Memoire eternelle por Graf Durckheim

Fragmente traduse din volumul
MEMOIRE ETERNELLE POUR GRAF Dürckheim
Ed. Dervy/Livres

Karlfried Graf Durckheim, înteleptul din Pãdurea Neagrã, a pãrãsit aceastã lume la sfârsitul anului 1988, la vârsta de 92 de ani. De-a lungul acestor multi ani de cãutare arzãtoare si de lucrarea silentioasã asupra sa, el a aprins o mare luminã pentru o omenire aflatã în cãutare. Dupã modelul maestrilor din toate timpurile, el a venit în ajutor fiecãruia, dar el nu apartinea nimãnui. Sunt multi cei a cãror existentã s-a luminat la întâlnirea cu el

Câtiva dintre ei, printre care Arnaud Desjardins, Jean-Yves Leloup, Annick de Souzenelle, Jean-Pierre Cartier, Jacques Castermane, Monseniorul Germain, au tinut sã evoce aici amintirea lui. Cel mai frumos omagiu al celor care l-au cunoscut trece prin practica mostenitã dupã exemplul sãu decât prin cuvinte.

De aceea aceste mãrturii adunate de Rachel si Alphonse Goettmann nu constituie un "ultim omagiu", ci recunoasterea, de cãtre cãutãtorii vii, a unui cuvânt si a unei prezente mereu actuale.

(de pe coperta spate a cãrtii)

Pagina lui Dürckheim pe site: aici

Annick de Souzenelle aici
Monseniorul Germain aici
Jean-Yves Leloup aici
Jacques Breton aici
Claude Mettra aici 02.02.2011
Arnaud Desjardins aici 02.02.2011

...vor urma si altii...

Monseniorul Germain

Monseniorul Germain este (la acea vreme, 1990) episcopul primat al Bisericii Ortodoxe din Franţa şi rector al Institutului de teologie Saint-Denis de la Paris.

Aşa a vrut Dumnezeu ca să ne întâlnim de trei ori, numai de trei ori. Ceea ce reprezenta el şi ceea ce făcea, crea totuşi o intimitate esenţială între noi şi între mediile noastre.

Prima oară, participam la un congres în care se reuneau preoţi, rabini, sufi-ţi, swami-si, călugări budişti, un psihiatru şi el însuşi, pentru a exprima şi a discuta câteva elemente despre înţelepciunea(spiritualitatea) şi despre luminile religiilor. Era la Roma, sau la Paris? În orice caz, el se exprima într-o franceză bine stăpânită pentru a comunica auditoriului gustul de a se exersa în vederea păcii, sau mai exact în vederea pacificării fiinţei cotidiene, a individului condiţionat de existenţa banală. El insista pentru ca să învăţăm să îndepărtăm idolatria îngrijorărilor şi a dificultăţilor, pentru a decentraliza sufletul efemer sau truditor din greu pentru a intra în acest loc al spiritului sinonim, experimental, al seninătăţii. Acea după-amiază a fost prin grija sa un câştig în arta de a trăi în pace cu noi înşine. Când s-a terminat reuniunea, a declarat organizatorilor că, în ce-l priveşte, el a descoperit în acea zi semnificaţia expresiei „în tinereţe de spirit”. El îl întâlnea prin aceasta pe sfântul Irineu de Lyon care spunea despre Spiritul lui Dumnezeu că el întinereşte chiar şi vasul care îl conţine, desemnând astfel pe orice om apt să-l primească. Ne-am remarcat seara (în seara vieţii?, n.t.) şi ne-am recunoscut în acest spirit.

A doua oară eram în tribună cu ocazia unui congres inter-religios la Paris. Cum acest eveniment se termina întotdeauna printr-o improvizaţie între conferenţiari, el a luat un scaun, s-a aşezat călare pe el şi mi-a spus direct: dacă aş fi mai tânăr aş veni la biserica dumneavoastră să învăţ să trec de la pacea umană la pacea divină! Se putea înţelege din cuvintele lui discernământul lui în paralel cu Sfânta Scriptură. Există un timp pentru a trăi, un timp pentru a muri; un timp pentru a învăţa, un timp pentru a da învăţătură. Căci el nu se priva de ritmului dătător de viaţă al creaturii care este acela de a primi şi a da şi descoperea, aproape la capătul vieţii sale, realitatea care se află în inima experienţei creştine: a muri şi a învia.

