[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]
 


Despre autor:


Carl Gustav Jung ( 26 iulie 1875– 6 iunie 1961) a fost psiholog si psihiatru elvetian, fondatorul psihologiei analitice.
A facut studii de medicina generala si psihiatrie la Basel, a fost profesor la Facultatea de Medicina din Zürich si medic-sef la clinica psihiatrica universitara Burgholzli. Este cu precadere interesat de psihoterapia clinica si, concomitent, de cercetarea experimentala si teoretica. Între 1907 si 1912 colaboreaza intens cu Freud, acesta având o influenta decisiva asupra lui Jung. Este atras in special de cercetarile acestuia legate de isterie si de vise. Ruptura cu Freud este marcata de aparitia lucrarii Wandlungen und Symbole der Libido (1912), în care Jung încearca o largire a orizontului de interpretare freudian si o implicita critica a acestuia. Aceasta ruptura îl va duce la elaborarea unui sistem propriu de interpretare psihanalitica, axat pe reintroducerea culturii ca dimensiune fundamentala a omului si pe un ansamblu de concepte noi, deduse din experienta clinica.
Între 1921 si 1938 întreprinde calatorii de studii în Africa de nord, în lumea araba, la indienii pueblo din Arizona si India.
În 1935 este ales presedinte al „Societatii elvetiene pentru psihologie si domeniile conexe“.
În 1944 se creeaza la Basel catedra de „psihologie medicala“ al carei titular este Jung. În 1948, la Zurich, se înfiinteaza institutul Carl Gustav Jung, iar in 1958 „Societatea internationala de psihologie analitica“, având drept tema teoriile jungiene. Îsi petrece ultimii ani de viata la Bollingen, lânga Zurich, unde îsi redacteaza memoriile. La câteva luni dupa moartea lui apare Erinnerungen, Träume, Gedanken (Amintiri, vise, reflectii) - aparuta si in romaneste la Editura Humanitas.

Mai multe texte din scrierile lui C.G. Jung pe acest site aici



Carl Gustav Jung
(1875-1961)

Gīnduri tīrzii
( fragment din cartea autobiograficã
Amintiri, vise, reflectii)

Pentru clarificarea biografiei mele, reflecţiile acestui capitol sīnt indispensabile, deşi cititorului i-ar putea părea teoretice. Aceast㠄teorie" este īnsă o formă de existenţă ce face parte din viaţa mea; ea reprezintă un mod de trăi, o funcţie la fel de necesară cum sīnt mīncatul şi băutul.

Remarcabil la creştinism este faptul că anticipează prin doctrina sa o metamorfoză īn divinitate, deci o transformare istorică de „partea cealaltă". Aceasta are loc sub forma unui mit nou despre o sciziune īn cer, indicată prima dată īn mitul Creaţiei, unde apare, sub aspect de şarpe, un adversar al Creatorului care īi īn­deamnă pe primii oameni la nesupunere, făgăduindu-le o conşti­entă sporită (scientes bonum et malum, [Care ştie binele şi răul]). Cel de-al doilea indiciu este căderea īngerilor, o invadare „precipitată" a lumii oamenilor de către conţinuturi inconştiente, īngerii sīnt o specie singulară, ei exact ceea ce sīnt şi nu pot fi nimic altceva: īn sine fiinţe fãrã suflet, care nu reprezintă altceva decīt gīndurile si intuiţiile Stăpānului lor. Īn cazul căderii īngerilor, este vorba deci exclusiv despre īngeri „răi". Ei declanşează efectul bine cunoscut al inflaţiei care īl putem observa şi astăzi īn delirul dictatorilor: īngerii creează īmpreună cu oamenii o rasă de uriaşi care, īn final, este gata să devoreze si oamenii, după cum se  relatează īn Cartea lui Enoh.

Treapta a treia şi decisivă a mitului este īnsă chiar realizarea de sine a lui Dumnezeu īn formă omenească, ca o īmplinire a ideii din Vechiul Testament a căsătoriei divine şi a consecinţelor ei. Īncă din perioada creştinismului primitiv, ideea īncarnării se amplificase pīnă la concepţia de Christus in nobis — „Cristos īn noi". Totalitatea inconştientă pătrundea astfel īn domeniul psihic al experienţei lăuntrice, conferind omului o intuiţie a configuraţiei lui totale. N-a fost un eveniment hotărītor doar pentru om, ci şi pentru Creator: īn ochii celor eliberaţi din tenebre El s-a dezbărat de īnsuşirile Sale sumbre şi a devenit summum bonum, binele suprem. Acest mit a rămas viu timp de un mileniu, neabătut, pīnă ce, īn secolul al Xl-lea, au apărut primele semne ale unei transformări ulterioare a conştiinţei.

De aici īncolo s-au īnmulţit simptomele neliniştii şi ale īndoielii, pīnă ce, la sfīrşitul celui de-al doilea mileniu, a īnceput să se contureze imaginea unei catastrofe universale, adică, mai īntīi, a unei ameninţări a conştiinţei. Ea constă īn fenomenul uriaşilor, şi anume al unui hybris al conştiinţei: „Nimic nu e mai mare ca omul şi ale sale fapte." Caracterul de transcendenţă al mitului creştin s-a pierdut şi, o dată cu el, şi concepţia creştină asupra totalităţii ce se īmplineşte īn lumea de dincolo.

Luminii īi succedă umbra, cealaltă faţă a Creatorului. Această dezvoltare īşi atinge apogeul īn secolul XX. Acum, lumea creştină este realmente confruntată cu principiul răului, si anume cu nedreptate făţişă, tiranie, minciună, sclavie şi constrīngere morală. Ce-i drept, această manifestare a răului gol-goluţ a luat la poporul rus, pare-se, o formă permanentă, dar a declanşat prima izbucnire incendiară violentă la nemţi. Se revelează astfel incontestabil cīt de tare a fost subminat creştinismul secolului XX. Faţă de aceasta, răul nu mai poate fi bagatelizat prin eufemismul lui privatio boni. Răul a devenit realitate determinantă. Nu mai poate fi eliminat din lume printr-o schimbare de nume. Trebuie să īnvăţăm cum să umblăm cu el, cum să-l manevrăm, căci el vrea să participe la viaţă. Cum ar fi acest lucru cu putinţă fără a produce mari pagube nu poate fi īntrevăzut la ora actuală.

Avem īn orice caz nevoie de o reorientare, adică de o metanoia [Schimbare, prefacere (n. t.)].

Dacă atingem răul, sīntem ameninţaţi stringent de pericolul de a-i cădea pradă. Deci nu avem voie s㠄cădem pradă" absolut nimănui, nici măcar binelui. Un asa-zis bine, căruia īi cădem pradă, īşi pierde caracterul moral. Nu īn sensul că īn sine ar de­veni rău, dar, o dată căzuţi pradă lui, el declanşează urmări nega­tive. Orice formă de patimă e ceva rău, indiferent dacă este vorba despre alcool sau morfină, sau idealism. Nu mai avem voie să ne lăsăm seduşi de contrarii.

Criteriul acţiunilor etice nu mai poate consta īn faptul că ceea ce recunoaştem drept „bun" are caracterul unui imperativ cate­goric şi că aşa-numitul rău este neapărat de evitat. Prin recunoaş­terea realităţii răului, binele se relativizează īn mod necesar, apărīnd ca una din jumătăţile unui contrariu. Acelaşi lucru este valabil şi pentru rău. Ele formează īmpreună un tot paradoxal. Practic, asta īnseamnă că binele şi răul īşi pierd caracterul absolut şi sīntem constrīnşi să realizăm că ele reprezintă judecăţi.

Caracterul imperfect al judecăţii umane ne face īnsă să ne īndoim că opinia noastră e īntotdeauna cea corectă. Putem fi şi victima unei judecăţi greşite. Problema etică este afectată de aceasta numai īn măsura īn care ne simţim nesiguri de evaluarea morală. Totuşi trebuie să luăm decizii pe plan etic. Relativitatea lui „bine" şi „rău" sau „păcătos" nu īnseamnă nicidecum că aceste categorii n-ar fi valabile sau n-ar exista. Judecata morală este prezentă īntotdeauna şi pretutindeni, cu consecinţele-i psiho­logice caracteristice. După cum am mai semnalat īn altă parte, nedreptatea comisă, intenţionată sau numai gīndită se va răzbuna īn viitor, ca şi pīnă acum, pe sufletul nostru, indiferent de faptul că, īntre timp, lumea s-a răsturnat pentru noi sau nu. Numai conţinuturile judecăţii sīnt supuse condiţiilor temporale şi locale si se transformă īn mod corespunzător. Aprecierea morală se bazează īntotdeauna pe codul moral care ne pare nouă a fi cert şi care pretinde că ştie precis ce e bine şi ce e rău. Acum īnsă, cīnd ştim cīt de nesigură este baza, decizia etică devine un act creator subiectiv, de care ne putem asigura numai dacă Dumnezeu con­simte — concedente Deo; avem deci nevoie de un impuls spontan şi hotărītor din partea inconştientului. Etica, adică decizia īntre bine si rău, nu este afectată de acest impuls, ci devine doar mai dificilă pentru noi. Nimic nu ne poate scuti de chinul deciziei etice. Dar trebuie, oricīt de dur ar suna, să avem libertatea să evităm īn anumite īmprejurări ceea ce este cunoscut drept bine moral şi să facem ceea ce este recunoscut drept rău, dacă decizia etică o cere. Cu alte cuvinte: să nu cădem pradă contrariilor. Faţă de o asemenea unilateralitate avem, īn formă morală, modelul lui neti-neti[i] din filozofia indiană. Astfel, īn cazul dat, codul moral este abrogat iremediabil şi decizia etică este lăsată la aprecierea individului. In sine, nu-i nimic nou īn acest aspect, ci el s-a mani­festat īncă din timpuri prepsihologice, sub forma unui „conflict al datoriilor".

Individul este īnsă de obicei atīt de inconştient īncīt nu-şi cunoaşte absolut deloc propriile posibilităţi decizionale şi, din această cauză, se tot uită temător īn jurul lui după reguli şi legi exterioare de care, īn nedumerirea sa, s-ar putea ţine. Abstracţie făcīnd de neajunsurile general umane, o bună parte de vină apar­ţine educaţiei care se orientează exclusiv după cele ce se ştiu īn general, fără să vorbească vreodată despre ceea ce este experienţa personală a individului. Astfel se propovăduiesc idealisme despre care de cele mai multe ori se ştie cu certitudine că nu vor putea fi īmplinite niciodată şi ele sīnt predicate din oficiu de aceia care ştiu că ei īnşişi nu le-au īmplinit niciodată şi nici n-o vor face vreodată. Această situaţie este suportată, fără a fi cercetată mai īndeaproape.

