Karlfried Graf Durckheim

Etapele maturităţii umane
din punct de vedere psihologic
şi religios

În cadrul creştinismului, omul trăieşte încordat între credinţă şi cunoaşterea ştiinţifică. Credinţa sa este întemeiată pe revelaţia transmisă prin Sfintele Scripturi. Faţă în faţă cu împărăţia supranaturală se află lumea experienţei existenţiale. Această realitate, omul o cunoaşte şi o stăpâneşte într-o anumită măsură datorită celor cinci simţuri ale sale, datorită inteligenţei sale raţionale şi datorită valorilor tradiţionale. Astfel se întâlnesc, faţă în faţă, credinţa şi cunoaşterea, revelaţia incomprehensibilului şi experienţa. Dar Realitatea Universală a omului mai cuprinde încă o altă dimensiune care se deschide în epoca noastră: cea a experienţei Revelatoare. Pătrundem aici în spaţiul pre şi post-teologic al unei „religiozităţi naturale şi universale”[i]. Se recunoaşte astăzi din ce în ce mai mult că imaginile şi conceptele unei „religii” determinate sunt o interpretare a conţinutului simţit în experienţa Revelatoare a Fiinţei, care se află la baza tuturor religiilor, şi dincoace de orice religie. Această dimensiune a Experienţei Transcendentului depăşeşte orice ordin existenţial.

Numai prin Marea Experienţă poate omul să crească spre maturitatea lui integrală, îndeplinindu-şi destinaţia personală. Orientul nu cunoaşte credinţa într-un Dumnezeu personal. În schimb, el ştie, mai bine decât Occidentul, din totdeauna, că realitatea pe care omul o înţelege şi o stăpâneşte, mai mult sau mai puţin,  nu este adevărata Realitate, astfel încât omul care se sprijină conştient pe ea nu găseşte nici împlinirea, nici eliberarea. Sensul meditaţiei este de a repatria sufletul în Această Fiinţă care nu se deschide decât prin Experienţa Revelatoare, şi care purifică omul de dominaţia raţionalului. Sfântul, Maestrul şi Înţeleptul  reprezintă maturitatea cea mai înaltă care decurge din această experienţă.

Înţeleptul este calm în mijlocul tulburărilor lumii, senin în mijlocul nesocotinţei şi nedreptăţii, este plin de iubire în cea mai mare abandonare... Cum poate Înţeleptul să fie înţelept? Răspunsul este: pentru că el are experienţa unei cu totul alte realităţi decât cea acordată omului obişnuit, încă lipsit de maturitate, şi care consideră ca adevărata viaţă cea pe care o înţelege şi stăpâneşte datorită raţiunii sale. Înţeleptul stă pe o „bază” total diferită, unde pericolele existenţei îl ating tot atât de puţin ca şi non-sensul şi cruzimea ei. Această bază îi permite să trăiască şi să manifeste Viaţa în moarte, sensul în non-sens, şi Unitatea Marii Vieţi în abandonarea şi singurătatea micii vieţi. Înţeleptul există, ca şi omul obişnuit, cu cele cinci simţuri, cu raţiunea şi cu bunul simţ, în cotidian şi în ordinea umană; dar el trăieşte în plus în Fiinţa atemporală transcendentă care depăşeşte si pătrunde existenţa, şi care reprezintă „esenţa” ei. El este într-o dispoziţie de spirit al cărei punct de sprijin nu este nici eul, nici lumea obiectivă, ci fiinţa lui. Prin fiinţă trebuie să înţelegem modul individual prin care Fiinţa, adică Marea Viaţă, se incorporează şi se manifestă în mica viaţă, adică existenţa omului. Împlinirea „sensului” just al vieţii omului nu este de domeniul natural  şi raţional, ci se exprimă printr-o angajare totală pe Calea integrării Fiinţei, datorită experienţelor interioare.