În acea zi, ne-am împrietenit gratuit, pentru că nimic nu ne destina să trăim împreună sau să întreprindem ceva în comun. Nu mai era Spiritul cel care ne apropia, ci Verbul ne unise.

A treia oară, el stătea culcat în casa sa din Germania şi înainta vizibil spre eliberarea sa. Era cu cinci zile înainte de moartea sa. Am dorit să-l vizitez pentru a-i da sărutul păcii şi a-i face ungerea (onction de la grâce) cu ulei prelevat de la mormântul sfântului Nectarie, călugărul episcop şi taumaturg din Egina. Când m-au introdus în camera lui, el închidea ochii. Era diafan, aproape invizibil şi părea deja detaşat de corpul său. Receptându-mi numele, el mi-a spus un cuvânt şi a ştiut că plecarea lui este iminentă. M-am rugat lui Dumnezeu să-l ia repede, tăind firele de argint care îl mai reţineau încă de suflul corpului. Cuvântul rostit pe care l-am primit nu va fi dezvăluit aici. Se poate şti doar că el desemna ceva despre Paternitatea Divină.

În cele trei întâlniri ale noastre, i-a plăcut lui Dumnezeu să ne unească în Spirit, în Verb şi în Tatăl. Şi nu aceasta este calea Filiaţiei divine a oricărui om? Şi justificarea vieţii şi a operei lui Karlfried von Dürckheim.

Jean-Yves Leloup

Jean-Yves Leloup este preot ortodox, scriitor, conferenţiar.

Ianuarie 1979. Urmare a unei recomandări a părintelui Besnard, am mers pentru prima oară la Rutte pentru a-l întâlni pe Graf Dürckheim. Intenţia mea era de a publica o carte de dialoguri cu el, întrebându-l despre raporturile cu Zenul, despre psihoterapia iniţiatică şi despre creştinism. Ştiam că avea atunci nişte dificultăţi cu un iezuit german. Un dominican francez mă pusese, de asemenea, în gardă contra acestui „narcisism ontologic” care transpira din opera lui: „Fiinţa nu este Dumnezeu, această ‘transcendenţă interioară’ ar putea foarte bine să fie cea a diavolului…”

Încă de la începutul discuţiei noastre, i-am mărturisit lui Dürckheim motivul vizitei mele. Mi-a răspuns cu un zâmbet: „Cartea este deja făcută.” (Dialog pe Calea iniţiatică).

După un moment de tăcere Graf Dürckheim m-a întrebat: „Ei, bine, suntem liberi! Aveţi o problemă, o întrebare?” În zadar am căutat, nici o problemă, nici o întrebare! Era evident(!), pentru că nu mai aveam nici o carte de scris, nici o discuţie de purtat…

Nu era vorba de marea vacuitate, ci mă simţeam pur şi simplu stupid… Atunci, de unde mi-a venit această idee stranie, total străină tipului meu de comportament obişnuit? M-am auzit cerându-i lui Graf Dürckheim: „Aş putea să stau aici pur şi simplu şi dumneavoastră să priviţi în ochii mei?”

El s-a îndreptat puţin, a surâs, a deconectat telefonul şi a cerut să nu fie deranjat dacă depăşeam intervalul de o oră prevăzut, apoi liniştit şi-a aşezat ochii lui în ochii mei…

Ce se poate spune acum, ceva care să nu fie simple cuvinte, emoţii, amintire, şi care să nu trădeze secretul: acest punct inaccesibil în care se întâlnesc privirile?

Să simţi inima celuilalt bătând
în propriul tău piept?
Să simţi inteligenţa celuilalt
luminând şi purificând propriile tale gânduri?
Şi această căldură în sânge
în suflu…?

