
Karlfried Graf Durckheim
CALEA CARE DUCE LA SINE
Când este just, exerciţiul nu este niciodată
un antrenament tehnic pe care îl stăpânim; el implică,
dimpotrivă, întotdeauna o reorientare a omului întreg,
o modificare a manierei lui de-a-fi-în-lume, care presupune
o schimbare în concepţia sa despre real, în ceea ce dă
sens vieţii sale, şi în ceea ce omul este sau trebuie
să fie pentru a ajunge la autenticitatea lui.
Toţi cei prezenţi aici ştiu că,
în ultimii ani, lumea occidentală cunoaşte un val
de meditaţie cum nu se poate mai surprinzător. Aceasta
este expresia faptului că viaţa, aşa cum este
ea în Occident, s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de
cel căruia îi incumbă s-o trăiască: vreau
să spun, omul. Atunci, retrimis spre sine, el se întreabă:
„Cine sunt eu în realitate, şi cine este acesta, din mine,
care se întreabă ce este el şi ce i-ar plăcea
să fie? Căci nu mai pot să mă mulţumesc
pentru multă vreme cu a-mi impune, a-mi arăta zelul
şi a mă integra în mod armonios în Tot.”
A nu putea să fii cel care eşti cu
adevărat, iată maladia epocii noastre. Când ne vom
întâlni noi unii cu alţii aşa cum suntem? Părinţii
le cer copiilor lor să se poarte ca fii şi fiice.
Dar este oare sigur că ei îşi iau în seamă copiii
lor pentru ceea ce sunt aceştia cu adevărat? Şi
mai târziu, în viaţă, când ne întâlnim unii cu alţii
fără să jucăm rolurile cu care ne-am identificat?
Bine înţeles, fiecare trebuie să-şi
joace rolul său, şi totuşi el suferă pentru
că se vede închis într-un vulgar ambalaj de Celofan. Toate
acestea contribuie puţin câte puţin la conştientizarea
care îi împinge pe oameni să fugă de acest mod de
viaţă funcţional în care realitatea de azi îi
zoreşte. Şi, pentru prima dată, şi oricare
le-ar fi datoria socială şi necesităţile
pe care viaţa exterioară le impune, ei se întreabă
ce sunt ei şi ar vrea să devină conform
cu esenţa lor.
Noi avem de a face cu două feluri de suferinţă:
una este cea care suferă din cauza nevoii de a ne arăta
vrednici în lume, este cea care vizează restabilirea practicată
de medic sau de psihoterapeut. Cealaltă suferinţă
este aceea de a nu putea să fim una cu noi înşine:
aceasta necesită un ghid pe calea interioară. În zilele
noastre, psihoterapia ne arată cât de mult deformarea din
profunzimea noastră esenţială cea mai autentică
poate fi generatoare şi de numeroase maladii fizice, a
fortiori psihice. Omul care nu poate să fie el însuşi,
care refulează, se torturează în interior, se va lovi
repede de acel capac de bune maniere şi de dorinţe
îngropate, care apasă asupra lui. Acest om – este astăzi
sarcina majoră a terapiei – trebuie să fie eliberat.
Şi cu cât munca va merge mai în profunzime, cu atât mai
inevitabil ne vom lovi de un domeniu despre care se spune că
este cel a l sufletului.
Sub suprafaţa comportamentului convenit
se află ceea ce numim umbra. Este vorba de ansamblul
feţelor care nu sunt trăite, deşi ele aparţin
totalităţii umanităţii, şi care, atât
de oprimate fiind, creează acea nelinişte, acea ameninţare
care apasă asupra suprafeţei vizibile: o agresivitate
refulată, o tendinţă artistică refulată,
o dorinţă de putere refulată, o explozie refulată.
Toate acestea, nu putem să le lăsăm să iasă,
din cauza rolului pe care îl jucăm.
Una din sarcinile terapiei este aceea de a aduce
la lumina zilei aceste feţe non admise, de a recunoaşte
că ele sunt acolo, şi de a integra forţa pe care
o conţin ele. Neîncetat, se nasc noi metode alternative
în psihanaliza clasică care, toate, au în comun faptul
de a permite defularea, exteriorizarea: terapia de grup, Sensitivity
Trening, Gestalt-Therapia… Se întâmplă să întâlnim
oameni care au experimentat toate aceste terapii, mai ales Gestalt-Therapia,
unde au avut într-adevăr posibilitatea de a se defula,
de a urla şi, într-un cuvânt, de a arăta fără
să se jeneze ce „animale” erau ei în fond. Şi iată-i
că îşi spun: „Eu sunt astfel, eu sunt acest om natural!
– perfect, minunat!” Este, oare, într-adevăr atât de admirabil?
Aici apare ceva nou. Putem noi cu adevărat
să ne mulţumim cu a ieşi astfel, din când în
când, din balamalele noastre? Pentru unii, bineînţeles,
acest om natural, liber de toate, va fi, poate, apogeul a ceea
ce poate el să simtă. Dar mi se pare totuşi că
este prea puţin. Căci există în om ceva şi
mai profund, şi care ia locul, la rândul ei, acestei pretinse
naturalităţi. Omul nu este numai aşa cum este:
el trebuie să fie om şi într-un mod special, şi
ceea ce trebuie el să fie este mai mult decât natura sa
pulsională originară. Înseamnă atunci că
este vorba de un ideal?