Cine vrea să capete un răspuns la problema răului, aşa cum se pune azi, are nevoie, aşadar, īn primul rīnd de o cunoaştere temeinică de sine, adică o cunoaştere cīt se poate de bună a totalităţii sale. Trebuie să ştie fără menajamente de cīt bine şi de cīte fapte ruşinoase este capabil şi să se ferească s-o ia pe una drept reală şi pe cealaltă drept iluzie. Ca posibilitate, ambele sīnt adevărate şi el nu va scăpa total nici de una, nici de cealaltă, dac㠗 aşa cum ar trebui s-o facă de fapt de la sine — vrea să trăiască fără a se minţi şi fără a se amăgi pe sine.

Īnsă de un asemenea grad de cunoaştere ne desparte īncă, īn general, aproape fără speranţă, o distanţă foarte mare, deşi posi­bilitatea unei autocunoaşteri mai profunde există cu siguranţă la mulţi oameni moderni. O astfel de autocunoaştere ar fi deci ne­cesară, pentru că numai prin ea ne putem apropia de acel strat fundamental sau de acel nucleu al naturii umane, unde dăm de instincte. Instinctele sīnt factori dinamici prezenţi a priori, de care depind, īn ultimă instanţă, deciziile etice ale conştiinţei noastre. Sīnt inconştientul şi conţinuturile sale despre care nu există o judecată definitivă. Nu putem avea decīt prejudecăţi īn această privinţă, căci nu sīntem capabili să cuprindem cu ştiinţa noastră natura inconştientului, nici să-i trasăm graniţe raţionale. Se ajunge la o cunoaştere a naturii numai printr-o ştiinţă care lărgeşte conştiinţa; aşadar, cunoaşterea aprofundată de sine are nevoie şi de ştiinţă, adică de psihologie. Nimeni nu construieşte un telescop sau un microscop cu una, cu doua, ca să zic aşa, şi numai cu bună­voinţă, fără să aibă cunoştinţe de optică.

Avem astăzi nevoie de psihologie din motive vitale. Rămīnem perplecşi şi dezorientaţi īn faţa fenomenului naţional-socialismului şi al bolşevismului, căci nu ştim nimic despre om sau, īn orice caz, avem o imagine unilaterală şi denaturată a lui. Dacă am deţine o anumită cunoaştere de sine, situaţia ar fi alta. Ne aflăm faţă īn faţă cu problema cumplită a răului şi nici măcar nu o cunoaştem, darmite să venim cu un răspuns. Şi chiar dacă am cunoaşte-o, tot nu am pricepe „cum de s-a putut ajunge aici". Un om de stat a declarat, cu o genială naivitate, că n-are pic de „ima­ginaţie īn ceea ce priveşte răul". E cīt se poate de corect: noi nu avem pic de imaginaţie īn ceea ce priveşte răul, dar ne are ea pe noi. Unii nu vor să ştie nimic despre această stare de lucruri, iar ceilalţi s-au identificat cu ea. Situaţia psihologică a lumii de azi arată astfel: unii tot īşi īnchipuie că sīnt creştini şi cred că mai pot călca īn picioare aşa-zisul rău; ceilalţi i-au căzut īnsă pradă şi nu mai văd binele. Răul a devenit azi īn mod vizibil o mare putere: o jumătate a omenirii se sprijină pe o doctrină fabricată din tot felul de născociri omeneşti; cealaltă jumătate suferă de lipsa unui mit pe potriva situaţiei, īn ceea ce priveşte popoarele creştine, creştinismul lor a aţipit şi a neglijat să-şi edifice īn con­tinuare mitul īn decursul veacurilor. Nu li s-a acordat ascultare celor care au dat expresie mişcărilor obscure de dezvoltare ale reprezentărilor mitice. Un Gioacchino da Fiore, un Meister Eckhart, un Jacob Boehme şi mulţi alţii au rămas nişte dileme şi nişte puncte obscure pentru marea masă. Singura rază de lumină este Pius al XII-lea cu dogma sa. Dar nici măcar nu se ştie la ce mă refer cīnd afirm aşa ceva. Nici măcar nu se pricepe că un mit este mort atunci cīnd nu mai trăieşte şi nu se mai dezvoltă. Mitul nostru a amuţit şi nu dă nici un răspuns. Greşeala nu rezidă īn el, īn felul īn care este expus īn Sfīnta Scriptură, ci exclusiv īn noi care nu numai că nu am continuat să-1 dezvoltăm, dar chiar am īnăbuşit toate īncercările īn acest sens. Īn versiunea iniţială a mitului se găsesc destule puncte de pornire care poartă īn sine germenele unor căi de dezvoltare. Se pun de exemplu pe seama lui Cristos cuvintele: Fiţi dar īnţelepţi ca şerpii şi fără răutate ca porumbeii. De ce are omul nevoie de īnţelepciunea şerpilor? Şi īn ce raport se află ea cu nevinovăţia porumbeilor? De nu vă veţi īntoarce ca să fiţi ca pruncii... Dar cine se gīndeşte cum sīnt copiii īn realitate? Prin ce morală justifică Domnul uzurparea măgarului de care are nevoie pentru a intra călare īn Ierusalim ca triumfător? Şi cine este apoi prost dispus ca un copil şi blestemă smochinul? Ce fel de morală reiese din parabola intendentului necredincios ? Ce cunoaştere cu implicaţii largi pentru situaţia īn care ne aflăm se găseşte īn cuvintele apocrife ale lui Dumnezeu: Omule, dacă ştii ce faci, eşti fericit, dacă nu ştii, eşti blestemat şi călcător al legii. Ce īnseamnă, īn sfīrsit, cīnd Sfīntul Apostol Pavel mărturiseşte: ... răul pe care nu-l voiesc, pe acesta īl săvārşesc. Nici nu vreau să menţionez profeţiile clare din Apocalips — considerate īn general jenante —, căci nu li se acordă nici un credit.

Īntrebarea pusă odinioară de gnostici: „De unde vine răul?" n-a găsit răspuns īn lumea creştină, şi aluzia lui Origene la o posibilă mīntuire a diavolului a fost etichetată drept erezie. Astăzi īnsă, īntrebarea ne asaltează şi trebuie să dăm răspuns, iar noi stăm aşa, cu mīinile goale, uimiţi şi nedumeriţi şi nici măcar nu ne putem da seama că nici un mit nu ne vine īn ajutor, deşi am avea o nevoie atīt de urgentă de el. Ce-i drept, ca urmare a situaţiei politice ca şi a succeselor teribile, ba chiar demonice ale ştiinţei sīntem cuprinşi de fiori tainici şi de presimţiri neliniş­titoare, dar nu ştim ce să facem şi numai foarte puţini sīnt cei care trag concluzia că de astă dată este vorba despre sufletul omenesc de mult uitat.

Continuarea dezvoltării mitului ar trebui să īnceapă de acolo unde Sfīntul Duh S-a revărsat asupra apostolilor si a făcut din ei fii ai Domnului; si nu numai din ei, ci din toţi cei care prin ei şi după ei au primit filiaţia, calitatea de copil al Domnului, fiind astfel părtaşi si la certitudinea că nu erau doar animalia autohtone, izvorīte din pămīnt, ci, ca de două ori născuţi, īşi aveau rădăcinile īn īnsăşi divinitatea. Viaţa lor vizibilă, fizică era de pe acest pă­mīnt; dar omul lor lăuntric, invizibil īşi avea originea si viitorul īn imaginea originară a totalităţii, īn Tatăl etern, după cum spune mitul istoriei creştine a mīntuirii.

După cum Creatorul este o totalitate, şi plăsmuirea Sa, deci Fiul Său, ar trebui să fie o totalitate. E adevărat că nu se poate suprima nimic din reprezentarea totalităţii divine; dar fără a fi conştienţi de cele īntīmplate, a rezultat o sciziune a totalităţii. Au luat naştere un imperiu al luminii si unul al īntunericului. Rezul­tatul a fost pregătit clar īncă īnainte de apariţia lui Cristos, după cum se poate īntrevedea, printre altele, din experienţa lui Iov sau din larg răspīndita Carte a lui Enoh care aparţine epocii imediat precreştine. Şi īn creştinism această sciziune metafizică a conti­nuat să persiste la fel de limpede: Satana, care īn Vechiul Testa­ment se afla īncă īn anturajul imediat al lui Iehova, a reprezentat de acum opoziţia diametrală si eternă faţă de lumea divină. Nu a mai putut fi dezrădăcinat. De aceea nu este de mirare că īncă la īnceputul secolului al Xl-lea a apărut credinţa că nu Dumnezeu a creat lumea, ci diavolul. A fost bătut astfel gongul marcīnd debutul celei de-a doua jumătăţi a erei creştine, după ce mitul despre căderea īngerilor arătase deja că īngerii căzuţi fuseseră cei care īi īnvăţaseră pe oameni ştiinţa şi artele primejdioase. Oare ce-ar fi spus aceşti vechi povestitori văzīnd Hiroshima?

Viziunea genială a lui Jacob Boehme a recunoscut natura paradoxală a imaginii lui Dumnezeu, contribuind astfel la dezvoltarea ulterioară a mitului. Simbolul mandala proiectat de Bohme reprezintă divinitatea scindată: cercul său interior se desparte īn două semicercuri care stau spate-n spate.

Intrucīt, conform premiselor dogmatice ale creştinismului, Dumnezeu se află īn īntregime īn fiecare dintre cele trei persoane ale Treimii, este prezent īn totalitate şi īn fiecare dintre părţile īn care S-a revărsat Sfīntul Duh. Īn acest fel, orice om se poate īmpărtăşi din totalitatea lui Dumnezeu şi deci din filiaţia. Complexio oppositorum a imaginii lui Dumnezeu pătrunde astfel īn om, Şi anume, nu sub formă de unitate, ci de conflict, jumătatea īntunecata a imaginii lovindu-se de reprezentarea deja receptată că Dumnezeu e „lumină". Acesta este procesul care se derulează īn vremurile noastre, fără a fi īnţeles de către profesorii răspunzători de oameni, deşi ar fi sarcina lor să discearnă aceste lucruri. Nutrim, ce-i drept, convingerea că ne aflăm la un important punct de răscruce al epocii, dar sīntem de părere că el a fost suscitat de fisiunea si fuziunea atomului sau de racheta spaţială. Se trece cu vederea, ca de obicei, ce se īntīmplă concomitent īn sufletul omenesc.

Īn măsura īn care imaginea lui Dumnezeu este din punct de vedere psihologic o ilustrare a străfundurilor sufletului şi īn măsura īn care īncepe acum să fie conştientizată sub forma unei scindări adīnci ce se īntinde pīnă īn politica mondială, se remarcă deja o compensare psihică. Ea se manifestă şi prin imagini circulare unitare, ce apar spontan şi reprezintă o sinteză a contrariilor īn interiorul sufletului. De aceste imagini ţine si zvonul, răspīndit īn īntreaga lume, despre O.Z.N.-uri, de care am auzit pentru prima dată īn 1945. Se bazează fie pe viziuni, fie pe realităţi. O.Z.N.- urile sīnt interpretate ca maşini zburătoare, despre care se presupune că provin fie de pe alte planete, fie chiar din ,,a patra dimensiune".