Există aşadar această triplă dezvoltare a omului ca fiinţă senzuală, raţională şi intelectuală. Pe culmea acestei dezvoltări se află personalitatea care se realizează în relaţia subiect-obiect vizavi de lume, în „ordinele”, „valorile” şi „formele” pe care ea le-a recunoscut sau creat în comunitatea omenească. În al doilea rând, omul se dezvoltă într-o credinţă vie, adică credinţa care transformă. Condiţia acestei evoluţii este de a se deturna de la autonomia orgolioasă a individului, de a-şi abandona spiritul său natural şi de a se naşte din nou din Duhul Sfânt. Cea de-a treia evoluţie posibilă, care nu este rezervată exclusiv Orientului, începe cu chemarea la „calea” iniţiatică indicată de „experienţa” Fiinţei, şi duce la omul nou transformat care îşi atestă maturitatea în lume, maturitate dobândită datorită înrădăcinării sale în Fiinţă. Deci, în rezumat: dezvoltarea de la copil la adult independent; transformarea acestui adult în copil al lui Dumnezeu, în credincios; în fine dezvoltarea celui lipsit de maturitate (tocmai pentru că se crede autonom el este, de fapt, încă minor, spiritualmente vorbind) spre cel care a câştigat această maturitate datorită experienţei Fiinţei.

Cele trei dezvoltări nu se exclud una pe cealaltă, ci se completează: în unele cazuri, credinţa poate deschide poarta experienţei Fiinţei sau, viceversa, aceasta din urmă poate deschide poarta închisă a credinţei.

Psihologia n-ar fi suficientă pentru a „sesiza” experienţa Fiinţei. Ea consideră omul ca fiind rezultanta perfect explicabilă şi comprehensibilă a constituţiei lui psiho-fiziologice şi a biografiei lui: ea nu discută gândirea lui obiectivă, nici structura conştiinţei lui reduse la schema subiect-obiect, după cum nu pune în discuţie nici aspiraţia lui naturală spre ordine, siguranţă şi înflorire în existenţă.  

Punctul de vedere meta-psihologic, care vizează dezvoltarea potenţialităţilor evlaviei naturale, ia, în schimb, în considerare, înainte de toate, omul în fiinţa sa esenţială. Prin raport cu Fiinţa, realitatea temporală şi spaţială, ca şi ordinea umană construită pe ea, nu sunt Adevărata Realitate, ci domeniul manifestării ei, sau chiar un văl care ascunde Adevãrata Realitate. Opoziţia inerentă omului între datele conştiinţei naturale(inclusiv inconştienţa) şi fiinţa noastră supranaturală, care se poate manifesta printr-o supra-conştiinţă pneumatică, creează tensiunea fundamentală a vieţii noastre; aceasta nu trebuie niciodată dizolvată, dar trebuie făcută să devină fertilă. Rodul acestei evoluţii este adevărata maturitate.

Realitatea conştiinţei naturale este centrată în eu. Cuvântul eu nu indică nici mai mult nici mai puţin, decât principiul conştiinţei identităţii cu sine însuşi, principiu în virtutea căruia spiritul nostru  concepe totul ca obiect. A vrea să renegi sau să nimiceşti eul este absurd. Acesta din urmă îl distinge pe om de animal şi constituie baza întregii dezvoltări umane. Eul este şi purtător de valori de ordin spiritual, el controlează instinctele şi creează o lume de forme în care omul este mai mult sau mai puţin autonom, acţionând ca stăpân. Dar nu e mai puţin adevărat că acest eu este principiul marii sciziuni. În el, unitatea fiinţei se frânge în două. Conştiinţa eului dă naştere contrariilor: subiect-obiect, aici şi acolo, înainte-după, a trece şi a dura, sens şi non sens, viaţă şi moarte. Si conştiinţa eului, devenirea lui interioară nu se opreşte acolo. În sânul tuturor contrariilor omul participă totuşi, în fiinţa lui, în continuu la unitatea Fiinţei, care este dincolo de toate contrariile. Participarea la unitatea esenţială este sursa nestinsei lui nostalgii care îşi va găsi răspunsul definitiv într-o nouă naştere în Fiinţă. Drept urmare, el va putea exprima metamorfoza lui şi pe Cel „cu totul Altul” din el în viaţa cotidiană, în iubire şi în acţiune.