Nu se poate vorbi despre aceasta atât timp cât nu ai trăit aşa ceva, iar când ai trăit aşa ceva nu mai poţi spune absolut nimic despre aceasta… „I shin den shin” – transmitere-transfuzie – „de la inima mea la inima ta”, „de la fiinţa mea la fiinţa ta” spun numai japonezii.

Două priviri
O lumină
Două aripi
O pasăre
acum
unde este Pasărea?
Rămâne Spaţiul
care a cunoscut zborul ei.

Acest Spaţiu îl regăseam la fiecare dintre discuţiile care au urmat, discuţi, de altfel, din ce în ce mai silenţioase, ca şi cum eram grăbiţi să întâlnim „Aceasta” care se deschisese între noi.

Nici astăzi, eu nu mă pot gândi la Graf Dürckheim ca la un prieten dispărut. Un anumit mod de a sta în picioare, de a respira, de a spune „Eu Sunt” şi el este prezent… Meister Eckhart îi surâde.

N.T. O relatare mai amplã a întâlnirii lui Jean-Yves Leloup cu Durckheim si terapia initiaticã poate fi cititã în cartea autobiogarficã a lui Jean-Yves Leloup, L'Absurd et la Grâce, ed. Albin Michel.

JACQUES BRETON

Jaques Breton este (la data apariţiri cărţii,1990, n.t.) preot catolic, coordonator al unui centru de abordare în spiritul lui Graf Durckheim: centre „Assise”, 29-31, rue Gesnier, Saint-Gervais en Vexin, 95420 Magny en Vexin.

Prima mea întâlnire cu K. Graf Durckheim a avut loc la Arbresle la una din sesiunile organizate de acest centru pentru disciplinele corpului i ale spiritului.

El mi-a făcut imediat o puternică impresie prin acea prezenţă extraordinară pe care o manifesta. El era prezent. Simţeai în el omul solid, deschis, plin de fermitate, cu o tentă de umor care ni-l făcea foarte simpatic. Mai ales, cum eram fericit să aud de la el cuvinte atât de puternice despre esenţialul vieţii noastre într-un limbaj nou, foarte simplu, foarte adevărat!

În urma acestei întâlniri, m-am decis să merg la centrul lui din Pădurea Neagră unde am putut trăi mai multe stagii, din care unul de lungă durată. Acolo, am avut ocazia să mă apropii de el şi să comunicăm mult. Ceea ce reţin cel mai mult din aceste discuţii este acea calitate de ascultare care îl caracteriza. Ce primire ne rezerva! Era cu totul al nostru. El îmi spunea adesea la începutul discuţiei: „Astăzi avem o oră înaintea noastră!” Această oră ne-o consacra în întregime. Nu se punea problema să fie deranjat în acele momente. Dar nu era o ascultare pasivă. Inima lui era deschisă, şi ne deschideam lui în deplină încredere, cu atât mai mult cu cât nu simţeam nici o umbră de judecată. El ne primea aşa cum suntem, punând ici şi acolo întrebări, dar neezitând să lumineze acel aspect al vieţii noastre printr-o învăţătură foarte adecvată cazului nostru. Şi ieşeam foarte reconfortaţi din aceste întâlniri cu un mesaj foarte preţios pentru viaţa noastră cotidiană.

Am avut mereu prezentă în memorie întâlnirea pe care a avut-o cu episcopul meu, Monseniorul Riobé. Eu îi solicitasem să accepte să vină la Pădurea Neagră şi să petreacă acolo câteva zile. Într-un program atât de încărcat, era un adevărat pariu. Îl văd şi acum, coborând din maşina lui şi spunându-mi: „ce voi face aici, nu am ce să discut cu el”. Or, prima întâlnire a durat 2 ore. Aşa a fost în toate zilele. Era prima oară, mi-a spus el, când ca episcop a putut să se exprime atât de liber. Şi această întâlnire a fost capitală pentru el. Ea l-a ajutat să se confrunte cu un conflict foarte puternic cu Roma şi să-l rezolve, şi mai ales să-şi trăiască moartea care urma să survină câteva luni mai târziu.

