Fragmente din volumul
Valerio Albisetti
Devino ceea ce eşti
Un parcurs de psihospiritualitate
creştină
Editura PAULINE
Despre Valerio Albisetti aici
Posibilitate de a achizitiona
cãrtile lui Valerio Albisetti traduse în româneste
de aici, de exemplu, de la Editura KERIGMA,
faceti dublu click pe linkul de mai jos :
http://www.kerigma.ro/carti.php?listautor=Valerio%20Albisetti
[…]
ÎNCĂ UN MOMENT
De ceva timp întâlnesc din ce în ce mai multe persoane
care se preocupă de sensul adevărat al existenţei
lor.
Eu mi-am orientat întreaga viaţă în direcţia
căutării unui sens, a unei semnificaţii şi,
din acest motiv, scriu de douăzeci de ani şi practic
cunoaşterea şi studiul sufletelor de peste treizeci...
(Vezi Albisetti, Drumul vieţii, De Ia Freud la Dumnezeu,
Dorinţa de a reuşi).
„Sunt confuză...", „Dacă aş putea
să văd cu mai multă claritate în mine...",
„în fond, chiar dacă am o muncă mulţumitoare şi
un fiu..., simt că îmi lipseşte ceva fundamental".
Iată, acestea sunt chestiunile care frământă
minţile contemporanilor mei.
Să cunoşti scopul propriei vieţi.
Să distingi vocaţia proprie.
Sensul profund al vieţii.
Dorinţa ce nu poate fi înăbuşită de
a cunoaşte sensul adevărat al propriei vieţi, scopul
propriei existenţe, îi cuprinde pe toţi: cei ce simt
că munca lor nu este în armonie profundă cu fiinţa
lor..., cei care au luptat din greu pentru a-şi câştiga
o poziţie socială, economică şi care apoi
resimt că acest lucru nu a schimbat nimic..., cei care gândesc
că au greşit absolut totul.
Trăim în timpuri întunecate, de confuzie, de boală.
Superficiale. Corupte.
A deveni conştienţi înseamnă a înţelege
semnificaţia profundă a acţiunilor noastre, a gândurilor
noastre.
Când cunoşti natura dorinţelor tale, descoperi
că aspiri la o realizare mai mare, la comuniunea cu Dumnezeu.
Şi aceasta se produce în momentul în care voinţa
personală se abandonează celei divine...
Când acest lucru se întâmplă, cauza este deschiderea
noastră spre slujire, spre ascultare, spre supunere, spre
transcendenţă, spre Duhul lui Dumnezeu. Spre ceva infinit
mai mare decât noi. Decât micile noastre individualităţi.
Şi când intrăm, astfel, într-o viziune asupra vieţii
cu o deschidere superioară, universală, cu un scop înalt,
posibilitatea de a judeca este abandonată în mod definitiv.
Nu mai este judecată valoarea unei vieţi bazându-ne
numai pe criteriile omeneşti, pe aparenţe, pe imagini,
pe ceea ce se vede, pe ceea ce se spune, pe ceea ce se atinge,
pe ceea ce se posedă... Dimpotrivă.
Nu mai credem că o persoană bogată, instruită,
are mai mare valoare decât o persoană săracă şi
neinstruită.
Nu mai credem că o viaţă plină de durere
este rea, că o viaţă dificilă este greşită
(Vezi Albisetti, Cum să trecem prin suferinţă).
Fiecare dintre noi, am spus-o mereu, de la prima mea carte,
Pentru a fi fericiţi, este unic şi irepetabil.
Deci necesar.
Indispensabil.
Nu a venit pe acest pământ din întâmplare.
Din greşeală.
ÎNAINTE DE A CONTINUA
Probabil cuvintele mele te neliniştesc deoarece
poate simţi că ai pierdut atâta timp, că ţi-ai
ratat cariera, că ai ales un partener de viaţă
nepotrivit, că ţi-ai direcţional greşit viaţa,
că te-ai pierdut, că ai devenit leneş, temător,
blocat... Poate ai dori o muncă mai plină de satisfacţie,
poate ai dori să fii mai bine văzut, poate ai dori mai
mulţi bani, un prestigiu social mai mare.
Bine.
Toate acestea arată clar că ai nevoie de o schimbare.
Să te transformi.
Nu te nelinişti!
Să nu crezi că ai ieşit în afara călătoriei
vieţii tale.
Deoarece te simţi blocat, oprit, inutil, nesatisfăcut...