A deveni un eu şi o personalitate mai mult sau mai puţin autonomă face parte din calea omului. Dar nu acesta este scopul ultim al vieţii lui. Aici se naşte latura tragică  a vieţii, a cărei primă etapă conduce în mod obligatoriu la dezvoltarea eului. Cu toate acestea, tocmai eşecurile îndurate de omul livrat ordinelor eului reprezintă, în mod paradoxal,  şansa vieţii lui. Separarea inevitabilă de Fiinţă, pe care o produce conştiinţa obiectivantă existenţială, îl aruncă pe om în afara Unităţii Fiinţei şi dă naştere suferinţei umane. Aceasta din urmă, la rândul ei, trezeşte nostalgia de a regăsi Unitatea Vieţii, patria Divină, în conştiinţa sa. În finitudinea lumii, stăpânită de eu, infinitul se întunecă ; în lumina conştiinţei lui obiectivante omul va vedea infinitul tot atât de puţin cât se văd stelele ziua în amiaza mare. Dar tocmai în dificultatea acestei obscurităţi ne aşteaptă lumina supranaturală. Tocmai astfel, îl conduce calea Destinului pe om, prin întunericul conştiinţei lui obiectivante, spre Plenitudinea luminoasă a conştiinţei lui pneumatice. A-l ajuta pe om să găsească şi să urmeze această Cale este datoria oricărei îndrumări spirituale. Este Calea maturităţii interioare, calea Iniţiatică a sufletului. Omul aflat pe această cale trebuie să înveţe să surmonteze deznădejdea acestei încurcături  în care îl împinge pretenţia conştiinţei lui obiectivante. El trebuie să ia în serios aceste experienţe care depăşesc toate datele conştiinţei sale obişnuite, pentru a găsi calea Transformării, pornind din fiinţa lui esenţială.

Pe această cale a maturităţii interioare, omul are de surmontat nu numai rezistenţa naturală a micului eu şi a valorilor lui tradiţionale: siguranţă, posesiuni, putere, autoritate. Acest eu nu este decât un mic „păcătos”: marele „păcătos” este cel care incită omul să considere ca singură sursă de cunoaştere, pe cea datorită căreia este el capabil să se orienteze în lume! Astfel eul devine marele vinovat de orice sciziune şi separare. Căci, dacă conştiinţa, care nu recunoaşte ca realitate decât lumea obiectelor, domneşte singură asupra spiritului omului, ea barează calea experienţelor adevăratei realităţi care se află dincolo de orice „obiect” şi de orice dualitate. Numai datorită acestor experienţe chiar şi lumea concepută obiectiv de către conştiinţa naturală poate deveni transparentă Fiinţei care se manifestă şi în el.

Omul are nevoie de eul care consideră lumea ca obiect, pentru a putea trăi în ea ca om şi pentru a fi martor. Dar acest eu devine o lumină înşelătoare de îndatã ce omul pune problema sensului vieţii prin micul orificiu al binoclului. Atunci când, orbit de succesele lui în lumea obiectivă, se crede a fi ajuns pe culmea lui însuşi, el este de fapt mai departe ca oricînd de adevărul vieţii. Maturizarea constă, omeneşte vorbind, în a învinge orbirea autonomiei eului şi a lumii obiective, apoi a descoperi şi a dezvolta adevăratul Sine profund care trăieşte şi lucrează în mod liber, adăpându-se din izvorul fiinţei lui esenţiale; astfel, din metamorfoză în metamorfoză, el va deveni martorul şi slujitorul Marii Vieţi. A pregăti această Cale şi a îndruma omul pe ea este sarcina oricărei educaţii spirituale şi religioase.