Da, era uimitoare atenţia pe care o acorda fiecăruia dintre noi! Îmi voi aminti mereu acea dimineaţă în care, în cursul unui pasaj foarte dur al drumului meu, meditam în Zendo (sala de meditaţie, n.t.) aşa şi aşa. La sfârşit, el a trimis după mine să mă invite să iau micul dejun cu el, ceea ce era un fapt excepţional.

Totuşi, nu din gentileţe acţiona el astfel, el ştia să fie foarte sever. Evocam meditaţia de dimineaţă care avea loc în fiecare zi sub conducerea sa de la 6:45 la 8. Cu ocazia sejurului meu mai lung în care am întreprins cu el acea muncă interioară, existau etape foarte dificile de străbătut, acolo unde toate securităţile noastre cad şi în care ne pomenim fără nici o energie. Cu toate acestea, el îmi cerea, chiar dacă nu dormisem bine noaptea, să fiu prezent în Zendo. El ştia să ne restabilească foarte răspicat în caz că nu respectam exigenţele lui şi consemnele centrului, ca cel a liniştii de după meditaţie. Dar exigenţele lui mergeau mult mai departe. El nu se mulţumea să ne pună pe cale, cale pe care o numea calea iniţiatică, acea cale de realizare pentru a deveni ceea ce suntem. Trebuia să rămânem fideli faţă de aceasta. Or, în această confruntare cu umbra, ni se întâmpla să retrăim situaţii dureroase pe care le refulasem, mai mult sau mai puţin; problema care se punea atunci era de a le lăsa să urce pentru ca să se poată exprima în noi şi să ne eliberăm de ele. Tot aşa, unele etape antrenau o asemenea deschidere, încât aceasta nu se făcea fără sfâşiere, în alta naştere a noastră. Noi trăiam atunci adevărate suferinţe de naştere. Or, departe de a ne consola, de a ne compătimi sau de a ne plânge de milă, el ne cerea să ne întoarcem în acea suferinţă pentru ca ea să ne poată ajuta să facem depăşirea care se impunea.

El avea mai ales acea inteligenţă a inimii. Desigur, el a primit o formaţie intelectuală foarte serioasă. Nu degeaba a fost profesor de filozofie la Universitate şi doctor. El ştia foarte bine să mânuiască conceptele, imaginile şi să aleagă cuvintele potrivite pentru a traduce ceea ce voia să spună, la fel de bine în germană cât şi în franceză.

Nu ideile îl interesau pe el, ci realitatea, experienţa pe care căuta să o delimiteze cât mai bine posibil. Îmi spunea mereu că a citit foarte puţin, dar reflecta mult şi îi plăcea să vorbească, dar nu pentru a nu spune nimic. Cu prilejul primei discuţii pe care am avut-o cu el, imediat şi-a dat seama ce nu mergea la mine. Mi-a cerut să meditez asupra acestor două cuvinte „eu sunt”. Ce program pentru mine, cât de opusă era aceasta faţă de toată concepţia mea despre viaţa spirituală! Credeam că numai Dumnezeu putea să rostească aceste două cuvinte. Cum aş putea eu să mi le aplic? Nu era aceasta ceva blasfematoriu? Eram furios. Venind din nou la el, eu mi-am exprimat neînţelegerea. Dar cum el insista cu mai multă forţă, am înţeles că el vrea să mă aducă la esenţial, să accept să „Fiu” într-adevăr în Cel care este. Acesta a fot începutul eliberării mele. Toată învăţătura lui era aceea de a regăsi în noi unitatea pierdută dintre corp, psihic şi spiritual.

Acea lumină, acea forţă şi acea iubire, el le avea din acea viaţă interioară la care ne învăţa şi pe noi. Deşi prin natură foarte sensibil, foarte afectiv, el îşi alimenta acea viaţă din profunzimea fiinţei lui.

