Karlfried Graf Durckheim
CALEA CARE DUCE LA SINE

Când este just, exerciţiul nu este niciodată un antrenament tehnic pe care îl stăpânim; el implică, dimpotrivă, întotdeauna o reorientare a omului întreg, o modificare a manierei lui de-a-fi-în-lume, care presupune o schimbare în concepţia sa despre real, în ceea ce dă sens vieţii sale, şi în ceea ce omul este sau trebuie să fie pentru a ajunge la autenticitatea lui.

Toţi cei prezenţi aici ştiu că, în ultimii ani, lumea occidentală cunoaşte un val de meditaţie cum nu se poate mai surprinzător. Aceasta este expresia faptului că viaţa, aşa cum este ea în Occident, s-a îndepărtat din ce în ce mai mult de cel căruia îi incumbă s-o trăiască: vreau să spun, omul. Atunci, retrimis spre sine, el se întreabă: „Cine sunt eu în realitate, şi cine este acesta, din mine, care se întreabă ce este el şi ce i-ar plăcea să fie? Căci nu mai pot să mă mulţumesc pentru multă vreme cu a-mi impune, a-mi arăta zelul şi a mă integra în mod armonios în Tot.”

A nu putea să fii cel care eşti cu adevărat, iată maladia epocii noastre. Când ne vom întâlni noi unii cu alţii aşa cum suntem? Părinţii le cer copiilor lor să se poarte ca fii şi fiice. Dar este oare sigur că ei îşi iau în seamă copiii lor pentru ceea ce sunt aceştia cu adevărat? Şi mai târziu, în viaţă, când ne întâlnim unii cu alţii fără să jucăm rolurile cu care ne-am identificat?

Bine înţeles, fiecare trebuie să-şi joace rolul său, şi totuşi el suferă pentru că se vede închis într-un vulgar ambalaj de Celofan. Toate acestea contribuie puţin câte puţin la conştientizarea care îi împinge pe oameni să fugă de acest mod de viaţă funcţional în care realitatea de azi îi zoreşte. Şi, pentru prima dată, şi oricare le-ar fi datoria socială şi necesităţile pe care viaţa exterioară le impune, ei se întreabă ce sunt ei şi ar vrea să devină conform cu esenţa lor.

Noi avem de a face cu două feluri de suferinţă: una este cea care suferă din cauza nevoii de a ne arăta vrednici în lume, este cea care vizează restabilirea practicată de medic sau de psihoterapeut. Cealaltă suferinţă este aceea de a nu putea să fim una cu noi înşine: aceasta necesită un ghid pe calea interioară. În zilele noastre, psihoterapia ne arată cât de mult deformarea din profunzimea noastră esenţială cea mai autentică poate fi generatoare şi de numeroase maladii fizice, a fortiori psihice. Omul care nu poate să fie el însuşi, care refulează, se torturează în interior, se va lovi repede de acel capac de bune maniere şi de dorinţe îngropate, care apasă asupra lui. Acest om – este astăzi sarcina majoră a terapiei – trebuie să fie eliberat. Şi cu cât munca va merge mai în profunzime, cu atât mai inevitabil ne vom lovi de un domeniu despre care se spune că este cel a l sufletului.

Sub suprafaţa comportamentului convenit se află ceea ce numim umbra. Este vorba de ansamblul feţelor care nu sunt trăite, deşi ele aparţin totalităţii umanităţii, şi care, atât de oprimate fiind, creează acea nelinişte, acea ameninţare care apasă asupra suprafeţei vizibile: o agresivitate refulată, o tendinţă artistică refulată, o dorinţă de putere refulată, o explozie refulată. Toate acestea, nu putem să le lăsăm să iasă, din cauza rolului pe care îl jucăm.

Una din sarcinile terapiei este aceea de a aduce la lumina zilei aceste feţe non admise, de a recunoaşte că ele sunt acolo, şi de a integra forţa pe care o conţin ele. Neîncetat, se nasc noi metode alternative în psihanaliza clasică care, toate, au în comun faptul de a permite defularea, exteriorizarea: terapia de grup, Sensitivity Trening, Gestalt-Therapia… Se întâmplă să întâlnim oameni care au experimentat toate aceste terapii, mai ales Gestalt-Therapia, unde au avut într-adevăr posibilitatea de a se defula, de a urla şi, într-un cuvânt, de a arăta fără să se jeneze ce „animale” erau ei în fond. Şi iată-i că îşi spun: „Eu sunt astfel, eu sunt acest om natural! – perfect, minunat!” Este, oare, într-adevăr atât de admirabil?