Totul este în ordine.
Călătoria pe care eu (Cf. Albisetti, Drumul
vieţii) o am în vedere prevede opriri, suferinţe,
dureri, trădări...
Sigur, când îţi dai seama că te confrunţi
numai cu obstacole, că totul merge prost, în mod continuu
şi constant, atunci este mai bine să te opreşti
un moment şi să-ţi revezi modul de a gândi.
Când îţi dai seama că, de ani de zile, atragi
doar insuccese şi persoane nepotrivite... poate că trebuie
să îţi schimbi mentalitatea.
De aceea este necesar un decalog mental, pe care
eu 1-am cristalizat şi îl cristalizez pornind de la durerile
mele, de la suferinţele mele, de la insuccesele mele, de
la erorile mele, de la experienţa mea de viaţă
şi pe care ţi-1 dăruiesc, dragă cititorule/cititoare,
cu plăcere, sperând că îţi va fi util, aşa
cum îmi este mie:
1. Cred că sunt unic şi irepetabil, că sunt
de origine divină, chiar dacă toată lumea continuă
să îmi spună că sunt lipsit de valoare.
2. Trebuie să fiu simplu
şi să nu mă abat de la drumul care duce spre atingerea
scopului meu, oricare ar fi preţul; chiar dacă pare
imposibil, pentru că, spre exemplu, m-am căsătorit,
nu mai am vârsta potrivită, nu am studiile potrivite etc...
3. Trebuie să admit, în
mod onest, ce funcţionează în viaţa mea şi
ce nu funcţionează..., trebuie să pătrund
în adâncul meu şi să mă transform.
4. Trebuie să încep să
fac, fie ei şi mici, paşi către scopul pentru care
simt că am venit pe pământ.
5. Nu trebuie să mă
las condiţionat de persoanele negative care mă înconjoară,
nu trebuie să mă las influenţat de sentimentele
de vinovăţie sau de inferioritate pe care cineva ar
dori, poate, să le facă să se strecoare în mine.
6. Trebuie să mă păzesc de ipocriţi
şi de persoanele false, prefăcute, neautentice, care
poartă măştile unor persoane de încredere.
7. Trebuie să mă
păzesc de cei ce cred întotdeauna că au dreptate. De
fapt, aceştia, vor să menţină controlul asupra
mea.
8. Trebuie să stau
în compania unor persoane care mă ajută să cresc.
9. Trebuie să îmi
amintesc că am întotdeauna posibilitatea să aleg.
10.Trebuie să-mi amintesc că sunt fiu
adoptiv al lui Dumnezeu.
[…]
SĂ AVEM ÎNCREDERE
ÎN NOI, SĂ NE ORIENTĂM CĂTRE NOI
Vai, cât de mult mi-a lipist încrederea în mine însumi!
Poate că am avut-o în primii ani de viaţă, dar
e normal să nu-mi amintesc (12 Privitor la această chestiune,
vezi Albisetti, Părinţi şi copii).
Am avut încredere, timp de patruzeci de ani, în ego-ul
pe care a trebuit să îl construiesc ca să mă apăr
de lume, chiar de persoanele care spuneau că mă iubesc,
căci intuiam că doreau, în realitate, înfrângerea mea
şi eşecul meu.
A trebuit să îmi construiesc un anumit tip de personalitate
ca să nu mai sufăr când mă simţeam singur,
când nu puteam să comunic cu cineva, când nu mă simţeam
iubit.
Iată.
Nu m-am simţit niciodată iubit.
Dorit.
Oricine a venit în contact cu mine a simţit acest
lucru, 1-a perceput. Şi îl percepe în continuare.
Simte asta.
Nu am putut să am niciodată o discuţie normală
cu părinţii mei de origine. Ori tăcere ori violenţă.
în aceste condiţii, copilul creşte slab.
Nu învaţă să ia decizii, să aleagă.
Nu va fi în stare să spună nu.
Nu va reuşi să impună limite altcuiva.
Pentru că nu-şi cunoaşte limitele.
Va suporta pasiv până când va exploda, în accese de
mânie.
Nu va cunoaşte siguranţa interioară.
Nu va avea siguranţă de sine.
Că există.
Nici nu se va simţi demn să trăiască.
Pentru aceste persoane este mai dificil să îşi
descopere propria vocaţie, misiunea pentru care au venit
pe pământ, dar va fi posibil şi pentru ele.
Eu sunt un exemplu.