În toate dimineţile, chiar şi în plină iarnă, el se scula la orele 5 pentru a medita în vila sa rustică şi venea apoi să conducă meditaţia de la centru. Îmi plăcea mult să fiu aşezat alături de el. Emana din persoana lui o mare pace şi o linişte care ne ajuta să coborâm în noi înşine. Uneori meditaţia lui era mai dificilă, mai ales când i se întâmpla să doarmă prea puţin, îmi spunea el, „nu mai ştiam, la un moment dat, dacă cădeam în somn sau în profunzimea mea”. Desigur, el era foarte discret şi vorbea foarte puţin despre experienţele lui de moment, altfel decât despre cele ce ţineau de trecut. Cu toate acestea el îmi vorbea despre rugăciunea inimii a sa pe care o practica cu regularitate, mai ales noaptea când se trezea. El se servea de cuvintele „Forţă, Lumină, Iubire” expirând. Ele erau pentru el cea mai bună expresie a Fiinţei.

Am avut, de asemenea, ocazia de a purta lungi conversaţii cu el despre viaţa spirituală. Sigur că el nu era teolog, deşi de origine protestantă, îl cunoştea foarte puţin pe sfântul Pavel. În schimb, medita adeseori la Evanghelia sfântului Ioan. El era foarte marcat de întâlnirea sa cu budismul în Japonia, fără a respinge totuşi cultura sa occidentală. Îi plăcea să spună: „La început a fost Cuvântul” şi, pentru el Christosul era acel Cuvânt care luase trup şi care acţiona în noi pentru a ne transforma. În mod cert, el nu era legat nici de tradiţia catolică, nici de cea protestantă. El suferise mult din cauza formalismului, a ideologiei religioase aşa cum a întâlnit-o în copilăria lui şi totuşi, pot să afirm că el era profund creştin, chiar dacă nu căuta prin nimic să facă prozelitism, şi respecta fiecare persoană în drumul ei. Îi plăcea să participe la Euharistie şi să vorbească despre Christosul pe care îl trăia. De multe ori îi plăcea să spună că Christos este calea care, prin adevăr, conduce la viaţă. Dar despre experienţele lui profunde nu ştim decât puţin, căci, în fond, sub o aparenţă foarte sigură de sine, el era foarte umil. El accepta într-un mod uimitor repunerile în discuţie şi nu ezita să-şi modifice maniera de a face când vedea raţiunile. Mai ales aveam impresia că îl învăţăm ceva când spusa noastră era adevărată: „Ce interesant este ceea ce-mi spuneţi… este minunat.”

În toate zilele de vineri, înainte de meditaţie, el ne prezenta simbolul Crucii.

Moartea era adesea prezentă în discuţiile noastre. Pentru el, ea era cealaltă faţă a vieţii. În ultimul timp, în boala sa, eu în întrebam despre maniera sa de a înfrunta moartea fizică. El eluda întrebarea. Totuşi a sfârşit prin a-mi spune: „Jacques, mi-am simţit viaţa plecând, ce mare experienţă.”

În ciuda stării sale, el rămânea foarte prezent, animat de o energie considerabilă şi păstrându-şi umorul. Până la capăt, el a păstrat acea pudoare, ne voind prin nimic să-i facă pe alţii să simtă propria-i suferinţă.

Uitându-se pe sine, el era pregătit să trăiască marea trecere.

Fie-i numele binecuvântat.

Claude Mettra

Claude Mettra… Scriitor, om al cuvântului şi al întâlnirilor, Claude Mettra a fost pentru mult timp realizator (responsable în fr., n.t.)al emisiunii „Les Chemins de la connaissance” pe France Culture. El i-a consacrat lui Graf Durckheim o minunată serie de emisiuni.