Aici apare ceva nou. Putem noi cu adevărat să ne mulţumim cu a ieşi astfel, din când în când, din balamalele noastre? Pentru unii, bineînţeles, acest om natural, liber de toate, va fi, poate, apogeul a ceea ce poate el să simtă. Dar mi se pare totuşi că este prea puţin. Căci există în om ceva şi mai profund, şi care ia locul, la rândul ei, acestei pretinse naturalităţi. Omul nu este numai aşa cum este: el trebuie să fie om şi într-un mod special, şi ceea ce trebuie el să fie este mai mult decât natura sa pulsională originară. Înseamnă atunci că este vorba de un ideal?

Se întâmplă, din fericire, că ne aflăm tocmai pe cale de a surmonta o  anumită formă de idealism. Şi fiecare dintre noi, pentru că suntem oameni, are şi ideea lui concretă despre ceea ce ar trebui să fie omul. Este incontestabil o trăsătură de dezvoltare a fiecărui om: înainte de toate, ca şi copil, el este o mică fiinţă pulsională, apoi un Eu natural care caută să se impună, să-şi prezerve poziţiile şi să-şi trăiască, de asemenea, pulsiunile; şi, în sfârşit, el devine o personalitate împlinită, dincolo de acest mic Eu. Ceea ce caracterizează personalitatea şi o diferenţiază de micul Eu, este faptul că ea ştie să servească, altfel spus, că ea este legată în acţiunea ei de un ansamblu de valori care sunt adevărul, frumosul şi binele. Cu ajutorul acestor criterii va putea ea să perceapă lucrurile. Orice acţiune din lume trebuie să depindă de o astfel de atitudine. Căci putem avea încredere într-o adevărată personalitate pentru că ea veghează cu fidelitate asupra valorilor pe care societatea i le încredinţează. Dar, dincolo de această personalitate fiabilă în lume, şi care a depăşit micul Eu, nu exista nimic altceva mai înalt – decât un ideal. Or, iată – şi este ceea ce epoca noastră are ca remarcabil – că se pare că, pentru creştin mai ales, există un pas în plus. Într-adins vorbesc eu aici despre „creştin”. Căci cel care crede că nu poate adopta supunere faţă de credinţa creştină, cel care nu vrea să aibă nimic de a face cu religia, acela crede totdeauna că este o trăsătură tipic creştină aceea de a-i cere omului să fie bun, iubitor, supus şi complet dezinteresat. Ei, bine! Nu, este tocmai invers. Există în noi o dimensiune mai profundă care ne constrânge pur şi simplu, dacă este cazul, să acţionăm într-un mod contrar societăţii, şi care îi va părea acesteia drept o trădare. Există evident în noi o dimensiune ultimă din care emană responsabilitatea cea mai profundă privind ceea ce se poate face, dar şi ceea ce trebuie făcut. Este dimensiunea esenţei, în sensul în care Magistrul Eckhart folosea acest cuvânt: „esenţa” ca mod de preferinţă a unei vieţi supra-mundane în noi, care ar dori să se manifeste în lume.

Este vorba aici de o simplă problemă de credinţă? Epoca noastră ne învaţă că nu: despre o realitate experimentală vorbesc eu. Cei care au chemarea esenţei, şi îi suportă constrângerea, sunt din ce în ce mai mulţi, şi tocmai aceasta îl autorizează pe om să trăiască pe baza acestei profunzimi, să caute în lume să trăiască în această lume, în pofida rezistenţelor şi a frumoaselor aranjamente ale comunităţii mundane.

În contextul acestei mişcări, ceea ce meditaţia poate să însemne astăzi nu mai este consideraţia unei valori sacre, nici o repliere interioară, ci un exerciţiu ce vizează să transforme omul în întregime, aşa încât ceea ce va fi cu adevărat determinant pentru el nu va fi ansamblul valorilor obiective, ci vocea celui mai îndepărtat interior al lui, care îl cheamă să efectueze un tip de umanitate foarte specifică.

Această voce interioară este altceva decât vocea conştiinţei care se edifică pe criteriile de valoare admise. Faţă în faţă cu comunitatea se formează o conştiinţă. Fiinţa totului unei comunităţi este datoria membrilor săi. Şi, dacă eu contrazic, de o manieră oarecare, ceea ce este cerut de totul comunităţii, atunci eu aud vocea conştiinţei.

Dar vocea interioară poate să se anunţe şi să declare: conştiinţa ta îţi impune aceasta sau aceea, dar eu îţi spun, nu o face! Conştiinţa îţi impune să iei parte la funeraliile tatălui tău. Şi iată că cineva vine şi îţi spune: „Lasă morţii să-şi îngroape morţii, dacă vrei să mă urmezi!” Iată ce se poate produce atunci când această fiinţă mai profundă care este în noi îşi revendică dreptul la existenţă: atunci instanţa ultimă nu va mai fi societatea care ne înconjoară.

