valoare de sine neobişnuită,
profund resimţită. Şi, în paralel cu ceea ce resimte
el însuşi, el presimte în lume un sens profund, datorită
esenţei tuturor lucrurilor şi, combinată cu aceasta,
valoarea neobişnuită care le locuieşte. Trezirea
sentimentului valorilor şi, odată cu el, acela de a le
pune în practică, în forme perfecte, semnifică naşterea
spiritului superior. Spiritualul se naşte de îndată ce
lumea (în paralel cu eul) se constituie în „forme” care au un „sens”
şi o „valoare” proprie. Dar spiritul elevat neapărând
decât atunci când existenţei efective i se adaugă „datoria
de a fi”. În această trezire a conştiinţei valorilor,
Marea Viaţă se manifestă în tendinţa ei de a
se desăvârşi prin forme perfecte. A trăi în spirit
nu este nimic altceva decât a te devota acestei opere. Aceasta este
vocaţia noastră în raport cu lumea şi destinaţia
noastră prin raport cu noi înşine. Cu
alte cuvinte, trebuie să ne punem în slujba lumii, în privinţa
„sensului” veritabil pe care sufletul nostru îl descoperă în
sine însuşi, adică a conduce şi a transforma viaţa
prin toate manifestările ei, potrivit esenţelor lor proprii;
aceasta este vocaţia noastră! A
trăi şi a înainta pe o cale în conformitate cu sentimentul
devenirii propriei noastre fiinţe, face să coincidă
existenţa trăită, zi de zi, cu fiinţa noastră
presimţită - aceasta este
destinaţia noastră! Sarcina pe care o reprezintă
lumea este o operă, sarcina pe care o reprezentăm noi
înşine este Calea, al cărei rezultat concret este Persoana
completă. După cum sentimentul vocaţiei personale
traduce chemarea Marii Vieţi de a transpune Fiinţa în
existenţă, tot aşa, sentimentul „destinaţiei”
invită, în mod expres, la angajare aşa încât eul finit
se realizează potrivit imaginii şi „sensului” fiinţei
personale.
*
* *
Cu tristeţe resimte adolescentul cât de mult
existenţa lui nu corespunde datoriei lui interioare, iar compromisurile
la care trebuie să se supună sunt şi mai penibile
după trezirea absolutului din el. Această distanţă,
între imperfecţiunea lumii, ca şi a sa proprie, raportate
la ceea ce cheamă Fiinţa în el, şi în toate lucrurile,
pe care o resimte, îi permite să descopere cu şi mai multă
acuitate absolutul Marii Vieţi, şi aceasta prin intermediul
unei insistenţe care-l invită să dea o formă
concretă Persoanei şi operei lui, potrivit celor trei
dimensiuni: înălţime, profunzime şi lărgime.
Exigenţa non condiţionată care
izvorăşte din valoarea infinită pe care o resimte
în sine însuşi, ca nucleu profund al fiinţei lui autentice,
îi pare a veni din Divin. Tot în acelaşi timp, impresia
de a nu putea corespunde acestei valori îl aruncă în tensiuni
disperate care se exprimă atunci printr-o radicalitate a exigenţelor
faţă de lumea lui, o critică acerbă a adulţilor,
şi în final deznădejde.
*
* *
Conştiinţa de sine
a adolescenţilor nu trebuie să fie confundată cu
infatuarea, sau cu orgoliul relativ la unele sau altele calităţi
sau talente. Ea nu are nimic în comun cu comparaţia vanitoasă
la care se dedă, cu uşurinţă, eul. Ci
ea este sentimentul spontan al unei valori proprii, o conştiinţă
încărcată de Plenitudinea Fiinţei, plină de
o promisiune interioară care îl face puternic şi sigur
pe sine şi, în acelaşi timp, îi procură un mare calm
ce îşi are sursa în el însuşi.
Adolescentul este proiectat,
neîncetat, în afara centrului lui plin de certitudini
şi de promisiuni, de sentimentele de insuficienţă
şi de slăbiciunea lui, de problemele vieţii cotidiene,
a căror măsură a exigenţelor îi este contrară.
Astfel, în continuu, şi mereu din nou, el se întoarce, ca „Rege
secret”, în cercul adevărului lui interior, se supune chemării
fiinţei lui, luându-şi din nou din el forţa benefică
şi certitudinea bucuroasă de a împlini, într-o bunã
zi, Promisiunea interioară pe care o reprezintă el însuşi.
