VALERIO ALBISETTI

Valerio Albisetti este una dintre figurile reprezentative ale psihanalizei contemporane. De origine elveţiană, a susţinut numeroase conferinţe şi seminarii în marile oraşe din Europa şi SUA. Fondator al Psihoterapiei Personaliste, în prezent predă psihologia comunicării în cadrul Universităţii Naţionale din Huacho (Peru) şi psihologia pastorală în cadrul Facultăţii de Teologie din Lima. Este autor al unor cărţi foarte difuzate, dintre care: De la Freud la Dumnezeu (1996), Pentru a fi fericiţi (2006), (împreună cu S. Trickett) Anxietate şi depresie (1997), Iubire (1999), Ne naştem sau devenim geloşii (1997), Vindecarea prin meditaţia creştină (1998), Suferinţa din dragoste (2001), Terapia iubirii conjugale (1999), Binefacerile singurătăţii (1999), Capcana anorexiei (\ 996), toate editate la Editura Pauline.

Site: http://www.valerioalbisetti.it/en/



Fragmente din cãrtile lui pe site:

1.Să fim prieteni sau să avem prieteni? aici
O modalitate de a ne cunoaşte pe noi înşine şi pe ceilalţi

2. Să râdem cu inima aici
O metodã simplã pentru a trãi senin

3. Sã trãim bine împreunã aici
Despre dinamica vietii în doi

4. Iubire aici
Cum sã rãmînem împreunã pentru întreaaga viatã.

5. Devino ceea ce esti aici
Un parcurs de psihospiritualitate crestinã

Posibilitate de a achizitiona cãrtile lui Valerio Albisetti traduse în româneste de aici, de exemplu, de la Editura KERIGMA,
faceti dublu click pe linkul de mai jos :
http://www.kerigma.ro/carti.php?listautor=Valerio%20Albisetti
sau aici:
http://www.librariasophia.ro/autor-Albisetti-Valerio-sa-20.html

Fragmente din volumul
Valerio Albisetti
Să fim prieteni
sau să avem prieteni?
O modalitate de a ne cunoaşte pe noi înşine şi pe ceilalţi
Editura PAULINE

De pe coperta spate a cãrtii:

Colecţia „A trăi ca protagonişti'

Să fim prieteni poate părea simplu: afinităţi de caracter, interese comune... Dar, uneori, o relaţie care părea solidă, se frânge de piatra de poticnire care este afirmarea de sine, de trădarea psihologică ce, chiar şi inconştient, este pusă în aplicare faţă de celălalt.

«Să fim prieteni», scrie Albisetti, «înseamnă să-1 acceptăm pe celălalt cu unicitatea şi nerepetabilitatea sa, cu autonomia sa, cu diversitatea sa». Acest lucru implică o conştiinţă a propriei originalităţi care se traduce printr-un schimb rodnic de experienţe.

Cine crede că poate găsi în prietenie o soluţie la disconfortul său interior sau la propriile dificultăţi, va fi dezamăgit. «Să fim prieteni», mai spune Albisetti, «nu este o stare emoţională, ci o adevărată alegere de viaţă. Alegerea de a-şi baza existenţa pe deschiderea reală, autentică faţă de ceilalţi».

PREMISA

Prietenia: un subiect dificil şi nu prea popular în aceste vremuri; un cuvânt despre care s-a vorbit mult, care a fost depreciat, exploatat, uzat, folosit necorespunzător.

Şi totuşi, pentru mine este un termen nobil, cel mai nobil, înţeles în dimensiunea sa autentică, originală, primordială.

De fapt, nu am numit prieten vreo persoană pe care nu o cunosc şi pe care nu o iubesc în mod profund.

Şi nici nu o voi numi vreodată.

Cu atât mai puţin nu am confundat prietenul cu un cunoscut, cu o persoană simpatică, cu una atrăgătoare, cu o persoană pe care o stimez, cu un tovarăş sau cu un frate.

Şi nici nu o voi confunda vreodată.

Scriu tocmai acum despre prietenie întrucât ea este pentru mine, în dimensiunea sa matură şi responsabilă, izvor de bucurie şi de sens.

Ea nu înseamnă privare, fugă, obişnuinţă, ceva cotidian, normalitate, comoditate sau interes.

Este o capacitate.

Este spaţiul în care viaţa poate fi sorbită din cele mai tainice, mai profunde şi mai misterioase origini.

Este un spaţiu miraculos.

Este un spaţiu pentru viaţa veşnică.

Concepută astfel, prietenia este o necontenită călătorie interioară, fascinantă, chiar dacă e dureroasă.

Pentru a atinge dimensiunea prieteniei la care mă refer, trebuie să ne curăţăm inima de mecanismele corupte ale personalităţii care denaturează, ne fac iresponsabili, fac imposibil raportul cu adevărul, deci cu noi înşine, cu ceilalţi, cu lumea, cu Dumnezeu.

Să fii prieten cu adevărat înseamnă să te trezeşti mereu la o nouă viaţă.

NEPRIETENIA

UCIGAŞILOR DE SUFLETE

Poate că scriu o carte despre prietenie pentru că, de mult timp, mă întreb de ce oamenii nu sunt prieteni între ei? De ce-şi fac rău?

Sunt oameni care nu ucid în mod fizic, dar sunt mult mai primejdioşi decât cei care ucid pentru că murdăresc, distrug sufletul semenilor lor.

Lor le dedic această carte.

Pentru o fiinţă umană, durerea cea mai mare este să fie lăsată în viaţă, dar să aibă sufletul distrus, zdrobit.

Poţi să înfrunţi dificultăţile, poţi să te obişnuieşti cu munca dură, poţi să te mulţumeşti cu o viaţă sărăcăcioasă, dar poţi muri pe dinăuntru din cauza răutăţii altora, din cauza neprieteniei lor.

Răutatea se cuibăreşte în om, în raporturile dintre fiinţele umane, nu în lucruri.