Există aşadar o conştiinţă absolută, care se exprimă prin această voce interioară, şi, dacă este cazul, ea intră în conflict cu exigenţele comunităţii. Noi putem să constatăm astăzi în relaţia copiilor faţă de părinţii lor. Odinioară, nu se putea concepe să nu te integrezi până la ultima suflare în familie. Este adevărat că atâta timp cât colectivul este mai puternic decât individul, el reprezintă valoarea. Noi vedem astăzi cum cauzele majorităţii nevrozelor trebuie să fie căutate în acea identificare a copiilor cu modelul parental, şi cum, în această supunere cvasi-naturală faţă de tată şi mamă, noi uităm să existăm noi înşine. În sânul familiei, se putea, bineînţeles, să existe, mai mult sau mai puţin, fricţiuni, dar această [supunere]  era în dauna propriei realităţi esenţiale, care trebuia să-şi ducă propria existenţă în obscuritate, ascunzându-se sau amputându-se, devenind o umbră constant ameninţătoare pentru suprafaţă. Atunci când nu poate să se exteriorizeze, această umbră ne face bolnavi şi nevrozaţi.

Aşa cum ne arată miturile umanităţii, care sunt reflectul omului, calea spre sine însuşi cere întotdeauna o ruptură. Ea repune în discuţie ceea ce este stabilit şi conştiinţa va trebuie să decidă în ultimă instanţă, dacă este cazul împotriva a ceea ce cere societatea. Pentru a creşte trebuie să începem să ieşim din cochilia primitivă, aşa cum puiul face să se spargă coaja oului; fără să se întrebe dacă vor fi stricăciuni, lacrimi, disperare sau tristeţe. Se pare că, pe termen lung, relaţiile dintre copii şi părinţii lor nu pot fi sănătoase decât după ce se va fi trecut printr-o ruptură, şi pe aceasta tocmai pretenţia umană la a fi noi înşine o legitimează.

Nu vorbesc de micul Eu, de micul Ego, ci de cel care a trăit mai întâi ascultarea de ordinea socială. Abia apoi – şi numai atunci! – are el dreptul la el însuşi. În zilele noastre, educaţia a înţeles aceasta şi le dă tinerilor posibilitatea de a fi ei înşişi, dar adesea pentru a cădea în excesul invers. Căci ceea ce înseamnă pe deplin libertatea de a fi el însuşi, numai un om care a început prin a se experimenta pe sine ca legat de un Tot mai mare, va putea să o înţeleagă.

Fără răgaz, chiar dacă suntem deja pe cale, noi trebuie să ne întrebăm: de unde îmi vin cunoştinţele mele despre această dimensiune interioară, şi care este sensul ei? Este vorba atunci, de fiecare dată, de a recunoaşte, şi de a realiza la modul veritabil în sine însuşi că nu o doctrină autoritară trebuie acceptată, nici un anunţ făcut de alţii, ci o experienţă care se raportează la ceea ce nu este din această lume, cel puţin nu din lumea aşa cum o concepem noi prin înţelegere.

Ceea ce necesită ca noi să corectăm înţelegerea noastră obişnuită despre realitate. Realitatea, spun toţi cei care au fost crescuţi în tradiţie, realitatea este ceea ce subzistă independent de trăirea noastră. Această sale este reală pentru că, dacă eu o părăsesc, ea va fi mereu şi mereu aşa cum este. Realitatea este ceea ce există independent de mine ca subiect. Aceasta este realitatea obiectivă.

La polul opus acesteia, realitatea care este numai subiectivă există numai în reprezentările mele, în dorinţele mele, în pulsiunile mele şi în sentimentele mele. La drept vorbind, tot ceea ce este acolo datorită mie numai nu are realitate, nu este decât subiectiv. Calitatea unui sunet pe care îl aud – care este ea atunci când nu este auzită? Nimic! – nu este deci decât subiectivă.

Dragi prieteni , dacă noi luăm aceasta în serios, va trebui să recunoaştem că toată realitatea, cu tot ceea ce are o valoare în ochii noştri, în care trăim ca oameni, nu este absolut conformă cu conceptul de realitate de care ne servim în mod obişnuit. Ştiinţele naturii, şi tehnicile care sunt edificate pe ele, se bazează toate pe un concept de realitate de tip obiectiv, adică un concept care presupune scoaterea în afara jocului a omului şi a trăirii sale subiective.

Invers, noi toţi trăim zilnic, fie în natură, cu congenerii noştri, copiii noştri, prietenii şi neprietenii noştri, ceea ce ne înconjoară, arta, noi trăim toţi exclusiv din întâlnirea cu o realitate care este reflectul(oglindirea, proiecţia n.t.) nostru. Albastrul este apăsător pentru unul, dar nu pentru altul. Unul se simte agresat de roşu, în timp ce altul îşi găseşte odihna acolo. Cum este atunci culoarea în realitate? În sensul unei culori trăite de un om, ea nu are absolut nici o realitate.