Totul este posibil, să nu uităm niciodată
acest lucru.
Cu ajutorul lui Dumnezeu.
Oricum, a te încrede în tine însuţi înseamnă
a te încrede, în primul rând, în propriile intuiţii.
Când suntem obişnuiţi să trăim orientaţi
către spiritualitate ne adresăm întotdeauna inimii pentru
a lua decizii.
Inima noastră simte mai mult decât mintea, şi
în profunzime.
Cu siguranţă, dacă avem dificultăţi
în a ne încrede în noi înşine, cu greu ne vom putea orienta
către noi înşine.
Să locuim în noi înşine.
în aceste condiţii, suntem tentaţi să ţinem
deschise mai multe posibilităţi, oportunităţi,
dar, neavând rădăcini, vom ajunge să ne pierdem
definitiv pe noi înşine.
Identitatea noastră autentică.
Cea pe care o aveam în copilărie.
Pentru a intra pe un drum de psihospiritualitate, în căutarea
adevăratului scop pentru care am venit pe acest pământ,
trebuie aşadar să ne oprim.
Să poposim în propria noastră inimă.
Pentru cei care, asemenea nouă, ştiu că
nu s-au născut din întâmplare, ci dintr-o alegere, totul
se schimbă.
în interiorul unei astfel de viziuni, suntem întotdeauna
liberi să alegem, în fiecare moment.
Nu vom mai putea să spunem niciodată că
suntem condiţionaţi fără speranţă.
Nu ne vom mai putea crea iluzia că suntem victime
ale situaţiilor sau ale alegerilor greşite făcute
în trecut.
Totul este posibil, cu voia noastră.
Şi cu ajutorul lui Dumnezeu.
Viaţa este mult mai misterioasă decât credem.
Cu adevărat totul se poate schimba în viaţa noastră.
Vă asigur.
Noi nu putem controla evenimentele, noi nu putem şi
nu ar trebui să ne programăm vieţile.
Trebuie să ne încredinţăm în mai mare măsură
intuiţiilor noastre.
Să ne încredem în ce simte inima.
în cele din urmă, trebuie să ştim să
luăm decizii chiar şi împotriva opiniei anturajului
nostru, trebuie să ştim să mergem împotriva curentului,
împotriva părerii comune a oamenilor şi să ne urmăm
flerul, intuiţia.
Sufletul nostru.
[…]
NU GÂNDURILOR NEGATIVE
Cum de nu m-am gândit, timp de atâţia ani, la mine
ca la o fiinţă cu un scop, cu un proiect, sigur de realizarea
lui?
Răspunsul este, desigur, complex. Au existat foarte
mulţi factori, însă, în mod sigur, cred că mi-am
pierdut încrederea în mine însumi. Mai ales în posibilitatea de
a îndeplini vise.
Am încetat să mai cred în Dumnezeu.
M-a părăsit credinţa.
Am fost asaltat de gânduri negative şi le-am dat voie
să se cuibărească în capul meu şi în inima
mea.
Dacă mă gândesc la acea perioadă de boală,
revăd persoanele care mă înconjurau, cu care trăiam...
Acum înţeleg că multe erau persoane nepotrivite, negativiste,
slabe, bolnave şi ele.
Fără speranţă.
Fără proiecte.
Fără misiuni profunde de realizat.
îmi amintesc, în primul rând, gândurile care îmi năpădeau
mintea şi inima.
Acum înţeleg că erau gânduri negative, distructive.
Cum m-aş fi putut gândi la visele mele când întreg câmpul
meu perceptiv era dominat, ba chiar constituit, de simboluri dictate
de pesimism, de resentiment, de teamă?
Am început să regret că nu mai puteam locui în
apartamentul meu cu vedere la lac pe care 1-am vândut în pierdere,
când eram deprimat, fără să-mi dau seama ce fac;
mă simţeam un ratat; fără o casă, mi-am
dat seama ce înseamnă să trăieşti, la peste
patruzeci de ani, fără un punct de referinţă
sigur, fără rădăcini, găzduit de prieteni
sau trăind în locuinţe temporare, la întâmplare. Am
început să am concepţii foarte negative despre mine;
mă simţeam tot mai singur, abandonat...; s-au abătut
din nou asupra mea sentimentul abandonului încercat în copilărie,
faptul că nu m-am căsătorit, apoi sentimentul de
furie, resentimentele faţă de lume, faţă de
viaţă, faţă de ceilalţi, nedreptăţile,
trădările, falsele prietenii...
