Despre autor:

Carl Gustav Jung ( 26 iulie 1875– 6 iunie 1961) a fost psiholog si psihiatru elvetian, fondatorul psihologiei analitice.
A facut studii de medicina generala si psihiatrie la Basel, a fost profesor la Facultatea de Medicina din Zürich si medic-sef la clinica psihiatrica universitara Burgholzli. Este cu precadere interesat de psihoterapia clinica si, concomitent, de cercetarea experimentala si teoretica. Între 1907 si 1912 colaboreaza intens cu Freud, acesta având o influenta decisiva asupra lui Jung. Este atras in special de cercetarile acestuia legate de isterie si de vise. Ruptura cu Freud este marcata de aparitia lucrarii Wandlungen und Symbole der Libido (1912), în care Jung încearca o largire a orizontului de interpretare freudian si o implicita critica a acestuia. Aceasta ruptura îl va duce la elaborarea unui sistem propriu de interpretare psihanalitica, axat pe reintroducerea culturii ca dimensiune fundamentala a omului si pe un ansamblu de concepte noi, deduse din experienta clinica.
Între 1921 si 1938 întreprinde calatorii de studii în Africa de nord, în lumea araba, la indienii pueblo din Arizona si India.
În 1935 este ales presedinte al „Societatii elvetiene pentru psihologie si domeniile conexe“.
În 1944 se creeaza la Basel catedra de „psihologie medicala“ al carei titular este Jung. În 1948, la Zurich, se înfiinteaza institutul Carl Gustav Jung, iar in 1958 „Societatea internationala de psihologie analitica“, având drept tema teoriile jungiene. Îsi petrece ultimii ani de viata la Bollingen, lânga Zurich, unde îsi redacteaza memoriile. La câteva luni dupa moartea lui apare Erinnerungen, Träume, Gedanken (Amintiri, vise, reflectii) - aparuta si in romaneste la Editura Humanitas.

Alte texte din scrierile lui C.G. Jung pe acest site:

Gânduri târzii aici
Relatia dintre psihoterapie si asistenta spiritualã aici
Cãsãtoria ca relatie psihologicã aici
Despre formarea personalitãtii aici
Religie si individuatie aici prezentare de Frieda Fordham
Dezvoltare personalã, individuatie, umbrã aici prezentare de Jolande Jacobi

Pãrintele Galeriu despre Jung aici

Pagina lui Marie-Louise von Franz aici
poate cea mai apropiatã colaboratoare a lui Jung îl explicã foarte bine.
Nu pe nedrept se spune cã Marie-Louise von Franz este mai jungianã decât Jung.

Carl Gustav Jung
(1875-1961)

Răscrucea vieţii
(conferintã)

Să vorbeşti despre problemele vîrstelor omului n-ar însemna, nici mai mult nici mai puţin, decît să depeni întreaga po­veste a vieţii psihice, de la leagăn pînă la mormînt. Unei aseme­nea întreprinderi anevoioase nu-i putem face faţă, desigur, în cadrul unei conferinţe, decît în linii foarte mari. Bineînţeles, nu este cazul să descriem aici psihologia normală a diverselor vîrste. Ceea ce avem de făcut, în schimb, este să ne ocupăm de «probleme», adică de dificultăţi, nedumeriri, ambiguităţi sau, într-un cuvînt, de chestiuni cărora li se pot da mai multe răs­punsuri şi încă, răspunsuri care niciodată nu sînt îndeajuns de sigure, de neîndoielnice. De aceea, unele chestiuni, şi nu puţine, vom fi nevoiţi să le gîndim în semne de întrebare, şi încă mai rău, unor răspunsuri va trebui să le dăm crezare, pur şi simplu. Ba din cînd în cînd va trebui chiar să speculăm.

Dacă viaţa noastră psihică ar consta exclusiv din fapte concrete - aşa cum se întîmplă, de altfel, în stadiile primitive - atunci o empirie simplă şi sigură ne-ar fi suficientă. Dar viaţa sufletească a omului, de îndată ce el devine fiinţă culturală, este din plin problematică şi nici nu mai poate fi gîndită fără problematică. Procesele noastre psihice sînt, în marea lor majoritate, reflecţii, îndoieli, experienţe - adică numai şi numai lucruri pe care sufletul inconştient, instinctiv al primitivului nici nu le bănuieşte măcar. Existenţa problematicii o datorăm trezirii conştientului, ea este calul troian pe care ni l-a dăruit cultura. Desprinderea de instinct şi întoarcerea împotriva lui duc la formarea conştientului. Instinctul este natură şi cere natură. Conştientul, în schimb, nu poate cere decît cultură sau, eventual, negarea culturii şi, ori de cîte ori, înaripat de dorul unui Rousseau, de pildă, conştientul rîvneşte să revină la natură, «cultivă», de fapt, natura. Atît cît sîntem încă natură, sîntem inconştienţi şi trăim în siguranţa instinctului fără probleme. Tot ceea ce mai este în noi natură, dă înapoi din faţa problemei, căci numele ei este îndoială şi acolo unde domneşte îndoiala apare şi nesiguranţa, odată cu posibilitatea mai multor căi. Iar atunci cînd mai multe căi ne par a fi posibile, sîntem deposedaţi de îndrumarea sigură a instinctului şi expuşi fricii. Căci acum, conştientul nostru ar trebui să facă ceea ce natura a făcut dintotdeauna pentru copiii săi, şi anume să ia decizii sigure şi univoce, fără să stea la îndoială. Şi de aici ni se trage acea preaomenească teamă că prometeica noastră cucerire, conştientul, nu va izbuti, pînă la urmă, să imite natura.

Problemele ne duc la o însingurare de copii orfani, în care, părăsiţi de natură, sîntem constrânşi să recurgem la conştientul nostru. Nu mai avem încotro, trebuie să punem în locul evenimentelor naturale decizii şi soluţii conştiente. Fiecare problemă ne oferă posibilitatea unei extinderi a conştientului, dar ne şi obligă, totodată, să ne luăm rămas bun de la tot ceea ce este inconştient, copilăresc şi natural în noi. Are loc astfel un eveniment psihic infinit de important, atît de important încît una din principalele învăţături simbolice ale religiei creştine se referă tocmai la el. Este vorba de jertfirea omului pur natural, a fiinţei ingenue, inconştiente, o poveste tragică ce a început deja în paradis, atunci cînd Adam a muşcat din măr.