Cu peste patruzeci de ani īn urmă (1918), am descoperit īn decursul cercetărilor mele privind inconştientul colectiv prezenţa unui simbol aparent central, de natură asemănătoare — este vorba de simbolul mandala. Pentru a fi sigur de descoperirea mea am adunat timp de peste un deceniu şi alte observaţii, īnainte de a o publica, pentru prima dată īn 1929, cu titlu de probă. Mandala este o imagine arhetipală, a cărei existenţă poate fi confirmată de-a lungul mileniilor. Ea desemnează totalitatea sinelui sau ilustrează totalitatea temeliei sufletului — exprimat īn termeni mitici: manifestarea divinităţii īncarnate īn om. Spre deosebire de mandala lui Bohme, cea modernă tinde spre unitate, adică re­prezintă o compensare a sciziunii, respectiv depăşirea ei antici­pată. Deoarece acest proces are loc īn inconştientul colectiv, el se manifestă pretutindeni. Este ceea ce dă de ştire şi zvonul legat de O.Z.N.-uri; e simptomul unei dispoziţii general prezente.

In măsura īn care tratamentul analitic face ca „umbra" să devină conştientă, el produce o sciziune şi o tensiune a contrariilor, care, la rīndul lor, caută o echilibrare īn unitate. Confruntarea dintre contrarii atinge limita suportabilului dacă le luăm īn serios sau dacă sīntem luaţi īn serios de ele. Se adevereşte acel tertium non datur al logicii: nu se poate īntrevedea nici o soluţie. Dacă totul merge bine, ea se prezintă totuşi spontan, de la natură. Atunci — şi numai atunci — e convingătoare. Este resimţită ca „har". Survenind din confruntarea şi lupta contrariilor, soluţia e un amestec de cele mai multe ori impenetrabil de factori conştienţi şi inconştienţi si deci un „simbol" (o monedă frīntă īn două, ale cărei jumătăţi se potrivesc perfect īntre ele)[ii]. Ea constituie rezultatul cooperării dintre conştient şi inconştient şi ajunge la analogia cu imaginea lui Dumnezeu īn forma mandalei care este cu siguranţă modelul cel mai simplu al unei reprezentări a totalităţii şi se oferă spontan imaginaţiei, pentru a īnfăţişa contrariile, lupta lor şi reconcilierea lor īn noi. Confruntarea, care mai īntīi este de natură pur personală, e curīnd urmată de īnţelegerea că tensiunea subiectivă dintre opuşi este doar un caz individual īn cadrul con­flictului universal dintre contrarii. Psihicul nostru este configurat īn acord cu structura universului si ceea ce se īntīmplă īn mare are loc si īn dimensiunea cea mai mică şi mai subiectivă a su­fletului. Imaginea lui Dumnezeu este de aceea īntotdeauna o proiecţie a experienţei lăuntrice trăite īn faţa unui „vizavi" puter­nic. Acesta e simbolizat prin obiectele de la care a pornit trăirea lăuntrică şi care-si păstrează, de aici īncolo, o semnificaţie numinoasă; dacă nu cumva el este caracterizat prin numinozitatea lui si forţa ei copleşitoare, īn acest caz, imaginaţia se eliberează de purul caracter obiectual concret şi īncearcă să schiţeze imaginea unui „ce" invizibil aflat īndărătul aparenţei. Mă gīndesc aici la forma fundamentală cea mai simplă a mandalei, forma circulară, şi la īmpărţirea (mentală) cea mai simplă a cercului: pătratul, respectiv crucea.

Asemenea experienţe exercită asupra omului o influenţă salutară ori distructivă. El nu le poate pricepe, cuprinde, stăpīni, nu se poate elibera de ele sau nu poate scăpa de ele, resimţindu-le deci ca extrem de puternice. Recunoscīnd corect că ele nu izvo­răsc din personalitatea lui conştientă, le desemnează drept mana, demon sau Dumnezeu. Cunoaşterea ştiinţifică utilizează termenul de „inconştient", admiţīndu-şi astfel ignoranţa īn ceea ce-l priveşte, căci n-are cum să ştie ceva despre substanţa psihicului, dat fiind că nu se poate ajunge la cunoaştere decīt tocmai prin inter­mediul acestui psihic. De aceea nu se poate nici contesta, nici confirma valabilitatea denumirii de mana, demon sau Dumnezeu, dar se poate constata că senzaţia de ciudăţenie legată de experienţa a ceva obiectiv este autentică.

Noi ştim că ni se īntīmplă īn viaţă lucruri ce ne par necunoscute, străine, după cum ştim si că nu noi fabricăm un vis sau o idee, ci ele iau naştere cumva din ele īnsele. Ce ni se īntīmplă īn acest fel putem desemna drept efect emanīnd de la un mana, de la un demon, de la Dumnezeu sau de la inconştient. Primele trei denumiri au marele avantaj să īmbrăţişeze şi evoce calitatea emo­ţională a numinosului, pe cīnd ultima — inconştientul — este banală şi, astfel, mai apropiată de realitate. Acest din urmă concept include domeniul experimentabilului, adică realitatea de zi cu zi, aşa cum ne este cunoscută şi accesibilă nouă. Inconştientul e un concept prea neutru şi raţional, ca să se dovedească īn practică de mare ajutor imaginaţiei. El a fost introdus tocmai pentru uz ştiinţific şi este mult mai propice unei observaţii nepătimase, care nu ridică pretenţii metafizice, decīt anumite concepte transcen­dente care-s contestabile şi astfel tind să ademenească spre un anumit fanatism.

Eu prefer, aşadar, termenul de „inconştient", ştiind perfect că as putea vorbi la fel de bine de „Dumnezeu" si „demon", dacă as dori să mă exprim mitic. Dacă mă exprim īnsă mitic o fac fiind pe deplin conştient c㠄mana", „demon" şi „Dumnezeu" sīnt sinonime ale inconştientului, căci despre primele ştim exact la fel de mult sau de puţin ca şi despre ultimul. Noi numai credem că ştim mult mai mult despre primele, ceea ce, pentru anumite sco­puri, este īntr-adevăr mai folositor si eficient decīt un concept ştiinţific.

Marele avantaj al conceptelor de „demon" şi „Dumnezeu" este că ele permit o obiectivare mult mai bună a „vizavi"-ului, şi anume personificarea. Calitatea lor emoţională le conferă viaţă şi eficacitate. Ura şi dragostea, teama şi veneraţia intră īn scena confruntării şi o dramatizează īn cel mai īnalt grad. Astfel, ceea ce fusese doar „prezentat" devine ceva „īnfăptuit". Este provocat omul īn totalitatea sa şi el intră cu īntreaga lui realitate īn luptă.

Numai īn acest fel el poate ajunge la plenitudine şi „Dumnezeu poate să Se nască", adică să intre īn realitatea umană şi să i Se asocieze omului sub formă de „om". Prin acest act de īncarnare omul, adică eul său, este īnlocuit īn interior de „Dumnezeu", iar Dumnezeu devine īn exterior om, conform spuselor lui Cristos: Cel ce m'a văzut pe mine a văzut pe Tatăl.

Cu această constatare īşi face apariţia inconvenientul terminologiei mitice. Imaginea pe care o are īn mod curent creştinul despre Dumnezeu este cea a unui Creator al lumii şi Tată atotputernic, atotştiutor şi de o bunătate deplină. Or, dacă acest Dumnezeu vrea să devină om, este necesară o nemaipomenită kenosis (golire), prin care totalitatea divină este redusă la scară umană infinitezimală; dar şi atunci se īnţelege cu greu cum de omul nu este sfărīmat īn bucăţi prin īncarnare. De aceea, speculaţia dogmatică a trebuit desigur să-L īnzestreze pe Isus cu īnsuşiri care-L eliberează de condiţia umană obişnuită, īl situează dincolo de ea. Lui īi lipseşte mai cu seamă macula peccati (cusurul, pata păcatului originar), şi chiar şi din acest motiv este cel puţin un om-Dumnezeu sau un semi-Dumnezeu. Imaginea creştină a lui Dumnezeu nu se poate īncarna fără contradicţii īn omul empiric, făcīnd abstracţie de faptul că omul exterior nu prea pare potrivit spre a fi ilustrarea unui dumnezeu.

Mitul trebuie īn sfīrşit să ia īn serios monoteismul şi să renunţe la dualismul său (negat oficial), care pīnă acum a lăsat să dăinuie, pe līngă binele atotputernic, un adversar veşnic şi sumbru. El trebuie să dea cuvīntul acelei complexio oppositorum filozofice a unui Cusanus si ambivalenţei morale a lui Boehme. Numai atunci Dumnezeului unic īi pot fi conferite atīt totalitatea ce-I revine, cīt şi sinteza contrariilor. Aceluia care a trăit experienţa c㠄prin natura lor" contrariile se pot uni, datorită simbolului, īn aşa fel īncīt să nu mai tindă să se separe şi să nu se mai lupte īntre ele, ci să se completeze mutual şi să dea vieţii o formă plină de sens — aceluia ambivalenţa din imaginea unui Dumnezeu al naturii şi al creaţiei nu-i va pricinui greutăţi. Dimpotrivă, el va īnţelege mitul despre īncarnarea necesară a lui Dumnezeu īn om, mesajul creştin esenţial, drept o confruntare creatoare a omului cu contrariile şi sinteza lor īn totalitatea personalităţii sale: sinele. Contrariile interne necesare din imaginea unui Dumnezeu-Creator pot fi īmpăcate īn unitatea şi totalitatea sinelui ca acea coniunctio oppositorum a alchimiştilor sau ca unio mystica. īn experienţa sinelui nu se mai surmontează, ca īnainte, contrariile „Dumnezeu" şi „om", ci contradicţia din īnsăşi imaginea lui Dumnezeu. Acesta este sensul „serviciului divin", adică al serviciului pe care omul i-l poate face lui Dumnezeu, ca din īntuneric să se nască lumina şi Creatorul să devină conştient de creaţia Sa, iar omul de sine īnsuşi.

Acesta este ţelul — sau un ţel care-l integrează cu tīlc pe om īn creaţie, conferindu-i astfel sens şi ei. Este un mit explicativ, ce a crescut īncet-īncet īn mine pe parcursul deceniilor. E un ţel pe care-l pot recunoaşte şi aprecia si care, aşadar, mă satisface.