Toate aceste gânduri, acum înţeleg, îmi storceau energia,
vitalitatea, dorinţa de a trăi... Trebuia doar să
caut să Supravieţuiesc, nicidecum să îmi urmez
visele... şi greşeam din nou. Căci energia nu se
iroseşte atunci când încerci să îţi urmăreşti
şi să îţi realizezi visele, ci se iroseşte
tocmai atunci când încercăm să trăim o viaţă
ştearsă, sub nivelul potenţialului nostru, doar
ţinându-ne la suprafaţă, fără să
riscăm nimic, fără să mergem împotriva curentului
sau a voinţei celor de lângă noi, acceptând să
vedem cum mor, încet-încet, visele noastre. Şi, în timp ce
visele se destramă, se destramă şi viaţa noastră,
vitalitatea noastră, energia noastră, creativitatea,
moare raţiunea pentru care am venit pe acest pământ.
Pentru a pune capăt acestei coborâri în infern, trebuie
să pui capăt gândurilor negative!
Trebuie să înveţi, aşa cum eu am învăţat
pe pielea mea, că nu trebuie să laşi să se
cuibărească în capul şi în inima ta gânduri distructive.
Că dacă nu le alungi imediat, îţi mănâncă
din energia vitală, îţi sorb viaţa, ucid creativitatea.
Îndată ce vin, şi din când în când îşi fac
apariţia în minte şi în trup, căci aşa este
construit omul, în urma păcatului originar, alungă-le!
Dă-le afară din casa ta!
Nu rămâne agăţat de ele!
înlocuieşte-le imediat cu visele tale!
Refă conexiunea cu scopul tău profund, cu motivul
pentru care ai venit pe acest pământ şi, mai ales, îndreaptă-te
către ceea ce ţie îţi place să faci, către
talentele tale; mergi în locurile în care te simţi fericit,
în pace cu tine însuţi; stai în preajma persoanelor care
îşi realizează visele, persoane pozitive, pline de adevărata
energie vitală, nu în preajma celor care sunt vii doar în
aparenţă, dar care, în realitate, se simt vii deoarece
călătoresc, deoarece posedă o casă frumoasă,
merg la petreceri, fac sex, au o carieră de invidiat...
Eu vorbesc despre viaţa spirituală.
Vorbesc despre acele persoane care rămân în contact
real cu Dumnezeu.
Când le întâlneşti, le simţi, le recunoşti...,
sunt mature, conştiente, văd esenţa, nu depind
de părinţi, de trecut, de modele de moment...
Sunt în mod autentic umane!
Când oamenii sunt departe de Dumnezeu, de Creatorul lor,
îşi irosesc întreaga energie, deoarece, departe fiind de
Dumnezeu, de Duhul Sfânt, de sursa vitalităţii lor,
cred că îşi pot fi suficienţi lor înşişi.
Cred că se pot descurca singuri.
Iată de ce nu cred în realizarea viselor lor, în realizarea
miracolelor. Deoarece cred că ei le fac!
Dar noi, oamenii, nu suntem în stare de nimic fără
Dumnezeu.
în acest secol, oamenii sunt sfătuiţi de psihologii
la modă sa se descurce singuri, să creadă în puterea
voinţei proprii, a inteligenţei proprii.
Eu nu am spus niciodată că visele proprii se
realizează doar prin voinţă! Se realizează
fiind în contact cu Duhul Sfânt, cu Dumnezeu, prin rugăciune.
Dumnezeu, revărsând asupra ta Duhul Sfânt, duce la
împlinire visul tău, scopul tău, proiectul tău
de viaţă.
Gândurile noastre trebuie să fie îndreptate în permanenţă
către Dumnezeu, în timpul zilei, la muncă, acasă...,
peste tot.
Acum, când ştii cât de mare este puterea gândurilor
noastre pentru a ne schimba vieţile, nu cred că vei
mai permite vreodată ca ceva din exterior să îţi
transmită griji, nelinişti, angoase sau, mai exact,
nu vei mai permite ca toate aceste lucruri să îţi influenţeze
sistemul de gândire.
Visez, pentru mileniul al treilea după Cristos, o
persoană nouă, o persoană profund spirituală,
concentrată asupra scopului propriu.
O persoană care să posede o energie inepuizabilă
de integritate, combinată cu înţelepciune, cu tandreţe,
cu blândeţe.