Trebuie aşadar să recunoaştem această descoperire surprinzătoare şi anume că, de fapt, omul trăieşte exact în această realitate în care el se întâlneşte pe sine ca subiect. Iată cine, din punct de vedere al realităţii obiective, nu este decât subiectiv. Dar liniştiţi-vă, din punct de vedere al realităţii care este cea a subiectului, această realitate obiectivă nu este decât obiectivă. Astăzi, noi trebuie să corijăm concepţia noastră tradiţională despre realitate spunând: există o realitate care nu se transformă într-o concepţie utopică, care nu este o realitate care subzistă obiectiv în ea însăşi şi în care nu există nici o fricţiune pentru că toate sursele de eroare sunt excluse, ci o realitate a cărei finalitate ultimă este ca omul să trăiască în pacea sufletului său şi, plecând de aici, el să poată să exprime şi să facă să trăiască o manieră de a-şi fasona viaţa care să manifeste ceea ce el a experimentat ca autentic în profunzimea vieţii lui de subiect.

Avem nevoie să îndeplinim aici, în deplină conştiinţă, o rotaţie de o sută optzeci de grade. Nu vă lăsaţi abuzaţi de expresia „este pur subiectiv” care îl pune mereu în valoare pe omul de ştiinţă care este pitit în fiecare din noi. Când suntem noi înşine în discuţie, noi trebuie să spunem: noi suntem subiectul regal care se confruntă şi contractează o datorie faţă de o realitate al cărei criteriu nu este nici o măsură obiectivă, ci numai profunzimea propriei noastre existenţe.

În această profunzime, omul se întâlneşte astăzi pe sine, în esenţa sa, prin experienţe foarte particulare; acolo el experimentează bucuria unei plenitudini ieşite din comun, vede strălucind o promisiune şi resimte şi resimte povara unei misiuni care este aceea de a-şi transforma viaţa. În zilele noastre, aceste experienţe ale Fiinţei reţin mai mult atenţia celor care au experimentat profunzimea lor după o calitate de un cu totul alt gen, această calitate este numinosul. Investiţi cu o sarcină nouă, întorşi mai mult spre interior de acum decât spre exterior, aceşti oameni sunt purtători ai unei promisiuni care promite altceva decât securitatea, stare de bine şi fericirea în sensul pe care îl dă lumea acestor termeni. Nu este vorba de o stare de bine exterioară; este vorba de a ne poziţiona lăuntric într-o altă dimensiune, care îl sesizează pe om din interior, şi îl umple. Aceste lucruri el le experimentează tocmai atunci când lumea îl va considera sărac, când va duce o viaţă solitară şi cvasi lipsită de sens.

În zilele noastre, acest presentiment al unei dimensiuni care nu mai depinde de condiţiile exterioare începe încă din tinereţe, pentru că ea dă cuvântul omului aşa cum este atunci când încă este necondiţionat. Noi putem astăzi să vedem foarte concret că omul este cetăţean a două lumi: a acestei lumi, condiţionate de spaţiu şi de timp, şi care este cea a Eului normal, dar el este şi cetăţean al unei dimensiuni situate dincolo de spaţiu şi de timp, necondiţionate, care nu este din această lume şi care, poate, nu trăieşte decât în el, şi care este cea a esenţei.

Gândiţi-vă la cuvintele lui Christos: „Împărăţia mea nu este din lumea aceasta. Voi sunteţi fraţii mei. Voi sunteţi, ca şi mine, fiii lui Dumnezeu.” Chiar şi credinciosul, care încă nu a fost avertizat despre posibilităţile lui de experienţă, poate afla aici ceva nou, o nouă misiune. Dar aceasta cu condiţia ca el să se asume în această dimensiune cea mai interioară care subit îl interpelează dintr-un alt loc. Când aceasta îl asaltează, el face experienţa că, în fondul esenţei lui, el este cineva care nu este din această lume în sensul uzual al termenului.

Dacă el se percepe ca cel care se naşte acolo, în el, el nu va mai avea frică de moarte. Dacă el se percepe ca cel care înfloreşte acolo, absurditatea lumii nu îl va mai duce la disperare. Şi, dacă el se simte ca fiind întra-adevăr cel care este acolo, el nu va mai cunoaşte solitudinea, ci va experimenta faptul că tocmai în orele de slăbiciune supra-mundanul îşi capătă toată puterea; când el nu mai este nimic, nu mai ştie nimic, nu mai are nimic. Şi, în aceeaşi clipă în care nimic nu mai are sens după criteriile mundane, el ştie că în el este o claritate care dă oricărui lucru un sens nou şi mai profund. Dar trebuie îndurată traversarea până la acel portal obscur. Şi acolo unde un altul s-ar pierde şi ar muri în solitudine, el va găsi, poate, o securitate care nu este din această lume.