Binecunoscuta cădere în păcat biblică ne înfăţişează devenirea conştientă drept un blestem. Şi tot aşa ni se înfăţişează nouă, de fapt, orice problemă care ne obligă la o şi mai mare conştienţă, îndepărtindu-ne astfel şi mai mult de paradisul inconştienţei copilăreşti. Problemelor - oricine le întoarce spatele bucuros; nici nu vrem să auzim de ele sau, şi mai bine, le tăgăduim existenţa. Dorim ca viaţa noastră să fie simplă, sigură şi liniştită şi de aceea problemele sînt tabu. Vrem certitudini şi nu îndoieli, vrem rezultate şi nu experienţe, fără să ne dăm seama însă că numai din îndoieli se pot naşte certitudini şi numai din experienţe - rezultate. Eludarea artificială a problemei nu duce la formarea unei convingeri. Este nevoie, mai degrabă, de un nivel cît mai ridicat şi de un orizont cît mai larg al conştientei spre a ajunge la siguranţă şi limpezire.

Mi-a fost necesară această introducere, cam lungă, spre a vă desluşi esenţa obiectului discuţiei noastre. Căci noi, atunci cînd avem de-a face cu probleme, ne ferim, instinctiv, să ne aventurăm în obscuritate şi neclarităţi. Dorim să ni se dea numai rezultate clare, uitînd astfel cu desăvîrşire faptul că rezultatele nu pot apărea decît după ce obscuritatea a fost străbătută. Dar ca să putem răzbate prin obscuritate trebuie să chemăm în ajutor toate puterile iluminatoare ale conştientului şi, cum spu­neam, trebuie chiar să speculăm. Pentru că, tratînd problematica sufletului, dăm mereu peste chestiuni principiale ce aparţin unor domenii luate deja în stăpînire de diversele noastre facul­tăţi, îi supărăm sau îi enervăm pe teologi nu mai puţin decît pe filozofi, pe medici nu mai puţin decît pe pedagogi, ba încălcăm chiar şi domeniile profesionale ale biologilor şi ale istoricilor. Dar nu facem aceste extravaganţe din vreo lipsă de bunăcuviinţă, ci, pur şi simplu, pentru că sufletul omului este un amestec aparte de factori ce constituie, totodată, obiecte de studiu ale unor vaste domenii ştiinţifice. Căci doar din el însuşi şi din propria sa constituţie şi-a creat omul ştiinţele. Ele sînt simptome ale sufletului său.

Şi de aceea, dacă ne punem inevitabila întrebare: de ce are omul, în genere, în contradicţie flagrantă cu tot restul lumii animale, probleme?, atunci nimerim în acel ghem încîlcit de gînduri ce au frământat mii de minţi iscusite de-a lungul mile niilor. Nu voi trudi şi eu, sisific, la capodopera aceasta, ci mă voi strădui doar să prezint, într-un mod cît mai simplu, ceea ce aş putea să adaug la desluşirea acestei chestiuni principiale.

Probleme  nu  există  fără  conştienţă.   De  aceea,  trebuie   să reformulăm întrebarea în felul următor: cum se face că omul are, în genere, conştient? Nu ştiu cum se face, pentru că nu am fost de faţă atunci cînd primii oameni deveneau conştienţi. Dar mai putem urmări şi astăzi devenirea conştientă, la copiii mici.

Oricare părinte poate s-o vadă, dacă îi dă atenţie. Şi ceea ce putem vedea este următorul lucru: cînd copilul cunoaşte ceva sau pe  cineva, atunci simţim că el este conştient.  De bună seamă, tocmai de aceea pomul cunoaşterii era în paradis, cu fructele sale fatale.

Dar ce este cunoaşterea? Spunem că am căpătat o cunoştinţă atunci cînd, avînd o nouă percepţie, de exemplu, reuşim să o adăugăm, ca nouă verigă, unei corelaţii deja existente, şi anume în aşa fel încît să avem în conştient, în acelaşi timp, nu numai acea percepţie, ci şi părţi din corelaţia deja existentă. Cunoaşterea se bazează deci pe corelaţii reprezentate de conţinuturi psihice. Un conţinut pe care nu-l putem corela cu nimic, nici nu-l putem cunoaşte.  De anumite conţinuturi nici nu putem deveni conştienţi, atîta timp cît formarea conştientului nostru e încă într-o fază incipientă. Prima formă de conştienţă care este accesibilă cunoaşterii noastre pare să fie o simplă corelare a două sau a mai multor conţinuturi psihice, în această etapă conştientul nostru este, prin urmare, total dependent de reprezentarea unor serii de corelaţii şi de aceea el este doar sporadic şi memoria lui nu se păstrează pentru mai tîrziu. în primii ani de viaţă nici nu există, de fapt, o memorie continuă. Există cel mult insule de conştientă, un fel de luminiţe singuratice sau obiecte luminate pierdute în întunericul nopţii. Aceste insule de memorie nu mai sînt însă pur şi simplu reprezentări, ca acele corelaţii iniţiale, căci în ele este cuprinsă deja o serie nouă, foarte importantă de conţinuturi, şi anume aceea a însuşi subiectului care îşi reprezintă, adică ale aşa-numitului eu. Dar chiar şi această serie este mai întîi doar reprezentată, ca şi seriile de conţinuturi originare, fapt din cauza căruia copilul foarte mic vorbeşte tot timpul despre el însuşi la persoana a treia. Abia mai tîrziu seria eu-lui sau aşa-zisul complex al eu-lui capătă, probabil prin exersare şi deprindere, energie proprie şi arunci apare şi simţămîntul fiinţării subiective, adică simţămîntul existenţei eu-lui. Asta se întîmplă, pesemne, atunci cînd copilul începe să vorbească despre sine însuşi la persoana întîia. Şi pesemne că tot în această fază începe şi memoria să fie con­tinuă, continuitatea memoriei fiind, aşadar, în esenţă, o conti­nuitate a amintirii de sine.