Mulţumită facultăţilor sale reflexive, omul s-a evidenţiat, ridicīndu-se din lumea animală, şi el demonstrează prin spiritul lui că natura a instituit īn el un premiu mare tocmai pentru dezvoltarea conştiinţei. Cu ajutorul ei, el pune stăpīnire pe natură, recunoscīnd existenţa lumii si confirmīnd-o īntrucītva Creatorului. Astfel, viaţa devine fenomen, ceea ce n-ar fi fără o reflecţie con­ştientă. Dacă ar fi conştient de Sine, atunci Creatorul n-ar avea nevoie de făpturi conştiente; şi este puţin probabil ca acele căi extrem de indirecte ale creaţiei, care risipeşte milioane de ani pe producerea a nenumărate specii şi făpturi, să fie rezultatul unei intenţii orientate spre un anumit scop. Istoria naturii ne povesteşte despre o transformare īntīmplătoare şi incidentală a speciilor de-a lungul a sute de milioane de ani şi despre a devora şi a fi devorat. Despre cele din urmă relatează īn măsură ultrasuficientă şi istoria biologică şi politică a omenirii. Istoria spirituală oferă īnsă o altă imagine. Aici se strecoară minunea conştiinţei reflexive, a celei de-a doua cosmogonii. Importanţa conştiinţei este atīt de mare, īncīt nu poţi să nu presupui că pe undeva, prin toată acea desfăşurare biologică imensă, aparent lipsită de noimă, s-ar afla ascuns elementul de sens, care a găsit īn sfīrşit drumul spre manifestare pe treapta vieţuitoarelor cu sīnge cald şi a unui creier diferenţiat; calea a fost găsită ca din īntīmplare, deci nu īn mod intenţionat si nici prevăzut, ci a fost presimţită, intuită şi tatonată dintr-un „impuls obscur".

Nu-mi imaginez că prin ideile mele despre sensul şi mitul omului s-a rostit un adevăr ultim, dar cred că este ceea ce se poate spune la capătul erei noastre aflate sub semnul Peştilor şi poate şi ceea ce trebuie spus, avīnd īn vedere era care vine, cea a Vărsătorului care este o formă umană. Vărsătorul succedă celor doi Peşti īn opoziţie (unei coniunctio oppositorurri) şi pare a reprezenta sinele. El īşi deşartă cu suveranitate conţinutul urciorului īn gura lui piscis austrinus, care simbolizează un fiu, un element īncă inconştient. Din acesta se va naşte un viitor, sugerat prin simbolul Capricornului, după scurgerea unei noi ere de peste două milenii. Capricornul sau aigokeros este monstrul peştelui-capră, unind muntele şi adīncul mării, un contrast din două elemente animale crescute īmpreună, adică nediferenţiabile. Această fiinţă singulară ar putea fi cu uşurinţă imaginea primitivă a unui zeu-creator care se confruntă cu „omul", cu anthropos. Īn această privinţă, īn mine domneşte tăcere, ca şi īn materialul experimental care-mi stă la dispoziţie, deci īn produsele mie cunoscute ale inconştientului altor oameni sau īn documentele istorice. Dacă o comprehensiune nu se produce de la sine, speculaţia este lipsită de sens. Ea are un sens doar acolo unde există date obiective, cum ar fi cazul, de exemplu, pentru era Vărsătorului.

Noi nu ştim cīt de departe poate ajunge procesul conştientizării şi unde-l va mai duce pe om. Este un element nou īn istoria creaţiei, pentru care nu există termeni de comparaţie. De aceea nu se ştie ce potenţialităţi sălăşluiesc īn el, nici dacă este posibil să se prezică speciei homo sapiens o īnflorire şi apoi o dispariţie asemănătoare celor ale speciilor preistorice de animale. Biologia nu ne poate furniza contraargumente la o astfel de posibilitate.

Necesitatea exprimării mitice este satisfăcută dacă avem o concepţie care explică suficient sensul existenţei omeneşti īn cosmos — o concepţie care izvorăşte din totalitatea sufletului, adică din cooperarea dintre conştient şi inconştient. Lipsa de sens īmpiedică plenitudinea vieţii şi īn consecinţă īnseamnă boală. Sensul face să devină suportabile multe, poate chiar totul. Nici o ştiinţă nu va īnlocui vreodată mitul, şi un mit nu se poate face din nici o ştiinţă. Căci nu „Dumnezeu" este un mit, ci mitul este revelaţia unei vieţi divine īn om. Nu noi inventăm mitul, ci el ne vorbeşte ca un „Cuvīnt al Domnului". „Cuvīntul Domnului" vine la noi, iar noi n-avem nici un mijloc spre a distinge dacă şi cum diferă de Dumnezeu. La acest „Cuvīnt" nimic nu e necunoscut şi neomenesc īn afară de circumstanţa că vine spontan spre noi şi ne impune nişte obligaţii. Se sustrage arbitrarului nostru. O „inspiraţie" n-o putem explica. Ştim că o „idee" care ne vine īn minte nu-i rezultatul judecăţii noastre, ci gīndul a pogorīt asupra noastră venind de undeva „din altă parte". Şi chiar de-ar fi vorba despre un vis precognitiv, cum am putea să-l atribuim propriei noastre raţiuni ? Īn astfel de cazuri nici nu se ştie, şi adesea pentru mult timp, că visul constituia de fapt o cunoaştere prealabilă sau la distanţă.

Cuvīntul „ni se īntīmplă" nouă; noi īl īndurăm, căci sīntem expuşi unei profunde nesiguranţe: cu Dumnezeu ca o complexio oppositorum „toate lucrurile sīnt posibile" īn sensul deplin al expresiei, deci adevăr şi eroare, bine şi rău — sīnt la fel de posibile. Mitul este sau poate fi echivoc, precum oracolul din Delfi sau un vis. Nu putem şi nici nu ar trebui să renunţăm la uzul raţiunii, şi nici să abandonăm speranţa că instinctul se grăbeşte să ne sară īn ajutor, un dumnezeu sprijinindu-ne atunci īmpotriva lui Dumne­zeu, după cum a īnţeles-o deja Iov. Căci toate prin care se exprim㠄cealaltă voinţă" sīnt material modelat de om — gīndirea lui, vorbele lui, imaginile lui şi toate limitările lui. De aceea omul şi raportează totul la sine cīnd īncepe să gīndească, stīngaci, īn termeni psihologici şi crede că totul ar izvorī din intenţia sa şi din „sine īnsuşi". Procedīnd astfel, el presupune cu o naivitate copilăroasă că-şi cunoaşte toate resorturile şi ştie ce este „el īnsuşi". Nu bănuieşte īnsă că slăbiciunea conştiinţei lui şi teama corespunzătoare de inconştient īl īmpiedică să distingă ceea ce a inventat intenţionat de ceea ce i-a parvenit spontan dintr-o altă sursă. El n-are obiectivitate faţă de sine īnsuşi şi īncă nu se poate privi ca fiind un fenomen pe care l-a găsit existīnd si cu care, for better or worse, este identic. La īnceput, totul e īmpins īnspre el, i se īntīmplă şi „cade pe capul lui" şi numai cu greu izbuteşte pīnă la urmă să cucerească si să păstreze pentru sine o sferă de libertate relativă.

Abia cīnd s-a asigurat de această cucerire, şi doar atunci, este in situaţia de a recunoaşte că se confruntă cu fundamentele şi īnceputurile sale involuntare — căci īi sīnt circumstanţe date- pe care nu le poate face să dispară din lume. Īnceputurile lui nu sīnt īnsă numai lucruri trecute; mai curīnd ele trăiesc cu el ca bază permanentă a existenţei lui, iar conştiinţa sa depinde cel puţin la fel de mult de colaborarea lor ca de mediul fizic īnconjurător Aceste fapte, care-1 asaltează pe om din afară şi dinăuntru impunīndu-i-se cu o forţă covīrşitoare, au fost rezumate de el īn concepţia divinităţii, iar efectele lor le-a descris cu ajutorul mitu­lui pe care 1-a īnţeles ca pe un „Cuvīnt al Domnului", deci ca pe o inspiraţie şi revelaţie a numen-ului din „partea cealaltă".

II

Nu există nici un mijloc mai bun care să apere individul de riscul de a se confunda şi contopi cu ceilalţi decīt posedarea unui secret pe care vrea sau trebuie să-l păzească, īnceputurile formării societăţii lasă deja să se iste nevoia de organizaţii secrete. Acolo unde nu există secrete de protejat din motive suficiente, se inventează sau se ticluiesc „secrete", care sīnt apoi „ştiute" şi „īnţelese" doar de iniţiaţii privilegiaţi, ca, de exemplu, īn cazul rozacruci-enilor şi ale multor altora. Printre aceste pseudosecrete exist㠗 īn mod ironic — secrete veritabile, care nici măcar nu sīnt ştiute de iniţiaţi, de pildă īn acele societăţi care şi-au īmprumutat „secretul" mai cu seamă din tradiţia alchimică.

Nevoia de a se īnconjura de secrete este de o importanţă vitală īn stadiul primitiv, căci secretul comun furnizează cimentul ne­cesar coeziunii grupului, īn stadiul social, secretul īnseamnă o compensare folositoare pentru lipsa de coeziune a personalităţii individuale care, din cauza unor recăderi constante īn identitatea iniţială, inconştientă cu ceilalţi, se tot desface. Atingerea ţelului, şi anume a unui individ conştient de specificul lui, devine astfel o muncă educativă īndelungată, aproape lipsită de speranţă, īntru-cīt şi comunitatea unor indivizi īn parte, care au avut privilegiul unei iniţieri, este realizată, la rīndul ei, tot numai printr-o identitate neştiută, chiar dacă aici este vorba de o identitate diferenţiată social.

Societatea secretă este o etapă intermediară pe drumul spre individuaţie: individul lasă īncă īn seama unei organizaţii colec­tive efectuarea diferenţierii lui de ea; deci īncă nu s-a recunoscut că de fapt este sarcina individului să stea pe propriile sale pi­cioare, distingīndu-se de toţi ceilalţi. Toate identităţile colective, ca apartenenţa la organizaţii, profesiunile de credinţă pentru cutare sau cutare ,,-ism" şi altele asemenea stau ca o piedică īn calea īndeplinirii acestei sarcini. Identităţile colective sīnt cīrje pentru paralitici, scuturi pentru fricoşi, paturi pentru leneşi, creşe pentru iresponsabili, dar constituie, īn egală măsură, şi adăposturi pentru săraci si slabi, un port protector pentru naufragiaţi, un sīn al fami­liei pentru orfani, o ţintă glorioasă, de mult rīvnită, pentru rătăci­tori dezamăgiţi, o ţară a făgăduinţei pentru pelerini obosiţi, o turmă şi un ţarc sigur pentru oi rătăcite şi o mamă, care īnseamnă hrană şi creştere. Ar fi, aşadar, incorect să privim etapa intermediară ca obstacol; dimpotrivă, ea īnseamnă pentru foarte mult timp de acum īncolo singura posibilitate de existenţă a individului, care pare, azi mai mult ca oricīnd, ameninţat de anonimat. Această etapă intermediară este īncă atīt de esenţială īn epoca noastră, īncīt e considerată de mulţi, cu o anumită justificare, ca ţel final, īn timp ce orice īncercare de a sugera omului eventualitatea unui pas īn plus pe drumul independenţei apare drept impertinenţă sau aroganţă, drept fantasmă sau imposibilitate.