Neprietenia foloseşte relaţiile interpersonale, relaţia de prietenie tocmai pentru a înjosi, pentru a vătăma, a devaloriza, a intimida, a domina, a-1 batjocori pe celălalt.

Pentru că neprietenia nu acceptă complexitatea, plenitudinea, integritatea fiinţei umane. Cunoaşte foarte bine aceste lucruri, dar se preface că nu le vede, tocmai pentru a putea să-l agreseze pe celălalt, pentru a-1 face să sufere, descoperindu-i doar slăbiciunea şi insistând obsesiv asupra ei.

Pentru că neprietenia îl vede pe celălalt în mod parţial, limitat; îl reduce, îl simplifică, îl sărăceşte, îi vede doar părţile slabe, negative. Neprietenia trăieşte şi se răspândeşte bazându-se doar pe aceste aspecte ale modului nostru de a fi. Este aşadar deosebit de îndemânatică, rapidă şi necruţătoare când îi înhaţă pe cei pe care-i întâlneşte.

Neprietenul percepe, de fapt, doar părţile noastre nega­tive, defectele noastre, pentru că el este pătruns în întregime de negativitate, de defecte.

în raporturile umane care nu se bazează pe prietenie, sunt mereu agresate părţile noastre cele mai fragile, de care ne ruşinăm.

Neprietenul caută rănile noastre pentru a le adânci.

Singurul său scop este să ne distrugă.

Şi, de cele mai multe ori, reuşeşte.

Pentru că nu am cultivat în noi prietenia cu noi înşine.

Dacă nu învăţăm să fim proprii noştri prieteni, riscăm să ne identificăm cu ceea ce neprietenul spune despre noi, cu ceea ce el vede în noi.

Dacă nu învăţăm să fim proprii noştri prieteni, devenim complici al neprietenului, al celui care ne agresează, al celui care ne batjocoreşte, al celui care nu ne respectă.

Dacă nu învăţăm să fim proprii noştri prieteni, noi suntem primii care ne percepem în mod parţial, mărginin-du-ne numai la aspectele noastre negative.

în plus, procedând astfel, vom trăi izolaţi, fără să comunicăm. Ne vom raporta la ceilalţi dorind doar să fim apreciaţi - ceea ce, în urma atacurilor defăimătoare ale neprietenului, ar deveni pentru noi esenţial, vital. Astfel, vom trăi cu convingerea că nu suntem înţeleşi de ceilalţi.

Atunci am deveni noi înşine neprieteni.

Neprietenia ar învinge.

A deveni prieteni cu noi înşine ţine de psihologic, de spiritual.

Este o muncă interioară.

Constă în a accepta şi în a privi în faţă părţile noastre negative şi ascunse. Fără să ne ruşinăm de ele, ci împă-cându-ne cu acestea.

Un om «se măsoară» după profunzimea sa. Şi profun­zimea unei persoane se hrăneşte, îşi trage seva vitală din aspectele sale cele mai ascunse, mai necunoscute, până la care se pătrunde greu.

Pe de altă parte, tocmai aceste aspecte fac fiinţa umană să devină puternică, viguroasă, curajoasă. Şi tocmai pentru că se regăsesc în orice persoană umană, aceste aspecte ne invită să le descoperim pentru a le da un sens nou, pentru a le converti.

Pentru mine, tocmai în aceasta consistă sensul existenţei umane.

A reduce la minim rata nevrozelor personale.

A fi prieten cu tine însuţi înseamnă să ieşi cu duioşie, cu delicateţe, în întâmpinarea acelor părţi din tine pe care alţii, neprietenii, le agresează şi prin care încearcă să te debiliteze.

Dacă nu vrem să cunoaştem, să acceptăm profunzimea şi misterul întregii personalităţi, ne simţim exact cum ne fac alţii să ne simţim. Ne ruşinăm de noi înşine.

Tocmai aici este greşeala, în identificarea doar cu părţile cele mai slabe din noi; în refuzul de a trăi noi înşine într-o dimensiune mai cuprinzătoare, deplină, totală.

Fiinţele umane nu sunt doar negative.

Noi nu suntem în totalitate negativi, aşa cum neprietenii noştri ar vrea să ne facă să credem, atât pe noi cât şi pe cei din jurul nostru. Dar trebuie să acceptăm, de asemenea, că în noi există şi părţi negative. Este natura umană.

De aceea nu trebuie să ne încredem în cei care se înfă­ţişează ca fiind perfecţi, fără pată, fără slăbiciuni. Tocmai aceştia sunt neprietenii omenirii.

Să devenim prieteni cu noi înşine presupune să devenim prieteni şi cu ceilalţi. Pentru că, în general, ceea ce neprietenii percep din noi este adevărat. Acel aspect există cu adevărat în noi. Ei sunt posesorii unui simţ vizual pătrunzător pe care îl folosesc pentru a surprinde aspectele cele mai slabe şi lipsite de apărare ale unei persoane. Pe de altă parte, dacă o persoană nu este conştientă, nu a parcurs un drum de creştere, îşi ascunde mai mult sieşi decât celorlalţi părţile sale slabe, negative.

Cursa pe care ne-o întinde neprietenul este să ne facă să ne identificăm doar cu aspectele noastre negative. Este îngrozitor să crezi că existenţa ta constă doar în aceste aspecte.

Devenind prieteni cu noi înşine, vom putea apăra persoana noastră în întregul ei, din care slăbiciunea este - mai precis - doar o componentă ce nu epuizează complexitatea identităţii noastre.

Aşadar, să fim prieteni înseamnă să parcurgem o călătorie interioară pentru a ne căuta propria complexitate, adică pentru a ne căuta pe noi înşine, acceptând şi aspectele noastre slabe, negative, pe care alţii ni le-au semnalat.

însă este împotriva curentului să acceptăm propriile defecte şi să le asumăm ca pe ceva ce poate transforma, ca pe adevărate motoare ale creşterii noastre psihologice şi spirituale.