În etapa sa infantilă, conştientul nu ştie încă de probleme, pentru că nimic nu depinde încă de subiect, copilul depinzînd încă total de părinţi. E ca şi cum copilul nu s-ar fi născut încă pe deplin, ca şi cum ar fi purtat încă de atmosfera sufletească a părinţilor. Naşterea psihică, adică diferenţierea conştientă de părinţi, are loc, în mod normal, abia la vîrsta pubertăţii, atunci cînd în viaţa copilului irupe sexualitatea. Acestei revoluţii fiziologice i se asociază şi o revoluţie spirituală. Căci fenomenele corporale tensionează eu-1 atît de puternic, încît el caută să se afirme cu o ostentaţie ce întrece orice măsură. Aceştia sînt, după cum se ştie, anii impertinenţei.

Pînă în această perioadă, psihologia individului este, în esenţă, instinctuală şi de aceea neproblematică. Chiar dacă pornirilor subiective li se opun îngrădiri exterioare, reprimările nu duc la dedublări ale individului. El li se supune sau le evită, în deplin acord şi pe deplin unit cu sine însuşi. El nu cunoaşte încă acele sciziuni interioare care apar în starea problematică. O astfel de stare poate surveni abia atunci cînd îngrădirea exterioară devine una interioară, adică atunci cînd o pornire se răzvrăteşte împotriva alteia, în termenii psihologiei s-ar spune: starea problematică, dezbinarea interioară se instalează atunci cînd, pe lîngă seria eu-lui, se constituie o a doua serie, de o intensitate comparabilă cu cea a primei serii. Această a doua serie, datorită valorii sale energetice, este de o importanţă funcţională egală cu cea a complexului eu-lui. Este, oarecum, un al doilea eu care, în unele ocazii, poate să preia comanda de la primul. De aici rezultă dedublarea eu-lui, adică starea problematică.

Să revenim, pe  scurt, asupra celor spuse.  Prima  formă  a conştientului, cea a purelor cunoaşteri este o stare anarhică sau haotică. Etapa a doua, cea în care complexul eu-lui e deja for­mat, este o stare monarhică sau monistică. Iar în a treia etapă, conştientul face încă un pas înainte: apare conştienta dedublării, a unei stări dualiste.

Şi abia acum ajungem, în fine, la tema noastră propriu-zisă, şi anume la problematica vîrstelor. E vorba, în primul rînd, de cea a tinereţii. Această etapă începe imediat după pubertate şi durează pînă pe la mijlocul vieţii, adică pînă pe la 35-40 de ani.

Aţi vrea acum, desigur, să mă întrebaţi de ce încep cu a doua etapă a vieţii omului, ca şi cum prima, cea a copilăriei, nu ar prezenta probleme, în mod normal, copilul însuşi este încă lipsit de probleme, chiar dacă, cu psihicul său complex, pune probleme de prim ordin părinţilor, educatorilor şi medicilor. Abia omul adult poate să-şi fie sieşi îndoielnic, să fie în deza­cord cu sine însuşi şi, deci, dezbinat.

Sursele problemelor acestei vîrste ne sînt bine cunoscute tuturora. La marea majoritate a oamenilor, cerinţele vieţii întrerup, adesea cu brutalitate, starea de vis a copilăriei. Dacă individul aduce cu sine o suficientă pregătire, trecerea la viaţa profesională poate să aibă loc fără prea mari zguduiri. Dacă rămîne însă cu iluzii ce contravin realităţii, atunci apar probleme. Nimeni nu intră în viaţă fără prezumţii. Aceste prezumţii sînt uneori false, adică nepotrivite condiţiilor exterioare întîlnite. De multe ori, e vorba de speranţe prea mari sau de subaprecierea greutăţilor exterioare sau de un optimism nejustificat sau de negativisme. S-ar putea alcătui o listă lungă a prezumţiilor false ce duc la declanşarea primelor probleme conştiente.

Dar problemele nu sînt puse întotdeauna de contradicţia prezumţiilor subiective cu datele exterioare ci, poate la fel de des, de dificultăţi sufleteşti interioare; ele există chiar şi atunci cînd, exterior, totul merge bine. Sînt extrem de frecvente tulburările echilibrului psihic cauzate de pulsiuni sexuale şi, probabil, la fel de frecvente, complexele de inferioritate, care produc o suscepti­bilitate de nesuportat. Aceste conflicte interioare pot exista chiar dacă adaptarea exterioară se realizează aparent fără nici o greutate, ba se pare chiar că acei tineri care au de luptat din greu în viaţa lor exterioară sînt feriţi de problemele interioare, pe cînd cei cărora, dintr-un motiv sau altul, adaptarea le este uşoară, ajung să aibă fie probleme sexuale, fie complexe de inferioritate.

Naturile problematice sînt foarte frecvent neurotice, dar ar fi o mare greşeală să confundăm problematica cu  nevroza, căci deosebirea decisivă dintre ele este că neuroticul e bolnav deoa­rece e inconştient de problematica sa, pe cînd   problematicul suferă din pricina problemei sale conştiente, fără să fie bolnav.

Dacă  încercăm  să  extragem  din  varietatea   inepuizabilă  a problemelor individuale ce apar la vîrsta tinereţii, ceea ce este general şi esenţial, atunci dăm peste o anumită  caracteristică ce poate fi atribuită, pe cît se pare, tuturor problemelor acestei vîrste: este vorba de o îndărătnicie, mai mult sau mai puţin evidentă, în a rămîne la nivelul de conştientă al copilăriei, de o opoziţie în faţa acelor forţe ale destinului, aflate în noi sau în jurul nostru, care vor să ne încurce, scoţîndu-ne în lume. Ceva din noi ar vrea să rămînem copii, complet inconştienţi sau, cel puţin, conştienţi doar de propriul nostru eu; să refuzăm tot ce ne  este   străin  sau,  măcar,  să  le  supunem pe   toate  voinţei noastre; să nu facem nimic sau, cel mult, doar ce avem chef şi ce ne convine. Se ascunde aici ceva din inerţia materiei, este încăpăţînarea  de  a  rămîne în starea  de pînă  acum,  a  cărei conştientă   este   mai   mică,   mai   îngustă,   mai   egoistă   decît conştienta fazei dualiste, în care individul se vede pus în situaţia de a-l recunoaşte şi de a-l accepta şi pe celălalt, pe cel străin lui, drept propria sa viaţă şi drept un «tot eu».