Se întâmplă, din fericire, că ne aflăm
tocmai pe cale de a surmonta o anumită formă de idealism.
Şi fiecare dintre noi, pentru că suntem oameni, are
şi ideea lui concretă despre ceea ce ar trebui să
fie omul. Este incontestabil o trăsătură de dezvoltare
a fiecărui om: înainte de toate, ca şi copil, el este
o mică fiinţă pulsională, apoi un Eu natural
care caută să se impună, să-şi prezerve
poziţiile şi să-şi trăiască, de
asemenea, pulsiunile; şi, în sfârşit, el devine o
personalitate împlinită, dincolo de acest mic Eu. Ceea
ce caracterizează personalitatea şi o diferenţiază
de micul Eu, este faptul că ea ştie să servească,
altfel spus, că ea este legată în acţiunea ei
de un ansamblu de valori care sunt adevărul, frumosul şi
binele. Cu ajutorul acestor criterii va putea ea să perceapă
lucrurile. Orice acţiune din lume trebuie să depindă
de o astfel de atitudine. Căci putem avea încredere într-o
adevărată personalitate pentru că ea veghează
cu fidelitate asupra valorilor pe care societatea i le încredinţează.
Dar, dincolo de această personalitate fiabilă în lume,
şi care a depăşit micul Eu, nu exista nimic altceva
mai înalt – decât un ideal. Or, iată – şi este ceea
ce epoca noastră are ca remarcabil – că se pare că,
pentru creştin mai ales, există un pas în plus. Într-adins
vorbesc eu aici despre „creştin”. Căci cel care crede
că nu poate adopta supunere faţă
de credinţa creştină, cel care nu vrea să
aibă nimic de a face cu religia, acela crede totdeauna
că este o trăsătură tipic creştină
aceea de a-i cere omului să fie bun, iubitor, supus şi
complet dezinteresat. Ei, bine! Nu, este tocmai invers. Există
în noi o dimensiune mai profundă care ne constrânge
pur şi simplu, dacă este cazul, să acţionăm
într-un mod contrar societăţii, şi care îi va
părea acesteia drept o trădare. Există evident
în noi o dimensiune ultimă din care emană responsabilitatea
cea mai profundă privind ceea ce se poate face, dar şi
ceea ce trebuie făcut. Este dimensiunea esenţei, în
sensul în care Magistrul Eckhart folosea acest cuvânt: „esenţa”
ca mod de preferinţă a unei vieţi supra-mundane
în noi, care ar dori să se manifeste în lume.
Este vorba aici de o simplă problemă
de credinţă? Epoca noastră ne învaţă
că nu: despre o realitate experimentală vorbesc eu.
Cei care au chemarea esenţei, şi îi suportă constrângerea,
sunt din ce în ce mai mulţi, şi tocmai aceasta îl
autorizează pe om să trăiască pe baza acestei
profunzimi, să caute în lume să trăiască
în această lume, în pofida rezistenţelor
şi a frumoaselor aranjamente ale comunităţii
mundane.
În contextul acestei mişcări, ceea ce meditaţia
poate să însemne astăzi nu mai este consideraţia
unei valori sacre, nici o repliere interioară, ci un exerciţiu
ce vizează să transforme omul în întregime, aşa
încât ceea ce va fi cu adevărat determinant pentru el nu
va fi ansamblul valorilor obiective, ci vocea celui mai îndepărtat
interior al lui, care îl cheamă să efectueze un tip
de umanitate foarte specifică.
Această voce interioară este altceva
decât vocea conştiinţei care se edifică pe criteriile
de valoare admise. Faţă în faţă cu comunitatea
se formează o conştiinţă. Fiinţa totului
unei comunităţi este datoria membrilor săi. Şi,
dacă eu contrazic, de o manieră oarecare, ceea ce
este cerut de totul comunităţii, atunci eu aud vocea
conştiinţei.
Dar vocea interioară poate să se anunţe
şi să declare: conştiinţa ta îţi impune
aceasta sau aceea, dar eu îţi spun, nu o face! Conştiinţa
îţi impune să iei parte la funeraliile tatălui
tău. Şi iată că cineva vine şi îţi
spune: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii,
dacă vrei să mă urmezi!” Iată ce se poate
produce atunci când această fiinţă mai profundă
care este în noi îşi revendică dreptul la existenţă:
atunci instanţa ultimă nu va mai fi societatea care
ne înconjoară.
Există aşadar o conştiinţă
absolută, care se exprimă prin această
voce interioară, şi, dacă este cazul, ea intră
în conflict cu exigenţele comunităţii. Noi putem
să constatăm astăzi în relaţia copiilor
faţă de părinţii lor. Odinioară, nu
se putea concepe să nu te integrezi până la ultima
suflare în familie. Este adevărat că atâta timp cât
colectivul este mai puternic decât individul, el reprezintă
valoarea. Noi vedem astăzi cum cauzele majorităţii
nevrozelor trebuie să fie căutate în acea identificare
a copiilor cu modelul parental, şi cum, în această
supunere cvasi-naturală faţă de tată şi
mamă, noi uităm să existăm noi înşine.