Imaginea lui Karlfried Graf Durckheim, aşa cum mă traversează ea în desimea nopţii consolatoare, mă retrimite mereu la cea a lui Socrate, după spusele lui Platon: la crepuscul filosoful se retrăgea departe de tabără (era atunci când, în pofida voii lui, era în război) şi rămânea în picioare, pe piatră, toată noaptea, indiferent la capriciile şi rigorile anotimpului apoi, venind aurora, el cânta imnul său, soarelui. Şi fără îndoială, pentru a-i adresa astfel cuvânt soarelui, era necesar să se simtă în deplină unitate cu el, să ştie că lumina lui în întinsul cerului este şi lumina care iluminează inima omenească.

La răsărit se ridică soarele, şi tocmai acolo ne trimite mereu Karlfried Durckheim, dar este un Orient a cărui urmă zadarnic am căuta-o pe hărţile noastre geografice. Este locul de origine, acolo unde viaţa s-a manifestat într-un foc care voia să dea formă realităţii absolute, ceea ce Jacob Boehme numea odinioară „mysterium magnum”. Acestei sete de viaţă, Lucas de Leyde în secolul al XVI-lea, i-a dat culoare, pictând pe Adam şi Eva, înainte de cădere şi conversând în Grădina Deliciilor despre încântările lumii.

Şi noi, ca şi Adam şi Eva după cădere, copii pierduţi, trăim cu amintirea acestui paradis. Dar totul imprimat în acest „mister al inechităţii” despre care stă dovadă zi de zi îngrozitoarea monotonie a răului. Şi aventura la care ne invită Karlfried Durckheim este aceea de a înviora în mod activ în noi urmele acestui pământ pierdut pentru ca, ieşind la iveală puţin câte puţin în splendoarea lui, el să îndepărteze din noi imaginile nefericii.

Toată istoria spirituală a omenirii povesteşte cum zeii ne dau târcoale, ne caută, pentru ca noi să-i ajutăm să dea sens creaţiei. Aşa după cum o va repeta mereu, Karlfried Durckheim, este vorba mai puţin de a căuta divinul, cât de a ne lăsa atinşi de el, căci el este cel care ne doreşte, dar noi ne ascundem ca nişte vinovaţi, fără să ştim că suntem sortiţi inocenţei. El va relua aici temele desfăşurate de Rudolf Otto: sacrul se apropie de noi, sub două înfăţişări, cea a fascinaţiei şi cea a groazei. Fascinaţie din care frumuseţea multiplă a vieţii ne dă în fiecare zi câte o sclipire, dar de această frumuseţe luminoasă, de seducţia ei, fugim, căci inimile noastre sunt rareori acordate la ea. Groază pentru că lumina cerului şi enigmele ei de asemenea sunt prea puternice pentru privirile noastre şi pentru că solitudinea, în faţa destinului necunoscut, este o povară prea grea pentru spiritele dispersate.

Karlfried Durckheim caută acest loc, care este în acelaşi timp din suflet şi din corp, în care groaza sau fascinaţia nu mai apar ca măşti efemere împrumutate de Spirit pentru a-şi găsi în noi adăpost. Jaloanele de pe acest drum, îi revine fiecăruia să le găsească potrivit cu ceea ce timpul ne-a dat. El a favorizat pe misticii de pe Rhin, pe maeştrii Zen şi psihologia adâncurilor pentru că aceştia au fost pentru el voci familiare, dar el n-a încetat să insiste asupra singularităţii absolute a fiecărui parcurs uman. Fiecare om are cărări care sunt numai ale lui pentru a merge să vorbească cu zeii.

Cei pe care i-a jalonat Karlfried Durckheim, de-a lungul lecţiilor sale la Rutte, alături de Maria Hippius, îmi par să evidenţieze o unică grijă: aceea de a reconcilia femeile şi bărbaţii acestui sfârşit de secol cu fiinţa lor, cu forţa lor proprie şi cu lumina lor proprie pentru că trăim într-un timp în care suntem în mod constant expuşi parcelării, pentru că prea adesea nu existăm decât din punctul de vedere al lumii exterioare. Şi ceea ce el numeşte maestru interior este acel centru care ne constituie, acel fragment de stea care face din fiecare dintre noi un martor unic al vieţii.