Se poate totuşi īntīmpla ca un individ să se vadă constrīns, din motive suficiente, să efectueze pe propriile picioare drumul spre depărtări, īntrucīt īn toate īnvelişurile, formele, adăposturile, modurile de viaţă, atmosferele ce i se oferă nu le găseşte pe acelea de care are el nevoie. Va merge singur şi va reprezenta societatea proprie lui. El va fi propria lui multiplicitate, alcătuită din felurite păreri şi tendinţe. Acestea nu merg īnsă necesarmente īn aceeaşi direcţie. Din contră, el va fi īn dubiu cu sine īnsuşi şi i se va părea foarte greu să-şi unifice propria diversitate īntr-o acţiune comună. Chiar dacă īn exterior este apărat prin formele sociale ale etapei intermediare, asta īncă nu īnseamnă că posedă o protecţie contra diversităţii interioare, care-l dezbină de sine īnsuşi şi-l face să afle scăpare īn identitatea cu lumea din afară.

După cum cel iniţiat īn secretul societăţii sale īşi află scăparea īntr-o colectivitate nediferenţiată, tot aşa si individul are nevoie pe poteca lui singuratică de un secret care, din diferite motive, nu poate sau nu are voie să fie divulgat. Un astfel de secret īl constrīnge să se izoleze īn proiectul său individual. Foarte mulţi indivizi nu pot suporta această izolare. E vorba de nevroticii obligaţi să se joace de-a v-aţi ascunselea cu ceilalţi ca şi cu ei īnşişi, fără a-i putea lua nici pe unii nici pe ceilalţi īn serios. De regulă, ei īşi jertfesc ţelul individual nevoii lor de asimilare īn colectiv, la care īi īncurajează toate opiniile, convingerile şi idealurile din jur. Īmpotriva acestora din urmă nu există, de altfel, nici un fel de argumente raţionale. Numai un secret pe care nu-l putem trăda, adică unul care ne inspiră teamă sau pe care nu-l putem exprima īn cuvinte descriptive (şi care de aceea aparţine apa­rent categoriei „ideilor nebuneşti") poate īmpiedica regresul altminteri inevitabil.

Nevoia unui astfel de secret este īn multe cazuri atīt de stringentă, īncīt se produc gīnduri şi acţiuni de care nu mai putem fi responsabili. Adesea, īndărătul lor nu zac capriciu şi aroganţă, ci o dira necessitas inexplicabilă individului. Această necesitate crudă īl năpădeşte pe om cu o fatalitate ineluctabilă şi īi demonstrează ad oculos, poate pentru prima dată īn viaţa lui, prezenţa unor factori străini mai puternici decīt el īn domeniul său cel mai intim, unde se credea stăpīn.

Un exemplu sugestiv este povestea lui Iacob care s-a luptat cu īngerul, a ieşit din această bătălie cu un şold luxat, dar astfel a īmpiedicat o crimă. Iacob cel de atunci era īn situaţia avantajată că toată lumea acorda credit celor relatate de el. Un Iacob al zile­lor noastre ar fi pur şi simplu īntīmpinat cu un zīmbet semnifi­cativ. Ar prefera, īn consecinţă, să nu vorbească despre asemenea lucruri, mai cu seamă dacă ar trebui să-şi formeze o părere per­sonală īn legătură cu mesagerul lui Iehova. Ar ajunge astfel nolens volens īn posesia unui secret ce nu poate fi discutat şi ar ieşi din cercul colectivităţii. Fireşte, această reservatio mentalis ar răzbate pīnă la urmă la lumină, dacă nu ar reuşi să facă pe ipocritul tot restul vieţii. Nevrotic devine īnsă oricine īncearcă să obţină am­bele deodată: să-şi urmeze ţelul individual şi să se adapteze colecti­vităţii. Un asemenea „Iacob" nu si-a admis sieşi că, dintre ei doi, īngerul a fost totuşi mai tare, o dată ce nu s-a auzit apoi nimic despre faptul că şi īngerul s-ar fi ales cu un şchiopătat de pe urma luptei.

Cel ce, īmpins de al său daimon, se īncumetă să păşească dincolo de graniţa treptei intermediare, ajunge deci de fapt īn acel Unbetretene, nicht zu Betretende(drum nebãtãtori,de nedepãsit) unde nu mai sīnt căi sigure care să-l ghideze şi nici adăposturi care să-i ridice un acoperiş protector pe deasupra capului. Acolo nu există nici legi, pentru cazul īn care ar īntīlni o situaţie neprevăzută, de exemplu un conflict de datorii ce nu pot fi soluţionate īn grabă. De regulă, o călătorie īn No Man's Land durează numai atīta timp cīt la orizont nu apare un astfel de conflict şi se īncheie cīt se poate de rapid, dacă este adulmecat chiar şi numai de departe. Dacă, īn această situaţie, cineva o ia la sănătoasa, nu i-o pot lua īn nume de rău. Dar nici nu pot să aprob dacă vrea să-şi facă un merit din slăbiciunea şi laşitatea sa. īntrucīt dispreţul meu nu-i pricinuieste īn rest nici un rău, īl pot rosti fără probleme.

Dacă īnsă cineva riscă să găsească soluţia unui conflict de datorii pe proprie răspundere şi īn faţa unui judecător care dezbate zi şi noapte cauza lui, atunci este transpus īn situaţia „individului izolat". E īn posesia unui secret care nu suportă o discuţie īn public, chiar şi din cauză că el īnsuşi a garantat īn faţa sa, acuzīndu-se fără milă şi apărīndu-se cu īnverşunare, şi nu există judecă­tor, fie el laic sau bisericesc, care să-i poată reda somnul. Dacă n-ar fi cunoscut hotărīrile unor astfel de judecători pīnă la satu­raţie, atunci nici n-ar fi ajuns vreodată la un conflict de datorii. El presupune īntotdeauna o conştiinţă mai īnaltă a responsabili­tăţii. Dar tocmai această virtute este cea care īi interzice acceptarea unei decizii a colectivităţii. De aceea, curtea de judecată a lumii exterioare este transpusă īn cea interioară, unde decizia se ia īn spatele uşilor īnchise.

Această schimbare īi conferă īnsă individului o semnificaţie īnainte necunoscută. Nu va mai fi de acum īncolo numai sediul eului său bine cunoscut şi definit social, ci şi instanţa care dezbate problema legată de ceea ce valorează el īn sine. Nimic nu inten­sifică mai mult procesul conştientizării decīt confruntarea lăun­trică a contrariilor. Nu numai acuzarea e cea care scoate la iveală fapte pīnă atunci nebănuite, ci şi apărarea trebuie să mediteze la nişte argumente la care nu s-ar fi gīndit nimeni pīnă atunci. Nu numai că astfel, pe de o parte, o porţiune considerabilă din lumea exterioară a ajuns īn interior, ci, prin aceasta, ea a şi fost sărăcită sau despovărată de această porţiune; dar, pe de altă parte, lumea interioară a cīştigat īn greutate la fel de mult, văzīndu-se ridicată la rangul unui tribunal al deciziilor etice. Eul, care īnainte era, să zicem, univoc, pierde prerogativa simplului acuzator şi īn schim­bul ei dobīndeşte inconvenientul de a apărea si īn postura de acuzat. Eul devine ambivalent şi ambiguu şi chiar este prins īntre ciocan şi nicovală. Devine conştient de o polaritate care īi este supraordonată.

Nu se „rezolvă" nici pe departe cu adevărat toate conflictele de datorii, şi poate nici măcar unul, chiar dacă s-ar argumenta īn legătură cu ele si s-ar discuta despre ele la nesfīrşit. Īntr-o bună zi, decizia se iveşte pur şi simplu, ca printr-un soi de scurt-circuit. Viaţa practică nu poate fi suspendată īntr-o contradicţie veşnică. Perechile de contrarii şi contradicţia lor nu dispar īnsă, deşi se retrag pentru un moment īn planul secund, īn favoarea impulsului de a acţiona. Ele ameninţă īn mod constant unitatea personalităţii şi īnlănţuie viaţa iar şi iar īn contradicţii.

Īnţelegerea acestei stări de lucruri duce la concluzia că e indicat „să rămīi acasă", adică să nu părăseşti niciodată īmprejmuirea sigură şi adăpostul călduţ oferite de colectiv, dat fiind că doar acestea promit o protecţie īn faţa conflictelor interioare. Cine nu este constrīns să-şi părăsească mama şi tatăl se află cu certitudine aici īn mīinile cele mai bune. Nu puţini sīnt īnsă cei care se trezesc īmpinşi afară pe drumul individual. Vor face cunoştinţă īn cel mai scurt timp cu pozitivul şi negativul naturii omeneşti.

După cum toată energia izvorăşte din contrarii, tot astfel şi sufletul are polaritatea sa interioară ca premisă indispensabilă a vitalităţii lui, precum a recunoscut īncă Heraclit. Ea este, atīt teo­retic cīt si practic, inerentă tuturor celor ce sīnt vii. Faţă īn faţă cu această condiţie puternică stă unitatea foarte fragilă a eului, care s-a format treptat, īn decursul mileniilor, numai cu ajutorul a nenumărate măsuri de protecţie. Că un eu chiar a fost posibil pare să provină din faptul că toate contrariile au tendinţa de a se echilibra. Această echilibrare are loc īn procesul energetic, care debutează cu coliziunea dintre cald şi rece, īnalt si adīnc etc. Energia care stă la baza vieţii psihice conştiente e preexistentă acesteia si de aceea este īntīi si-ntīi inconştientă. Dacă energia se apropie īnsă de stadiul de a deveni conştientă, atunci ea apare proiectată mai īntīi īn figuri ca mana, zei, demoni ş.a.m.d., al căror numen pare a fi izvorul de forţă ce condiţionează viaţa şi care practic chiar aşa şi este, atīta timp cīt energia e privită sub această formă. Dar īn măsura īn care forma păleşte şi devine ineficientă, eul, adică omul empiric, pare să intre īn posesia acestei surse de forţă, şi anume īn sensul deplin al următoarei afirmaţii echivoce: pe de o parte, omul īncearcă să pună stăpīnire pe această energie, respectiv să ajungă īn posesia ei, sau īşi īnchipuie chiar că o posedă; pe de altă parte, este posedat de ea.

Situaţia asta grotescă se poate ivi fireşte numai atunci cīnd doar conţinuturile conştiinţei trec drept formă psihică de existenţă. Cīnd este aşa, inflaţia datorată unor proiecţii recurente nu poate fi evitată. Cīnd se admite īnsă existenţa unui psihic inconştient, conţinuturile proiecţiei pot fi integrate īn forme instinctive īnnăs­cute care premerg conştiinţei. Prin aceasta, se menţin obiectivi­tatea si autonomia lor şi se evită inflaţia. Arhetipurile care sīnt preexistente conştiinţei şi o condiţionează apar atunci īn rolul pe care-1 joacă īn realitate, şi anume ca forme structurale apriorice ale fundamentului instinctiv al conştiinţei. Ele nu reprezintă nici­decum un īn-sine al lucrurilor, ci mai degrabă formele sub care sīnt ele percepute şi concepute. Bineīnţeles că arhetipurile nu sīnt singurele cauze pentru această particularitate de a fi a reprezen­tărilor. Ele stau doar la baza componentei colective a unei concepţii. Fiind o proprietate a instinctului, ele participă la natura sa dinamică şi posedă, drept urmare, o energie specifică ce deter­min㠗 eventual, prin constrīngere — anumite modalităţi de com­portament sau impulsuri, adică ele au, īn unele īmprejurări, forţă posesivă sau obsesivă (numinozitate!). Conceperea lor drept daimonic este deci īn acord cu natura lor.