În sânul familiei, se putea, bineînţeles, să existe,
mai mult sau mai puţin, fricţiuni, dar această
[supunere] era în dauna propriei realităţi esenţiale,
care trebuia să-şi ducă propria existenţă
în obscuritate, ascunzându-se sau amputându-se, devenind o umbră
constant ameninţătoare pentru suprafaţă.
Atunci când nu poate să se exteriorizeze, această
umbră ne face bolnavi şi nevrozaţi.
Aşa cum ne arată miturile umanităţii,
care sunt reflectul omului, calea spre sine însuşi
cere întotdeauna o ruptură. Ea repune în discuţie
ceea ce este stabilit şi conştiinţa va trebuie
să decidă în ultimă instanţă, dacă
este cazul împotriva a ceea ce cere societatea. Pentru a creşte
trebuie să începem să ieşim din cochilia primitivă,
aşa cum puiul face să se spargă coaja oului;
fără să se întrebe dacă vor fi stricăciuni,
lacrimi, disperare sau tristeţe. Se pare că, pe termen
lung, relaţiile dintre copii şi părinţii
lor nu pot fi sănătoase decât după ce se va fi
trecut printr-o ruptură, şi pe aceasta tocmai pretenţia
umană la a fi noi înşine o legitimează.
Nu vorbesc de micul Eu, de micul Ego, ci de cel
care a trăit mai întâi ascultarea de ordinea socială.
Abia apoi – şi numai atunci! – are el dreptul la el însuşi.
În zilele noastre, educaţia a înţeles aceasta şi
le dă tinerilor posibilitatea de a fi ei înşişi,
dar adesea pentru a cădea în excesul invers. Căci
ceea ce înseamnă pe deplin libertatea de a fi el însuşi,
numai un om care a început prin a se experimenta pe sine ca
legat de un Tot mai mare, va putea să o înţeleagă.
Fără răgaz, chiar dacă suntem
deja pe cale, noi trebuie să ne întrebăm: de unde
îmi vin cunoştinţele mele despre această dimensiune
interioară, şi care este sensul ei? Este vorba atunci,
de fiecare dată, de a recunoaşte, şi de a realiza
la modul veritabil în sine însuşi că nu o doctrină
autoritară trebuie acceptată, nici un anunţ făcut
de alţii, ci o experienţă care se raportează
la ceea ce nu este din această lume, cel puţin nu
din lumea aşa cum o concepem noi prin înţelegere.
Ceea ce necesită ca noi să corectăm
înţelegerea noastră obişnuită despre realitate.
Realitatea, spun toţi cei care au fost crescuţi în
tradiţie, realitatea este ceea ce subzistă independent
de trăirea noastră. Această sale este reală
pentru că, dacă eu o părăsesc, ea va fi
mereu şi mereu aşa cum este. Realitatea este ceea
ce există independent de mine ca subiect. Aceasta este
realitatea obiectivă.
La polul opus acesteia, realitatea care
este numai subiectivă există numai în reprezentările
mele, în dorinţele mele, în pulsiunile mele şi în
sentimentele mele. La drept vorbind, tot ceea ce este acolo
datorită mie numai nu are realitate, nu este decât subiectiv.
Calitatea unui sunet pe care îl aud – care este ea atunci când
nu este auzită? Nimic! – nu este deci decât subiectivă.
Dragi prieteni , dacă noi luăm aceasta
în serios, va trebui să recunoaştem că toată
realitatea, cu tot ceea ce are o valoare în ochii noştri,
în care trăim ca oameni, nu este absolut conformă
cu conceptul de realitate de care ne servim în mod obişnuit.
Ştiinţele naturii, şi tehnicile care sunt edificate
pe ele, se bazează toate pe un concept de realitate de
tip obiectiv, adică un concept care presupune scoaterea
în afara jocului a omului şi a trăirii sale subiective.
Invers, noi toţi trăim zilnic, fie
în natură, cu congenerii noştri, copiii noştri,
prietenii şi neprietenii noştri, ceea ce ne înconjoară,
arta, noi trăim toţi exclusiv din întâlnirea cu o
realitate care este reflectul(oglindirea, proiecţia n.t.)
nostru. Albastrul este apăsător pentru unul, dar nu
pentru altul. Unul se simte agresat de roşu, în timp ce
altul îşi găseşte odihna acolo. Cum este atunci
culoarea în realitate? În sensul unei culori trăite de
un om, ea nu are absolut nici o realitate.
Trebuie aşadar să recunoaştem
această descoperire surprinzătoare şi anume că,
de fapt, omul trăieşte exact în această
realitate în care el se întâlneşte pe sine ca subiect.