Omul este pregătit să se angajeze pe calea maturităţii atunci când ajunge la limitele puterii sale naturale. Există în om îndoiala nemărturisită că nu este pe deplin în ordine cu el însuşi şi nu este pe calea cea bună. Foarte adesea, în timp ce se crede pe culmea autonomiei lui imaginare, el se simte tracasat de sentimente de culpabilitate, de angoase de neînţeles şi de o atmosferă de vid. Fiinţa neglijată, refulată de conştiinţa naturală îi reaminteşte prezenţa ei. Omul trebuie să înveţe să asculte acest avertisment, şi să-i răspundă deschizându-se invitaţiei interioare; el trebuie să înveţe să recunoască, în propriul lui spirit obiectiv, vălul aruncat asupra adevărului. Pentru aceasta, ajutorul unei persoane ajunse la maturitate îi este adesea necesar. Astfel, în comuniunea în Fiinţă, şi prin ataşamentul faţă de maestrul interior, va câştiga el, poate, libertatea după care tânjea. O va căuta în zadar atât timp cât se va folosi pentru aceasta de mijloace, adică exact de forma de conştiinţă care o ascunde.

***

A deveni matur înseamnă, în toate domeniile vieţii, a deveni fertil. Aceasta necesită întotdeauna unirea a doi poli complementari. Bărbatul şi femeia trebuie să devină una pentru a da viaţă unui copil. Omul trebuie să-şi dăruiască eul care nu caută decât propriul avantaj, pentru a realiza o operă,  să-şi dea eul unui tu pentru ca acolo să fie o comunitate. Orice devenire presupune o devenire din nou a ceva devenit.

Maturitatea, al cărei rod este omul nou, presupune fuziunea eului şi a fiinţei esenţiale. Această unire a omului cu „fondul lui profund”, datorită căreia fiinţa se trezeşte în Sine şi Fiinţa se trezeşte în existenţă, este axa în jurul căreia ar trebui să graviteze viaţa noastră. Orice om aude, la un moment dat, atunci când ajunge la deplina expansiune a eului său natural, chemarea fiinţei lui profunde. Dacă el dispare(se dizolvă) şi renaşte în ea, el va reîncepe viaţa ca un nou născut. Şi aceasta vrea să însemne moarte. Eul trebuie să moară: faţă de pretenţia lui, de suveranitatea lui, de asigurarea lui, de suficienţa lui, de autonomia lui imaginară. Pătrunderea spre fiinţă, a cărei eternitate nu este în nici un caz timpul prelungit la infinit (pentru că îl traversează vertical), este axa în jurul căreia se derulează devenirea noastră autentic umană.

De-a lungul întregii vieţi, pregătindu-ne să devenim permeabili Fiinţei, care este dincoace de toate contrariile, „mii” de momente privilegiate anunţă „Marea Experienţă” în care Lumina, care este dincolo de umbră şi lumină, se arată definitiv. Dar dacă ignorăm semnificaţia lor şi dacă ne lipseşte ajutorul, atunci, interpretate fiind într-un mod comprehensibil eului, ele vor fi astfel pierdute. Şi totuşi, n-am putea să profităm de aceste experienţe care preced Marea Experienţă, şi să înaintăm pe Cale conştienţi fiind de Fiinţă? Fiinţa, Marea Viaţă înglobează moartea micii vieţi. Fiinţa, ca Mare Ordine, este dincolo de sens şi non-sens. Fiinţa ca Mare Unitate, este dincolo de izolare şi de comunitate. Eşecul pe care-l încercăm în conştiinţa noastră naturală este însăşi condiţia care ne ajută să luăm în serios aceste experienţe prin care „răsună” Fiinţa. De aceea cea mai puternică rezistenţă la experienţa Fiinţei vine din existenţa noastră deplin satisfăcută de ea însăşi, ne punând nici o întrebare propriului ei subiect, nici dincolo de ea.