Din acest motiv cred eu că prietenia este ceva radical, revoluţionar. Pentru că întăreşte unicitatea şi nerepetabi-litatea unei persoane.

Prietenia despre care vreau să vorbesc în această carte merge împotriva curentului. Nu se bazează pe lucruri exterioare, generalizate; nu este aceeaşi pentru toţi; nu se bazează pe reţete, pe reguli, pe aspecte colective, sociale.

Prietenia «mea» nu este constituită din prejudecăţi.

[….]

DESCĂTUŞAREA INIMII

VIZIUNEA MEA PERSONALISTĂ

Viziunea psihologică de tip personalist pe care am creat-o nu se referă la om ca trup despărţit de psihic, nici nu ignoră spiritul, sufletul. Depăşeşte concep­ţia că trupul este partea limitată, fizică, muritoare a omului, iar sufletul partea nobilă, spirituală, nemuritoare.

Pentru mine, trupul nu este opus sufletului.

Sunt un întreg.

Mi-am definit concepţia ca «personalistă» pentru că termenul «persoană» indică fiinţa umană în întreaga ei totalitate, în complexitatea fizică, psihică, emoţională, afectivă, intelectuală, socială, culturală, spirituală, con­ştientă şi inconştientă.

Vorbesc de conştiinţă în sensul că o persoană se raportează la principiul spiritual din afara ei, care, prin componenta transcendentă, îi dă o nouă semnificaţie, o redefineşte.

Omul «meu» nu trăieşte pentru sine, nu face din propriul Eu centrul a toate, nu-şi modelează viaţa în funcţie de propriile nevoi, ci este orientat către spirit, către conştiinţă. Pune pe Dumnezeu în centrul existenţei sale.

Dar, în viziunea mea, Dumnezeu rămâne adesea în tăcere.

Cine poate spune că a ascultat vocea lui Dumnezeu?

Cine poate fi atât de sigur că nu a confundat-o cu propriile năluciri, cu propriile aiureli?

Pentru mine, Dumnezeu este mereu, în mod absolut Altul decât noi. Dar vorbeşte.

Prin intermediul altor fiinţe umane. Mai ales prin cei slabi.

Ei sunt cei care ne obligă să ieşim din noi înşine. Ei sunt cei care ne determină la prietenie. Ei m-au făcut să scriu această carte. Cu ajutorul Duhului.

Două instincte

Dumnezeu nu ni se face cunoscut decât prin ceilalţi, prin cei care ne stau alături, prin cei pe care-i întâlnim.

Dar aceşti alţii, nu sunt, în general, «fără pată».

Nu sunt îngeri.

Nu sunt inocenţi.

Sunt bărbaţi şi femei, în carne şi oase.

Cu toate nevrozele lor, cu toată negativitatea lor.

De aceea mi-e frică de ceilalţi.

Poate şi pentru că, în calitate de psihanalist; ştiu bine ce putere distructivă, fatală, există în personalitatea umană. Instinctul morţii. Un instinct care urăşte tot ce vrea să crească, transformă persoanele în obiecte, doreşte doar să posede, să controleze, să nimicească, să ucidă. Se teme de viaţă. Pentru că viaţa este complexă, imprevizibilă, creativă, de nedefinit, misterioasă.

în schimb, instinctul morţii tinde către ordine şi dreptate.

Dar este ordinea sa, dreptatea sa.

Doar în acest fel nu pierde contactul cu realitatea.

Realitatea sa.

De aceea, pentru mine, este atât de dificil să fiu prieten cu o altă fiinţă umană. Pentru că ştiu cât este de greu să scapi de puterea distructivă care provine de la celălalt.

Dar în celălalt există şi un instinct al vieţii.

Aşadar, pentru mine, să fii prieten înseamnă să ştii să deosebeşti aceste două instincte prezente în fiinţa umană.

Din perspectiva mea, să ştii să fii prieten înseamnă să spui şi «nu».

Să spui «nu» instinctului morţii pe care-1 vezi, pe care-1 găseşti în celălalt.

Pentru mine, să fii prieten nu înseamnă să te legi de altul şi nici să legi pe altul de tine. înseamnă să rupi legăturile, înseamnă să stimulezi, să soliciţi autonomia celuilalt.

Doar în felul acesta poate fi distrus instinctul morţii.

Doar asta înţeleg prin prietenia adevărată.

[….]

REALITATEA

O căutare fără sfârşit

Modul în care abordăm problemele şi trăim realitatea este o mărturie a gândurilor noastre. Existenţa noastră, numele cu care ne ştim chemaţi derivă din modul în care depăşim problemele pe care le întâmpinăm.

Să înfrunţi şi să rezolvi problemele înseamnă să trăieşti.

înseamnă să creşti din punct de vedere spiritual.

înseamnă să te consacri adevărului.

Deci din această perspectivă, adevărul este realitatea.

Şi invers.

Trebuie să ne purificăm, să ne eliberăm de suprastructuri, de condiţionări, de mituri false pentru a vedea realitatea în mod clar, adevărat şi autentic.

Dacă sufletul nostru, mintea noastră, trupul nostru sunt atrase şi umbrite de falsitatea oamenilor, a lumii, vom avea o percepţie greşită asupra vieţii, neconformă cu adevărul. Nu vom fi capabili să luăm hotărârile corecte. Nici pentru noi, nici pentru ceilalţi.

în schimb, dacă vom şti să dăm semnificaţia corectă lucrurilor care ni se întâmplă şi persoanelor pe care le întâlnim, realitatea ne va indica în mod clar drumul pe care trebuie să-1 urmăm în felul nostru de a fi, de a trăi.

Vom avea un scop.

Dacă nu vom şti să dăm semnificaţia corectă la ceea ce întâlnim, ne vom pierde.

Nu vom găsi calea de urmat.

Nu vom avea scopuri.

Sau vom avea unele false, greşite.

