KARLFRIED GRAF DURCKHEIM

SPRE VIAŢA INIŢIATICĂ

A MEDITA

PENTRU CE şi CUM

 

Notã din 5 iulie 2022
Urmare a unei sesizãri amiabile de încãlcare de copyright
am redus sau sters complet o multime de texte postate,
inclusiv din cele traduse de mine si inexistente în româneste.
Asa e corect.

Cuvânt înainte

Această carte gravitează în jurul unei chestiuni unice: accesul la experienţa FIINŢEI supranaturale, divine, experienţă pe care se sprijină orice sentiment religios viu si a cãrei absenţă privează de viaţă pe orice religie. În jurul acestei chestiuni, numeroase probleme, de ordin uman în general, psihologic şi teologic în particular, rămân nerezolvate. Noi nu le vom aprofunda. Este vorba aici de o deschidere spre experienţa Celui cu totul Altul, cea a transcendenţei imanente din noi, şi de o transformare care este scopul, promisiunea şi vocaţia născute din experienţă.

Această lucrare îi va atinge aşadar, prin forţa lucrurilor, numai pe cei pe care Cel cu totul Altul i-a atins, fie printr-o mare experienţă, fie printr-un scurt contact cu Fiinţa, fie pur şi simplu printr-un presentiment sau o aspiraţie.

Todtmoos-Rutte, martie 1976.

Karlfried Graf Durckheim

PRIMA PARTE

A MEDITA – PENTRU CE ?

CAPITOLUL I
DE LA TIMPURILE MODERNE LA ERA CEA NOUĂ

1. Neliniştea esenţială

Apelul la meditaţie dezvăluie o triplă problemă: universală, istorică, personală.

Problema universală priveşte angoasa care îl cuprinde pe om atunci când adaptarea lui la lume a devenit atât de totală încât aceasta îl conduce la un impas al Fiinţei lui esenţiale.

Problema istorică se raportează la neliniştea timpului nostru. Atunci când viaţa întreagă este polarizată (aşa cum este cazul astăzi) spre stăpânirea cunoaşterii raţionale, a tehnicii şi a organizării, o angoasă esenţială atinge nucleul omului, individualitatea lui creatoare, insesizabilă raţiunii.

În sfârşit, ajuns la o anumită etapă a dezvoltării lui individuale, omul se află în faţa propriei sale probleme. Este momentul în care descoperă că captivitatea lui totală, în mijlocul vieţii condiţionate de timp şi spaţiu, sufocă Fiinţa esenţială din el, absolutul, care este dincolo de spaţio-temporal. Problema universală şi problema istorică devin aici nelinişte personală.

Apelul la meditaţie corespunde unui reviriment indispensabil pentru ieşirea din această triplă strâmtorare. Astfel înţeleasă, ea este calea eliberării. Cu toate acestea, singurii care sunt atinşi de problema universală, în relativitatea ei istorică contemporană, sunt oamenii maturizaţi prin experienţa unei deznădejdi venite din Fiinţa lor esenţială. Este vorba desigur de o mică fracţiune din umanitate.

Pentru ca să se coacă fructul oricărei munci meditative, trebuie ca cel care meditează să fie capabil să răspundă la două întrebări: pentru ce să medităm şi cum să medităm? El trebuie să distingă limpede scopul meditaţiei şi să reia cunoştinţă în fiecare zi de acest scop. Şi, printr-un exerciţiu perseverent, el are nevoie să stăpânească o tehnică, să facă din ea o a doua natură a sa care să-i devină atât de instinctivă ca şi respiraţia.

