K.G. DURCKHEIM

CALEA METAMORFOZEI
din volumul
PRACTICAREA CĂII INTERIOAREA. Cotidianul ca exerciţiu

Orice lucrare, orice meserie, orice artă cere un antrenament pentru ca „opera” să reuşească. Toţi ştim aceasta, desigur, şi fiecare dintre noi, prin experienţa existenţei, se instruieşte şi se exersează, integrând propriile lui experienţe. Cu toate acestea, nesocotim cel mai adesea că acest lucru este la fel de valabil şi pentru reuşita operei cele mai importante a vieţii noastre: realizarea Fiinţei noastre.

Tot ceea ce este viu trebuie să se dezvolte, în vederea unei „realizări”, şi la fel este şi în cazul omului. Dar omul nu va deveni niciodată ceea ce trebuie să devină dacă nu contribuie la aceasta prin efortul lui. Trebuie ca el să se ia pe sine, ca o pe lucrare, în propriile mâini, să se exerseze neîncetat în vederea realizării depline a acestei „opere”. Opera cea mai importantă pentru om este, aşadar, „el însuşi”, „el însuşi” ca om.

„A practica”, „a reuni experienţe”, „a le integra”… ce înseamnă toate acestea când este vorba de opera care „suntem” „noi înşine”? Ce înţelegem prin „operă reuşită”? Ce putem face? Ce trebuie să învăţăm? Ce experienţe trebuie să luăm în serios şi să le „asimilăm”? În ce constă „exerciţiul”? Care sunt condiţiile reuşitei?

Condiţiile reuşitei oricărei opere din lume sunt: o atitudine consacrată întrutotul scopului de atins, o voinţă tenace, o dezvoltare a facultăţilor adecvate, dobândirea de competenţe experimentate, o eficacitate temeinică, integrarea experienţelor lucrării noastre, şi, în general, o adaptare echilibrată la existenţă. La sfârşit vom descoperi „stăpânirea de sine” care garantează reuşita operei.

Reuşita operei interioare este fructul unei „maturaţii” umane. Condiţiile acestei „maturaţii” sunt: demantelarea micului „eu” prea orientat spre lume şi care se teme de suferinţă; intuirea şi dezvoltarea în noi înşine a Fiinţei esenţiale înnăscute; disoluţia „poziţiilor” sau a structurilor rigide cât şi a obişnuinţelor care paralizează dezvoltarea; luarea în serios şi integrarea experienţelor care conduc la o conştientizare a acestei Fiinţe esenţiale şi a manifestării ei; dobândirea unui comportament trainic care s-o exprime. În sfârşit, aşa după cum am văzut, toate acestea trebuie să fie impregnate de o fidelitate neabătută în urmarea căii interioare.

La capătul acestei căi se obţine stăpânirea de sine interioară. Este o atitudine a omului care se menţine în totalitate într-o maturaţie niciodată terminată. Numai astfel poate omul să-şi împlinească legea şi destinul său: să devină o „Persoană” permeabilă FIINŢEI (prezentă în el însuşi ca Fiinţă esenţială) şi capabil să o exprime prin opera lui în lume.

Este vorba, adică, în opera interioară, de a tinde finalmente nu la o „putere” utilă în lume, ci la o transformare care duce la o „manieră de a fi” care corespunde Fiinţei.

Omul la care opera interioară se realizează, nu are şi nici nu poate altceva, nici mai mult, decât înainte, ci el a devenit altceva şi mai mult: el a devenit un altul. Astfel, alături de opera terminată, şi vizibilă pentru lume, se află – imperceptibil pentru altul poate – omul metamorfozat interior. Dar, după cum opera existenţială, pentru a fi cu adevărat valabilă, presupune o maturitate umană, tot la fel transformarea care conduce la „maturitatea” omului este condiţionată de lucrul în slujba operei în lume. Calea interioară şi opera exterioară, departe de a se opune, se completează astfel, una condiţionând-o pe cealaltă. Şi, cum, de dimineaţa până seara, suntem solicitaţi atât de Fiinţa noastră interioară cât şi de lumea ameninţătoare – şi care, totuşi, angajează responsabilitatea noastră – „cotidianul” însuşi este câmpul exerciţiului nostru interior.