Ferice de tinereţea căreia o stea amabilă îi permite
să lase să crească, pentru un timp, conştiinţa
valorii infinite care se anunţă prin trezirea fiinţei
noastre, înainte ca incondiţionatul acestei misiuni să
fie pierdut în condiţionatul existenţei. În al treilea
rând, după vocaţia şi destinaţia personală,
adolescentul vede născându-se în el „conştiinţa destinului”.
02.01.2009
*
* *
Există întotdeauna, odată cu conştientizarea
unei destinaţii personale, o relaţie cu Viaţa ca
Putere Superioară. În „conştiinţa destinului”, viaţa
se manifestă prin inexorabilitatea legilor care, neparticipând
la domeniul libertăţii omului, pot, la fel de bine, să-l
favorizeze sau să-l nimicească. Dar el este şi modul
prin care Marea Viaţă se manifestă sub condiţiile
micii vieţi, într-un mod, mai mult sau mau puţin, dureros.
Încă de la începutul naşterii fiinţei
în conştiinţa lui, atunci când aude pentru prima dată
vocea Marii Vieţi, omul resimte destinul în două moduri
foarte diferite.
Prin destinul lui, el îşi va câştiga sau
îşi va pierde realitatea sa, potrivit marii Legi Universale;
dar ce vrea să însemne realitate? Realitatea, înţeleasă
ca „Viaţă” care se împlineşte, sau nu, semnifică
într-adevăr două lucruri complet diferite, după cum
omul o ia în considerare numai din punct de vedere existenţial,
sau când, în această existenţă, el se abandonează
Marii Vieţi. În primul caz, destinul este ansamblul puterilor
care strivesc viaţa umană din exterior, şi care,
fără să ţină seama şi în mod misterios,
favorizează voinţa lui sau o nimicesc, o confirmă
sau o infirmă, o modelează pozitiv sau negativ, afirmând
sau nimicind omul în final. Faţă de acest destin – sau
această fatalitate – omul, redus la propria lui voinţă,
este neputincios. Şi va experimenta, cu atât mai multă
teamă şi teroare cu cât, în străfundul fiinţei
lui, el se va simţi chemat să stăpânească lumea
şi viaţa.
Un cu totul alt sentiment al
destinului – o altă concepţie a realităţii –
se conturează în măsura în care existenţa se înrădăcinează
în Fiinţă, în care fiinţa se angajează în existenţă.
Aici, destinul nu mai este resimţit ca o putere străină,
ci ca providenţa care protejează, ca o „Ordine” înnăscută
superioară căreia îi aparţinem; supunându-ne ei
în libertate, suntem eliberaţi de orice angoasă.
*
* *
Două etape marchează „conştientizarea
destinului”, şi ele corespund la două atitudini faţă
de viaţă. Adolescentul se recunoaşte, pe de o parte,
numai în calitatea unui eu angajat în existenţă; pe de
altă parte, ca Persoană condusă în interior de Marea
Viaţă. Toată lumea cunoaşte
ochii miraţi, serioşi, impregnaţi de deznădejde
ai adolescentului care se simte supus unei puteri împotriva căreia
nu poate nimic. Dar cine nu cunoaşte
şi privirea întoarsă spre interior, plină de speranţă
şi plină de întrebări, întrebându-se cât din ceea
ce resimte ca nouă sursă de viaţă, în fiinţa
lui profundă, conţine şi forţa de a rupe din
interior plasa destinului care-l leagă de barierele existenţei?
Numai în momentul în care omul recunoaşte limitele puterii
lui vizavi de puterea destinului lui exterior (care apasă asupra
lui cu greutatea unei legi străine, şi care îl reţine
prizonier), poate el să presimtă libertatea ce izvorăşte
din străfundul fiinţei lui, în faţa existenţei.
Aceasta cu condiţia de a se supune, cu o supunere plină
de încredere, legii care îl împinge, într-un elan deopotrivă
dureros şi plin de beatitudine, dincolo de existenţă.
El presimte pentru prima dată că
în supunerea faţă de Marea Lege care îl mişcă,
în calitate de Promisiune şi nostalgie (şi de Datorie),
se află secretul forţei de a se ridica pe un plan mai
înalt al Persoanei. Acest plan îmbrăţişează
existenţa cu puterile ei negative, incorporându-le în viziunea
lui despre Marea Viaţă, surmontând astfel contradicţia
dureroasă în care, ca prizonier al existenţei, nu poate
resimţi Marea Lege decât ca putere străină.