Rezistenţa se îndreaptă împotriva expansiunii vieţii, care constituie caracteristica esenţială acestei faze. De fapt, expansiunea vieţii, această «diastolă» a vieţii - ca să folosesc o expresie a lui Goethe - începe cu mult mai devreme, începe odată cu naşterea, atunci cînd copilul iese din împrejmuirea strimtă a corpului matern, iar apoi sporeşte neîncetat pînă cînd îşi atinge punctul culminant în starea problematică, stare în care individul începe să se apere, opunîndu-i rezistenţă.

Ce i s-ar întîmpla oare dacă el s-ar preface, pur şi simplu, în ceva străin lui, în celălalt, în acel «tot eu» şi dacă şi-ar lăsa eu-l anterior să dispară, pur şi simplu, în trecut? Asta ar fi o cale extrem de convenabilă, se pare. Este doar evident că scopul oricărei educaţii religioase - începînd cu alungarea bătrînului Adam şi pînă, îndărăt, la riturile de renaştere primitive - e să-l prefacă pe om în cel ce vine, în cel nou, lăsîndu-l pe cel vechi să piară.

Psihologia ne învaţă însă că, într-un anume sens, nu există  nimic vechi în suflet, nimic care să poată pieri într-adevăr definitiv - chiar şi lui Pavel i-a rămas un ghimpe înfipt în carne. Cel care se apără de nou, de străin, regresînd spre trecut, este în aceeaşi condiţie neurotică ca şi cel ce se identifică cu noul, fugind de trecut.Singura deosebire este că unul se înstrăinează de trecut, iar celălalt - de viitor. Amîndoi fac, în principiu, acelaşi lucru: îşi salvează îngustimea conştientului, în loc să lase conflictul contradicţiilor să izbucnească, sfărîmînd totul, spre a-şi construi apoi o stare de conştientă de nivel mai înalt şi cu orizont mai larg.

O asemenea consecvenţă ar fi ideală, dacă ar putea fi practicată în această etapă a vieţii. Dar naturii nu pare să-i convină un nivel de conştientă mai ridicat, iar societatea nu preţuieşte nici ea asemenea opere de artă; ea preferă întotdeauna să răsplătească realizările şi nu personalitatea, aceasta din urmă fiind apreciată, de cele mai multe ori, doar postum. Aceste fapte duc în mod obligatoriu la adoptarea unei anumite soluţii, şi anume la o limitare la cele realizabile, la diferenţierea anumitor aptitudini, după cum o cere, de fapt, felul de a fi propriu indivizilor socialmente realizaţi.

Realizările, eficienţa ş.a.m.d. sînt idealurile care par să indice calea  de  ieşire  din  mărăcinişul  problemelor.   Ele sînt  stelele călăuzitoare spre extinderea şi consolidarea existenţei noastre fizice, spre înrădăcinarea noastră în lume, dar nu şi spre o mai mare dezvoltare a conştiinţei umane, adică spre ceea ce se numeşte cultură. Dar oricum, în tinereţe, decizia normală este aceasta şi este în orice caz mai bună decît persistenţa în problematicul gol.

Problema se rezolvă, aşadar, prin adaptarea datelor trecutului la posibilităţile şi cerinţele viitorului. Ne limităm la cele realizabile, ceea ce, psihologic, înseamnă o renunţare la toate celelalte posibilităţi sufleteşti. La unii se pierde astfel o bună parte din trecut, iar la alţii - o bună parte din viitor. Vă amin­tiţi cu toţii, de bună seamă, de anumiţi prieteni sau colegi de şcoală care fuseseră cîndva tineri ideali, promiţători şi pe care i-aţi reîntîlnit apoi, peste ani, închistaţi în şabloane şi cu orizon­tul îngustat. Iată astfel de cazuri.

Marile probleme ale vieţii nu sînt niciodată definitiv rezolvate. Cînd ni se pare că sînt, sîntem întotdeauna în pierdere.
Căci se pare că rostul acestor probleme nu este să le rezolvăm, ci să lucrăm necontenit la rezolvarea lor.
Numai aşa ne putem salva de la imbecilizare şi împietrire.

Soluţia problemei tinereţii prin limitarea la cele realizabile nu este nici ea valabilă decît temporar; nu este, în fond, o soluţie de durată, în orice caz, obţinerea unui statut social şi modelarea naturii proprii în aşa fel încît să se potrivească, mai mult sau mai puţin, cu acest statut, constituie o realizare cu totul remarcabilă. Este rezultatul unei lupte cu interiorul şi cu exteriorul, comparabilă cu lupta din copilărie pentru existenţa eu-lui. Acea luptă se desfăşoară, fireşte, mai mult în obscuritate, dar cînd vedem cu ce obstinaţie sînt menţinute chiar şi mai tîrziu iluziile, prezumţiile şi obiceiu­rile copilăriei, ne putem da seama cîtă forţă trebuie să fi fost folosită cîndva spre a fi obţinute. Şi tot aşa se întîmplă acum cu idealurile, convingerile, ideile călăuzitoare, atitudinile ş.a.m.d. care ne introduc în viaţă în tinereţe, pentru care luptăm, sufe­rim şi învingem: ele cresc laolaltă cu fiinţa noastră, ne prefacem aparent în ele şi de aceea le perpetuăm ad libitum, cu acelaşi firesc cu care adolescentul îşi impune eu-l, nolens volens, în faţa lumii şi în faţa lui însuşi.

Cu cît mai mult se apropie omul de mijlocul vieţii şi cu cît  mai bine reuşeşte să-şi consolideze atitudinea personală şi si­tuaţia socială, cu atît mai mult i se pare că a descoperit calea cea bună în viaţă, precum şi adevăratele idealuri şi principii de comportament. De aceea îşi închipuie că acestea sînt etern valabile şi îşi face o virtute din a le rămîne mereu fidel. Dar scapă din vedere astfel un fapt esenţial, faptul că atingerea ţelurilor sociale se face în detrimentul împlinirii personalităţii. Multă, mult prea multă viaţă, care ar fi putut fi şi ea trăită, zace, pro­babil, în magazia cu vechituri, printre amintiri prăfuite, iar uneori, sub cenuşa stinsă mai ard mocnit cărbuni.