Iată cum stau lucrurile; chestiunea este numai aceea de a şti până la ce punct un om este gata şi dispus să-l întâlnească pe acest Cu Totul Altul care este în el. Cum poate el să se pregătească să devină cel aşa cum s-a întâlnit odată pe sine, timp de o clipă? Cum să instaleze o stare constantă în care să rămână deschis faţă de ceea ce îl interpelează în acele momente? Aici îşi găsesc locul meditaţia şi religiozitatea. Cel care ştie să se roage cu adevărat şi ştie să rămână lăuntric orientat spre Dumnezeu, nu se simte niciodată abandonat.

Cum să gândim relaţia între ceea ce ne-a interpelat acolo şi noi înşine? O putem face în moduri foarte diferite. Bunăoară, spunând: noi suntem la modul general separaţi de acel ceva căruia îi aparţinem în mod autentic. Cum spuneam adineauri, noi suntem cetăţeni a două lumi. Dacă într-adevăr acestei alte dimensiuni îi aparţinem în mod autentic, noi trăim aşadar în mod obişnuit în exil. Acesta este cazul. Noi ne-am smuls printr-un salt din Unul originar care era paradisul – pentru a vorbi într-un limbaj metaforic -, dar el continuă să trăiască în noi. Şi în această sciziune noi trăim, ne ducem existenţa obişnuită şi, fără să ştim, în adâncul nostru, se află mereu acea dorinţă secretă de a ne întoarce în acest loc care ne este cel mai propriu.

Concepţia noastră despre realitatea mundană, de aici, condiţionată de spaţiu şi timp, provine din dezvoltarea Eului, fără de care nu ar mai fi nici înainte şi nici după, nici sus şi nici jos. Realitatea noastră spaţio-temporală ca formă de experienţă interioară este condiţionată de saltul în afara Unului originar. Noi înţelegem astăzi că ceea ce numim transcendenţă trăită se situează dincolo de cele cinci mari întrebări: Ce este aceasta? Când este? Unde este? De unde vine aceasta? Unde duce aceasta? Sunt întrebările pe care omul şi le pune din interiorul condiţionării lui. Dar dintotdeauna a existat experimentarea unei dimensiuni în care aceste întrebări nu se mai pun. Atunci, omul simte că a ajuns aproape de ceea ce are el ca mai autentic.

Relaţia dintre origine şi ceea ce suntem acum este, ca să spunem aşa, tensiunea dintre Unul originar şi diseminarea lui în contrarii. Dar există o experienţă în care această dualitate este înlăturată. Cu această excepţie trebuie totdeauna să facem distincţie între descrierea unei trăiri şi o ontologie. Nici un mistic nu a pretins vreodată că omul şi Dumnezeu sunt acelaşi lucru. El afirmă pur şi simplu că există experienţe în care omul se simte Unul. Şi această experienţă îi permite să înţeleagă că separarea de Unul originar nu este prin nimic un fapt definitiv în conştiinţa umană, ci ea conţine în ea agentul nostalgiei după întoarcerea spre devenirea-una. Terapia fondată pe psihologia profunzimilor, în măsura în care atinge profunzimea, ne învaţă acelaşi lucru.

De fiecare dată când este invocat cuvântul iubire, despre expresia acestui Unu originar este vorba, acest Unu care a cunoscut sciziunea şi ar vrea acum să-şi regăsească integritatea. Orice atracţie erotică pentru o altă fiinţă umană îşi primeşte fluidul de la acest ceva foarte specific: fenomenul vieţii care este scindată în unitatea sa originară, şi care simte din nou posibilitatea unităţii, ar vrea să redevină-una în cele două fiinţe umane. Tocmai în această tensiune se mişcă fluidul iubirii, înăuntru şi în toate lucrurile.

Este ceea ne mişcă, de asemenea, atunci când suntem pe CALE. Un om ştie ceea ce contează pentru el atunci când este sesizat de acest mare Unu care îl influenţează, atunci când scapă din sciziunea vieţii dintre acest Unu şi el însuşi pentru a regăsi unitatea.

Noi participăm la Unul şi este util să o ştim în practica exerciţiului care ne conduce din nou, mereu, la a-deveni-una, căci este tocmai scopul exerciţiilor de meditaţie. Eu utilizez mereu aceleaşi imagini concrete pentru a vă face să înţelegeţi aceasta pe loc. am evocat deja înaintea dumneavoastră imaginea valului şi a mării. Numai atunci când valul, printr-o modificare a formei lui de conştiinţă, se simte a fi el însuşi marea, se simte el însuşi în esenţa lui de val ca o modalitate a mării, numai atunci aşadar se simte el, de asemenea şi dintr-odată, a-face-una cu celelalte valuri.

În fond, noi suntem Unul; numai în formele de manifestare suntem noi scindaţi. Unul ne traversează din loc în loc, el este adevăratul essentia rerum, esenţa lucrurilor.

Sau, altfel, luaţi în considerare frunza despre pom; când noi putem, printr-o modificare a formei noastre de conştiinţă, să ne simţim a fi pomul în limbajul frunzei, sentimentul nostru vital este bulversat definitiv de aceasta.