*

Orice operă, în lume, este o operă  reuşită în măsura în care realizează de o manieră perfectă ideea pe care o reprezintă: ceea ce ea trebuie să fie faţă de acest „sens interior”. Fie că este vorba de o pictură sau de un sistem filosofic, de o casă sau de o organizaţie, de o uzină sau de o creaţie tehnică, fiecare dintre ele nu reuşeşte, nu ia „formă” (Gestalt) decât în funcţie de conformitatea cu sensul pe care-l conţine, şi aceasta atât în fiecare dintre aspecte cât şi în raportul tuturor părţilor. Aceasta se aplică şi operei interioare. Omul este şi el o „formă de viaţă” valabilă nefiind şi neavând consistenţă ca operă decât în măsura în care ea realizează, în unitatea ei şi în structura tuturor forţelor ei, ceea ce este ea „în fond” şi ceea ce trebuie să fie în privinţa Fiinţei ei autentice. Dar, la drept vorbind, ce este omul „în fond” şi care este vocaţia sa fundamentală?

„În fond”, adică în Fiinţa sa autentică, omul este un aspect al FIINŢEI DIVINE care, în el şi prin el, vrea să se reveleze în această lume într-o formă de viaţă determinată. Ca şi floarea, în limbajul florii, ca şi animalul, în limbajul animalului, omul trebuie să exprime FIINŢA DIVINĂ în limbajul omului. Omul nu este „adevărat” decât în măsura în care „forma lui de viaţă”, prin intermediul tuturor forţelor care acţionează în el, recunoaşte meritele acestei vocaţii umane. Ea trăieşte în el ca Fiinţa autentică.

Fiinţa autentică, în fiecare dintre noi, este modul nostru de a participa la FIINŢA DIVINĂ; este şi modul prin care Fiinţa tinde să se manifeste în lume, prin fiecare om. În lume, nu într-o „interioritate spirituală” deturnată de la lume, ci în mijlocul existenţei spaţio-temporale. Devenirea omului se realizează în cadrul sorţii lui existenţiale şi în subordonarea sa faţă de sarcina sa zilnică, aşadar în mediul activităţii cotidiene.

*

Vocaţia omului este aceea de a exprima, în felul lui, FIINŢA DIVINĂ. „În felul lui” adică în deplină conştiinţă şi în deplină libertate. Florile, animalele îşi îndeplinesc vocaţia lor fără conştiinţă şi prin forţa lucrurilor. Numai condiţiile exterioare le pot împiedica să devină ceea ce sunt în fiinţa lor. Omul, în schimb, posedă o conştiinţă datorită căreia, ca un „eu”, el se centrează pe sine însuşi. Şi astfel se face, mai mult sau mai puţin, independent şi devine răspunzător de devenirea lui. Aici se află deopotrivă şansa şi pericolul său, căci el poate, la fel de bine, să se „rateze” pe sine însuşi.

*

Conştiinţa „eului”, la om, rupe unitatea vieţii care este dincolo de spaţiu şi de timp. Rezultă o dualitate de aici: pe de o parte, o lume „istorică” care se formează în condiţiile spaţio-temporale şi este accesibilă explorării şi „stăpânirii”, pe de altă parte o „Fiinţă” supra-existenţială, esenţială, care se sustrage oricărei priceperi raţionale. Astfel, omul se recunoaşte ca fiinţă între cer şi pământ. Adică el trăieşte încordat între două realităţi: pe de o partea realitatea lui existenţială care îl limitează în spaţiu şi timp, îl ameninţă în existenţa sa, îl tentează prin posibilităţile ei de „fericire” şi îl cheamă la o slujire în cadrele ei organizate; şi pe de altă parte, realitatea FIINŢEI supra-existenţiale. Aceasta, ascunsă în secretul Fiinţei lui individuale autentice, resimţită ca o nostalgie profundă, „presează” inexorabil în el, căutând să-l facă conştient, chemându-l prin toate obstacolele existenţei, prin toate structurile organizate ale conştiinţei lui existenţiale, pentru a-l aduce în slujba DIVINULUI.