Această stea, toată greutatea scrierii cotidiene tinde să-i întunece strălucirea. Angoasa noastră, obscură şi aproape totdeauna indescifrabilă, este însăşi suferinţa acestei lumini mereu ameninţate cu stingerea. A o regăsi printre toate umbrele care ne populează inima, înseamnă începutul suveranităţii noastre. Karlfried Durckheim nu ne-a încredinţat mare lucru din încercările traversate pentru a accede aici, printre noi, la spaţiul lui de eternitate. Destinul, spunea el, nu ne propune niciodată decât sarcini pe măsura noastră. Dar noi suntem ignoranţi cu privire la propria noastră forţă, la resursele noastre inalienabile. Şi vidul, această noţiune atât de dificil de perceput pentru noi, este poate acolo unde în sfârşit lanţurile noastre se dezleagă, unde neîncrederile noastre se dizolvă.

Abia atunci, ceea ce el numeşte „cu totul altul” află locuinţă în noi şi devenim noi înşine locuinţa „Celui cu totul altul”. Este cel puţin ceea ce au întrezărit cei care s-au împărtăşit câteva clipe din intimitatea lui silenţioasă, pe balconul de lemn al modestei vile rustice de la Rutte. În legănarea ramurilor de brad, în briza care zăbovea în amurgul de vară, exista ceva ca un cântec din care nici un anotimp nu putea şterge bucuria.

Arnaud Desjardins

Odinioară mare călător, cineast aventurier, realizator pentru televiziunea franceză de minunate filme despre spiritualitatea vie a Orientului, autor a numeroase lucrări, Arnaud Desjardins se consacră astăzi faptului de a transmite ceea ce a primit, în cadrul Ashramului de la Font d’Isière, continuând în acelaşi timp să publice cărţi.

Aflând despre decesul lui Karlfried Graf Durckheim, suntem mulţi, cred eu, cei care nu resimţim tristeţe, pentru că este cazul să ne bucurăm la ideea că un om ca el a trăit atât de mult printre noi, în Europa.

Durckheim făcea în mod magnific legătura între tradiţiile din Japonia şi cultura noastră. El exprima prin prezenţa sa ceea ce putem spera şi noi, occidentalii, dacă ne angajăm pe Cale.

Deşi eu nu am fost la drept vorbind unul dintre discipolii săi, Karlfried Graf Durckheim a jucat un rol important în viaţa mea. Prima noastră întâlnire datează încă din 1966. Apariţia în limba franceză a cărţii lui despre hara l-a făcut brusc celebru, şi eu tocmai mă întorceam dintr-un sejur de un an, în India, alături de tibetani, de care puţin occidentali s-au apropiat. Când am mers la el, Durckheim era deja aureolat de prestigiul lui, înconjurat de discipoli şi de admiratori în apartamentul parizian unde ne aflam reuniţi. Am avut atunci un dublu şoc: eram în faţa unui om la costum, a cărui aparenţă nu avea nimic exotic, dar care vizibil era diferit de celelalte persoane prezente, prin aceea că conţinea ceva în plus. Eu am fost, desigur, foarte impresionat de yoghinii hinduşi sau de înţelepţii tibetani; dar Karlfried Graf Durckheim este primul occidental pentru care am simţit, cu toată certitudinea: iată un înţelept!

Pe de altă parte, am fost foarte bulversat de extraordinara sa umilitate, de adânca lui simplitate. Întorcându-se spre mine, el a spus textual: „Am aflat că v-aţi întors dintr-un lung sejur petrecut alături de tibetani; trebuie să vă mărturisesc că totdeauna am găsit budismul tibetan greu de înţeles, prin cărţile pe care le-am citit. Poate că sunteţi în măsură să-mi oferiţi câteva clarificări asupra unor puncte care mi-au scăpat mereu.”

Ideea că acest om poate să-şi declare limitele în prezenţa admiratorilor săi, poate să solicite opinia unui cineast mult mai tânăr decât el, şi care, în plus, nu avea la acea vreme nici o maturitate reală, m-a derutat complet. Niciodată nu am putut uita această lecţie. Şi dacă, odinioară, nu puteam visa să devin un nou Ramana Maharshi, nutream speranţa secretă de a atinge într-o zi calitatea de a fi a lui Karlfried Graf Durckheim.