De aceea, spun că adevăratul creştin se
vede după bucuria şi blândeţea pe care le emană,
pe care le transmite în afara sa.
Când mă găsesc în mijlocul unor comunităţi
religioase, caut să simt atmosfera, să adulmec aerul...
Dacă detectez seninătate, pace, înţelepciune, simplitate,
concentrare asupra esenţei, sunt în locul potrivit.
Nu vă încredeţi în mediile întunecate, apăsătoare,
rigide, complicate!
A TRĂI COINCIDENŢELE
Dacă începem să pătrundem într-o mentalitate
psihospirituală, dacă tindem să realizăm cu
determinare scopul profund al vieţii noastre, dacă ne
încredem în Domnul care ne susţine în urmarea şi atingerea
obiectivelor, el ne trimite persoane şi lucruri care ne vor
însoţi pe acest drum.
Prin coincidenţe, pe care eu le numesc sfinte, deoarece
vin de la Dumnezeu, noi venim în contact cu informaţii, ne
regăsim în situaţii, întâlnim persoane care ne vor fi
de folos pentru a ne atinge scopurile pe care ni le-am fixat anterior.
De acum înainte trebuie să ştim să interpretăm
ceea ce ni se întâmplă deoarece am putea să nu recunoaştem
o persoană, un eveniment care, în realitate, ne-au fost trimise
în cale pentru a ne ajuta.
Coincidenţele sfinte ajung să ducă la bun
sfârşit ceea ce noi ne dorim cu hotărâre în mintea noastră
şi în inima noastră.
Uneori, poate fi lectura unei cărţi, vizionarea
unui film, ascultarea unui fragment muzical... Eu cred în minuni.
Cred în îngerii Păzitori.
Prin urmare, chiar şi când mi se întâmplă să
dau peste un obstacol, o întârziere neprevăzută, am
învăţat să nu blestem... ci să fiu atent la
ceea ce se întâmplă din cauza acelui obstacol, a acelei întârzieri.
Mi-am schimbat mentalitatea.
Nu mai am o viziune liniară, raţională asupra
realităţii. Caut să folosesc mai mult intuiţia,
sunt atent la complexitatea elementelor care alcătuiesc
o situaţie, întâlnirea cu o persoană...
Am învăţat să rămân impasibil, netulburat,
în faţa a ceea ce mi se întâmplă. Am învăţat
să îmi ascult inima.
Dacă mintea îmi spune să părăsesc o
persoană, dar inima îmi spune că nu vrea să o părăsească...,
rămân cu acea persoană.
Dacă, în mod raţional, trebuie să merg într-un
loc unde, în mod misterios, inima mea nu vrea să meargă...,
nu merg.
Nu mai acţionez în viaţa mea lăsându-mă
condus de norme, străduindu-mă din greu sau depunând
mari eforturi. Am înţeles că nu sunt doar eu în viaţa
mea, există Dumnezeu care mă asistă cu îngerii
lui Păzitori, cu Duhul Sfanţ, am învăţat că
nu sunt niciodată singur, dimpotrivă, sunt în contact
cu diferite prezenţe spirituale, chiar dacă ele sunt
invizibile. Şi toate participă împreună cu mine
la atingerea scopului prestabilit şi atât de dorit.
în prezent, mă simt înconjurat de o reţea de
sensuri şi semnificaţii care fac să se întâmple,
aproape cu naturaleţe, cu gratuitate, cu simplitate, lucrurile
la care mă gândeam intens.
Până şi timpul, momentul a fost înscris undeva,
în cer, pentru tine.
Adesea, ne întrebăm cum de am întâlnit o anumită
persoană tocmai în acel moment din viaţa noastră
care nouă ni se pare nepotrivit... în schimb, după ceva
timp, pot trece chiar şi ani, cu mintea limpede, înţelegem
că acea persoana trebuia să apară în viaţa
noastră exact în acel moment şi în acel mod.
Trăim într-un univers misterios. Totul
contribuie la a ne ajuta să atingem fericirea.
Nimic nu are loc la întâmplare.
în această călătorie spirituală, am
spus-o deja în cartea Drumul vieţii, nu există timpi
morţi, întâlniri inutile, greşeli, erori..., totul foloseşte
la ceva.
Pentru a creşte în înţelegerea şi în respectul
faţă de Dumnezeu.
Pentru a atinge scopul pentru care am venit pe acest pământ.
Sigur depinde de noi.
Dumnezeu ne lasă liberi.