Pentru a înfrunta lumea, pentru a-şi stăpâni existenţa, omul trebuie să dobândească cunoştinţe referitoare la condiţiile stării lui existenţiale. Pentru a deveni un om complet, el trebuie să dobândească şi cunoştinţe referitoare la Fiinţa sa autentică, pentru că numai atunci va răspunde el, conştient şi liber, la apelurile ei. Cu toate acestea, în virtutea legii dezvoltării lui, omul favorizează mai întâi forţele utile puterii lui în existenţă. Prin această conştientizare îngustă a lumii, centrată numai pe voinţa de a subzista acolo într-un mod rezonabil şi fericit, FIINŢA, reprezentată de Fiinţa esenţială, este voalată. De aceea omul ignoră cu uşurinţă „aspiraţia” Fiinţei lui autentice; el ignoră sensul profund al vieţii lui, care este acela de a manifesta FIINŢA DIVINĂ în existenţă. Totuşi, de împlinirea acestei misiuni depinde atât salvarea lui, cât şi fericirea lui adevărată. Uitarea acestei misiuni, înlocuirea ei cu grija pentru o bunăstare existenţială, preocuparea conştientă sau inconştientă pentru activitate în lume (şi aceasta la modul exclusiv), îl plonjează, în final, pe om într-o suferinţă care îl distinge de celelalte creaturi. Şi această suferinţă este independentă de faptul de a răspunde sau nu, prin virtuţi sau imperfecţiuni, criteriilor de valoare ale lumii.

Cu cât mai mult îşi imaginează omul a fi reuşit, prin adaptarea sa la existenţă, să stăpânească viaţa sa exterioară şi cu cât mai mult crede a nu avea nimic să-şi reproşeze vizavi de lume, cu atât mai puţin poate el să înţeleagă, în imediat, suferinţa care rezultă din separarea sa de Fiinţa autentică. Această suferinţă este cu totul altceva decât suferinţa eului sub jugul lumii. Atunci când suferinţa îl obligă pe om să privească în sfârşit spre interior, să se confrunte cu Fiinţa lui, îşi dă seama că suferinţa nu provine de la lume, îşi dă seama despre ce este vorba. Dacă, la acest moment, el nu deviază într-o dorinţă de securitate exterioară, dacă se deschide vocii interioare, el poate subit să-şi dea seama că „s-a ratat” în Fiinţa sa esenţială. Atunci, poate că el îşi va aminti că în anumite momente a simţit „ceva” de o profunzime extraordinară; îşi va aminti poate că în alte momente o conştiinţă mai înaltă l-a chemat şi că el nu a ascultat. Şi astfel el se află în faţa unei alegeri: să se eschiveze din nou, sufocând vocea interioară şi rămânând neschimbat, sau să înceapă o reînnoire, urmând acest apel care răsună în el.

Când omul s-a trezit astfel faţă de apelul Fiinţei lui esenţiale şi când nu se mai poate sustrage acestui apel, el se simte, în mod inevitabil, tras în toate părţile de contradicţiile dintre nevoile lui, sarcinile şi tentaţiile existenţei, şi apelul interior. Lumea îşi reclamă drepturile ei, fără a lua în seamă vocea interioară; Fiinţa îşi reclamă drepturile ei, fără a lua în seamă exigenţele existenţei. Aici se află originea tensiunilor dintre cei doi poli ai stării noastre umane. Dar condiţia noastră existenţială şi apartenenţa noastră la o FIINŢĂ supra-existenţială nu sunt decât cei doi poli ai unui singur „Sine”, care tinde spre o realizare. În acest „Sine” vrea să se manifeste şi să se realizeze unitatea vieţii. Astfel, în cele din urmă, chestiunea este de a dobândi o „stare de a fi” în care omul  devine din ce în ce mai supus şi deschis vocii şi vocaţiei Fiinţei lui esenţiale şi, în acelaşi timp, apt să le manifeste şi să le facă eficace în mijlocul vieţii şi în interiorul operei lui în lume. Aceasta înseamnă: a trăi cotidianul ca „exerciţiu”, adică nu ca un antrenament la eficacitate existenţială, ci ca exerciţiu interior. Altfel spus, a trăi cotidianul ca practică a Căii.