***

Dispoziţia de spirit care se opune convertirii îmbracă trei forme caracteristice: o întărire a eului în cochilia lui, o dispersie nelimitată, o armonie falsă. Întâlnim în fiecare dintre noi aceste trei forme, dar datorită caracterului individualităţii noastre, biografiei noastre individuale şi gradului nostru de evoluţie, una sau alta dintre variaţiuni predomină.

Cazul cel mai frecvent este cel al omului încrustat solid în carapacea eului. Este omul care este impermeabil la orice pătrundere şi la orice transformare ce ar răspunde cerinţelor fiinţei lui esenţiale. Singurul lucru care va putea să-l ajute pe cale va fi spargerea suficienţei structurii lui,  când Amurgul zeilor existenţei lui va face posibilă abandonarea eului. Acest om va trăi întâlnirea cu propria lui fiinţă ca „străpungere” fericită a tot ceea ce îl limitează. Atunci spaţiul infinit şi nebănuit încă al vieţii, ca şi Plenitudinea Fiinţei, i se vor deschide, într-un mod care îl va reînnoi „de fond”! Pentru a ne pregăti de o asemenea experienţă primul pas va fi întotdeauna exerciţiul abandonării eului în slujba semenului nostru şi a lucrării noastre în lume.

Al doilea tip  este exact opus celui dintâi. Omul nu suferă de durerea de a fi închis ci de aceea de a nu-şi fi construit niciodată casa lui; el trăieşte suferinţa unei absenţe de contururi: el n-a ştiut încă să-şi construiască „tocul” (de ochelari n.t.) lui, eul lui. Ori o locuinţă protectoare este necesară vieţii. Omului îi trebuie anumite reguli, un cadru în care să-şi poată aduna şi ordona experienţele. Îi trebuie acest cadru, nu doar pentru a exista, ci pentru a putea transforma, în propria lui finitudine, puterile infinite ale fiinţei, făcându-le astfel fertile. Este nedrept să vedem în formă numai pericolul întăririi; desigur, acest pericol există. Dar „forma” este, înainte de toate, recipientul în care copilul, apoi adultul, păstrează cu grijă misterul propriei lor fiinţe profunde. Cochilia nu este numai castelul puternic în care omul se apără, ci şi racla care păstrează nucleul lui sacru. Omul fără cochilie nu şi-a format îndeajuns eul; astfel încât – exact contrar celui dintâi, care este închis spre interior şi spre în afară -  rătăceşte fără formă în lume, victimă a tuturor puterilor care-l ating. Acestea îl pătrund cu o forţă distructivă iar el este incapabil să reziste sau îl copleşesc cu bogăţii iar el este încă incapabil să păstreze acest cadou, rămânând în final cu mâinile goale. Este cazul oamenilor cu ochii trişti. Ei trebuie să înveţe să se afirme şi să-şi câştige forma. Or, dacă ajung vreodată să-şi întâlnească propria lor fiinţă, pentru prima dată în viaţa lor, ei resimt în ei înşişi nucleul lor supra-natural, sursa formei lor autentice. În întâlnirea lui cu Fiinţa, omul fără eu se transformă, şi, deschizându-se iubirii, el va găsi acolo o formă durabilă pentru eul lui datorită faptului că această formă îşi are rădăcinile în Fiinţă.