Amintiţi-vă de cuvintele lui Christos despre viţă şi mlădiţe. Viţa este în mlădiţă, şi mlădiţa este în viţă, este una cu ea.

Sunt lucruri cărora eu le acord multă importanţă; ele ne-au fost transmise ca formule de credinţă dar, depreciate atât de mult la rangul de simple formule, încât noi am sfârşit prin a ne spune că acolo era vorba de dictoane pioase, goale de sens. Ei bine, nu! Este suficient astăzi să surmontăm formalismul teologiei pentru a regăsi deodată în acest limbaj, în aceste interpretări pietrificate ale trăirilor de acest fel, experienţele originare. Este suficient ca noi să fi găsit în noi înşine cheia pentru a le deschide.

Iată şi o altă imagine: consideraţi cercul şi centrul lui. Dacă vă proiectaţi acolo, veţi recunoaşte că viaţa noastră obişnuită se derulează acolo, ca să spunem aşa, între periferie şi centru. Noi nu suntem nici una nici alta, nici centrul nici periferia. Dar totul se învârte. Fără oprire suntem antrenaţi în cerc, şi trebuie să simţim cercul în noi, în centru.

Pentru meditaţie, aici este o imagine foarte fructuoasă, cu condiţia să nu o considerăm ca pe o imagine de observat, ci ca pe o imagine în care ne mişcăm. Noi trebuie să resimţim aceasta, fără încetare: anume că, la drept vorbind, noi suntem în cerc, dar noi suntem şi cercul; şi noi suntem centrul; centrul cercului este simultan în centru şi în periferie.

Încă un lucru la care ţin mai mult ca la orice privind relaţia dintre Fiinţa care ne locuieşte şi noi înşine. Eu sunt din ce în ce mai convins că noi nu ar trebui să plecăm mereu de la suferinţa care este a noastră şi care speră într-o mântuire divină, ci noi ar trebui să încercăm într-o bună zi să-l simţim pe Dumnezeu întemniţat în noi şi să-i vorbim.

Căci noi suntem cei care trebuie să eliberăm divinul din captivitatea în care l-am aruncat. Totul capătă atunci un caracter diferit, un alt sens; inclusiv meditaţia. Nu despre noi este vorba! Se vorbeşte despre realizarea de sine. Foarte bine, dar adevăratul sine despre care este vorba nu este nimic altceva decât acest sine care eliberează constant divinul captiv în el, care îl eliberează din încătuşarea în care îl ţine omul.

Nu numai noi avem nevoie de Dumnezeu, ci şi Dumnezeu are nevoie de noi. Spiritul suflă încotro vrea. Dar la ce ne serveşte suflul, dacă noi suntem închişi şi el nu ne poate pătrunde?

În realitate, trebuie să răsturnăm lucrurile. Nici un concept nu are sens dacă ne mulţumim să menţinem la nivelul ei cel mai de jos conştiinţa care corespunde unei stări a unei tradiţiei. În ziua de azi, noi suntem chemaţi să mergem să trăim, să palpăm aceste experienţe, care nu sunt privilegiul misticilor, ci care ne privesc pe noi toţi. Ieri, părintele Lassalle spunea: „Astăzi, umanitatea are o vocaţie şi aude o chemare, şi sfântul de mâine nu va mai putea fi conceput fără experienţă mistică.”

Experienţă mistică! Să punem aceste cuvinte între paranteze; ele sunt prea marcate de un parfum de irealitate. Şi, totuşi, este experienţa realităţii autentice. Experienţei mistice îi revine să facă într-o bună zi experienţa înfricoşătoare a Fiinţei închise în noi şi pe care avem sarcina să o eliberăm.

În fond, noi suntem acel ceva de care noi suntem separaţi în conştiinţa noastră obiectivă. Graţia cea mai mare care îi este dat omului s-o primească nu este ceea ce el a simţit până acum ca graţie, pentru că ea l-a eliberat ca prin miracol dintr-o situaţie de disperare, dar fără ca el să o fi putut provoca prin voinţa lui. Nu! Cea mai mare graţie este aceea ca, în cel mai profundul esenţei lui, omul să fie cel care ar vrea în mod autentic să fie; ca în cel mai profundul lui însuşi el să fie această esenţă supra-spaţio-temporală care trebuie să ia, din ce în ce mai bine, cunoştinţă de ea însăşi – şi tocmai în acest punct lucrarea exerciţiului şi darul graţiei se întâlnesc din nou.

Sensul cel mai autentic al meditaţiei ca exerciţiu de transformare este această lucrare constând în a interioriza ceea ce suntem în mod autentic în cel mai profundul esenţei noastre.

Această interiorizare nu este un proces teoretic ale cărui rezultate ar putea ajunge să ne mulţumească, ci aici, aşa cum spune Magistrul Eckhart, cunoaşterea şi iubirea sunt una. Există o cunoaştere a capului, a creierului, şi aceasta nu are nimic de a face cu omul şi maturizarea lui interioară. Există şi o cunoaştere procesuală care se face din ce în ce mai profundă pe măsură ce omul creşte în direcţia acestui fruct care este misiunea cea mai autentică care îi este prescrisă creşterii sale.