Am rămas în relaţie cu el, de la an la an. Am participat împreună la o serată la sala Pleyel pentru a-l ajuta pe maestrul Noro să păstreze pura tradiţie a lui aikido. Apoi, acum trei ani, o foarte fidelă elevă a lui Durckheim, care vine frecvent să mă viziteze şi pe mine mi-a spus că el i-a cerut noutăţi despre mine şi şi-a exprimat dorinţa să mă întâlnească. Această dorinţă a răsunat în mine ca un ordin şi am decis să merg. La puţin timp după aceea, mă aflam la Todtmoos în faţa lui Durckheim care era, aşa cum fiecare ştie, atins de tulburări de memorie. Am primit atunci o imensă învăţătură, văzând cum acest om, diminuat în funcţiile lui cerebrale, îşi păstra toată puterea strălucirii sale. Emana din el o impresie de profunzime, de seninătate, evidentă pentru mine, cât şi pentru toţi cei care s-au apropiat de la spre sfârşitul vieţii sale.

Am fost chiar uimit să constat cum mulţi tineri care nu l-au cunoscut pe Durckheim atunci când era în deplină stăpânire a mijloacelor sale, nu erau mai puţin încântaţi de el, aşa cum fusesem eu în 1966. Noi am evocat mai ales amintiri trecute şi, la sfârşitul discuţiei noastre, Karlfried Graf Durckheim mi-a luat mâinile şi mi-a spus: „Atingeţi-le!” Am avut impresia că nu am venit la Todtmoos decât pentru a auzi acest cuvânt. Se întâmplă, într-adevăr, ca urmare a cererii multor cititori ai cărţilor mele, am acceptat să-i ghidez pe unii dintre ei pe propria lor cale. Or, fiind foarte marcat de India, unde oamenii se ating foarte puţin, eu nu acordat nici o importanţă contactelor fizice, foarte importante totuşi în alte tradiţii. Am primit mult, de exemplu, de la incursiunile mele în lumea sufită, în care discipolii iau voluntar mâna maestrului, mai degrabă decât să îl salute de la distanţă. Dar cutuma indiană predominase până atunci la mine. Şi aceste cuvinte ale lui Durckheim au fost pentru mine ultimul lui mesaj. Încă aveam nevoia să aud acest „Atingeţi-le!”… Eu ştiu acum cum aceste contacte fizice pot permite comuniunea cu altul şi pot transmite altfel decât prin cuvânt.

În cadrul acestui omagiu adus lui Karlfried Graf Durckheim, ţin să mai menţionez un ultim punct. Un foarte apropiat discipol al lui Ma Ananda Mayi mi-a povestit că la ieşirea dintr-o lungă discuţie cu Durckheim, Ma – care, să nu uităm, a fost şi rămâne o referinţă spirituală pentru sute de mii de hinduşi şi de occidentali – a declarat: „Acest om este europeanul cel mai evoluat din punct de vedere spiritual pe care l-am întâlnit vreodată.” Ea chiar a adăugat, pentru edificarea discipolilor ei:

„Hinduşii au un anumit orgoliu spiritual şi sunt convinşi că occidentalii nu ar putea merge prea departe pe cale. Cu acest om (Durckheim) avem dovada a ceea ce non hinduşii pot atinge.”

Ce pot eu adăuga la aceste cuvinte ale lui Ma Ananda Mayi, decât că pentru mine, ca pentru atâtea persoane atinse de chemarea a ceea ce el însuşi numea „Cel cu totul Altul”, Karlfried Graf Durckheim rămâne un exemplu, o prezenţă, o inspiraţie vie.

... VA URMA...

Sursa: Fragment tradus din volumul
MEMOIRE ETERNELLE POUR GRAF DURCKHEIM,
Ed. Dervy/Livres.
Traducerea îmi apartine, V.J.