Iată cine, din punct de vedere al realităţii
obiective, nu este decât subiectiv. Dar liniştiţi-vă,
din punct de vedere al realităţii care este cea a
subiectului, această realitate obiectivă nu este decât
obiectivă. Astăzi, noi trebuie să corijăm
concepţia noastră tradiţională despre realitate
spunând: există o realitate care nu se transformă
într-o concepţie utopică, care nu este o realitate
care subzistă obiectiv în ea însăşi şi în
care nu există nici o fricţiune pentru că toate
sursele de eroare sunt excluse, ci o realitate a cărei
finalitate ultimă este ca omul să trăiască
în pacea sufletului său şi, plecând de aici, el să
poată să exprime şi să facă să
trăiască o manieră de a-şi fasona viaţa
care să manifeste ceea ce el a experimentat ca autentic
în profunzimea vieţii lui de subiect.
Avem nevoie să îndeplinim aici, în deplină
conştiinţă, o rotaţie de o sută optzeci
de grade. Nu vă lăsaţi abuzaţi de expresia
„este pur subiectiv” care îl pune mereu în valoare pe omul de
ştiinţă care este pitit în fiecare din noi. Când
suntem noi înşine în discuţie, noi trebuie să
spunem: noi suntem subiectul regal care se confruntă şi
contractează o datorie faţă de o realitate al
cărei criteriu nu este nici o măsură obiectivă,
ci numai profunzimea propriei noastre existenţe.
În această profunzime, omul se întâlneşte
astăzi pe sine, în esenţa sa, prin experienţe
foarte particulare; acolo el experimentează bucuria unei
plenitudini ieşite din comun, vede strălucind
o promisiune şi resimte şi resimte povara
unei misiuni care este aceea de a-şi transforma
viaţa. În zilele noastre, aceste experienţe ale Fiinţei
reţin mai mult atenţia celor care au experimentat
profunzimea lor după o calitate de un cu totul alt gen,
această calitate este numinosul. Investiţi
cu o sarcină nouă, întorşi mai mult spre interior
de acum decât spre exterior, aceşti oameni sunt purtători
ai unei promisiuni care promite altceva decât securitatea, stare
de bine şi fericirea în sensul pe care îl dă lumea
acestor termeni. Nu este vorba de o stare de bine exterioară;
este vorba de a ne poziţiona lăuntric într-o altă
dimensiune, care îl sesizează pe om din interior, şi
îl umple. Aceste lucruri el le experimentează tocmai atunci
când lumea îl va considera sărac, când va duce o viaţă
solitară şi cvasi lipsită de sens.
În zilele noastre, acest presentiment al unei
dimensiuni care nu mai depinde de condiţiile exterioare
începe încă din tinereţe, pentru că ea dă
cuvântul omului aşa cum este atunci când încă este
necondiţionat. Noi putem astăzi să vedem foarte
concret că omul este cetăţean a două lumi:
a acestei lumi, condiţionate de spaţiu şi de
timp, şi care este cea a Eului normal, dar el este şi
cetăţean al unei dimensiuni situate dincolo de spaţiu
şi de timp, necondiţionate, care nu este din această
lume şi care, poate, nu trăieşte decât în el,
şi care este cea a esenţei.
Gândiţi-vă la cuvintele lui Christos:
„Împărăţia mea nu este din lumea aceasta. Voi
sunteţi fraţii mei. Voi sunteţi, ca şi mine,
fiii lui Dumnezeu.” Chiar şi credinciosul, care încă
nu a fost avertizat despre posibilităţile lui de experienţă,
poate afla aici ceva nou, o nouă misiune. Dar aceasta cu
condiţia ca el să se asume în această dimensiune
cea mai interioară care subit îl interpelează dintr-un
alt loc. Când aceasta îl asaltează, el face experienţa
că, în fondul esenţei lui, el este cineva care nu
este din această lume în sensul uzual al termenului.
Dacă el se percepe ca cel care se naşte
acolo, în el, el nu va mai avea frică de moarte. Dacă
el se percepe ca cel care înfloreşte acolo, absurditatea
lumii nu îl va mai duce la disperare. Şi, dacă el
se simte ca fiind întra-adevăr cel care este acolo, el
nu va mai cunoaşte solitudinea, ci va experimenta faptul
că tocmai în orele de slăbiciune supra-mundanul îşi
capătă toată puterea; când el nu mai este nimic,
nu mai ştie nimic, nu mai are nimic. Şi, în aceeaşi
clipă în care nimic nu mai are sens după criteriile
mundane, el ştie că în el este o claritate care dă
oricărui lucru un sens nou şi mai profund. Dar trebuie
îndurată traversarea până la acel portal obscur.
Şi acolo unde un altul s-ar pierde şi ar muri în solitudine,
el va găsi, poate, o securitate care nu este din această
lume.
Iată cum stau lucrurile; chestiunea este
numai aceea de a şti până la ce punct un om este gata
şi dispus să-l întâlnească pe acest Cu Totul
Altul care este în el. Cum poate el să se pregătească
să devină cel aşa cum s-a întâlnit odată
pe sine, timp de o clipă? Cum să instaleze o stare
constantă în care să rămână deschis faţă
de ceea ce îl interpelează în acele momente? Aici îşi
găsesc locul meditaţia şi religiozitatea. Cel
care ştie să se roage cu adevărat şi ştie
să rămână lăuntric orientat spre Dumnezeu,
nu se simte niciodată abandonat.