Nu aş vrea ca aceste cuvinte, spuse mai sus, să
vă împingă într-o stare de fatalism, de inerţie,
de apatie..., ca şi cum ceea ce trebuie să se întâmple
oricum se va întâmpla şi fără contribuţia
mea.
Ei bine, nu.
Implicarea noastră este indispensabilă.
Gândurile noastre sunt de neînlocuit.
Dacă, de exemplu, permitem gândurilor negative să
domine asupra celor pozitive, cădem în depresie, cum mi s-a
întâmplat mie... Dacă rămânem mereu închişi în
casă fără să ne mişcăm deloc, va
fi dificil să ne atingem obiectivele Prestabilite.
Referitor la acest lucru, vă spun o glumă.
Cineva îl roagă continuu pe Dumnezeu să îl ajute
să câştige la loterie. Dar, deşi se roagă,
nu câştigă niciodată. Şi aşa trec anii,
până când într-o bună zi îşi pierde răbdarea
şi îl blestemă pe Dumnezeu pentru că nu 1-a
ajutat niciodată
să câştige la loto. Atunci Domnul îi spune: „Tu
continui să mă rogi..., dar ai cumpărat biletul
de loterie cu care să te ajut să câştigi?"
Cred că mulţi dintre noi sunt în această
situaţie. Pretind ca Dumnezeu să îi ajute mult, dar,
în realitate, nu fac nimic pentru a-i permite lui Dumnezeu să
îi ajute.
La fel se întâmplă cu relele intenţii.
Dumnezeu nu permite ca răul să învingă asupra
binelui.
Niciodată.
Am cunoscut mulţi fondatori, de-a lungul existenţei
mele.
Dar am văzut, deopotrivă, multe fundaţii,
multe opere, multe comunităţi care au eşuat...
De ce ? Probabil era ceva ce nu funcţiona la nivel spiritual.
Când cineva îşi propune să construiască
ceva, să constituie societăţi, fundaţii, asociaţii,
ar trebui întotdeauna să se roage şi să invoce
protecţia Sfintei Treimi: Tatăl, Isus Cristos şi
Duhul Sfânt.
Eu spun mereu: să facem orice şi dacă este
o lucrare plăcută lui Dumnezeu, va dura şi va avea
succes, dacă nu, va înceta.
De exemplu, este dificil ca o lucrare făcută
de oameni al căror unic obiectiv este acela de a face bani,
să poată supravieţui mult timp.
CE ÎMI DORESC?
Aceasta este întrebarea pe care adesea şi-o pun mulţi
dintre noi, pe acest drum al creşterii psihospirituale.
Adesea, suntem împărţiţi între numeroase
alternative, uneori suntem confuzi, alteori nu ştim ce ne
dorim cu adevărat.
Ei bine, închide ochii şi gândeşte-te că
vei muri peste trei zile!
Concentrează-te cu adevărat!
Şi vei vedea în abisul din ochii tăi locul pe
care ai vrea să îl vezi înainte de a muri, persoana sau persoanele
pe care ai dori să le îmbrăţişezi ultima dată.
Ai văzut?
Această strategie simplă, banală, pe care
o folosesc mereu în seminariile mele, îţi arată clar,
şi în mod esenţial, practic, ceea ce doreşti.
Fă la fel şi când te gândeşti la munca pe
care ţi-ai dori-o cu adevărat.
Dă-ţi, în imaginaţie, un an sau trei ani
înainte de a muri Şi— închide ochii. Unde te vezi? Ce te
vezi făcând? Iată, ceea ce apare este ocupaţia
ta preferată.
Eu voiam să fiu scriitor, de copil.
Desigur că nu puteam să spun alor mei, dat fiind
că ei nu voiau să-mi închei nici măcar studiile
obligatorii.
în plus, trăiam într-un mic sat de ţară
(Vezi Albisetti, De la Freud la Dumnezeu, Dorinţa de a reuşi)
unde nu puteai avea întâlniri cu persoane interesante.
Din păcate, nu am avut niciun maestru.
Nimeni nu mi-a fost îndrumător.
Erau cărţile din biblioteca parohiei... De când
am început să citesc, pe la cinci sau şase ani, am avut
o pasiune pentru cărţi, le-am iubit, au devenit adevăraţii
mei maeştri... de atunci, cu peste patruzeci de ani în urmă!
Gândiţi-vă câte cărţi am citit.
