Notã din 5 iulie 2022
Urmare a unei sesizãri amiabile de încãlcare de copyright
am redus sau sters complet o multime de texte postate,
inclusiv din cele traduse de mine si inexistente în româneste.
Asa e corect.

K.G. DURCKHEIM

CALEA METAMORFOZEI
din volumul
CALEA INTERIOAREA. Cotidianul ca exerciţiu

carte tradusã si publicatã în româneste, epuizatã deja
Calea interioarã. Cotidianul ca exercitiu
A se vedea aici:
http://www.edituraherald.ro/carti/calea-interioara-cotidianul-ca-exercitiu-detail

Condiţiile reuşitei oricărei opere din lume sunt: o atitudine consacrată întrutotul scopului de atins, o voinţă tenace, o dezvoltare a facultăţilor adecvate, dobândirea de competenţe experimentate, o eficacitate temeinică, integrarea experienţelor lucrării noastre, şi, în general, o adaptare echilibrată la existenţă. La sfârşit vom descoperi „stăpânirea de sine” care garantează reuşita operei.

Reuşita operei interioare este fructul unei „maturaţii” umane. Condiţiile acestei „maturaţii” sunt: demantelarea micului „eu” prea orientat spre lume şi care se teme de suferinţă; intuirea şi dezvoltarea în noi înşine a Fiinţei esenţiale înnăscute; disoluţia „poziţiilor” sau a structurilor rigide cât şi a obişnuinţelor care paralizează dezvoltarea; luarea în serios şi integrarea experienţelor care conduc la o conştientizare a acestei Fiinţe esenţiale şi a manifestării ei; dobândirea unui comportament trainic care s-o exprime. În sfârşit, aşa după cum am văzut, toate acestea trebuie să fie impregnate de o fidelitate neabătută în urmarea căii interioare.

La capătul acestei căi se obţine stăpânirea de sine interioară. Este o atitudine a omului care se menţine în totalitate într-o maturaţie niciodată terminată. Numai astfel poate omul să-şi împlinească legea şi destinul său: să devină o „Persoană” permeabilă FIINŢEI (prezentă în el însuşi ca Fiinţă esenţială) şi capabil să o exprime prin opera lui în lume.

Este vorba, adică, în opera interioară, de a tinde finalmente nu la o „putere” utilă în lume, ci la o transformare care duce la o „manieră de a fi” care corespunde Fiinţei.

Omul la care opera interioară se realizează, nu are şi nici nu poate altceva, nici mai mult, decât înainte, ci el a devenit altceva şi mai mult: el a devenit un altul. Astfel, alături de opera terminată, şi vizibilă pentru lume, se află – imperceptibil pentru altul poate – omul metamorfozat interior. Dar, după cum opera existenţială, pentru a fi cu adevărat valabilă, presupune o maturitate umană, tot la fel transformarea care conduce la „maturitatea” omului este condiţionată de lucrul în slujba operei în lume. Calea interioară şi opera exterioară, departe de a se opune, se completează astfel, una condiţionând-o pe cealaltă. Şi, cum, de dimineaţa până seara, suntem solicitaţi atât de Fiinţa noastră interioară cât şi de lumea ameninţătoare – şi care, totuşi, angajează responsabilitatea noastră – „cotidianul” însuşi este câmpul exerciţiului nostru interior.

*

Orice operă, în lume, este o operă  reuşită în măsura în care realizează de o manieră perfectă ideea pe care o reprezintă: ceea ce ea trebuie să fie faţă de acest „sens interior”. Fie că este vorba de o pictură sau de un sistem filosofic, de o casă sau de o organizaţie, de o uzină sau de o creaţie tehnică, fiecare dintre ele nu reuşeşte, nu ia „formă” (Gestalt) decât în funcţie de conformitatea cu sensul pe care-l conţine, şi aceasta atât în fiecare dintre aspecte cât şi în raportul tuturor părţilor. Aceasta se aplică şi operei interioare. Omul este şi el o „formă de viaţă” valabilă nefiind şi neavând consistenţă ca operă decât în măsura în care ea realizează, în unitatea ei şi în structura tuturor forţelor ei, ceea ce este ea „în fond” şi ceea ce trebuie să fie în privinţa Fiinţei ei autentice. Dar, la drept vorbind, ce este omul „în fond” şi care este vocaţia sa fundamentală?

„În fond”, adică în Fiinţa sa autentică, omul este un aspect al FIINŢEI DIVINE care, în el şi prin el, vrea să se reveleze în această lume într-o formă de viaţă determinată. Ca şi floarea, în limbajul florii, ca şi animalul, în limbajul animalului, omul trebuie să exprime FIINŢA DIVINĂ în limbajul omului. Omul nu este „adevărat” decât în măsura în care „forma lui de viaţă”, prin intermediul tuturor forţelor care acţionează în el, recunoaşte meritele acestei vocaţii umane. Ea trăieşte în el ca Fiinţa autentică.

Fiinţa autentică, în fiecare dintre noi, este modul nostru de a participa la FIINŢA DIVINĂ; este şi modul prin care Fiinţa tinde să se manifeste în lume, prin fiecare om. În lume, nu într-o „interioritate spirituală” deturnată de la lume, ci în mijlocul existenţei spaţio-temporale. Devenirea omului se realizează în cadrul sorţii lui existenţiale şi în subordonarea sa faţă de sarcina sa zilnică, aşadar în mediul activităţii cotidiene.

*

Vocaţia omului este aceea de a exprima, în felul lui, FIINŢA DIVINĂ. „În felul lui” adică în deplină conştiinţă şi în deplină libertate. Florile, animalele îşi îndeplinesc vocaţia lor fără conştiinţă şi prin forţa lucrurilor. Numai condiţiile exterioare le pot împiedica să devină ceea ce sunt în fiinţa lor. Omul, în schimb, posedă o conştiinţă datorită căreia, ca un „eu”, el se centrează pe sine însuşi. Şi astfel se face, mai mult sau mai puţin, independent şi devine răspunzător de devenirea lui. Aici se află deopotrivă şansa şi pericolul său, căci el poate, la fel de bine, să se „rateze” pe sine însuşi.

*