Cum să gândim relaţia între ceea ce
ne-a interpelat acolo şi noi înşine? O putem face
în moduri foarte diferite. Bunăoară, spunând: noi
suntem la modul general separaţi de acel ceva căruia
îi aparţinem în mod autentic. Cum spuneam adineauri, noi
suntem cetăţeni a două lumi. Dacă într-adevăr
acestei alte dimensiuni îi aparţinem în mod autentic, noi
trăim aşadar în mod obişnuit în exil. Acesta
este cazul. Noi ne-am smuls printr-un salt din Unul originar
care era paradisul – pentru a vorbi într-un limbaj metaforic
-, dar el continuă să trăiască în noi. Şi
în această sciziune noi trăim, ne ducem existenţa
obişnuită şi, fără să ştim,
în adâncul nostru, se află mereu acea dorinţă
secretă de a ne întoarce în acest loc care ne este cel
mai propriu.
Concepţia noastră despre realitatea
mundană, de aici, condiţionată de spaţiu
şi timp, provine din dezvoltarea Eului, fără
de care nu ar mai fi nici înainte şi nici după, nici
sus şi nici jos. Realitatea noastră spaţio-temporală
ca formă de experienţă interioară este condiţionată
de saltul în afara Unului originar. Noi înţelegem astăzi
că ceea ce numim transcendenţă trăită
se situează dincolo de cele cinci mari întrebări:
Ce este aceasta? Când este? Unde este? De unde vine aceasta?
Unde duce aceasta? Sunt întrebările pe care omul şi
le pune din interiorul condiţionării lui. Dar dintotdeauna
a existat experimentarea unei dimensiuni în care aceste întrebări
nu se mai pun. Atunci, omul simte că a ajuns aproape de
ceea ce are el ca mai autentic.
Relaţia dintre origine şi ceea ce suntem
acum este, ca să spunem aşa, tensiunea dintre Unul
originar şi diseminarea lui în contrarii. Dar există
o experienţă în care această dualitate este înlăturată.
Cu această excepţie trebuie totdeauna să facem
distincţie între descrierea unei trăiri şi o
ontologie. Nici un mistic nu a pretins vreodată că
omul şi Dumnezeu sunt acelaşi lucru. El afirmă
pur şi simplu că există experienţe în care
omul se simte Unul. Şi această
experienţă îi permite să înţeleagă
că separarea de Unul originar nu este prin nimic un fapt
definitiv în conştiinţa umană, ci ea conţine
în ea agentul nostalgiei după întoarcerea spre
devenirea-una. Terapia fondată pe psihologia profunzimilor,
în măsura în care atinge profunzimea, ne învaţă
acelaşi lucru.
De fiecare dată când este invocat cuvântul
iubire, despre expresia acestui Unu originar este vorba, acest
Unu care a cunoscut sciziunea şi ar vrea acum să-şi
regăsească integritatea. Orice atracţie erotică
pentru o altă fiinţă umană îşi primeşte
fluidul de la acest ceva foarte specific: fenomenul vieţii
care este scindată în unitatea sa originară, şi
care simte din nou posibilitatea unităţii, ar vrea
să redevină-una în cele două fiinţe umane.
Tocmai în această tensiune se mişcă fluidul iubirii,
înăuntru şi în toate lucrurile.
Este ceea ne mişcă, de asemenea, atunci
când suntem pe CALE. Un om ştie ceea ce contează pentru
el atunci când este sesizat de acest mare Unu care îl influenţează,
atunci când scapă din sciziunea vieţii dintre acest
Unu şi el însuşi pentru a regăsi unitatea.
Noi participăm la Unul şi este util
să o ştim în practica exerciţiului care ne conduce
din nou, mereu, la a-deveni-una, căci este tocmai scopul
exerciţiilor de meditaţie. Eu utilizez mereu aceleaşi
imagini concrete pentru a vă face să înţelegeţi
aceasta pe loc. am evocat deja înaintea dumneavoastră imaginea
valului şi a mării. Numai atunci când valul, printr-o
modificare a formei lui de conştiinţă, se simte
a fi el însuşi marea, se simte el însuşi în esenţa
lui de val ca o modalitate a mării, numai atunci aşadar
se simte el, de asemenea şi dintr-odată, a-face-una
cu celelalte valuri.
În fond, noi suntem Unul; numai în formele de
manifestare suntem noi scindaţi. Unul ne traversează
din loc în loc, el este adevăratul essentia rerum,
esenţa lucrurilor.
Sau, altfel, luaţi în considerare frunza
despre pom; când noi putem, printr-o modificare a formei noastre
de conştiinţă, să ne simţim a fi pomul
în limbajul frunzei, sentimentul nostru vital este bulversat
definitiv de aceasta.