însă nu este uşor şi nici gratuit să fii sigur că eşti pe un adevărat drum de creştere.

Este nevoie mereu, fără încetare, să ne analizăm, să în­ţelegem, să interpretăm fiecare moment şi fiecare mişcare a existenţei noastre. Aceasta înseamnă oboseală şi chiar suferinţă, durere. Capacitate de schimbare, rămânând însă pe drumul creşterii.

însă, în general, odată trecuţi de vârsta adolescenţei, se crede că s-a înţeles totul, se crede că viaţa şi lumea nu ar mai fi în măsură să ne dea indicaţii. Ajunşi la vârsta mijlocie, nu mai există preocuparea de a aduna informaţii despre noi înşine şi, cu atât mai puţin, despre ceilalţi.

Este ca şi cum am fi ajuns la capătul unei călătorii.

Este ca şi cum am fi obosiţi.

Ne simţim istoviţi.

în schimb, lumea este într-o permanentă schimbare.

Realitatea este infinit de vastă şi intensă.

Nu trebuie să încetăm niciodată să-i căutăm sensul.

Chiar dacă am continua să trăim din punct de vedere fizic, ar fi o condamnare la moarte spirituală, psihică.

Ar fi o condamnare la suferinţă.

Un infinit sentiment de neîmplinire.

De disperare.

Nu este de ajuns doar să stabileşti drumul de urmat, dar trebuie să te şi asiguri mereu că este cel adevărat, actualizându-1 continuu, modificându-1, corectându-1, pentru a rămâne mereu în adevăr. De multe ori este nevoie să dărâmi tot ce ai construit, să întorci pagina, să schimbi capitolul. Iar acest lucru este dureros, obositor, chiar insuportabil.

De multe ori, în această privinţă, preferăm să nu vedem, să nu adunăm informaţii noi, semnale noi pe care realitatea ni le trimite, şi rămânem lipiţi de acea realitate pe care am construit-o cu eforturi deasupra noastră, în junii nostru, deasupra altora.

Preferăm să negăm, să distrugem, să îndepărtăm noutatea, în loc să schimbăm ceva, în loc să ne schimbăm pe noi înşine.

Preferăm mai degrabă să trăim în moarte psihică decât în adevăr.

Adevăr despre noi înşine. Despre alţii.

Preferăm să ne închidem în atitudinea noastră muribundă în loc să ne deschidem spre vitalitate.

Refuzul schimbării

Să rămâi ataşat, în mod conştient sau inconştient, de o viziune care nu corespunde realităţii, viziune formată, în general, în copilărie, poate duce la nevroze. Poate duce la moarte psihică. Poate duce la moarte spirituală.

Deveniţi adulţi, mulţi dintre noi trăiesc după o schemă învăţată în copilărie, chiar dacă aceasta este mascată, ascunsă, negată.

Pentru copii, părinţii înseamnă totul. Sunt dumnezei.

Incontestabil. Indiscutabil. Copiii cred orbeşte în părinţi. Nu fac comparaţii. Nu ştiu că există şi alţi părinţi, diferiţi de ai lor. Cred că ai lor sunt cei mai buni. Trăiesc cu părinţii lor într-un raport de perfectă simbioză. Ceea ce spun părinţii, pentru ei este lege. Dacă părinţii spun ceva sau se comportă într-un anumit fel, înseamnă că aşa trebuie să fie.

Dar dacă, de exemplu, copilul va fi dezamăgit de părinţi, va crede că toţi ceilalţi îl vor dezamăgi.

Dacă nu are încredere în părinţi, va crede că nu trebuie să aibă încredere în nimeni.

Astfel încât, vechea neîncredere în părinţi se va manifesta la maturitate ca neîncredere în aproapele, ca incapacitate de a fi prieten.

Pentru a-şi schimba atitudinea, copilul devenit adult va trebui să-şi modifice viziunea pe care a avut-o dintotdeauna despre lume. Pentru a se schimba cu adevărat, trebuie să revizuiască propria părere despre părinţi şi despre el însuşi.

Trebuie să recunoască faptul că nu a fost iubit.

în consecinţă, trebuie să recunoască că nu se iubeşte pe sine.

Dacă părinţii nu l-au apreciat, nici el nu se va aprecia.

Dacă părinţii nu i-au respectat personalitatea, nici el nu o va respecta.

Pentru a recunoaşte toate acestea are nevoie de curaj Pentru că, făcând acest lucru, simte o durere imensă.

Şi pentru a evita această durere renunţă la schimbare, rămâne ataşat de vechiul mod de a-i percepe pe părinţi, pe ceilalţi, lumea.

Dacă nu are încredere în sine însuşi, chiar şi ca adult, creează mereu, în mod inconştient, situaţii în care neagă afecţiunea, stima, încrederea celor din jur.

Pentru a-şi justifica neîncrederea faţă de ei.

Pentru a nu privi în faţă realitatea, adevărul.

Dar pentru mine, adevărul este mai important decât durerea şi suferinţa. Pentru a privi în faţă realitatea, merită să suferi orice durere.

UN SISTEM DINAMIC

Disponibili la critică

Este greu să te analizezi pe tine însuţi. Este şi mai greu să te critici pe tine însuţi. Suntem capabili să-i criticăm pe alţii, dar nu pe noi. Dar dacă vrem să creştem, chiar este nevoie să o facem. Să căutăm adevărul, cu orice preţ, înseamnă să ne supunem criticii şi sfaturilor altora.

Să nu facem acest lucru înseamnă să ne fie frică de noi, de propriile idei. înseamnă să intrăm într-un sistem închis al vieţii, în care sunt interzise criticile, verificările, confruntările, înseamnă să intrăm într-un sistem imobil.

Trebuie să învăţăm să nu acordăm atenţie pericolului că am putea greşi. Trebuie să învăţăm să ne supunem criticii. Trebuie să învăţăm să înţelegem avantajele unui sistem dinamic.