Dacă cineva este īnclinat să creadă că prin astfel de formulări s-ar schimba ceva īn natura lucrurilor, o face numai deoarece acordă vorbelor o īncredere prea mare. Daturile reale nu se modifică dacă li se conferă un alt nume. Numai pe noi ne afectează. Dacă cineva ar fi să-L conceapă pe „Dumnezeu" ca „pur neant", atunci acest lucru n-ar avea nimic de-a face cu datul unui principiu supraordonat. Rămīnem exact la fel de tare posedaţi ca mai īnainte; prin schimbarea numelui n-am īndepărtat nimic din realitate, ci, cel mult, am adoptat o atitudine falsă faţă de ea, dacă numele cel nou implică o negare; invers, o denumire pozitivă a incognoscibilului are ca rezultat că ne transpune īntr-o atitudine pozitivă corespunzătoare. Dacă-L desemnăm deci pe Dumnezeu drept arhetip, atunci nu s-a spus nimic despre adevărata Sa esenţă. Astfel recunoaştem īnsă c㠄Dumnezeu" este īnscris īn sufletul nostru care preexistă conştiinţei şi că, aşadar, nu poate fi considerat cītuşi de puţin drept o invenţie a conştiinţei. Astfel, El nu numai că nu este īndepărtat sau anihilat, ci e chiar īmpins īn apropierea celor ce pot fi aflate, a experimentabilului. Această din urmă circumstanţă nu-i lipsită de importanţă īn măsura īn care un lucru ce nu deţine calitatea de a fi experimentabil poate fi lesne suspectat drept inexistent. Această suspectare este atīt de atrăgătoare, īncīt anumiţi asa-zişi credincioşi văd, fără a căuta mai departe, pur şi simplu ateism — sau, eventual, gnosticism — īn īncercarea mea de a reconstrui sufletul primitiv inconştient; īn orice caz, ei nu văd realitate psihică, aşa cum e inconştientul. Dacă inconştientul chiar este ceva, atunci trebuie să se compună din stadii preliminare de evoluţie ale psihicului nostru conştient. S-a cam ajuns la un acord īn privinţa faptului că presupunerea după care omul ar fi fost creat īn īntreaga sa glorie īn cea de-a şasea zi a Creaţiei, fără etape premergătoare, este totuşi niţel prea simplistă şi arhaică pentru a ne mai satisface. In legătură cu psihicul, concepţiile arhaice dăinuie īnsă īn continuare: el n-are premise arhetipale, este tabula rasa, e nou creat la naştere si este numai ceea ce el īnsuşi īşi imaginează că este.

Conştiinţa e secundară din punct de vedere filogenetic şi onto-genetic. Ar trebui recunoscut odată acest fapt evident. După cum trupul are o preistorie anatomică de milioane de ani, tot aşa are şi sistemul psihic; şi după cum trupul omului modern reprezintă īn fiecare părticică a lui rezultatul acestei evoluţii şi lasă peste tot să mai transpară stadiile preliminare ale stării sale prezente, tot aşa se īntīmplă si cu psihicul. După cum din perspectiva evoluţiei istorice, conştiinţa a īnceput dintr-o stare considerată inconştientă şi asemănătoare celei a animalelor, tot aşa fiecare copil repetă acest proces de diferenţiere. Psihicul copilului īn starea sa preconşti-entă e orice altceva decīt tabula rasa; el este preformat individual īntr-un mod deja recognoscibil şi, īn plus, īnzestrat cu toate in­stinctele specific omeneşti, precum si cu fundamentele apriorice ale funcţiilor superioare.

Eul se formează pe această bază complicată şi ea este cea care-l poartă prin īntreaga lui viaţă. Cīnd baza nu funcţionează, survin mai īntīi mersul īn gol si apoi moartea. Viaţa si realitatea acestei baze sīnt de o importanţă vitală. Faţă de ea, chiar şi lumea exterioară are o īnsemnătate secundară, căci ce poate ea să facă dacă mie-mi lipseşte imboldul endogen de a o lua īn stăpīnire? Nici o voinţă conştientă nu va īnlocui la nesfīrsit pulsiunea de viaţă. Această pulsiune survine īn noi din interior, ca o obligaţie sau o voinţă, sau o poruncă, iar dacă noi īi atribuim, aşa cum s-a īntīmplat, ca să zic aşa, dintotdeauna, numele unui daimon personal, atunci măcar am exprimat īn mod adecvat starea psiho­logică de fapt. Şi dacă īncercăm să circumscriem mai precis, prin conceptul arhetipului, punctul īn care acest daimon ne cuprinde, atunci n-am eliminat nimic, ci doar ne-am adus pe noi īnşine mai aproape de izvorul vieţii.

Este natural ca eu, ca psihiatru (care īnseamn㠄medic al sufletului") să īnclin spre o asemenea concepţie, căci īn primul rīnd mă interesează cum īmi pot ajuta bolnavul să-si regăsească baza sănătoasă, īn acest sens sīnt necesare, din cīte mi-am dat seama din experienţă, cunoştinţe atīt de variate! Nici cu medicina īn general lucrurile nu au stat altfel. Ea n-a īnregistrat progrese prin faptul că a descoperit īn cele din urmă trucul vindecării si si-a simplificat astfel īn mod uluitor metodele. Dimpotrivă, ea a cres­cut şi s-a dezvoltat īntr-o ştiinţă de o imensă complexitate, nu īn ultimă instanţă din cauză că a făcut īmprumuturi din toate dome­niile posibile. N-am nicidecum de gīnd să demonstrez ceva altor discipline, ci īncerc pur şi simplu să folosesc cunoştinţele lor şi īn domeniul meu. Bineīnţeles că este de datoria mea să raportez despre această utilizare si urmările ei. Căci se fac tot felul de descoperiri atunci cīnd cunoştinţele unui domeniu sīnt transferate īn altul pentru a fi utilizate practic. Cīte ar fi rămas ascunse, dacă nu s-ar fi folosit razele Rontgen īn medicină, pe motiv că erau o descoperire a fizicii ? Dacă se īntīmplă uneori ca radioterapia să aibă consecinţe periculoase, atunci acest lucru este interesant pentru doctor, dar nu neapărat şi pentru fizician, care se serveşte de razele sale īntr-un mod cu totul diferit şi īn alte scopuri. El nu va fi nici de părere că medicul a vrut să-1 critice dacă acesta din urmă īi atrage atenţia asupra anumitor proprietăţi dăunătoare sau salu­tare ale radioscopiei.

Dacă aplic, de exemplu, cunoştinţe istorice sau teologice īn domeniul psihoterapiei, ele apar, bineīnţeles, īntr-o altă lumină şi duc la alte concluzii decīt atunci cīnd rămīn limitate la domeniul lor de specialitate, unde servesc altor scopuri.

Faptul că la baza dinamicii sufletului stă o polaritate are drept urmare aducerea problematicii contrariilor īn sensul cel mai larg īn discuţia psihologică, cu toate aspectele-i religioase şi filozofice. Aceste aspecte īşi pierd astfel caracterul independent pe care-l posedă īn domeniul lor de specialitate, şi anume īn mod inevitabil, căci sīnt abordate din perspectivă psihologică, adică nu mai sīnt Privite aici din unghiul vizual al adevărului religios sau filozofic,ci mai degrabă sīnt examinate spre a se constata ce conţin din punct de vedere al īntemeierii şi al semnificaţiei lor psihologice. Căci, lăsīnd deoparte pretenţia lor de a fi adevăruri independente, ramīne valabil faptul că, privite empiric, adică din perspectiva ştiinţelor naturii, ele sīnt īn primul rīnd fenomene psihice. Acest fapt mi se pare incontestabil. Că ele pretind a fi fondate īn ele īnsele şi prin ele īnsele face parte din modul psihologic de abordare care nu numai că nu exclude această exigenţă ca nejustificată, ci, din contră, o tratează cu o atenţie deosebită. Psihologia ignoră judecăţi ca „numai religios" sau „numai filozofic", spre deosebire de reproşul de „numai psihic", pe care prea des īl auzim adresat, mai ales de către teologi.

Despre psihic se fac toate afirmaţiile imaginabile. El apare, printre altele, ca proces dinamic ce se sprijină pe opoziţia care-i stă la bază şi pe caracterul antitetic al conţinuturilor lui şi reprezintă o tensiune īntre polii săi. Intrucīt principiile explicative nu trebuie īnmulţite dincolo de necesitate şi modul de abordare ener­getic s-a confirmat ca principiu explicativ general al ştiinţelor naturii, trebuie să ne limităm si īn psihologie la el. Nu există nici fapte sigure care ar arăta o altă concepţie ca fiind mai potrivită si, īn plus, caracterul antitetic sau de polaritate al psihicului şi al conţinuturilor lui s-a dovedit a fi un rezultat esenţial al empirismului psihologic.

Dacă o concepţie energetică a psihicului există cu adevărat, afirmaţiile care īncearcă să depăşească limita pusă de polaritate — ca, de exemplu, afirmaţiile despre o realitate metafizic㠗 sīnt posibile doar ca paradoxuri, īn momentul īn care ar vrea să ridice pretenţii la vreo valabilitate anume.

Psihicul nu se poate avīnta dincolo de sine īnsuşi, adică nu poate statua nici un fel de adevăruri absolute; căci polaritatea ce-i este proprie condiţionează relativitatea afirmaţiilor lui. Oriunde proclamă psihicul adevăruri absolute — ca de pildă, „esenţa eternă este mişcarea" sau „esenţa eternă este Unul" — cade nolens volens īntr-unul sau altul dintre contrarii. S-ar putea la fel de bine afirma: „esenţa eternă este nemişcarea" sau „esenţa eternă este Totul". Prin unilateralitate, psihicul se dezintegrează el īnsuşi si pierde capacitatea de a cunoaşte. Devine o succesiune nereflectată (căci nu este reflectabilă) de stări psihice, dintre care fiecare se crede fondată īn sine īnsăşi, pentru că nu vede sau īncă nu vede vreo altă stare.

Cu aceasta nu exprim bineīnţeles vreo evaluare, ci mai degrabă formulez ideea că foarte adesea, şi chiar īn mod inevitabil, se depăşeşte graniţa, căci „totul este tranziţie". Teza este urmata de antiteză, iar īntre cele două se naşte ca lysis un al treilea factor care īnainte nu era perceptibil. Prin acest proces, psihicul n-a făcut decīt să-şi manifeste o dată īn plus natura antitetică şi nu a ieşit īn nici o privinţă cu adevărat din propriile sale limite.