Amintiţi-vă de cuvintele lui Christos
despre viţă şi mlădiţe. Viţa este
în mlădiţă, şi mlădiţa este în
viţă, este una cu ea.
Sunt lucruri cărora eu le acord multă
importanţă; ele ne-au fost transmise ca formule de
credinţă dar, depreciate atât de mult la rangul de
simple formule, încât noi am sfârşit prin a ne spune că
acolo era vorba de dictoane pioase, goale de sens. Ei bine,
nu! Este suficient astăzi să surmontăm formalismul
teologiei pentru a regăsi deodată în acest
limbaj, în aceste interpretări pietrificate ale trăirilor
de acest fel, experienţele originare. Este suficient
ca noi să fi găsit în noi înşine cheia pentru
a le deschide.
Iată şi o altă imagine: consideraţi
cercul şi centrul lui. Dacă vă proiectaţi
acolo, veţi recunoaşte că viaţa noastră
obişnuită se derulează acolo, ca să spunem
aşa, între periferie şi centru. Noi nu suntem nici
una nici alta, nici centrul nici periferia. Dar totul se învârte.
Fără oprire suntem antrenaţi în cerc,
şi trebuie să simţim cercul în noi,
în centru.
Pentru meditaţie, aici este o imagine foarte fructuoasă,
cu condiţia să nu o considerăm ca pe o imagine
de observat, ci ca pe o imagine în care ne mişcăm.
Noi trebuie să resimţim aceasta, fără încetare:
anume că, la drept vorbind, noi suntem în
cerc, dar noi suntem şi cercul; şi noi
suntem centrul; centrul cercului este simultan în centru şi
în periferie.
Încă un lucru la care ţin mai mult
ca la orice privind relaţia dintre Fiinţa care ne
locuieşte şi noi înşine. Eu sunt din ce în ce
mai convins că noi nu ar trebui să plecăm mereu
de la suferinţa care este a noastră şi care speră
într-o mântuire divină, ci noi ar trebui să încercăm
într-o bună zi să-l simţim pe Dumnezeu întemniţat
în noi şi să-i vorbim.
Căci noi suntem cei care trebuie să
eliberăm divinul din captivitatea în care l-am aruncat.
Totul capătă atunci un caracter diferit, un alt sens;
inclusiv meditaţia. Nu despre noi este vorba! Se vorbeşte
despre realizarea de sine. Foarte bine, dar adevăratul
sine despre care este vorba nu este nimic altceva decât
acest sine care eliberează constant divinul captiv în
el, care îl eliberează din încătuşarea în care
îl ţine omul.
Nu numai noi avem nevoie de Dumnezeu, ci şi
Dumnezeu are nevoie de noi. Spiritul suflă încotro vrea.
Dar la ce ne serveşte suflul, dacă noi suntem închişi
şi el nu ne poate pătrunde?
În realitate, trebuie să răsturnăm
lucrurile. Nici un concept nu are sens dacă ne mulţumim
să menţinem la nivelul ei cel mai de jos conştiinţa
care corespunde unei stări a unei tradiţiei. În ziua
de azi, noi suntem chemaţi să mergem să trăim,
să palpăm aceste experienţe, care nu sunt privilegiul
misticilor, ci care ne privesc pe noi toţi. Ieri, părintele
Lassalle spunea: „Astăzi, umanitatea are o vocaţie
şi aude o chemare, şi sfântul de mâine nu va mai putea
fi conceput fără experienţă mistică.”
Experienţă mistică! Să punem
aceste cuvinte între paranteze; ele sunt prea marcate de un
parfum de irealitate. Şi, totuşi, este experienţa
realităţii autentice. Experienţei mistice îi
revine să facă într-o bună zi experienţa
înfricoşătoare a Fiinţei închise în noi şi
pe care avem sarcina să o eliberăm.
În fond, noi suntem acel ceva de
care noi suntem separaţi în conştiinţa
noastră obiectivă. Graţia cea mai mare
care îi este dat omului s-o primească nu este ceea ce el
a simţit până acum ca graţie, pentru că
ea l-a eliberat ca prin miracol dintr-o situaţie de disperare,
dar fără ca el să o fi putut provoca prin voinţa
lui. Nu! Cea mai mare graţie este aceea ca, în cel mai
profundul esenţei lui, omul să fie cel care ar vrea
în mod autentic să fie; ca în cel mai profundul lui însuşi
el să fie această esenţă supra-spaţio-temporală
care trebuie să ia, din ce în ce mai bine, cunoştinţă
de ea însăşi – şi tocmai în acest punct lucrarea
exerciţiului şi darul graţiei se întâlnesc din
nou.
Sensul cel mai autentic al meditaţiei ca exerciţiu
de transformare este această lucrare constând în a interioriza
ceea ce suntem în mod autentic în cel mai profundul esenţei
noastre.
Această interiorizare nu este un proces
teoretic ale cărui rezultate ar putea ajunge să ne
mulţumească, ci aici, aşa cum spune Magistrul
Eckhart, cunoaşterea şi iubirea sunt una. Există
o cunoaştere a capului, a creierului, şi aceasta nu
are nimic de a face cu omul şi maturizarea lui interioară.