Cel de-al treilea mod de a fi al eului, cel "carismatic"(bien entraîné*), şi a cărui opoziţie contra fiinţei esenţiale este aproape neobservată, este forma omului aşa-zis „armonios”. Omul cu faţada armonioasă nu este nici întărit într-o înveliş care-l face să sufere, nici angoasat dintr-o lipsă de contururi. Nu este nici crispat, nici „dizolvat”, el se adaptează la toate situaţiile spre deplina satisfacţie a lui şi a celorlalţi. El ştie perfect să-şi protejeze mulţumirea faţă de orice intruziune, atât exterioară cât şi interioară; şi cum el nu deranjează şi nu şochează lumea, nu se deranjează şi nu se şochează pe sine însuşi. Însă detaşarea şi capacitatea lui de a se da nu vin din inimă. El este agreabil şi surâzător dar nu se angajează, fiind fără iubire. Pare deschis, dar nu lasă nimic să intre în el! Pare hotărât dar trăieşte mereu în compromis. Are un răspuns la toate dar care nu-l costă nimic. Este un egoist amabil care dă cadouri tuturor, fără a se da vreodată pe el însuşi; pare să accepte şi să admită tot, dar aceasta nu-l angajează la nimic. Apare fără a face rău, dispare fără a pierde nimic.

Cu toate acestea, vine şi pentru el clipa angoasei. Faptul că viaţa lui este atât de uşoară îl nelinişteşte. Cum este posibil aşa ceva? Se simte gol şi vinovat. Să-şi dăruiască inima, să se angajeze, să rişte, iată ceea ce ar trebui el să înveţe. Atunci când întâlnirea cu fiinţa va avea loc, acest tip de om va avea mult mai multe dificultăţi în a-i răspunde decât ceilalţi doi. Pentru că întâlnirea nu va fi imediata şi fericita eliberare dintr-o lungă suferinţă, ci dimpotrivă, după o viaţă întreagă de mulţumire armonioasă, fiinţa îi va aduce prima tulburare, prima adevărată suferinţă, aceea  de a renunţa la modul lui propriu de a fi, "spiritual" agreabil (agréablement entraîné*).  Dar, dacă acest om are curajul de a face saltul decisiv, experienţa fiinţei îi va aduce o fericire specială, pentru că el va descoperi nu numai nucleul lui autentic şi adevărata sa formă esenţială, ci şi modul just de a se deschide şi odată cu acesta: adevăratul contact cu tu-ul.

***

Pe pragul pătrunderii spre fiinţă, omul trebuie să fie capabil să accepte incomensurabilul, fie că acesta este moartea, absurdul sau izolarea totală. Pentru a fi gata să facă experienţe în care se anunţă „finalitatea ultimă” a omului, vom fi recunoscut că tendinţa noastră naturală de a căuta siguranţa, dreptatea şi comunitatea nu sunt decât un preambul. Creştinul, care nu se mulţumeşte să rostească: „Facă-se voia Ta”, dar care dispune de credinţa sa creştină, trăind lăuntric această rugăciune, este gata să facă aceste experienţe. Dar cel care nu mai ştie să o trăiască se îndepărtează de această posibilitate. În general, numai apropierea morţii, disperarea totală în faţa non-sensului şi a nedreptăţii lumii(o disperare în care indignarea tace) şi singurătatea absolută sunt cele care vă conduc la marea experienţă. Numai acceptarea lor va face posibilă experienţa revoluţionară a Fiinţei, datorită căreia sunt dezvăluite Viaţa de dincolo de moarte, sensul de dincolo de non-sens şi unitatea esenţială în separaţia existenţială.

Câte lovituri ale destinului sunt capabile să-l facă pe om să-şi piardă credinţa şi câte lovituri de măciucă sunt necesare pentru a trezi conştiinţa fiinţei, nu este aceasta, în fond, o acuzaţie adusă educaţiei spirituale occidentale? În acest domeniu, Orientul poate să ne înveţe ceva care nu este oriental, în sine, ci universal uman: a cultiva această evlavie care exprimă experienţa trăită a apartenenţei noastre la o Realitate mai mare decât cea a raţiunii. Şi noi putem să ne deschidem Fiinţei, Marii Vieţi, şi să ne naştem din nou.