A MEDITA: A PRACTICA FĂRĂ ÎNTRERUPERE

2. A medita : exerciţiu iniţiatic

Meditaţia, sub această etichetă putem înţelege şi practica mai multe lucruri: exerciţii de tăcere şi liniştire, sau meditaţia, exerciţiu de reculegere şi de interiorizare destinat să pătrundă conţinutul profund al unui text sau al unei imagini sacre. Se poate medita pentru a reanima şi regenera credinţa tradiţională. Toate acestea sunt fără îndoială bune. Dar meditaţia poate şi trebuie să fie cu totul altceva: instrumentul unei străpungeri spre Fiinţa esenţială. Sensul meditaţiei este atunci cel al unui exerciţiu iniţiatic.

A iniţia semnifică: a deschide poarta misterului. Noi suntem noi înşine acest mister în Fiinţa noastră esenţială care este modul în care VIAŢA divină trăieşte în noi şi în orice lucru, şi tinde să ia formă, prin noi, în lume. Fiinţa esenţială nu este o simplă idee, un simplu obiect de credinţă. Ea nu este nici produsul unei imaginaţii pioase. Ci ea este conţinutul unei experienţe care nu posedă numai o valoare empirică, ci şi un caracter de revelaţie.

Fiinţa esenţială, cu care exerciţiul şi viaţa iniţiatică caută unitatea, nu este „ceva” ce poate fi găsit ca obiect. Ea este, ca orice transcendenţă , dincolo de insesizabil. În pofida experienţelor, al căror caracter supranatural şi forţă transformatoare fac să se presimtă ceea ce numim Fiinţa esenţială, aceasta din urmă rămâne un mister, un mister care se retrage şi tace atunci când căutăm să-l cuprindem. Orice credinţă religioasă implică o atitudine de abandonare a inimii în care misterul vorbeşte pentru că nu încercăm să-l descifrăm. A ne uni cu Fiinţa esenţială înseamnă a ne uni cu misterul. Omul trebuie ca mai întâi să fie capabil să suporte ca lumea în care trăieşte să dispară în noaptea conştiinţei lui pentru a fi atins de lumina marelui secret. Până la pragul acestei experienţe drumul este lung: contactele sau experienţele Fiinţei, a căror forţă îl bulversează pe om şi îl transformă o clipă nu trebuie să ne facă să ne facem iluzii aici: ele sunt numai un pas pe calea cea mare.

Meditaţia, ca exerciţiu iniţiatic ce tinde spre străpungerea (breşa) Fiinţei esenţiale şi spre o viaţă care să-i permită să ia formă în lume, este singura despre care va fi vorba aici. Meditaţia şi viaţa meditativă sunt răspunsul ascultător la marele metanoeite. Căci „metanoeite” înseamnă mai mult decât trecerea de la o existenţă egocentrică la o viaţă altruistă, generatoare de iubire. Ea implică detaşarea de o existenţă orientată exclusiv spre necesităţile, exigenţele şi frumuseţea lumii profane, pentru libertatea unei vieţi orientate exclusiv spre manifestarea FIINŢEI divine.

Breşa spre această Fiinţa esenţială, datorită unei experienţe primite cu seriozitate, este evenimentul capital al epocii noastre, cel prin care era cea nouă ia locul timpurilor moderne. Este momentul în care omul nu mai resimte apelul la o viaţă conformă cu exigenţa divină ca pe o datorie impusă din exterior, ci ca pe împlinirea unei promisiuni trezite în el. O viaţă conformă cu divinul nu este o ideologie care să comporte o alternativă. Este realizarea Sinelui său veritabil pentru om. Nu toţi au partea de aceasta. Totuşi, cei a căror maturitate atinge pragul acestei breşe sunt mult mai mulţi decât se crede de obicei. Ei reclamă un ghid care să-i îndrume spre realizarea Sinelui.