Statistic, la bărbaţii în jur de 40 de ani, stările depresive prezintă o frecvenţă crescută. La femei, tulburările neurotice încep, de regulă, ceva mai devreme. Căci în această fază a vieţii, între 35 şi 40 de ani, se pregăteşte o modificare de mare însemnătate a sufletului omenesc. Fireşte, la început nu are loc nici o modificare conştientă şi evidentă, ci este vorba mai degrabă de indiciile indirecte ale unor modificări ce par să-şi facă începutul în inconştient. Uneori este ceva de genul unei modificări lente a caracterului, alteori îşi fac apariţia din nou caracteristici dispărute încă din copilărie, ori, bunăoară, înclinaţiile şi interesele de pînă acum încep să pălească, lăsînd loc altora, ori, foarte frecvent, convingerile şi principiile de pînă acum, mai ales cele morale, încep să se accentueze şi să se rigidizeze, ceea ce poate duce treptat, către 50 de ani, pînă la intoleranţă şi fanatism – e ca şi cînd existenţa acestor principii ar fi ameninţată şi ele ar trebui cît mai repede şi cît mai bine consolidate.

Vinul tinereţii nu se limpezeşte întotdeauna la maturitate, ba uneori chiar se tulbură. Toate aceste fenomene se observă cel mai bine  în cazul  oamenilor întrucîtva  unilaterali.   Ele  apar uneori mai devreme, alteori mai tîrziu. Deseori apariţia lor este întîrziată, mi se pare, de faptul că părinţii persoanelor în cauză mai sînt încă în viaţă, în acest caz, e ca şi cînd etapa tinereţii s-ar prelungi mai mult decît se cuvine. Am văzut acest lucru în special la bărbaţi, cînd tatăl lor a rămas mai multă vreme în viaţă. Moartea acestuia acţionează atunci asupra lor ca o ma­turizare precipitată, acţionează, am putea spune, catastrofal.

Am cunoscut cîndva un bărbat cucernic, care era epitrop şi care de pe la 40 de ani devenise de o insuportabilă intoleranţă morală şi religioasă. Iar dispoziţia sa se întuneca văzînd cu ochii. Căpătase, pînă la urmă, un aer sumbru şi nu mai era decît un vajnic stîlp al bisericii. Şi a dus-o aşa pînă la 55 de ani, cînd, odată, în toiul nopţii, s-a ridicat brusc în capul oaselor în pat şi i-a zis nevestei lui: «De-acuma, gata. Ştiu. Sînt un nemernic.» Această revelaţie a sa nu a rămas fără urmări practice. Şi-a petrecut ultimii ani ai vieţii făcîndu-şi de cap în fel şi chip şi risipindu-şi astfel o bună parte din avere. Evident, nu e cu totul antipatic acest om capabil de ambele extreme!

Tulburările neurotice foarte frecvente ale vîrstei adulte au toate ceva în comun, şi anume dorinţa de a trece faimosul prag al maturităţii, păstrînd totuşi o psihologie proprie tinereţii. Cine oare nu-i cunoaşte pe acei înduioşători domni în vîrstă, care simt mereu nevoia să-şi reînsufleţească amintirile din studenţie şi nu-şi pot aţîţa flacăra vieţii decît redeşteptînd eroismul acelor vremuri homerice, ei fiind închistaţi, de altfel, într-un filistinism fără speranţe? Ei au măcar, de regulă, un singur avantaj de nepreţuit şi anume acela că nu sînt neurotici, ci, de obicei, doar plicticoşi şi stereotipi.

Neurotic este mai degrabă acela căruia nimic nu vrea să-i reuşească în prezent aşa cum ar dori-o şi de aceea nici nu se poate bucura de ceva din trecut. Aşa cum, pe vremuri, nu se putea desprinde de copilărie, acum nu e în stare să se despartă de tinereţe. Pare să nu se poată împăca cu gîndul întunecat al îmbătrînirii şi se încrîncenează, de aceea, să privească îndărăt, căci priveliştea a ceea ce urmează îi e de nesuportat. Aşa cum omul infantil dă înapoi cu groază în faţa necunoscutului lumii şi al vieţii, aşa şi adultul bate în retragere în faţa celei de-a doua jumătăţi a vieţii, ca şi cum acolo l-ar pîndi sarcini necunoscute, primejdioase sau ca şi cum ar fi ameninţat acolo de sacrificii şi pierderi pe care nu şi le-ar putea asuma sau ca şi cum viaţa de pînă acum i-ar părea atît de frumoasă sau i-ar fi atît de scumpă încît nu se mai poate lipsi de ea.

Să fie vorba oare, în ultimă instanţă, de frica de moarte? Nu prea mi se pare verosimil pentru că, de regulă, moartea e încă foarte departe şi de aceea e ceva abstract. Experienţa arată mai degrabă că, de fapt, cauza fundamentală a tuturor dificultăţilor acestei treceri constă într-o profundă şi uimitoare modificare a sufletului. Ca să vă lămuresc despre ce este vorba, voi folosi o comparaţie, şi anume cu mersul zilnic al soarelui pe cer. Imaginaţi-vă un soare care este însufleţit de simţăminte omeneşti şi care poate fi conştient, pentru o clipă, de ceea ce vede, ca şi omul. În zori, el iese din marea întunecată a inconştientului şi iată că zăreşte lumea cea largă şi pestriţă, pe o întindere ce devine tot mai largă, pe măsură ce el se ridică pe firmament, în această lărgire a sferei sale de influenţă ce are loc ca urmare a înălţării sale îşi va vedea soarele însemnătatea, iar ţelul suprem şi-1 va zări în ridicarea sa la o înălţime cît mai mare şi totodată în răspîndirea cît mai largă a binefacerilor sale. Cu acesta con­vingere îşi atinge soarele înălţimea neprevăzută de la amiază -neprevăzută, căci existenţa sa individuală, unică şi irepetabilă, nu-şi poate cunoaşte dinainte punctul culminant. La orele 12 ale amiezii începe deja apusul. Şi apusul e răsturnarea tuturor valorilor şi idealurilor dimineţii. Soarele devine inconsecvent. E ca şi cum şi-ar retrage în sine razele. Lumina şi căldura scad pînă la stingerea finală.