A deveni-una cu Cel cu Totul Altul. Fructul maturizării pe Calea interioară este omul transformat în vederea Fiinţei.

Despre acest om este vorba în exerciţiile noastre. Miza pentru noi este ca noi să intrăm în bucuria promisiunii, ca noi să devenim capabili să exprimăm ceea ce suntem în mod autentic, şi prin aceste fiinţe condiţionate pe care le-a făcut lumea din noi. Aşa se întâmplă dintotdeauna: este tensiunea dintre esenţa noastră autentică şi esenţa noastră de păcătoşi, dacă vreţi, eul nostru mundan s-a scindat de centru.

Dar să revenim la antrenament, la exerciţiu. Nici presentimentul nici experimentare altei dimensiuni nu sunt suficiente, căci experienţa legitimă merge mână în mână cu misiunea transformării, adică a exerciţiului sub cele trei forme pe care iată-le: înainte de toate, este exerciţiul special, ca de exemplu o jumătate de oră de Zazen la care ne supunem cu regularitate. Apoi vine cotidianul ca exerciţiu. Nici o singură clipă, nu suntem scutiţi de datoria de a ne exersa astfel. Al treilea punct este cel care ne învaţă în mod foarte special practicarea exerciţiilor Zen japoneze. Peste tot în lume unde suntem capabili de o realizare tehnică perfectă, există o posibilitate de a ne exersa în experienţa Fiinţei. Dar, dacă eu vorbesc despre perfecţiune tehnică, nu trebuie să vedem acolo o cădere din rang. Trebuie ştiut că profunzimea nu poate începe să se exprime decât atunci când tehnica este atât de desăvârşită încât Eul meu nu mai are să o realizeze, când nu mai am frică de eşec, când Eul meu poate să tacă. Numai atunci când nu mai am nevoie să o fac, o altă instanţă din mine poate să o facă, prin mine: este săgeata pe care nu o mai trag eu care atinge ţinta în centru ţintei.

Numai atunci când Eul tace, şi când dispare multitudinea care îl întemniţează, numai atunci plenitudinea din noi poate începe să vorbească, să ne atingă: aşa încât în mijlocul unei astfel de activităţi avem brusc un sentiment al Fiinţei, putem avea o experienţă a Fiinţei. Dar aceasta ar fi nesemnificativ dacă nu ar fi vorba decât de o trăire agreabilă. În realitate, în acelaşi moment se produce faptul despre care vorbeam adineauri: pentru o clipă este eliberat, redat sinelui, Cel cu Totul Altul, Fiinţa divină din noi.

Pentru astăzi mulţumiţi-vă cu aceasta: exerciţiul special pe care îl practicăm aici şi pe care îl vom pune în practică îndată, acest exerciţiu este Zazenul, care constă în a rămâne aşezaţi în linişte.

Cotidianul ca exerciţiu conţine pentru fiecare din noi o şansă de fiecare dată când ştim să facem ceva. În aceasta constă sensul, productivitatea oricărei practicări a  exerciţiului, căci exerciţiul presupune repetarea la nesfârşit, şi presupune că omul se raportează la Altul, chiar fără a se gândi acolo în mod constant. Orice repetare fidelă, chiar şi un simplu exerciţiu corporal, conţine şansa ca Cel cu Totul Altul să vină să lumineze şi să pătrundă în trăirea noastră. Căci, pentru numele lui Dumnezeu, unde altundeva ar putea fiinţa divină să se manifeste în realitatea umană, dacă nu în trăirea noastră subiectivă?

Aş vrea să insist puţin asupra acestui punct, căci noi suntem complet infectaţi de conceptul de realitate obiectivă care ne face să ne îndoim de semnificaţia pe care o putem acorda trăirilor noastre subiective. Trăirea va fi întotdeauna o trăire a subiectului. Dar, în sânul acestei realităţi de subiect, există distincţii între suprafaţă şi profunzime, între o simplă proiecţie şi o adevărate aclamaţie interioară. Tocmai această distincţie furnizează criteriul semnificaţiei pe care îl putem acorda trăirii noastre subiective.

Există o experienţă legitimă şi o experienţă ilegitimă. O experienţă a altei dimensiuni care ar fi produsă de droguri nu va avea acelaşi caracter, nici aceeaşi valoare ca cea care vine din trăirea interioară şi din exerciţiu. Diferenţa fundamentală este aceasta: foarte rar o experienţă provocată de drog conduce la o hotărâre fermă de a face o lucrare asupra sa şi asupra lumii. Se rămâne cu o frumoasă amintire şi cu nostalgia de a putea regăsi o asemenea trăire, până când în final se caută să se înlocuiască cu o acumulare de trăiri agreabile ceea ce nu se poate dobândi decât printr-o progresare interioară, printr-o lucrare răbdătoare şi legitimă, care devine constantă şi sfârşeşte astfel prin a transforma.