Cu strădania mea de a arăta limitarea psihicului, nu vreau să sugerez īnsă că există numai psihic. Dar acolo unde şi īn măsura īn care este vorba despre percepere şi cunoaştere, pur si simplu nu putem să vedem dincolo de psihic. Ştiinţele naturii sīnt īn mod tacit convinse că există un obiect transcendent, nonpsihic. Ele ştiu īnsă şi cīt de dificil este să recunoşti veritabila natură a obiectului, mai cu seamă acolo unde organul de percepţie este deficient sau chiar lipseşte şi unde nu există forme adecvate de gīndire sau ele abia trebuie create, īn cazurile īn care nici organele noastre senzoriale, nici aparatele lor auxiliare artificiale nu ne garantează prezenţa unui obiect real, dificultăţile se amplifică la proporţii uriaşe, aşa īncīt ne simţim tentaţi să afirmăm că nu există pur şi simplu nici un obiect real. N-am tras niciodată această concluzie pripită, pentru că n-am fost niciodată de părere că percepţia noastră ar fi īn stare să sesizeze toate formele fiinţei. De aceea chiar am emis postulatul că fenomenul configuraţiilor arhetipale — care sīnt evenimente psihice prin excelenţ㠗 se sprijină pe existenţa unei baze psihoide deci a unei forme numai condiţionat psihice, respectiv diferite a fiinţei. Din lipsă de date empirice n-am nici ştiinţă nici cunoştinţă de astfel de forme ale fiinţei, pe care le desemnăm īn mod curent drept „spirituale". Din punctul de vedere al ştiinţei este irelevant ce cred eu despre asta. Trebuie să mă mulţumesc cu neştiinţa mea. Īnsă īn măsura īn care arhe­tipurile se dovedesc eficiente, pentru mine sīnt adevărate, chiar dacă nu ştiu īn ce constă natura lor reală. Acest lucru este valabil bineīnţeles nu numai despre arhetipuri, ci īn legătură cu natura psihicului īn genere. Orice ar afirma despre el īnsuşi, niciodată nu se va depăşi pe sine. Orice īnţelegere si tot ceea ce s-a īnţeles este, īn sine, ceva psihic, si īn această privinţă sīntem īnchişi fără speranţe īntr-o lume exclusiv psihică. Avem totuşi suficiente mo­tive să presupunem existenţa, īn spatele acestui văl, a obiectului absolut dar neīnţeles care ne produce şi ne influenţează, şi s-o presupunem şi īn acele cazuri — mai cu seamă īn cel al fenomenelor psihice — unde nu pot fi făcute constatări reale. Afirmaţiile despre posibilitate şi imposibilitate sīnt valabile numai īn interiorul domeniilor specializate, īn afara lor sīnt pure prezumţii arogante.

Deşi, dintr-un punct de vedere obiectiv, este interzis să se facă afirmaţii īn vīnt, adică fără motive suficiente, există totuşi afir­maţii care aparent trebuie emise fără raţiuni obiective. In acest caz este īnsă vorba despre o motivaţie psihodinamică, pe care o cali­ficăm de obicei ca subiectivă si o privim ca fiind pur personală. Se comite astfel greşeala de a nu se distinge dacă afirmaţia porneşte īntr-adevăr numai de la un subiect izolat şi este determinată de motive exclusiv personale sau dacă apare īn general şi izvorăşte dintr-un pattern dinamic, ce există īn mod colectiv, īn acest din urmă caz, afirmaţia nu trebuie concepută ca subiectivă, ci ca obiectivă din punct de vedere psihologic, căci un număr nedefinit de indivizi se văd īndemnaţi, dintr-un imbold lăuntric, să facă o afirmaţie identică, respectiv chiar să resimtă că o anumită viziune este de o necesitate vitală, īntrucīt arhetipul nu-i o formă pur şi simplu inactivă, ci e īnzestrat şi cu o energie specifică, poate fi considerat causa efficiens a unor astfel de afirmaţii şi īnţeles ca subiectul care le determină. Nu omul personal face afirmaţia, ci arhetipul se exprimă prin ea. Dacă afirmaţiile sīnt īmpiedicate sau nu sīnt luate īn considerare, atunci survin, după cum o arată atīt experienţa medicală cīt şi o cunoaştere obişnuită a oamenilor, fenomene psihice de carenţă. In cazurile individuale vor apărea simptome nevrotice, iar acolo unde este vorba despre oameni incapabili de o nevroz㠗 deliruri colective.

Afirmaţiile arhetipale se sprijină pe premise instinctive şi n-au nimic de-a face cu raţiunea; nu sīnt nici īntemeiate raţional, nici nu pot fi īnlăturate prin argumente raţionale. Au fost si sīnt din-totdeauna părticele ale imaginii lumii, representations collectives, după cum le-a numit Levy-Bruhl īn mod just. Cert, eul şi voinţa sa joacă un rol important. Ce vrea eul se īncrucişează īnsă, īntr-o măsură considerabilă şi īntr-o manieră de cele mai multe ori inconştientă, cu autonomia şi numinozitatea proceselor arhetipale. A ţine cont de ele īn plan practic constituie esenţa religiei, īn măsura īn care ea poate fi supusă unui mod psihologic de abordare.

III

Īn acest loc mi se impune o altă realitate, aceea că pe līngă cīmpul reflecţiei există şi un alt domeniu, cel puţin la fel de extins dacă nu cumva şi mai vast, īn care īnţelegerea raţională şi repre­zentarea raţională abia găsesc ceva pe care să pună stăpīnire. Este cīmpul Erosului. Anticul Eros este — īntr-un mod plin de tīlc — un zeu a cărui divinitate depăşeşte limitele umanului şi de aceea nu poate fi nici īnţeles, nici reprezentat. Aş putea, aşa cum au facut-o atīţia alţii īnaintea mea, să mă aventurez īn abordarea aces­tui daimon, al cărui domeniu de acţiune se īntinde de la spaţiile nesfīrşite ale cerului pīnă la abisurile tenebroase ale infernului, dar īmi lipseşte curajul să caut acel limbaj capabil să exprime adecvat paradoxurile incalculabile ale iubirii. Eros este un kosmo-gonos, un creator şi tată-mamă a tot ce e conştientă. Am senzaţia că acea formulare condiţională a lui Pavel, „dacă nu am dragoste", ar fi prima dintre toate cunoaşterile şi chintesenţa dumnezeirii īnseşi. Oricare ar putea fi interpretarea savantă a propoziţiei: Dumnezeu este iubire, cuvintele sale confirmă divinitatea drept complexio oppositorum.

Experienţa mea medicală precum şi propria-mi viaţă m-au pus neīncetat faţă īn faţă cu problema iubirii, dar n-am fost niciodată capabil să dau o explicaţie valabilă. Asemenea lui Iov, a trebuit să-mi pun mīna la gură! O dată am vorbit şi nu mai īncep iar, chiar de două ori şi n'am ce mai adăoga. E vorba aici de ceea ce e cel mai mare si cel mai mic, de ceea ce e cel mai departe şi cel mai aproape, de ceea ce e cel mai īnalt şi cel mai adīnc, şi niciodată una nu poate fi spusă fără cealaltă. Nici un limbaj nu-i pe măsura acestui paradox. Orice ar fi ceea ce am spune, nu există nici un cuvīnt care să exprime totalitatea. A vorbi despre aspecte parţiale este īntotdeauna prea mult sau prea puţin, o dată ce numai tota­litatea are sens. Iubirea „toate le suferă" şi „toate le rabdă" (I Corinteni 13,7). Aceste vorbe spun tot. Nu li se mai poate adăuga nimic. Căci sīntem, īn sensul cel mai profund, victimele sau mijloacele şi instrumentele „iubirii" cosmogonice. Pun acest cuvīnt īntre ghilimele pentru a arăta că nu īnţeleg prin el o simplă poftă, preferinţă, favorizare, dorinţă şi altele asemănătoare, ci un īntreg, unit şi nedivizat, care este supraordonat fiinţei individuale. Omul ca parte nu īnţelege īntregul; īi este subordonat. El n-are decīt să spun㠄da" sau să se revolte — tot prins şi īnchis īn el rămīne. Īntotdeauna depinde de el şi este īntemeiat īn el. Iubirea īi este lumină si īntuneric şi nu īi īntrevede sfīrşitul. „Dragostea nu piere niciodată", chiar dacă omul ar grăi „limbile īngereşti" sau ar urmări, cu meticulozitate ştiinţifică, viaţa celulei pīnă īn ultimul său colţişor. Omul poate da iubirii toate numele care-i stau la dispoziţie — nu va face decīt să se piardă īn nesfīrşite auto­iluzionări. Dacă posedă un dram de īnţelepciune va depune armele si va numi ignotumper ignotius [iii], aşadar, cu numele Domnului. Este o mărturisire a subordonării, a imperfecţiunii şi dependenţei sale, dar totodată şi o mărturie a libertăţii sale de a alege īntre adevăr şi eroare.

Privire retrospectivă

Nu pot accepta cīnd se spune despre mine că aş fi īnţelept sau „cunoscător". Cineva a scos o dată o pălărie cu apă dintr-un fluviu. Ei şi? Eu nu sīnt acest fluviu. Sīnt la malul fluviului, dar nu fac nimic. Ceilalţi oameni sīnt la malul aceluiaşi fluviu, dar consideră de cele mai multe ori că ei īnşişi ar trebui să scoată apa. Eu nu fac nimic. Nu gīndesc niciodată că eu sīnt acela care trebuie să aibă grijă ca cireşele să aibă codiţe. Stau aici, admirīnd ce poate natura.

Există o legendă veche şi frumoasă despre un rabin pe care un elev l-a īntrebat odată: „Īnainte au existat oameni care au văzut faţa lui Dumnezeu; de ce nu mai există şi astăzi?" La care, rabinul a răspuns: „Pentru că astăzi nimeni nu se mai poate apleca atīt de adīnc." Īntr-adevăr, trebuie să te cam apleci, spre a scoate apă din fluviu.

Deosebirea dintre majoritatea oamenilor şi mine constă īn aceea că la mine „pereţii despărţitori" sīnt transparenţi. Este particularitatea mea. La alţii sīnt adesea atīt de groşi īncīt nu văd nimic īndărătul lor — şi asta-i face să creadă că acolo nici nu se află absolut nimic. Eu percep īntrucītva procesele ce se derulează īn fundal, ceea ce-mi conferă o siguranţă lăuntrică. Cel care nu vede nimic n-are nici siguranţă şi nu poate trage concluzii sau nu se īncrede īn propriile concluzii. Nu ştiu ce a declanşat faptul că eu pot percepe fluxul[iv] vieţii. Pesemne că a fost īnsuşi inconştientul. Poate că au fost visele mele avute atīt de devreme. Ele mi-au determinat evoluţia de la bun īnceput.