Există şi o cunoaştere procesuală
care se face din ce în ce mai profundă pe măsură
ce omul creşte în direcţia acestui fruct care este
misiunea cea mai autentică care îi este prescrisă
creşterii sale.
A deveni-una cu Cel cu Totul Altul. Fructul maturizării
pe Calea interioară este omul transformat în vederea Fiinţei.
Despre acest om este vorba în exerciţiile
noastre. Miza pentru noi este ca noi să intrăm în
bucuria promisiunii, ca noi să devenim capabili să
exprimăm ceea ce suntem în mod autentic, şi prin aceste
fiinţe condiţionate pe care le-a făcut lumea
din noi. Aşa se întâmplă dintotdeauna: este tensiunea
dintre esenţa noastră autentică şi esenţa
noastră de păcătoşi, dacă vreţi,
eul nostru mundan s-a scindat de centru.
Dar să revenim la antrenament, la exerciţiu.
Nici presentimentul nici experimentare altei dimensiuni nu sunt
suficiente, căci experienţa legitimă merge mână
în mână cu misiunea transformării, adică
a exerciţiului sub cele trei forme pe care iată-le:
înainte de toate, este exerciţiul special,
ca de exemplu o jumătate de oră de Zazen la care ne
supunem cu regularitate. Apoi vine cotidianul ca exerciţiu.
Nici o singură clipă, nu suntem scutiţi de datoria
de a ne exersa astfel. Al treilea punct este cel care ne învaţă
în mod foarte special practicarea exerciţiilor Zen
japoneze. Peste tot în lume unde suntem capabili de o realizare
tehnică perfectă, există o posibilitate de a
ne exersa în experienţa Fiinţei. Dar, dacă eu
vorbesc despre perfecţiune tehnică, nu trebuie să
vedem acolo o cădere din rang. Trebuie ştiut că
profunzimea nu poate începe să se exprime decât atunci
când tehnica este atât de desăvârşită încât Eul
meu nu mai are să o realizeze, când nu mai am frică
de eşec, când Eul meu poate să tacă. Numai atunci
când nu mai am nevoie să o fac, o altă instanţă
din mine poate să o facă, prin mine: este săgeata
pe care nu o mai trag eu care atinge ţinta în centru ţintei.
Numai atunci când Eul tace, şi când dispare
multitudinea care îl întemniţează, numai atunci plenitudinea
din noi poate începe să vorbească, să ne atingă:
aşa încât în mijlocul unei astfel de activităţi
avem brusc un sentiment al Fiinţei, putem avea o experienţă
a Fiinţei. Dar aceasta ar fi nesemnificativ dacă nu
ar fi vorba decât de o trăire agreabilă. În realitate,
în acelaşi moment se produce faptul despre care vorbeam
adineauri: pentru o clipă este eliberat,
redat sinelui, Cel cu Totul Altul, Fiinţa
divină din noi.
Pentru astăzi mulţumiţi-vă
cu aceasta: exerciţiul special pe care îl practicăm
aici şi pe care îl vom pune în practică îndată,
acest exerciţiu este Zazenul, care constă în a rămâne
aşezaţi în linişte.
Cotidianul ca exerciţiu conţine pentru
fiecare din noi o şansă de fiecare dată când
ştim să facem ceva. În aceasta constă sensul,
productivitatea oricărei practicări a exerciţiului,
căci exerciţiul presupune repetarea la nesfârşit,
şi presupune că omul se raportează la Altul,
chiar fără a se gândi acolo în mod constant. Orice
repetare fidelă, chiar şi un simplu exerciţiu
corporal, conţine şansa ca Cel cu Totul Altul să
vină să lumineze şi să pătrundă
în trăirea noastră. Căci, pentru numele lui Dumnezeu,
unde altundeva ar putea fiinţa divină să se manifeste
în realitatea umană, dacă nu în trăirea noastră
subiectivă?
Aş vrea să insist puţin asupra
acestui punct, căci noi suntem complet infectaţi de
conceptul de realitate obiectivă care ne face să ne
îndoim de semnificaţia pe care o putem acorda trăirilor
noastre subiective. Trăirea va fi întotdeauna o trăire
a subiectului. Dar, în sânul acestei realităţi
de subiect, există distincţii între suprafaţă
şi profunzime, între o simplă proiecţie şi
o adevărate aclamaţie interioară. Tocmai această
distincţie furnizează criteriul semnificaţiei
pe care îl putem acorda trăirii noastre subiective.
Există o experienţă legitimă
şi o experienţă ilegitimă. O experienţă
a altei dimensiuni care ar fi produsă de droguri nu va
avea acelaşi caracter, nici aceeaşi valoare ca cea
care vine din trăirea interioară şi din exerciţiu.
Diferenţa fundamentală este aceasta: foarte rar o
experienţă provocată de drog conduce la o hotărâre
fermă de a face o lucrare asupra sa şi asupra lumii.