întotdeauna, mai ales în adolescenţă, cărţile
au fost maeştrii mei, îndrumătorii mei spirituali. Şi
au fost cu adevărat.
Şi totuşi, când a venit timpul să caut de
muncă, chiar ca scriitor, nu am avut curajul să o fac.
Am ascultat vocea bunului simţ care îmi spunea că a
scrie cărţi nu a dat niciodată de mâncare cuiva
în Italia. Era adevărat şi mai este şi astăzi
aşa.
Şi atunci, îmi amintesc bine, am mers să muncesc
într-o societate comercială germană, tot din simţul
datoriei, spirit de sacrificiu, cum se spune (Aceşti termeni,
dacă doriţi să intraţi în lumea psihospiritualităţii,
ştergeţi-i din vocabularul vostru dacă i-aţi
folosit cu sensul incorect şi umilitor pentru fiinţa
umană).
Astfel, au început stările de greaţă, voma,
durerea de cap, leşinuri, scăderea poftei de mâncare...
Şi nu dădeam randament la muncă, nu eram productiv.
A durat trei sau şase luni, nu-mi mai amintesc, perioada
mea de muncitor angajat.
Acea experienţă mi-a dat o mare lecţie.
Nu eram potrivit pentru muncile de angajat şi pentru
slujbele administrative sau, oricum, reci, aseptice, care 0u servesc
creşterii umane, şi nici nu eram potrivit pentru responsabilităţi
ce nu aveau de-a face în vreun fel cu adevărul, cu dreptatea.
Era evident că altele erau înzestrările mele.
Aşadar, am încetat, nu din trufie sau din mândrie
sau din incapacitatea de a accepta autoritatea, ci întrucât darurile
mele, imensele mele resurse umane, inteligenţa vie, marea
luciditate intelectuală, rapiditatea extremă a gândurilor,
personalitatea magnetică, nu puteau fi valorizate în acel
tip de muncă, şi nici nu se cereau.
Şi atunci ce puteam să fac, după ce am exclus
din joc, din motive economice, cariera de scriitor, dacă
nu o profesie care să aibă în centru omul?
Eram potrivit pentru psihologie. Mă simţeam atras
în primul rând către psihoterapie.
Nu eram doar potrivit, am simţit-o ca pe o misiune,
ca pe o vocaţie.
Să îngrijesc.
Să vindec persoanele.
Şi Domnul mi-a fost în permanenţă aproape...,
aşa de mult că am desfăşurat cu mare succes
această profesie.
Când continuăm să facem o muncă care nu
este a noastră, nu numai că ne facem rău nouă
înşine, dar întreaga umanitate este privată de o contribuţie
ulterioară de creativitate, de vitalitate, de energie.
Şi nu răspundem proiectului pe care Dumnezeu
îl are pentru noi.
Căci dacă el ne-a trimis pe pământ cu anumite
înzestrări, se aşteaptă de la noi realizarea misiunii
încredinţate şi pentru care sunt necesare acele daruri
şi persoana noastră, sufletul nostru.
Şi nimeni altcineva.
Incredibil, nu?
A şti că fiecare dintre noi a fost adus în lume
pentru a îndeplini o sarcină precisă, personală,
specifică, pe care nimeni altcineva nu o poate duce la împlinire
atât de perfect, atât de bine, nu vă umple de demnitate,
de mândria de a vă fi născut, de a fi fii adoptivi ai
lui Dumnezeu?
Nu vă dă forţa, oriunde aţi fi în acest
moment, când mă citiţi, cu orice persoană aţi
trăi, oricare ar fi munca pe care o desfăşuraţi,
să vă schimbaţi, să vă treziţii
Oricare ar fi preţul.
Şi să vă urmaţi steaua, misiunea pentru
care aţi fost chemaţi pe pământ?
Şi nu vă simţiţi inima plină de
recunoştinţă faţă de Tatăl care
v-a îngăduit să vă naşteţi şi să
trăiţi?
Care vă dă voie să vă duceţi la
capăt misiunea?
A IEŞI DIN IGNORANŢĂ
PENTRU A CĂUTA UN SENS
Astfel i-am numit: cei conştienţi, căutătorii
de sens. De-a lungul existenţei mele pământeşti
şi profesionale, am observat că doar prin conştientizare,
prin căutarea continuă şi constantă a sensului
profund a cine suntem noi înşine, a persoanelor pe care le
întâlnim, a lucrurilor care ne înconjoară, se poate reduce
la minim gradul de nevroză personală.