Cunoaşterea proceselor derulate īn fundal mi-a preformat de timpuriu relaţia cu lumea, īn fond, ea a fost īncă din copilăria mea aşa cum este şi astăzi. Copil fiind, mă simţeam singuratic şi la fel sīnt şi īn ziua de azi, pentru că ştiu şi trebuie să indic lucruri de care ceilalţi, pare-se, nu ştiu nimic şi, īn cele mai multe cazuri, nici nu vor să ştie nimic.

Solitudinea nu survine din cauză că nu avem oameni īn jurul nostru, ci mai degrabă din cauză că nu le putem comunica lucruri care nouă ni se par importante sau din cauză că socotim valabile gīnduri care celorlalţi li se par improbabile. Solitudinea mea a īnceput o dată cu experienţa viselor mele precoce şi şi-a atins apogeul pe vremea cīnd lucram la problema inconştientului. Cīnd cineva ştie mai multe decīt ceilalţi, devine singuratic. Singurătatea nu este īnsă necesarmente opusă comunităţii, căci nimeni nu simte comunitatea mai profund decīt o simte singuraticul, şi comuni­tatea īnfloreşte numai acolo unde fiecare singuratic īşi aminteşte de specificul său şi nu se identifică deci cu ceilalţi.

E important să avem un secret şi presimţirea a ceva ce nu poate fi cunoscut. Ne umple viaţa cu o nuanţă de impersonal, cu un numinosum. Cine n-a făcut niciodată experienţa acestui lucru a pierdut ceva esenţial. Omul trebuie să simtă că trăieşte īntr-o lume care este misterioasă īntr-o anumită privinţă, să simtă că īn ea se īntīmplă şi lucruri a căror experienţă o poate face, chiar dacă rămīn inexplicabile, şi nu numai acelea care se desfăşoară īn limitele aşteptărilor. Neaşteptatul şi incredibilul ţin de această lume.Numai atunci viaţa este īntreagă. Pentru mine, lumea a fost de la bun īnceput infinit de mare si de insesizabilă.

Mi-a venit foarte greu să mă afirm alături de gīndurile mele. Era un demon īn mine, şi īn cele din urmă prezenţa lui a fost decisivă. Mă domina şi mi-o lua īnainte, iar cīnd se īntīmplă să nu mai ţin seama de nimic era fiindcă el mă presa. Nu mă puteam opri niciodată la ceea ce obţinusem deja. Trebuia să continuu sa alerg, pentru a-mi ajunge din urmă viziunea, īntrucīt, după cum e lesne de īnţeles, contemporanii mei nu puteau percepe viziunea mea, vedeau īn mine doar pe cineva care tot fuge aiurea.

Am ofensat mulţi oameni; căci de īndată ce observam că nu mă īnţelegeau, pentru mine cazul era īncheiat. Trebuia să merg mai departe. Excepţie făcīnd pacienţii mei, n-aveam răbdare cu oamenii, īntotdeauna trebuia să-mi urmez legea interioară care-mi era impusă şi nu-mi lăsa libertatea alegerii. Ce-i drept īnsă, n-o urmam de fiecare dată. Cum am putea s-o scoatem la capăt fără inconsecvenţe? Pentru unii oameni eram nemijlocit prezent, īn măsura īn care se aflau īn contact cu lumea lăuntrică; dar apoi se putea īntīmpla ca, brusc, să nu mai fiu acolo cu ei, dat fiind că nu mai exista nimic care să mă lege de ei. Am īnvăţat anevoie că oamenii continuă să fie prezenţi, chiar si atunci cīnd nu mai au nimic a-mi spune. Mulţi trezeau īn mine sentimentul unei umanităţi vii, dar numai cīnd apăreau īn cercul magic al psihologiei, devenind vizi­bili ; īn clipa următoare, cīnd farul īşi īndrepta raza īn altă direcţie, nu mai exista nimic. Unii oameni mă puteau interesa īn modul cel mai intens, pentru ca, de īndată ce īi „descifrasem", farmecul să dispară. Mi-am făcut mulţi duşmani astfel. Dar ca om creator eşti la discreţia demonului, nu eşti liber, ci īnlănţuit şi mīnat de el. Īn mod ruşinos,/ inima ne-o smulge o putere./ Căci fiecare din zeităţi o jertfă cere,/ dacă una a fost īnsă neglijată,/ nimic bun n-a rezultat vreodată (Holderlin).

Lipsa de libertate m-a umplut de tristeţe. Adesea aveam senzaţia că mă găsesc pe un cīmp de luptă. Acum ai căzut tu, bunul meu camarad, dar eu trebuie să continuu! Eu nu pot, nu, nu pot rămīne! Căci „īn mod ruşinos inima ne-o smulge o putere". Mi-eşti drag, te iubesc chiar, dar nu pot rămīne! — Pe moment, este ceva sfīsietor. Căci eu īnsumi sīnt victima, nu pot să rămīn. Dar demonul aranjează lucrurile astfel, īncīt s-o scoatem la capăt, iar binecuvīntata inconsecvenţă are grijă ca, īn contrast flagrant cu „infidelitatea" mea, să pot rămīne credincios īntr-o măsură nebănuită.

Aş putea spune eventual: am o nevoie mult mai mare de oameni decīt alţii şi, īn acelaşi timp, mult mai mică. Cīnd s-a pus pe treabă daimon-ul, sīntem īntotdeauna prea aproape şi prea departe. Numai cīnd tace putem păstra măsura moderată.

Demonul şi creativitatea s-au impus īn mine īn chip absolut Şi lipsit de scrupule. Acţiunile obişnuite pe care mi le plănuiam pierdeau de cele mai multe ori prioritatea — deşi nu īntotdeauna şi nu pretutindeni. De aceea am simţămīntul că sīnt conservator pīnă-n măduva oaselor, īmi umplu pipa din punga cu tutun a bunicului meu si păstrez īncă alpenştocul lui īmpodobit cu un corn de capră neagră, pe care 1-a adus din Pontresina unde fusese unul dintre primii vilegiaturişti.

Sīnt mulţumit că viaţa mea s-a desfăşurat astfel. A fost bogată şi mi-a oferit multe. Cum aş fi putut să mă aştept vreodată la atītea? S-au īntīmplat tot felul de lucruri la care nu mă aşteptam. Unele s-ar fi putut derula altfel dacă eu īnsumi aş fi fost altfel. Aşa īnsă, totul a fost cum trebuia să fie; căci s-a īntīmplat aşa, pentru că eu sīnt cum sīnt. Multe s-au produs intenţionat, dar nu totdeauna s-au dovedit a fi īn avantajul meu. Cele mai multe s-au dezvoltat īnsă īn mod natural şi prin destin. Regret multe prostii izvorīte din īncăpăţīnarea mea, dar dacă aceasta n-ar fi fost o īnsuşire de-a mea, nu mi-aş fi atins ţelul. Aşa, sīnt dezamăgit şi nu sīnt dezamăgit deopotrivă. Sīnt dezamăgit de oameni şi sīnt dezamăgit de mine īnsumi. Am aflat lucruri minunate despre oameni, am trăit lucruri minunate legate de ei şi am realizat eu īnsumi mai multe decīt aşteptam de la mine. Nu-mi pot forma o judecată definitivă, īntrucīt fenomenul viaţă şi fenomenul om sīnt prea mari. Cu cīt am īnaintat īn vīrstă, cu atīt mai puţin am reuşit să mă īnţeleg, să mă cunosc sau să ştiu despre mine.

Sīnt uimit de mine, dezamăgit, mulţumit. Sīnt īntristat, abătut, entuziast. Sīnt şi toate acestea şi nu pot să fac suma. Nu sīnt capa­bil să stabilesc o valoare sau o nonvaloare definitivă, n-am o jude­cată despre mine şi viaţa mea. De nimic nu sīnt foarte sigur. De fapt, n-am o convingere definitivă despre nimic. Ştiu numai că m-am născut şi că exist şi am sentimentul  că aş fi fost purtat. Exist pe baza a ceva ce nu cunosc, īn ciuda tuturor incertitudinilor simt o soliditate a ceea ce există şi o continuitate a fiinţei mele aşa cum este ea.

Lumea īn care pătrundem născīndu-ne este crudă şi cruntă şi totodată de o frumuseţe dumnezeiască. Să credem că predomină lipsa de sens sau sensul este o chestiune de temperament. Dacă lipsa de sens ar prevala īn mod absolut, ar dispărea tot mai mult, pe măsura evoluţiei, caracteristica vieţii de a fi plină de sens. Dar nu acesta este — sau nu-mi pare mie că este — cazul. Probabil că, aşa ca īn toate problemele metafizice, ambele sīnt adevărate: viaţa este sens şi nonsens sau are sens şi nonsens. Nutresc speranţa anxioasă că sensul va fi preponderent şi va cīştiga bătălia.

Cīnd Lao Zi spune: „Toate sīnt clare, numai eu singur sīnt tulbure", atunci exprimă exact ceea ce simt eu acum la bătrīneţe. Lao Zi e exemplul unui om cu o īnţelegere superioară, care a văzut atīt valoarea cīt şi nonvaloarea, a făcut experienţa lor şi care, la sfīrşitul vieţii, ar dori să se reīntoarcă īn propria fiinţă, īn tīlcul veşnic incognoscibil. Arhetipul omului bătrīn care a văzut destule este etern adevărat. Acest tip apare pe fiece treaptă a in­teligenţei şi este identic cu sine īnsuşi — că e un ţăran bătrīn sau un mare filozof ca Lao Zi. Aşa-i bătrīneţea — este deci o limitare. Si totuşi există atītea care mă īmplinesc: plantele, animalele, norii, ziua şi noaptea, precum şi eternul din om. Cu cīt am devenit mai nesigur īn legătură cu mine īnsumi, cu atīt s-a amplificat īn mine sentimentul īnrudirii cu toate lucrurile. Da, am senzaţia că acea stranietate care mă separase atīta timp de lume s-ar fi mutat īn lumea mea lăuntrică, revelīndu-mi o neaşteptată şi necunoscută dimensiune a propriei mele fiinţe.

<[i]  „Nu īncă-nu īncă" — expresie pe care şi-o tot repetă cel care meditează, īn timp ce străbate diferitele niveluri ale fiinţei īn căutarea realităţii necondi­ţionate (n. t.).

[ii] Una dintre semnificaţiile lui symbolon este tessera hospitalitatis, moneda ruptă īn două, ale cărei jumătăţi, conform tradiţiei antice, erau luate cu sine de doi prieteni cīnd urmau să se despartă (n. ed. germ.).

[iii] Un lucru necunoscut printr-un lucru şi mai necunoscut (n. t.)

[iv] Strom se redă īn limba romānă fie prin „fluviu" (v. cele două paragrafe anterioare), fie prin „torent", „puhoi, curent", fie — cum am considerat eu aici — prin „flux" (n. t.).

(Fragment din C.G. Jung - Amintiri, vise, reflectii,
consemnate si editate de Aniela Jaffe
Editura Humanitas, Bucuresti, 1996
Trad.Daniela Stefãnescu)

Salt la inceputul paginii