Se rămâne cu o frumoasă amintire şi cu nostalgia
de a putea regăsi o asemenea trăire, până când
în final se caută să se înlocuiască cu o acumulare
de trăiri agreabile ceea ce nu se poate dobândi decât printr-o
progresare interioară, printr-o lucrare răbdătoare
şi legitimă, care devine constantă şi sfârşeşte
astfel prin a transforma.
În acest exerciţiu, este vorba întotdeauna
de permeabilitate, de transparenţa care ne face capabili
să simţim pe Cel cu Totul Altul din noi, şi să-l
lăsăm să se exteriorizeze în realitatea trăirii
noastre şi a activităţilor noastre, care devin
astfel reflectul (oglindirea) purităţii permeabilităţii
noastre.
De aceea, orice exerciţiu pe calea interioară
are totdeauna două sarcini: pe de o parte, eliminarea cât
mai bine posibil a tot ceea ce împiedică această permeabilitate;
şi, pe de altă parte, dezvoltarea a ceea ce încurajează
această permeabilitate– înţelegând aici, trebuie să
o spunem dintr-o dată, că această permeabilitate
niciodată nu trebuie să fie o disoluţie de vreun
fel oarecare.
După cum sensul unei expiraţii corecte
este inspiraţia justă, care vine atunci de la sine,
tot aşa sensul oricărui exerciţiu de detaşare
şi de decontracţie este tensiunea justă. Sensul
renunţării la forma falsă este dobândirea formei
juste.
În toate aceste exerciţii este vorba, prin urmare, despre
forma permeabilă şi despre permeabilitatea
formată.
Această expresie de permeabilitate formată ne oferă
simultan sensul a ceea ce este important de fapt: şi anume
ca omul să devină permeabil la Fiinţa care trăieşte
în el, aşa încât ea să poată să apară
în trăirea lui, dar, dincolo de aceasta, să-l formeze
pentru ca el să fie prezent în lume.
Ceea ce este vizat aici este ceea ce desemnează
termenul de „carne”, acest corp viu care suntem noi în calitate
de unitate a gesturilor noastre, prin care ne exprimăm
în lume, în spaţiu şi timp, prin care ne reprezentăm,
ne realizăm sau ne ratăm.
Maniera în care suntem acolo, prezenţi,
în care ne ţinem(stăm), în care suntem aşezaţi,
are de-a face cu posibilitatea de a fi noi înşine. În măsura
în care suntem acolo într-un mod eronat, fără centrul
de greutate care se cuvine, noi vom fi ori în angoasă,
ori în disoluţie, dar nu vom fi noi înşine. În acest
sens, ţinuta, respiraţia şi tensiunea au de a
face cu maniera justă de a fi acolo, prezenţi, cu
această formă permeabilă. Nu există exerciţiu
care să nu includă şi trupul, după cum nu
există gând, oricât de evanescent ar fi, care să nu
transforme corpul întreg. Este un fapt obiectiv, şi pe
care trebuie să-l integrăm acum în trăirea noastră
şi în realitatea noastră practică. Acelaşi
lucru contează mereu: detaşarea corpului pe deplin
prezent.
În spatele acestui exerciţiu particular,
va trebui să învăţăm cum să dobândim
acea dispoziţie în care cotidianul întreg nu va mai fi
decât un vast câmp de experimentare. Eu citez adesea această
frază budistă: fiecare situaţie este cea mai
bună dintre ocazii – pentru ce să facem? – pentru
a ne demonstra fidelitatea în a ne antrena pentru a admite Fiinţa
care ne locuieşte.
Este o lucrare(muncă) pe care o putem face
asupra noastră: a ne pune în situaţii, oricare ar
fi acestea, fie şi răsucirea mânerului de la uşă,
în care ne spunem pentru o clipă: pot face aceasta aşa
sau aşa, cum o să ating acest obiect, cum o să
strâng mâna acestei persoane? Cine sunt eu făcând aceasta
şi la ce se raportează acţiunea mea?
Noi avem neîncetat ocazia de a constata că
Fiinţa divină se manifestă după o unitate
trinitară: ca plenitudine, în forţă; ca
lege, în formă, în tensiunea spre formă;
şi ca marea unitate, care apare în iubire.
Cel care tratează un om, adică nu cineva
care masează un corp, ci cineva care ia un om în mâini,
acesta trebuie să ştie că, în funcţie de
maniera în care îl atinge pe celălalt, aceste trei lucruri
pot fi prezente.
Gândiţi-vă atunci când strângeţi
mâna aproapelui vostru. O putem face moale şi fără
forţă; de o manieră disolută şi fără
formă; sau de o manieră glacială. Dar, dacă
sunteţi cu adevărat acolo plecând de la Fiinţă,
voi daţi forţă celuilalt, îl puneţi
în formă, şi îl faceţi să
simtă căldura iubirii. Toate acestea
se află în terminaţiile nervoase ale degetelor voastre
– chiar şi atunci când strângeţi pur şi simplu
mâna cuiva.
Sursa: din volumul:
Karlfried Graf Durckheim -
LA VOIE INITIATIQUE. LE DON DE LA GRACE, vol 2,
ed. du ROCHER
Traducerea îmi apartine, V.J.