În acest exerciţiu, este vorba întotdeauna de permeabilitate, de transparenţa care ne face capabili să simţim pe Cel cu Totul Altul din noi, şi să-l lăsăm să se exteriorizeze în realitatea trăirii noastre şi a activităţilor noastre, care devin astfel reflectul (oglindirea) purităţii permeabilităţii noastre.

De aceea, orice exerciţiu pe calea interioară are totdeauna două sarcini: pe de o parte, eliminarea cât mai bine posibil a tot ceea ce împiedică această permeabilitate; şi, pe de altă parte, dezvoltarea a ceea ce încurajează această permeabilitate– înţelegând aici, trebuie să o spunem dintr-o dată, că această permeabilitate niciodată nu trebuie să fie o disoluţie de vreun fel oarecare.

După cum sensul unei expiraţii corecte este inspiraţia justă, care vine atunci de la sine, tot aşa sensul oricărui exerciţiu de detaşare şi de decontracţie este tensiunea justă. Sensul renunţării la forma falsă este dobândirea formei juste.

În toate aceste exerciţii este vorba, prin urmare, despre forma permeabilă şi despre permeabilitatea formată.
Această expresie de permeabilitate formată ne oferă simultan sensul a ceea ce este important de fapt: şi anume ca omul să devină permeabil la Fiinţa care trăieşte în el, aşa încât ea să poată să apară în trăirea lui, dar, dincolo de aceasta, să-l formeze pentru ca el să fie prezent în lume.

Ceea ce este vizat aici este ceea ce desemnează termenul de „carne”, acest corp viu care suntem noi în calitate de unitate a gesturilor noastre, prin care ne exprimăm în lume, în spaţiu şi timp, prin care ne reprezentăm, ne realizăm sau ne ratăm.

Maniera în care suntem acolo, prezenţi, în care ne ţinem(stăm), în care suntem aşezaţi, are de-a face cu posibilitatea de a fi noi înşine. În măsura în care suntem acolo într-un mod eronat, fără centrul de greutate care se cuvine, noi vom fi ori în angoasă, ori în disoluţie, dar nu vom fi noi înşine. În acest sens, ţinuta, respiraţia şi tensiunea au de a face cu maniera justă de a fi acolo, prezenţi, cu această formă permeabilă. Nu există exerciţiu care să nu includă şi trupul, după cum nu există gând, oricât de evanescent ar fi, care să nu transforme corpul întreg. Este un fapt obiectiv, şi pe care trebuie să-l integrăm acum în trăirea noastră şi în realitatea noastră practică. Acelaşi lucru contează mereu: detaşarea corpului pe deplin prezent.

În spatele acestui exerciţiu particular, va trebui să învăţăm cum să dobândim acea dispoziţie în care cotidianul întreg nu va mai fi decât un vast câmp de experimentare. Eu citez adesea această frază budistă: fiecare situaţie este cea mai bună dintre ocazii – pentru ce să facem? – pentru a ne demonstra fidelitatea în a ne antrena pentru a admite Fiinţa care ne locuieşte.

Este o lucrare(muncă) pe care o putem face asupra noastră: a ne pune în situaţii, oricare ar fi acestea, fie şi răsucirea mânerului de la uşă, în care ne spunem pentru o clipă: pot face aceasta aşa sau aşa, cum o să ating acest obiect, cum o să strâng mâna acestei persoane? Cine sunt eu făcând aceasta şi la ce se raportează acţiunea mea?

Noi avem neîncetat ocazia de a constata că Fiinţa divină se manifestă după o unitate trinitară: ca plenitudine, în forţă; ca lege, în formă, în tensiunea spre formă; şi ca marea unitate, care apare în iubire.

Cel care tratează un om, adică nu cineva care masează un corp, ci cineva care ia un om în mâini, acesta trebuie să ştie că, în funcţie de maniera în care îl atinge pe celălalt, aceste trei lucruri pot fi prezente.

Gândiţi-vă atunci când strângeţi mâna aproapelui vostru. O putem face moale şi fără forţă; de o manieră disolută şi fără formă; sau de o manieră glacială. Dar, dacă sunteţi cu adevărat acolo plecând de la Fiinţă, voi daţi forţă celuilalt, îl puneţi în formă, şi îl faceţi să simtă căldura iubirii. Toate acestea se află în terminaţiile nervoase ale degetelor voastre – chiar şi atunci când strângeţi pur şi simplu mâna cuiva.

Sursa: din volumul:
Karlfried Graf Durckheim -
LA VOIE INITIATIQUE. LE DON DE LA GRACE, vol 2,
ed. du ROCHER
Traducerea îmi apartine, V.J.