Pentru a greşi mai puţin.

Pentru a creşte mai bine.

Pentru a ajunge la adevăr. Despre noi şi despre ceilalţi.

în general, ne gestionăm întreaga viaţă, mai ales raporturile cu ceilalţi, în aşa fel încât să scăpăm de critici: „Lasă-mă să fac ce vreau", „Nu mă critica, pentru că nici eu nu te critic pe tine", Lasă-mă în pace", „Dacă mă critici, ai să mi-o plăteşti".

Şi totuşi, o relaţie de prietenie prevede tocmai să te laşi criticat, să te supui judecăţii prietenului. Prietenia adevărată

educă la o autodisciplină severă, la o riguroasă autocritică, fermă, uneori nemiloasă. Să fii prieten nu înseamnă doar alinare, un «loc» în care poţi să-ţi descarci tensiunile, ci, după părerea mea, înseamnă să te prezinţi despuiat în faţa prietenului.

Prietenia la care mă refer urăşte minciuna, ipocrizia, fie ele şi inconştiente.

în schimb, trăieşte din lealitate, din sinceritate abso­lută.

Sunt convins că scopul existenţei noastre este creşterea spirituală. Deci înţeleg raportul de prietenie doar dacă este inserat în acest context. Altfel nu este prietenie. Nu este prietenie adevărată.

Tăcerea din jurul nostru

îndelungata mea experienţă terapeutică m-a învăţat că se poate ieşi din orice situaţie nevrotică, chiar şi din cea mai gravă, dacă se vrea acest lucru şi dacă există ajutorul potrivit.

Am luptat mereu împotriva destinului.

Este mereu posibil să renaşti.

Sunt sigur.

Dacă există curajul de a privi înăuntru, de a vedea şi de a accepta propriile slăbiciuni, de a reveni la punctul de plecare, nimic nu este pierdut. Dacă se analizează propriul trecut, dacă se întoarce pe propriile urme pentru a le recunoaşte, în mod sigur se poate produce schimbarea, naşterea la o nouă viaţă.

Să lucrezi înăuntrul tău nu înseamnă să te frămânţi, ci să ai încredere în tine, să fii plin de speranţă, de optimism.

Trebuie să vrei şi să faci aceasta. Trebuie mai ales să scriem aceasta în propria unicitate şi irepetabilitate, în propria istorie personală.

Nimeni dintre noi nu este egal cu un altul. Chiar dacă ne-am născut din persoane negative, chiar dacă am fost crescuţi de persoane negative, chiar dacă am trăit alături de astfel de persoane, dacă vrem, ne putem schimba, pentru că nu suntem la fel cu acele persoane. Pot fi căutate (şi găsite) noi căi pentru a ne elibera, pentru a ne schimba, pentru a renaşte.

Şi în această situaţie, mai ales în această situaţie, suntem singuri.

Nici o chemare, nici o cerere de ajutor nu va avea un răspuns concret.

Tăcerea pe care o vom simţi în jurul nostru va fi îndelungată, dramatică, neîndurătoare.

Dar trebuie să se întâmple aşa.

Pentru că trecând prin toate acestea ajungem la propria autonomie, la propria responsabilitate.

Poate părea paradoxal, dar cred că doar tăcerea, lipsa răspunsurilor din jur, provoacă naşterea noastră. Dacă nu găsim în afara noastră pe cineva care să dea viaţă fantasmelor noastre, suntem constrânşi să căutăm o soluţie în interiorul nostru.

Astfel se naşte omul.

Astfel se deschide către propria demnitate, către propria integritate, autonomie, responsabilitate. Cine trăieşte într-o dimensiune de dependenţă, de confuzie de roluri, nu va Putea ajunge niciodată la responsabilităţile personale şi deci la sine însuşi. Va putea doar să acuze, să învinuiască şi să se simtă vinovat. Niciodată nu va avea păreri de rău. Părerea de rău sinceră înseamnă iertare. Înseamnă să înţelegi că greşeala este posibilă şi să doreşti schimbarea.

Doar cine simte părere de rău, poate fi ridicat la demnitatea de persoană umană.

O ALEGERE DE VIAŢĂ

O condiţie necesară

Dacă în jurul nostru găsim doar tăcere, cum putem vorbi, cum putem comunica? într-o perspectivă care poate părea îngrijorătoare, ce loc ocupă ceilalţi?

în acest moment al existenţei mele, chiar în timp ce scriu această carte, îmi dau seama că pentru mine, ceilalţi, deci şi prietenia, nu ar fi existat dacă nu aş fi crezut în Dumnezeu.

Dacă îi privesc pe semenii mei cu ochii unui necredincios, văd doar aspectele negative, egoismul, falsitatea, superficialitatea. Din acest motiv simt că nu sunt ca ei şi chiar îmi este teamă.

în schimb, dacă îi văd pe cei de lângă mine ca pe o realitate vizibilă, concretă, în spatele căreia se află Dum­nezeu, totul se schimbă.

Neîndoielnic.

Atunci, şi doar în acel moment (pe aceasta se bazează viziunea mea personalistă) înţeleg că doar prin ceilalţi ajung la Dumnezeu, în această perspectivă înţeleg că planul meu de viaţă trebuie să includă şi prezenţa celorlalţi.

Nu în urma unor calcule, nu din interes sau din obligaţie, ci în urma unei alegeri.

Unei vocaţii.

Unei chemări.

Nu trebuie să mă slujesc de ceilalţi, ci să-i slujesc.

Ceilalţi îmi sunt indispensabili ca spaţiu pentru redefmirea permanentă a dorinţelor, a aspiraţiilor, ambi­ţiilor mele, a fantasmelor, nevrozelor mele. Deci, ceilalţi văzuţi aşadar ca spaţiu de creştere, de conştientizare, de maturizare. Iar acest lucru este posibil dacă îi percep ca persoane, ca pe un spaţiu al demnităţii, ca pe fiinţe inviolabile, sacre. Doar astfel, luându-i în calcul şi pe ceilalţi, ucid Eul meu hipertrofie, egoist, narcisist, nevrotic, avid, pervers, înşelător.