Odată cu progresul evoluţiei iniţiatice, se produce şi o revoluţie totală a conştiinţei realului. Ea priveşte relaţia dintre micimea şi finitudinea umană şi măreţia infinită a FIINŢEI. Dezvoltându-şi capacităţile raţionale, omul a aruncat realitatea supranaturalului înapoi, în domeniul credinţelor naive. Faptul de a se simţi un fir minuscul de praf, în univers, nu l-a împiedicat să se lase în voia megalomaniei conştiinţei lui raţionale. Astăzi, totuşi, aceasta începe să se clatine. O umilitate foarte diferită de simţul micimii lui în mijlocul cosmosului explorat se naşte din progresul iniţiatic, căci noii conştiinţe i se dezvăluie realitatea unei măreţii infinite. Participarea finitudinii umane la această măreţie infinită devine atunci măreţia omului însuşi. Conştiinţa unităţii lui cu această realitate îl deschide, într-un sens foarte nou, unei experienţe, unei cunoaşteri şi unei realizări de sine.

A medita vrea să spună a se transforma. Cel care trăia numai după natura sa, orientat înainte de toate spre lumea contingentă, se transformă într-un om nou, conştient ancorat în Fiinţa lui esenţială. El îi poartă în mod liber mărturie în lume prin cunoaştere, creaţie şi iubire.

3. Meditaţia iniţiatică : obiect de scandal

Meditaţia, înţeleasă ca un exerciţiu iniţiatic, îi deranjează pe mulţi oameni. Înainte de toate pe cel care, în mod neclintit, se încredinţează încă protecţiei unităţii originare. El n-a încetat să participe la Totul divin care îmbrăţişează toate lucrurile. El nu poate înţelege sensul „iniţierii” întrucât el rămâne pătruns de misterul a cărui poartă tocmai o deschide iniţierea celor care l-au pierdut.

Meditaţia, exerciţiu iniţiatic, îl scandalizează de asemenea şi pe omul care se ţine cu fermitate de credinţele lui tradiţionale. „Ce mă interesează pe mine ceea ce mi se povesteşte despre FIINŢĂ, despre transcendenţă, despre viaţa supranaturală – eu cred pur şi simplu în Isus Christos care îmi este prezent în rugăciune şi mă însoţeşte în orice împrejurare.”

Efortul iniţiatic îi tulbură pe toţi cei care cred fermitatea credinţei lor ca fiind suficientă pentru a se dispensa de experienţă. Mai mult: factorul subiectiv al oricărei experienţe ar putea să aducă umbrire credinţei lor, să o ameninţe în însăşi obiectivitatea ei.

Meditaţia, exerciţiu iniţiatic, îi irită pe cei a căror viziune asupra realităţii îi închide faţă de experienţa, căutată în meditaţie, pentru că ei s-au mărginit la limitele raţional sesizabile. Pentru ei, tot ceea ce depăşeşte aceste limite este lipsit de realitate: imaginaţie, simplu sentiment sau credinţă naivă care trec pe lângă real.

Meditaţia iniţiatică îl deranjează, în sfârşit, pe omul care  crede că se poate dispensa de o dimensiune superioară. El se simte capabil să-şi gestioneze viaţa şi exigenţele ei, naturale şi intelectuale, graţie celor cinci simţuri ale sale, inteligenţei şi forţei sale mentale. Lui îi este suficient să-şi facă drumul în viaţă prin propriile sale mijloace şi să servească societatea, cu altruism, printr-o muncă utilă şi eficace. Pentru a face aceasta, crede el, nu avem nevoie să recurgem la o dimensiune transcendentă.

Este nevoie de un anumit grad de evoluţie şi de un anumit dar pentru a lua în serios meditaţia iniţiatică, pentru a progresa în ea şi a realiza această lucrare asupra sa: trebuie ca omul să fie capabil să perceapă supranaturalul.

MEDITAŢIA: ÎMPLINIRE SAU SCANDAL

 

Sursa: Fragmente traduse din volumul:
KARLFRIED GRAF DURCKHEIM -
MEDITER. POURQUOI ET COMMENT,
Sixieme edition
Le Courrier du Livre, 1987, PARIS,
Traducerea Viorica Juncan.