Nu este suficient să citim Evanghelia, Sfintele Scripturi,
să mergem la Sfânta Liturghie duminica sau să fim creştini
sau catolici în mod teoretic.
Cine se află cu adevărat pe un drum de creştere
psihospirituală(Vezi Albisetti, Drumul vieţii) ştie
că trebuie să transforme stilurile de viaţă,
comportamentele, atitudinile care nu mai sunt vii, deşi poate
sigure, aducătoare de linişte, construite pentru a supravieţui,
dar inutile pentru a creşte în spiritualitate, în adevăr
şi dreptate, în înţelepciune.
„Cine îşi iubeşte tatăl sau mama mai mult
decât pe mine nu este vrednic de mine; şi cine îşi iubeşte
fiul sau fiica mai mult decât pe mine nu este vrednic de mine.
Cine nu-şi ia crucea şi nu mă urmează nu este
vrednic de mine. Cine ţine la viaţă, o va pierde,
iar cine îşi pierde viaţa pentru mine o va regăsi"
(Mt 10, 37-39).
Dacă ne ţinem strânşi de eul nostru, de
ataşamentele noastre lumeşti egoiste, suntem destinaţi
să trăim suferind în mod înfiorător(Cf Albisetti,
Cum să trecem prin suferinţă).
Doar conştientizarea la care se ajunge prin căutarea
continuă a adevăratului sens al existenţei noastre
ne conduce să credem în Cristos ca vindecător, să
credem în valoarea sa de adevăr, de cale, de viaţă,
care ne eliberează de nevrozele noastre, de bolile noastre
psihice, fizice şi spirituale.
Cristos, spune Evanghelia după loan, este calea, adevărul
şi viaţa pentru fiecare dintre noi.
Pentru fiecare fiinţă umană.
„Isus i-a spus: Eu sunt calea, adevărul şi viaţa.
Nimeni nu vine la Tatăl decât prin mine. Dacă mă
cunoaşteţi pe mine, îl cunoaşteţi şi
pe Tatăl meu; de pe acum îl cunoaşteţi şi
l-aţi văzut" (In 14,6-7).
Psihospiritualitatea are drept ţel eliberarea bărbaţilor
şi a femeilor de orice formă de închisoare, de sclavie
psihospirituală; se preocupă şi de conştientizarea
întregii umanităţii.
Să o facă să iasă din ignoranţă.
Din ignoranţa de a nu şti cum să trăiască
cu adevărat, de a nu şti să dea sensul şi
semnificaţia juste propriei existenţe pe pământ.
Adesea oamenii nu vor să ştie.
Din acest motiv, în viziunea mea despre viaţă,
în psihospiritualitatea creştină, este determinant procesul
de căinţă(Vezi Albisetti, Cum să trecem prin
suferinţă) pentru a putea intra în cel de transformare
a propriei personalităţi.
Inima şi mintea nu se pot purifica dacă mai întâi
nu ne-am căit de propriile noastre păcate.
Iată un alt termen, căinţă iertare,
prea adesea uitat de gânditorii, psihologii şi psihiatrii
contemporani.
în psihospiritualitate, în viziunea mea asupra vieţii,
în al treilea mileniu după Cristos, spre deosebire de alţi
gânditori, cred că nu există sfinţenie fără
conştientizare.
Nu cred în acele persoane care nu exprimă o autentică
suferinţă umană. Dimpotrivă.
Mi-am dedicat întreaga existenţă transformării
suferinţelor, nevrozelor, bolilor psihice, fizice şi
spirituale, cauzate de un neadevăr, cauzate de ceva profund
neautentic, fals.
Cei mai dragi cititori ai mei, care mă urmează
cu fidelitate de ani de zile, ştiu cât de mult urăsc
ipocrizia, falsitatea persoanelor..., superficialitatea lor...,
aparenta lor siguranţă, prostească şi falsă,
de persoane binevoitoare.
Dumnezeul nostru ne vrea autentici!
Ne vrea adevăraţi!
Sănătoşi.
Conştienţi.
Nu cred într-o sfinţenie bolnavă.
Şi nu am crezut niciodată.
... Aici sunt doar câteva fragmente
dar MERITÃ CITITÃ
TOATÃ CARTEA!
Sursa :Fragmente din volumul:
Valerio Albisetti– DEVINO CEEA CE
ESTI
Traducere:Geanina Tivdă
Editura PAULINE, BUCURESTI