Toate comparaţiile şchioapătă. Comparaţia aceasta nu şchioapătă însă cu nimic mai rău decît altele. Un aforism franţuzesc condensează adevărul acestei comparaţii cu cinism şi resemnare.El sună aşa: «Si jeunesse savait, si vieillesse pouvait»[«Dacă tinereţea ar şti, dacă bătrîneţea ar putea» (n.t.)]

Din fericire, noi oamenii nu sîntem chiar ca soarele, pentru că am sta prost atunci cu valorile noastre culturale. Dar ceva asemănător soarelui există în noi. Zorii sau primăvara vieţii, asfinţitul sau toamna vieţii nu sînt doar vorbe goale sau sentimentalisme, ci adevăruri psihologice, ba chiar mai mult, fapte psihologice, pentru că răsturnarea de la amiază inverteşte chiar şi caracteristicile noastre corporale. Mai cu seamă la popoarele sudice se observă că femeilor mai în vîrstă li se îngroaşă vocea, le cresc mustăţi, li se înăspresc trăsăturile feţei şi se masculini­zează în multe privinţe. Şi invers, bărbaţilor li se înmoaie figura şi le apar trăsături feminine, se îngraşă, fac burtă şi li se îmblînzeşte expresia feţei.

Există în literatura etnologică o comunicare interesantă despre un războinic şi şef de trib indian, căruia, pe la mijlocul vieţii i se arătă în vis marele spirit şi îl vesti că de acum înainte va trebui să stea printre femei şi copii, să poarte haine femeieşti şi să mănînce mîncarea femeilor. El a dat ascultare arătării din vis fără să-şi fi stricat astfel reputaţia. Această viziune este o expresie fidelă a revoluţiei psihice de la amiază, de la începutul apusului. Valorile omului, ba chiar şi corpul lui, se prefac în contrariul lor, măcar aluziv.

Masculinul şi femininul, inclusiv caracterele psihice masculine şi feminine, s-ar putea compara, de exemplu, cu o anumită provizie de substanţe care, în prima jumătate a vieţii, sînt consumate oarecum inegal. Bărbatul îşi consumă provizia lui mare de substanţe masculine şi nu-i mai rămîne decît cantitatea mică de substanţă feminină, care ajunge acum să fie folosită. Invers, femeia îşi pune acum în funcţiune rezerva încă nefolosită de masculinitate.

Această schimbare se face simţită în cele psihice mai mult chiar decît în cele fizice. Cît de des se întîmpla, de pildă, ca bărbatul, pe la 45-50 de ani, să fi dat faliment şi ca atunci nevasta să-şi pună pantaloni şi să deschidă un mic magazin, în care bărbatul o face, poate, doar pe băiatul de prăvălie. Există foarte multe femei la care conştiinţa socială şi responsabilitatea socială se trezesc cu adevărat abia după 40 de ani. în viaţa de afaceri modernă, de pildă, şi mai cu seamă în America, aşa-numitul break-down, prăbuşirea nervoasă, este un fenomen extrem de frecvent după patruzeci de ani. Dacă victima este cercetată mai îndeaproape, se constată că ceea ce s-a prăbuşit este stilul bărbătesc de pînă atunci, iar ceea ce a rămas este un bărbat feminizat. Şi invers, se poate observa că, în aceleaşi cercuri, există femei care, cam la aceeaşi vîrstă, capătă o bărbăţie şi o forţă a intelectului extraordinare, alungîndu-şi în culise inima şi sentimentele. Aceste prefaceri sînt însoţite foarte frecvent de catastrofe matrimoniale de tot felul, pentru că nu e prea greu de imaginat ce se poate întîmpla atunci cînd bărbatul îşi desco­peră simţămintele delicate, iar femeia - intelectul.

Ce e mai grav în aceste lucruri este însă că oameni inteligenţi şi cultivaţi ajung să le trăiască fără să fi ştiut măcar de posibilitatea unor atari modificări. Ei întîmpină a doua jumătate a vieţii total nepregătiţi. Sau există oare undeva vreun fel de cursuri, nu universitare, ci postuniversitare, pentru cei de patruzeci de ani, care să-i pregătească pentru viaţa lor viitoare şi pentru cerinţele ei, aşa cum şcolile noastre generale şi superioare îi introduc pe tineri în cunoaşterea vieţii şi a lumii? Nu, noi intrăm profund nepregătiţi în după-amiaza vieţii şi, încă mai rău, o facem presupunînd în mod fals că adevărurile şi idealurile noastre de pînă acum rămîn valabile. Nu putem trăi în după-amiaza vieţii după acelaşi program ca în dimineaţa ei, căci din ceea ce am avut mult dimineaţa ne rămîne puţin seara şi ceea ce a fost adevărat dimineaţa a devenit neadevărat seara. Am avut de tratat prea mulţi oameni în vîrstă, am privit prea des în tainiţele sufletelor lor, pentru ca să nu fiu zguduit de adevărul acestei legi fundamentale.

Omul care îmbătrîneşte ar trebui să ştie că viaţa lui nu mai urcă şi nu se mai extinde, ci că un proces intern implacabil o sileşte să se restrîngă. Pentru omul tînăr este aproape un păcat sau cel puţin un pericol să se ocupe prea mult de sine însuşi, pentru   omul   care   îmbătrîneşte   însă,   este   o   datorie   şi   o necesitate   să   se   dedice   unui   studiu   cît   mai   serios   al   sinelui său. După ce şi-a risipit razele pe o lume întreagă, soarele şi le retrage acum, spre a se lumina pe sine însuşi, în loc de asta, mulţi oameni în vîrstă preferă să devină ipohondri, avari, pedanţi notorii, laudatore temporis acti sau poate chiar tineri veşnici, toate acestea fiind surogate lamentabile pentru iluminarea sinelui, dar rezultînd inevitabil din iluzia deşartă că a doua jumătate a vieţii ar trebui să fie guvernată tot de principiile primei jumătăţi.