Ceilalţi despre care vorbesc în această carte nu sunt entităţi abstracte, teoretice şi, cu atât mai puţin, întâmplă­toare. Sunt persoane în carne şi oase. Eu îi consider, mai ales, pe cei marginalizaţi, oprimaţi, slabi, persecutaţi, sărmani, nevrotici, bolnavi ca fiind ceilalţi.

Celălalt, pentru mine, este astfel atunci când se află într-o situaţie de maximă slăbiciune.

Poate din acest motiv am desfăşurat, ani întregi, poate prea mulţi ani, profesia de psihanalist şi psihoterapeut. Din acest motiv, acum, scriu, în această perioadă istorică în care se încearcă uciderea morţii pentru că se crede că suntem nemuritori, veşnici, fără limite, persoanele cu conştiinţă de sine au misiunea să dea mărturie, să strige că cel slab trebuie să stabilească limitele celui puternic şi nu invers.

E timpul să se întâmple ceva.

Să-i iubeşti pe ceilalţi, să fii prieten, nu sunt stări emotive, afective sau psihice, dar reprezintă o adevărată alegere de viaţă. Alegerea de a pune bazele existenţei noastre pe o deschidere adevărată, autentică, faţă de ceilalţi, faţă de toţi ceilalţi.

Conştienţi şi inconştienţi

Sunt din ce în ce mai convins că ceva se mişcă. Nu ştiu exact cum. Este încă o mişcare ascunsă de ochii lumii, lentă, necoordonată, dar puternică, viguroasă, care subminează, care conduce către ceea ce am numit şi numesc, în cărţile mele, CONŞTIINŢĂ.

Conştiinţă de sine, psihologică şi spirituală.

Cred că al treilea mileniu va fi unul al spiritualităţii.

În viziunea mea personalistă asupra vieţii, fiinţele umane aparţin în mod necesar uneia dintre aceste două categorii: conştienţii şi inconştienţii. După părerea mea, conştienţii asumă o dimensiune pozitivă; inconştienţii, una negativă. Ştiu. Voi părea moralist.

Dar nu este aşa.

Chiar de va părea simplist, banal, este momentul să precizăm cine sunt cei răi, adică cei negativi, şi cine sunt drepţi, adică cei pozitivi. Pentru că toţi vorbesc despre prietenie, dar trebuie să vedem dacă este prietenie adevărată. Societatea în care trăim se preocupă să-i definească pe drepţi şi pe răufăcători după norme juridice şi legi. Ar fi suficient ca acestea să fie respectate pentru a avea conştiinţa împăcată. Totuşi, în opinia mea, poate fi vorba de o falsă conştiinţă.

Cei care respectă legile, se cred drepţi, pozitivi. Totuşi, în opinia mea, ei pot fi răi, negativi.

Să fie clar: legea, ordinea juridică, ordinea instituită sunt, indiscutabil, un bine, dar pot deveni un rău atunci când sunt nedrepte, când sunt făcute pentru a apăra interesele unui grup restrâns în defavoarea celor mulţi, când îi protejează pe cei puternici şi îi persecută pe cei slabi.

în aceste cazuri, după părerea mea, este drept şi pozitiv acela care nu se conformează legii, dar acţionează conform conştiinţei; drept nu este cel care se supune, ci acela care nu se supune, pentru că valoarea pe care o urmează nu este norma juridică, ci propria conştiinţă spirituală.

Suferinţa nejustificată

Dintotdeauna m-au impresionat puternic mai ales suferinţele nemeritate, frustrările resimţite fără motive evidente.

Durerea persoanelor drepte, conştiente, bune.

Nu am înţeles aproape niciodată.

Nu am acceptat aproape niciodată durerea nejustificată.

Durerea celor nevinovaţi.

Eu însumi am fost lovit, de mai multe ori. De câte ori nu m-am întrebat: de ce? De ce tocmai eu? Câte neînţelegeri, samavolnicii, invidii, obstacole, deziluzii, sentimente ucise, tratate cu violenţă!

Uneori, reflectând la durerea pe care am trăit-o în viaţa mea, nu am găsit explicaţii şi nici un fel de justificare. Mărturisesc că, de multe ori, m-am gândit că Dumnezeu nu există.

Apoi, pentru o vreme, ajunsesem să accept totul, fără să mă întreb de ce, încrezându-mă în proiecte superioare mie, de necercetat, misterioase.

Acum îmi dau seama că greşeam.

Greşeam negând.

Greşeam acceptând în mod pasiv.

Astăzi, în lumina unei viziuni personaliste, totul capătă sens. Astăzi cred că suferinţa şi durerea îl pot schimba pe

cel care le trăieşte, în acest sens, sunt purtătoare de noutate. De viaţă nouă.

Pentru mine, suferinţa şi durerea reprezintă, indiscutabil, celălalt.

Diversitatea.

Transcendenţa.

Nu este uşor să accepţi toate acestea.

Dar consider că durerea şi suferinţa sunt, în mod indiscutabil, instrumente care permit să ne dezlipim şi să abandonăm un mod de a trăi şi vedea lumea de care, altminteri, am rămâne ataşaţi pentru totdeauna.

Durerea şi suferinţa întrerup circuitul corupt al nar­cisismului nostru, al egoismului nostru, al superficiali­tăţii noastre.

Ele devin atunci căutare, descoperire, viaţă.

Pentru a le înfrunta, este nevoie de curaj şi de umilinţă.

Umilinţa de a respecta ceea ce nu înţelegem.

Umilinţa de a nu manipula şi de a nu trage foloase.

Ci de a trăi toate acestea.

A RECUNOAŞTE RĂUL

Persoanele conştiente, în drumul lor de creştere psihologică şi spirituală, învaţă să descopere răul care este în ele şi interceptează cu uşurinţă răul care le înconjoară.