*

Raţiunea de a fi a omului, asemenea cu cea a tuturor creaturilor, este aceea de a face Divinul vizibil în lume. Ceea ce îl distinge pe om, este faptul că marea, Divina Viaţă, vrea să devină conştientă de sine în el, în libertate, să strălucească într-o viaţă conştientă şi să „ia o formă”. „Omul just” este cel care manifestă în lume, în toată libertatea şi într-o conştiinţă luminoasă, FIINŢA DIVINĂ, prezentă în Fiinţa sa esenţială, care o manifestă prin strălucirea vieţii lui interioare, prin radiaţia modului lui de „a fi acolo” şi prin binecuvântarea care însoţeşte toate acţiunile lui. Starea care îi permite omului să satisfacă această misiune este cea în care FIINŢA se poate manifesta în Plenitudinea sa strălucitoare, în Ordinea sa interioară şi în Unitatea sa. Expresia completă a unei asemenea stări umane nu se realizează dintr-odată: ea apare mai întâi ca o personalitate existenţială care, orientată fiind exclusiv spre existenţa exterioară, împiedică conştientizarea Fiinţei autentice. De aceea demantelarea acestei personalităţi exterioare, „naturale”, al cărei centru este micul „eu”, este necesară. „Eul” nu se preocupă decât de sine însuşi şi de posibilitatea unei existenţe fără fricţiuni în lume. El nu se interesează deloc de vreo „maturaţie” posibilă, provenită din Fiinţa autentică, şi nu se afirmă în lume decât printr-o conştiinţă ce tinde să încadreze viaţa în noţiuni şi principii rigide. Omul „se ţine” astfel în lume, într-un mod raţional, ne stăpânind această lume decât în funcţie de un scop şi ne evaluând-o decât în funcţie de valorile ei ferm stabilite. Tocmai existenţa unei asemenea atitudini voalează FIINŢA în conştiinţă. Centrul acestei stări este „eul” care fixează şi distinge, neavând interes decât pentru propriile lui aspiraţii existenţiale. Prin el, omul se îndepărtează de comuniunea inconştientă cu Unitatea Vieţii şi, avid să se afirme, neavând încredere decât în sine însuşi, el face faţă, astfel, lumii. Această poziţie rigidă antrenează inevitabil ruptura cu Unitatea Vieţii şi, în locul acestei Unităţi, găsim opoziţia dintre „eul” existenţial şi Fiinţa esenţială. Detaşată de „fond”, o formă de viaţă independentă se dezvoltă, orientată exclusiv de o concepţie despre lume bazată pe ceea ce este fix, împiedicând în mod dezastruos maturaţia, evoluţia, transformarea, creşterea care sunt proprii Fiinţei esenţiale. Cu toate acestea, omul nu poate exista practic decât datorită acestui „eu” care stăpâneşte lumea prin intermediul noţiunilor fixe. Trebuie, aşadar, ca omul să ajungă să-şi dezvolte o „manieră de a fi” în care „eul” său să se păstreze dar în acelaşi timp să devină permeabil FIINŢEI care transcende puterea de înţelegere a  „eului”. Numai atunci va putea el să devină un om „autentic” în adevăratul sens al cuvântului, o Persoană prin care FIINŢA se manifestă în existenţă. Atingerea acestei forme de „prezenţă” cere un „exerciţiu” continuu care impune înţelegerea cotidianului ca „practică spirituală”.  

*

„Cotidianul”, viaţa cotidiană… aceasta evocă orice altceva decât „ziua de odihnă”. Cotidianul este monotonie, cenuşiu, redus la uniformitate pentru că este plasat sub semnul obişnuitului. El se caracterizează printr-o succesiune de acţiuni mereu aceleaşi care ameninţă să ne mecanizeze. Ziua de sărbătoare este plasată sub semnul excepţionalului care ne încântă. Cotidianul toceşte, ziua de sărbătoare împrospătează; ziua săptămânii este împovărătoare, constrângătoare; în schimb duminica „dă liber”. Cotidianul este munca, sarcina, duminica este relaxarea. Cotidianul este prozaic, ziua de sărbătoare invită la solemnitate; unul ne devoră, cealaltă ne permite să „ne regăsim”. Cotidianul ne proiectează în exterior, duminica ne dă libertatea interioară. Cotidianul se plasează sub semnul unei lumi care cere o neîntreruptă „performanţă”, duminica ne aparţine la propriu.