Spuneam mai înainte că noi nu am avea şcoli pentru cei de patruzeci de ani. Dar asta nu e întru totul adevărat. Religiile noastre sînt, din vechi timpuri, asemenea şcoli sau, cel puţin, au fost cîndva. Pentru cîţi vor mai fi fiind? Cîţi dintre noi, oameni mai în vîrstă, sîntem într-adevăr pregătiţi în asemenea şcoli pentru tainele celei de-a doua jumătăţi a vieţii, pentru bătrîneţe, moarte şi eternitate?

Cu siguranţă că omul nu ar atinge vîrstă de 70 sau 80 de ani, dacă această longevitate n-ar avea un sens pentru speţa sa. De aceea şi apusul vieţii sale trebuie să-şi aibă rostul, nu poate să fie doar o jalnică prelungire a ceea ce a fost înainte de amiază. Sensul dimineţii este, fără îndoială, dezvoltarea individualităţii, consolidarea şi înrădăcinarea sa în lumea exterioară şi grija pentru urmaşi. Toate acestea ţin, evident, de scopurile naturii. Dar cînd aceste scopuri sînt atinse, chiar cu vîrf şi îndesat, mai trebuie oare să continue statornic, dincolo de orice sens raţional, acumularea de bani, ascensiunea socială şi extinderea existenţei? Cel care tîrăşte după el, în felul acesta, fără să aibă nevoie, pînă la apusul vieţii, legea dimineţii, adică scopul naturii - o va plăti cu neplăceri psihice, tot aşa cum un tînăr care vrea să-şi păstreze egoismele copilăreşti la maturitate, îşi va plăti greşeala cu insuccese sociale. Să cîştigi bani, să-ţi asiguri existenţa socială, să ai grijă de familie şi de urmaşi sînt încă lucruri ce ţin doar de natură şi nu de cultură. Cultura se află dincolo de scopurile naturii. Oare rostul celei de a doua jumă­tăţi a vieţii ar putea fi atunci în cultură?

La  triburile primitive, de pildă, vedem că  aproape  întotdeauna bătrînii sînt păstrătorii misterelor şi legilor, iar cultura tribului se exprimă în primul rînd prin acestea. Cum stăm noi în această privinţă? Unde este înţelepciunea bătrînilor noştri? Unde sînt tainele şi viziunile lor? La noi, bătrînii vor aproape întotdeauna să-i imite pe tineri, în America, idealul este, am putea spune, ca tatăl să fie fratele fiului său, iar mama, dacă se poate, sora cea mică a fiicei sale.

Nu ştiu cît din această rătăcire poate fi pusă pe seama unei reacţii împotriva exacerbării de altădată a respectabilităţii şi cît pe seama unor idealuri false. Acestea din urmă există, fără nici o îndoială: aceşti oameni nu-şi au ţinta în faţă, ci în urmă. Şi se străduiesc să şi-o atingă mergînd îndărăt. Trebuie să le concedem că e greu să-ţi dai seama ce ţeluri ar trebui să aibă a doua jumătate a vieţii, altele decît cele din prima: extinderea vieţii, utilitatea,   eficienţa,   reuşita   în   viaţa   socială,   netezirea   căii urmaşilor către căsătorii convenabile şi situaţii bune - destule rosturi în viaţă! Din păcate însă, rosturi neîndestulătoare pentru mulţi care nu sînt în stare să vadă în îmbătrînire decît o simplă împuţinare a vieţii şi nu sînt în stare să simtă decît că idealurile de odinioară  au pălit şi s-au uzat.  Desigur, dacă ei şi-ar fi umplut cupa vieţii pînă la refuz şi dacă ar fi golit-o pînă la fund la timpul potrivit, ar simţi acum cu totul altfel; nu ar fi rămas în urmă cu nimic, tot ce era de ars ar fi ars şi liniştea bătrîneţii le-ar fi binevenită. Dar să nu uităm că foarte puţini oameni sînt artişti ai vieţii, că arta de a trăi este cea mai nobilă şi cea mai rară dintre arte. Să goleşti toată cupa cu graţie - cui îi reuşeşte oare asta? Aşa încît, mulţi oameni rămîn cu viaţa în mare parte netrăită - de multe ori chiar cu posibilităţi pe care nu le-ar fi putut trăi nici cu cea mai mare bunăvoinţă - şi astfel ajung în pragul bătrîneţii cu năzuinţe neîmplinite, care, fără voia lor, le întorc privirile îndărăt.

Dar e un mare pericol pentru astfel de oameni să privească îndărăt. Ei ar avea absolută nevoie de o perspectivă în faţă şi de o ţintă în viitor. Şi tocmai pentru asta există în toate marile religii făgăduinţa unei lumi de dincolo, o ţintă supralumească, ce le permite muritorilor să-şi trăiască a doua jumătate a vieţii cu o finalitate, aşa cum şi-au trăit-o şi pe prima. Dar, pe cît de mult crede omul de astăzi în ţelul ascensiunii sau extinderii vieţii, pe atît de îndoielnică sau de-a dreptul incredibilă i se pare ideea vreunei vieţi de după moarte. Şi totuşi, sfîrşitul vieţii, adică moartea, nu poate constitui un ţel raţional decît dacă viaţa îţi este atît de mizerabilă încît eşti, în cele din urmă, fericit să înceteze odată ori, bunăoară, dacă ai căpătat convinge­rea că soarele îşi urmăreşte, cu aceeaşi consecvenţă cu care s-a înălţat pînă la amiază, şi apusul, căci el apune «spre a lumina tărîrnuri îndepărtate». Dar puterea de a crede este în ziua de azi o artă atît de dificilă, încît a devenit aproape inaccesibilă, mai ales părţii cultivate a omenirii. Ne-am obişnuit prea mult cu gîndul că, în ce priveşte nemurirea şi altele asemenea, există doar tot felul de opinii contradictorii şi nici un fel de dovezi convingătoare. Cum cuvîntul nostru de ordine contemporan, avînd o putere de convingere aparent absolută este «ştiinţa», am dori dovezi «ştiinţifice». Dar acei oameni dintre cei cultivaţi, care gîndesc, ştiu foarte bine că o asemenea dovadă e de domeniul imposibilităţilor filozofice. Pur şi simplu, nu putem şti nimic despre asta.