Pentru că sunt sincere cu ele însele.

Pentru că au redus nevrozele personale.

Pentru că sunt obişnuite să lupte împotriva propriilor aspecte negative.

De fapt, răul nu este ceva abstract, o imagine sau un simbol. Dar aparţine persoanei în carne şi oase. Răul este în interiorul ei. Răul nu este obiectiv, ci subiectiv. Dacă 1-am obiectiva, dacă 1-am absolutiza, ne-ar domina şi ne-ar paraliza pentru totdeauna. Am fi întotdeauna înfricoşaţi. Răul ar deveni invincibil. Şi, posedaţi de el, nu am mai reuşi niciodată să ne eliberăm.

Fiinţele umane sunt, în schimb, creaturi inteligente, înzestrate cu înţelegere, cu capacitatea de a se depăşi pe ele însele. Pot şi trebuie să sondeze în profunzimea propriului psihic, să descopere răul şi să-1 elimine.

Conştiinţa este arma cu care înţelegem răul care locuieşte în inimile tuturor fiinţelor umane, este arma cu care putem să oprim puterea distructivă a răului, este forţa care ne ajută să nu ne lăsăm terorizaţi de răul pe care îl simţim în noi, este arma cu care putem să-1 combatem, să-1 demontăm, să-1 destructurăm, să-i dăm un sens.

Din păcate, societatea noastră secularizată, deşi este impregnată de rău chiar şi în centrele sale vitale de activitate, nu dă importanţă răului, ca şi cum răul nu ar exista, ca şi cum ar fi doar un simbol, o reprezentare, o imagine. Sau, în alte cazuri, răul este văzut ca o realitate din faţa căreia nu te poţi sustrage. Am spune că spiritul pare prea slab şi carnea puternică, astfel încât, voinţa umană, chiar cunoscând binele, este incapabilă să ajungă la el, să-1 înfăptuiască.

în viziunea mea personalistă nu se vorbeşte de mituri, nici de voinţă bolnavă, inadaptată, slabă; dar răul este văzut ca un refuz de a cunoaşte propria personalitate cu părţile sale negative.

Răul izvorăşte dintr-o imagine amăgitoare despre sine însuşi.

Răul este percepţia deformată a propriei persoane, a realităţii.

Răul înseamnă să percepi doar perversiunea, nonsensul vieţii, şi nu seninătatea şi sensul ce sălăşluiesc în ea.

Răul este atât de înrădăcinat în fiinţa noastră, încât numai o analiză curajoasă a propriilor slăbiciuni, a părţilor noastre întunecoase, ambigue, negative, poate să-l demaşte. Eu cred că răul poate fi învins doar prin convertire şi prin mărturia personală, prin angajamentul moral.

De fapt, răul nu este decât confuzie.

Răul înseamnă să nu te percepi şi să nu te cunoşti aşa cum eşti cu adevărat.

Răul înseamnă deci refuzul de a intra în contact cu realitatea interioară şi cu cea exterioară, aşa cum este ea, fără să fie deformată şi manipulată după propria plăcere şi după propriile devieri.

Răul înseamnă lipsa dezvoltării conştiinţei, a aptitudi­nilor noastre, în infinita lor întindere şi intensitate, atât la nivelul trupului, cât şi la nivel psihic şi spiritual.

Răul nu este altceva decât o deviere a modului de a trăi ceea ce Dumnezeu ne-a dat.

Nedezvoltarea capacităţii de a asculta

Originea tuturor relelor stă în a nu ne asculta pe noi înşine, pe alţii, lumea.

De fapt, făcând astfel, noi nu trăim. Doar credem că trăim. Trăim doar bucăţi din realitate. Şi, printre altele, trăim ceea ce au creat fantasmele noastre, temerile noastre, negativitatea noastră. Nimic altceva.

Adevărata capacitate de a asculta înseamnă deschiderea totală faţă de noi înşine, faţă de ceilalţi, faţă de lume şi univers, pentru a cunoaşte, pentru a înţelege, pentru a da sens şi semnificaţie la tot ce trăim.

Pentru a şti să asculţi trebuie să intri în comuniune cu tine însuţi şi cu ceilalţi, cu întreaga realitate. Făcând astfel, realitatea şi viaţa devin izvoare inepuizabile de mesaje, de sens, de puncte de referinţă.

Detaşarea de realitate provoacă devieri, răutate, lipsa vieţii.

Realitatea trebuie trăită.

Intrând în ea.

Nedezvoltarea sensibilităţii

în această societate lipsită de sentimente şi de sen­sibilitate, ne credem superiori celorlalţi.

Insensibilitatea, lipsa afectivităţii scot la lumină o lume fără culoare şi fără savoare. Ne fac să pierdem contactul cu realitatea. Dar, mai ales, ne fac să pierdem contactul cu noi înşine şi cu ceilalţi. Cei insensibili nu sunt prieteni. Cu nimeni, îi văd pe ceilalţi ca pe nişte duşmani, ca pe nişte persoane de care să se teamă sau pe care să le domine, să le controleze, să le distrugă. Pur şi simplu, nu-i văd ca pe nişte persoane.

Cei insensibili nu simt niciodată simpatie, nu intră niciodată în sintonie, în empatie cu cineva.

Nu sunt vii.

Nu plâng.

Nu râd.

Nu suferă.

Nu sunt veseli.

Nu iubesc.

Nu fac alegeri.

Nu au iniţiative.

Se mişcă mereu după stereotipuri, imitând modele.

Sunt absenţi.

Inexistenţi.

Se închid.

Nu vorbesc.

Nu comunică.

Nu văd.

Nu aud.

Nu simt nici un gust.

Se izolează în devierile lor, în delirurile lor, în fantasmele lor.