Dar trebuie să fie aşa? – da, atât timp cât omul se va pierde prin identificarea cu „eul” existenţial până acolo încât relaţia lui cu lumea şi acţiunea care îi este cerută acolo îi ascund adevărul lui interior. Cu toate acestea, este suficientă o conştientizare fundamentală pentru ca totul să se schimbe… o conştientizare care să reveleze că orice acţiune – şi în special cea care se repetă constant – comportă întotdeauna, dincolo de semnificaţia ei exterioară, un sens interior profund.

*

Tot ceea ce întreprindem în lume efectuăm cu o anumită atitudine. Obiectul aparţine lumii dar în atitudine, în „modul de a face”, omul se exprimă pe sine. În realitate, această atitudine poate fi justă sau falsă, în armonie cu legea interioară sau în contradicţie cu ea, conform cu „forma justă” a omului sau opusă ei, adică permeabilă pentru FIINŢĂ sau împiedicând-o să se manifeste. Care este această „formă justă”? Este cea care este transparentă FIINŢEI. Transparent înseamnă: capabil să simtă FIINŢA lăuntric şi să o manifeste în lume.

A pune o scrisoare la cutia ce se află la o sută de paşi de locul unde ne aflăm înseamnă o sută de paşi pierduţi dacă nu dăm acestei acţiuni decât scopul de a pune scrisoarea la cutie. În schimb, dacă este vorba de un „om pe cale”, atunci, chiar şi distanţa cea mai scurtă îi va da ocazia de a se „pune în ordine, lăuntric”, de a se „reînnoi” prin contactul cu Fiinţa esenţială, cu condiţia de a parcurge drumul într-o atitudine justă. Aceasta va fi valabil pentru toate acţiunile cotidiene.

Cu cât stăpânim o tehnică impusă de o activitate, cu atât este mai posibil să facem abstracţie de atenţia necesară, şi cu atât este mai uşor să deplasăm accentul de la exterior spre interior. Aceasta, oricare ar fi activitatea efectuată: bucătărie, uzină de montaj, maşină de scris, grădină; fie că vorbim, fie că scriem; fie că suntem aşezaţi sau în picioare, sau chiar dacă vorbim cu un vecin. Oricare ar fi ocupaţia noastră, ne este posibil să-i vedem sensul interior şi să folosim ocazia care ne este astfel oferită. Desigur, nu vom ajunge acolo decât dacă înţelegem sensul vieţii şi dacă, în funcţie de acest sens, ne vom considera responsabili; dacă am înţeles că omul nu are numai sarcina de a „recunoaşte” şi de a stăpâni lumea exterioară, ci şi – mai ales – aceea de a se transforma lăuntric. Aici se revelează adevărul vechiului dicton japonez: „orice lucru poate dobândi o valoare religioasă, dar cu dubla condiţie de a fi simplu şi de a putea fi repetat”.

Stăpânirea îl eliberează pe om de jugul „eului” lui care se vrea neliniştit de succes. Ea îi dă posibilitatea să devină independent de această nevoie de a fi aprobat de lume. Calea interioară este astfel deschisă. Nu este numai o tehnică pe care o stăpânim, ci exerciţiul care ne duce la „tehnică” poate servi „opera interioară”: a înfrunta sau a păstra, în orice circumstanţă, atitudinea care corespunde vocaţiei fiinţei umane. Atunci cotidianul nu va mai fi nici cenuşiu, nici banal. Ba dimpotrivă, el devine aventura sufletului. Repetarea continuă exterioară se transformă în sursă interioară; domeniul obişnuit devine „spaţiu” de noi descoperiri şi, din gestul mecanic, ţâşneşte impulsul creator care transformă omul. 

Sursa: fragment tradus din cartea:
Karlfried Graf Durckheim -
PRATIQUE DE LA VOIE INTERIEURE. Le quotidien comme exercice,
ed. LE COURRIER DU LIVRE. 21, rue de Seine, PARIS,

Traducerea îmi apartine, V.J.