***

Fundamentul tainic al existenţei noastre – viaţa divină, Fiinţa de dincolo de contrarii, puţin contează cum o numim – se manifestă în diverse moduri, potrivit filiaţiei spirituale a oamenilor. Experienţa Fiinţei semnifică întotdeauna conştientizarea atât a participării noastre individuale cât şi apartenenţa noastră la Fiinţa-Universală. Polul care va da direcţia variază de la un om la om.

În Orient, unde Fiinţa universală este singura Realitate, individualitatea persoanei nu este, în general, luată în serios. Apariţia ei, întotdeauna legată de „experienţa fiinţei”, reprezintă peste Maestrul Oriental numai semnul că a fost străpunsă „crusta” care ne separă de Fiinţă; în timp ce pentru occidental, individuaţia este, în ea însăşi, realizarea care contează. Pentru oriental ceea ce pare decisiv este experienţa abolirii frontierelor, accesul la unitatea-totalitate.

Pentru Europeanul crescut în spaţiul spiritual al creştinismului, centrul experienţei fiinţei „coincide” cu descoperirea sufletului individual: omul se naşte ca Persoană. În comuniunea cu celălalt pol, în Unitatea care îl poartă şi îl salvează, el îl recunoaşte pe Cel care „îl cheamă după numele lui” şi căruia îi aparţine. Credinţa într-un Dumnezeu personal va fi deci rodul acestei mari experienţe, independent de orice „credinţă” în El avutã înainte. Pentru cel care se simte chemat pe numele lui, Creştinul, experienţa de a fi primit şi de a se putea abandona marelui Unu apare atunci ca modul omului de a participa la iubirea salvatoare a lui Dumnezeu.

Cu cât un om se află mai închis în orbita unui suflet colectiv, văzând în individualitate o ameninţare pentru societate, cum este, de exemplu, cazul Orientului, cu atât mai mult personificarea puterilor ultime ale vieţii îi apare ca o proiecţie a unei umanităţi aflatã sub influenţa angoasei  şi a ignoranţei, din care numai experienţa totalităţii-unităţi a Fiinţei îl poate salva. În schimb, cu cât un om se detaşează de colectivităţi, individualizându-se într-un mod autentic, şi se ridică la independenţă, datorită operelor culturii şi civilizaţiei, cu atât mai mult se pregăteşte terenul pe care omul se va putea maturiza până la credinţa într-un Dumnezeu Personal, surmontând în acelaşi timp, faza mitologică de proiectare a angoaselor şi dorinţelor lui pe imagini divine.

Atunci când vorbim de Fiinţă (şi Experienţa ei), se ridică, imediat şi pe bună dreptate, întrebarea relaţiei ei cu Dumnezeu.  Nu se poate spune că ceea ce am desemnat prin Fiinţă este „egal” cu ceea ce teologia numeşte Dumnezeu. Fiinţa resimţită sau trăită în evlavia naturală a conştiinţei pneumatice, în comparaţie cu teologia face parte din creaţie. Totuşi această Fiinţă pe care o trăim în Marea Experienţă depăşeşte realitatea a tot ceea ce „este”. Ea creează transparenţă pentru un dincolo. În acest dincolo, omul purificat de eu, întrezăreşte sclipirea adâncului divin pe care Meister Eckhart l-a definit ca necreat şi de necreat. Cel care-l caută pe Dumnezeu îl poate găsi în această oglindă; cel care caută trezirea printr-o eliberare de orice imagine se află deja pe Cale. Aici se dezvăluie, în toată anvergura, rolul unei conduite(îndrumãri) a sufletului care, la perspectiva psihologică a dezvoltării umane, adaugă perspectiva metafizică şi iniţiatică orientată spre experienţele Fiinţei. Prima întâlnire a Fiinţei, atunci când este recunoscută, pregăteşte Calea spre o credinţă autentică şi transformatoare.

(Capitol tradus din cartea lui Karlfried Graf Durckheim,
La Percée de l’Etre ou Les étapes de la maturité ,
Le Courrier du Livre, Paris,
traducerea îmi apartine, VJ)