Nedezvoltarea capacităţii de deschidere

Cei mai mulţi dintre oameni vorbesc, dar nu comunică, în realitate, nu se deschid către ceilalţi. Vorbesc din interes, pentru a se elibera, pentru a se face remarcaţi, pentru a-şi aduce laude, pentru a domina, pentru a controla. Vorbesc din plictiseală, din obişnuinţă sau pentru că aşa fac toţi.

Aproape niciodată nu vorbesc din iubire.

Niciodată pentru a se încredinţa despuiaţi şi dezarmaţi în mâinile celuilalt.

Dimpotrivă, a se deschide înseamnă, de cele mai multe ori, slăbiciune, ingenuitate, prostie. A se deschide nu e la modă. A devenit un tabu. în decurs de câteva decenii s-au schimbat barierele, tabuurile, interdicţiile. De mult, marele tabu era sexul. Astăzi toţi fac sex, cea mai înaltă şi cea mai intimă formă de comunicare, după părerea mea; şi nici măcar nu se cunosc. Nu comunică. Sau, mai bine zis, este folosit sexul, spaţiul prin excelenţă destinat comunicării, tocmai pentru a nu comunica.

Lumea se teme de iubire [ Cfr.: V.Albisetti, Iubire, Cum să trăim bine împreună, Editura Pauline, Bu­cureşti; Id., Mald'amore. Come affrontare iproblemi della vita sentimentale, Paoline, Milano, 1996].

în iubire trebuie să te dezvălui.

Să te deschizi.

în totalitate.

Dar aceasta produce teamă. Provoacă angoasă, ba chiar de-a dreptul teroare.

Iubirea şi adevărata prietenie ne cer să ne lăsăm dezarmaţi, implică posibilitatea de a fi răniţi, luaţi în râs, ucişi în propriul Eu.

De multe ori se trăieşte în mod distorsionat, deformat. Se observă doar ceea ce se doreşte: propriile fantasme, propria negativitate, nu realitatea adevărată, a noastră şi a celorlalţi. Atunci când lucrurile merg bine, ne credem îndrăgostiţi, dar nu iubim; ne credem prieteni, dar nu ştim ce este prietenia. Credem că suntem în relaţie cu ceilalţi, dar, de fapt, rămânem singuri şi închişi în noi înşine. Nu intrăm niciodată înăuntrul celuilalt, până la esenţa sa. Celălalt este obiectivat, poate este urât, venerat, dispreţuit, exaltat, dar aproape niciodată nu se intră în dinamicele psihice profunde care îl însufleţesc.

S-a pierdut capacitatea de a deveni una cu celălalt.

Nu se mai reuşeşte să se privească lumea cu ochii celuilalt.

Se vede doar, şi în mod exclusiv, cu propria privire.

Nu se mai suferă împreună.

S-a uitat limbajul slăbiciunii, al simpatiei.

Al omeniei.

Şi aceasta falsifică totul.

în mod iremediabil.

Nedezvoltarea capacităţii de schimbare

Una dintre caracteristicile personalităţii nevrotice este incapacitatea de a se schimba.

în schimb, viaţa, posibilitatea de creştere, cer o perma­nentă schimbare şi adaptarea la nenumărate schimbări, interioare şi exterioare nouă.

Pe de altă parte, copilul se naşte tocmai pentru că reuşeşte să se separe de trupul mamei. Depăşirea stadiului în care trăiam la nivel uterin, unde totul era mai uşor, mai

comod, unde zgomotele ajungeau estompate, unde alimen­taţia era permanentă şi forţa de gravitate lipsea, a determinat naşterea noastră.

Cine nu reuşeşte să realizeze această trecere, această schimbare, moare.

Aşa cum ieşirea din stadiul simbiotic cu mama ne permite să ne continuăm viaţa în afara pântecelui matern, tot aşa se întâmplă cu întreaga noastră existenţă.

De fapt, viaţa este o lungă succesiune de schimbări.

Din păcate, mulţi dintre noi cred că, ajunşi adulţi, având un loc de muncă bun, o familie, creşterea a luat sfârşit.

în schimb, mereu creştem.

în persoanele sănătoase, pline de viaţă, mature, conştiente, există mereu un dinamism intim, de tip psihospiritual, care le determină mereu să se schimbe, să crească.

Urarea pe care mi-o fac mie însumi, dar şi vouă, este aceea de a fi mereu dispuşi să creştem, chiar şi la o vârstă înaintată. Până la moarte. Moarte care, pentru noi, creştinii, ne va deschide, la rândul ei, spre o altă formă de viaţă.

Nu murim niciodată.

Dacă suntem dispuşi mereu la schimbare.

Dacă suntem capabili să ne reînnoim şi să ne deschidem către ţeluri şi dimensiuni diverse, mereu mai înalte, din punct de vedere spiritual.

în schimb, cine nu acceptă să se schimbe, este deja mort.

Ce trebuie să facem

Să ne purificăm.

Doar acest lucru ne rămâne pentru a putea spera la viaţă. Pentru a nu ne resemna în faţa puterii distructive şi mortale care a contaminat omenirea. Această societate, atât de puternică şi de arogantă din punct de vedere tehnologic, a eliminat vechile rituri de purificare. Acesta să fie oare motivul pentru care s-a răspândit, atât de rapid şi constant, în toate păturile sociale, fascinaţia morţii? Moarte psihologică, spirituală.

Fiinţele umane, chiar dacă recunosc că se îndreaptă tot mai mult către moartea spirituală, fac foarte puţin sau chiar nimic pentru a se salva.

De ce?

Poate pentru că nu mai au nici o tragere de inimă.

Sau poate înţeleg că, pentru a se vindeca, nu mai sunt suficiente inteligenţa, psihoterapia, alte lucruri din lume, şi intuiesc că este necesar să se lase purtate, să se încredinţeze misterului vieţii, lui Dumnezeu.

Fragmente selectate din volumul:
Valerio Albisetti - Sã fim prieteni sau sã avem prieteni?,
Editura Pauline,
(pag. 44- 67)