*
* *
Orice contradicţie în
comportamentul adolescentului reflectă conflictul forţelor
care se dispută în el. De o parte, cele ale fiinţei
care izvorăsc din profunzimea lui, concentrându-se într-o voinţă
orientată spre scopuri îndepărtate şi elevate, contribuind
la întărirea conştiinţei individualităţii
lui, şi, de cealaltă parte, ca o umbră ce se întinde
asupra sufletului său tânăr şi care tinde să-i
frângă elanul, cele ale puterilor care guvernează existenţa
din exterior, printre care fatalitatea. Tocmai din cauza acestei
chemări a Marii Vieţi el suferă tot mai mult din
cauza platitudinii. În toate lucrurile el resimte această contradicţie
dintre izbucnirea unei puteri magnifice şi rutina unei vieţi
ale cărei forme sunt, mai mult sau mai puţin, goale, necorespunzând
în nici un fel cu ceea ce ar trebui să fie, şi cu ceea
ce trăieşte ca exigenţă interioară în om.
Purtat de demnitatea valorii sale interioare,
omul se simte rănit de non-valoarea existenţei.
Sesizat de misiunea sa vizavi de lume, el se simte răspunzător
de opera care îi este impusă şi, în acelaşi timp,
incapabil să răspundă Marii Misiuni din lipsă
de „a fi” şi de „putere”. Sesizat de vocaţia lui interioară,
el este în slujba imaginii fiinţei lui esenţiale, dar
cât de departe de realizarea ei, totuşi! Ceea ce predomină,
în pofida a toate, este Marea Chemare. Este pentru prima dată
când viaţa se află sub semnul Marii Vieţi şi,
prin urmare, când existenţa este plină de un sens mai
profund. Şi pentru că această chemare şi această
promisiune nu sunt încă atinse de experienţe, pubertatea
reprezintă sursa originară şi pură a impulsurilor
esenţiale şi a dezvoltării unei conştiinţe
morale.
Un lucru este sigur: atunci când omul, sub presiunea
necesităţilor existenţei, se îndepărtează
de sensul esenţial la care l-a invitat sufletul tânăr
al lui şi, ajuns adult se crede obligat să „privească
de sus” ceea ce el numeşte iluziile adolescenţei, această
infidelitate faţă de Sinele profund se va întoarce împotriva
ei însăşi. Clientela psihoterapeuţilor
este, în cea mai mare parte, constituită din persoane a căror
nevroză nu este nimic altceva decât semnul unei vieţi
care s-a derulat în afara fiinţei lor profunde. Rareori
se întâmplă ca adultul, consacrat numai dimensiunii existenţei,
să-şi dea seama, prin sine însuşi, că este mai
departe de adevăr decât în tinereţea lui. Este nevoie,
în general, să trăiască o experienţă nimicitoare,
o experienţă care să-l bulverseze cu totul, pentru
a putea opera o convertire, şi a re-auzi vocea Marii Vieţi.
Pre-ştiinţa că viaţa are
un „sens” dincolo de simpla existenţă este un adevărat
cadou regal făcut tinereţii la vârsta pubertăţii.
*
* *
Nu puţini cititori vor crede că această
imagine a adolescenţei este unilaterală şi utopică,
şi că ea nu se mai potriveşte tinereţii moderne.
Atunci când un ger primăvăratic a nimicit florile şi
a împiedicat fructele să crească, se poate spune că
ideea florii în general nu este valabilă referitor la anul
acela. Aici, n-am vorbit despre tinereţea de astăzi, ci
despre tinereţea în sine şi despre sensul etern al deznădejdii
şi încântării ei. Este posibil să măsurăm
deznădejdea sufletelor tinere care au fost atinse de gerul
primăvăratic al epocii noastre? Tristeţea
infinită a oamenilor ale căror aripi au fost devreme retezate,
ochii cu strălucirea stinsă nu sunt acestea dovada a ceea
ce reprezintă comoara ascunsă în noi?
(Fragmente traduse din volumul:
Karlfried Graf Durckheim,
La percée de l’Etre
ou Les étapes de la maturité ,
Le Courrier du Livre, Paris, France,
traducerea îmi apartine, VJ)
Salt la inceputul paginii
|
une
page en francais 
an english page