Mai trebuie oare să adaug şi observaţia că, din aceleaşi motive, nu se poate şti dacă nu cumva se întîmplă totuşi ceva după moarte? Răpunsul este un non liquet, nici pozitiv, nici negativ. Pur şi simplu nu ştim nimic ştiinţific determinat despre asta şi sîntem deci în aceeaşi situaţie ca atunci, de pildă, cînd ne punem întrebarea dacă există sau nu locuitori pe Marte, iar marţienilor, dacă ar exista vreunul, puţin le-ar păsa dacă noi le confirmăm sau le tăgăduim existenţa. Ei pot să existe sau să nu existe. Aşa se întîmplă şi cu aşa-numita nemurire şi cu asta am putea clasa problema definitiv.

Dar aici se trezeşte conştiinţa mea de medic care mai are ceva esenţial de spus în această chestiune. Căci am avut ocazia să observ că o viaţă îndreptată spre un ţel este, în general, mai bună, mai bogată şi mai sănătoasă decît una lipsită de ţel şi că e mult mai bine să mergi în pas cu timpul, înainte, decît în răspăr cu timpul, îndărăt. Bătrînul care nu se poate despărţi de viaţă i se pare medicului psihiatru la fel de debil şi de bolnav ca şi tînărul care nu a fost în stare să-şi facă o viaţă a lui. Şi, într-adevăr, în multe cazuri este vorba de acelaşi nesaţ copilăresc, de aceeaşi spaimă, de aceeaşi sfidare şi încăpăţînare, la unul ca şi la celălalt. Ca medic, sînt convins că este, ca să zic aşa, mai igienic să vezi în moarte un scop pe care trebuie să-l urmăreşti decît să i te împotriveşti, împotrivirea fiind ceva nesănătos şi anormal, deoarece îi răpeşte celei de-a doua jumătăţi a vieţii, ţelul. De aceea, găsesc că toate religiile cu un ţel supralumesc sînt extrem de raţionale, privite din punctul de vedere al igienei psihice. Dacă aş trăi într-o casă despre care aş şti că în următoarele 14 zile mi se va dărîma în cap, toate funcţiile mele vitale ar fi afectate de acest gînd; dacă, dimpotrivă, m-aş simţi în siguranţă acolo, aş putea trăi tihnit şi normal. Ar fi, aşadar, bine, din punctul de vedere al medicului psihiatru, dacă am putea gîndi că moartea e doar o trecere, o fază a unui nebănuit de amplu şi de îndelungat proces al vieţii.

In ciuda faptului că majoritatea oamenilor nu ştiu pentru ce are nevoie organismul lor de sare, toţi o doresc dintr-o nevoie instinctivă. Aşa se întîmplă şi cu cele psihice. Dintotdeauna, majoritatea oamenilor au resimţit nevoia unei vieţi de apoi. De aceea, nu cădem, cu constatarea noastră, alături, ci chiar în mijlocul marelui fir central al vieţii umanităţii. Aşa încît gîndim corect, în sensul propriu vieţii, chiar dacă nu înţelegem ce gîndim.

Dar  oare  înţelegem noi, în  genere,  ceva  din ce  gîndim?    

Înţelegem doar acele gînduri care nu sînt nimic altceva decît nişte ecuaţii din care nu rezultă niciodată mai mult decît am introdus în ele. Acesta este intelectul. Dar, dincolo de el, există o gîndire în imagini primordiale, în simboluri, care sînt mai vechi decît omul istoric şi înnăscute lui din cele mai vechi timpuri, supravieţuind tuturor generaţiilor şi împlinind, veşnic vii, adîncurile sufletului nostru. O viaţă deplină este posibilă numai în armonie cu ele, înţelepciunea este reîntoarcerea la ele. Nu este vorba, în realitate, nici de credinţă, nici de ştiinţă, ci de armonia gîndirii noastre cu imaginile primordiale ale inconştientului nostru, mumele ireprezentabile ale tuturor gîndurilor pe care conştientul nostru le-ar putea născoci vreodată. Şi unul din gîndurile  acestea primordiale este ideea vieţii de dincolo de moarte. Ştiinţa este incompatibilă cu aceste imagini primordiale. Ele sînt date iraţionale, condiţii a priori ale imaginaţiei, care există pur şi simplu şi a căror utilitate şi îndreptăţire ştiinţa nu o poate descoperi decît a posteriori, aşa cum a descoperit, de pildă, funcţia tiroidei, care înainte de secolul al nouăsprezecelea nu putea  fi considerată decît  un organ fără  sens.  Imaginile primordiale sînt pentru mine tocmai ceva de felul unor organe sufleteşti cărora le port de grijă pe cît se poate şi de aceea, unui pacient mai în vîrstă ar trebui să-i spun cam aşa: «Imaginea dumneavoastră despre Dumnezeu sau ideea dumneavoastră de nemurire este atrofiată şi ca urmare metabolismul dumneavoastră sufletesc este dereglat». Străvechiul [...], leacul nemuririi, este mult mai plin de înţelesuri şi mai profund decît credeam noi.

Daţi-mi voie să mă mai întorc o clipă, în încheiere, la comparaţia cu soarele. Cele 180 de grade ale arcului vieţii noastre se împart în patru părţi. Prima pătrime, cea de la răsărit, este copilăria, adică acea stare lipsită de probleme în care sîntem doar o problemă pentru alţii, dar nu sîntem conştienţi încă de propria noastră problematică.  Problematica noastră  conştientă acoperă a doua şi a treia pătrime, iar în ultima pătrime, cea a senectuţii, ne cufundăm iarăşi în acea stare în care, indiferent de atitudinea noastră conştientă, devenim din nou o problemă pentru ceilalţi. Deşi extrem de diferite, prima copilărie şi adînca bătrîneţe au ceva în comun, şi anume cufundarea în sufletescul inconştient. Cum sufletul copilului se dezvoltă din inconştient, psihologia lui, deşi cu greu, poate fi desluşită totuşi mai degra­bă decît cea a bătrînului care se scufundă din nou în inconştient spre a dispărea treptat acolo. Copilăria şi senectutea sînt stările lipsite de probleme ale vieţii şi de aceea nici nu m-am ocupat de ele aici.

(Fragment din C.G. Jung - Puterea sufletului - Antologie
Editura Anima, Bucuresti, 1994
Trad.dr. Suzana Holan)

Salt la inceputul paginii