[ Pagina de START ]

[ Argument ]

[ Autori ]

[ Noutati ]

[Aforismul zilei]

[ Galerie FOTO ]

[ Alte resurse ]

[ Harta site ]

[ Linkuri ]

[ Recomanda unui prieten ]


Fragmente din volumul
Valerio Albisetti
Să râdem cu inima

O metodã simplã pentru a trãi senin
Editura PAULINE


Despre Valerio Albisetti aici

Posibilitate de a achizitiona cãrtile lui Valerio Albisetti traduse în româneste de aici, de exemplu, de la Editura KERIGMA,
faceti dublu click pe linkul de mai jos :
http://www.kerigma.ro/carti.php?listautor=Valerio%20Albisetti

Prefaţă

Fără cititorii mei iubiţi nu aş putea continua să fiu scriitor.

Încă de la publicarea cărţii „Per essere felici" (Pentru a fi fericiţi), care deja a ajuns la cea de-a zecea ediţie şi pe care, nu fără mândrie, o consider best seller-ul meu, a luat fiinţă un public care nu se îndoieşte de mine şi creşte treptat, pe an ce trece, susţinându-mi şi împărtăşindu-mi scrierile. Cred, de asemenea, că acest public îmi face cea mai bună reclamă, eu neavând susţinere publicitară sau promoţională de televiziune sau jurnalistică.

Mulţumesc din suflet iubiţilor mei cititori. Vă rog să-mi daţi puterea de a continua să scriu atunci când o pierd, să continuaţi a-mi fi credincioşi, într-o lume care vă îndeamnă să nu fiţi. Vă mulţumesc că-mi permiteţi să împart cu voi tot ceea ce ştiu, mai ales ceea ce sunt şi pentru o perioadă atât de îndelungată, care pare fără sfârşit, într-o cultură italiană ca cea actuală, arogantă şi în mod stupid superficială, în care se citeşte puţin şi prost sau nu se citeşte, iar titlurile nu durează decât un sezon.

Ştiţi ceva? îmi dau seama că vă aflaţi în sufletul meu.

Nu cred în întâmplare.

în fiecare an, în lume, se publică un milion de cărţi. Dintre toate cărţile pe care le-aţi putea citi, acum, o aveţi în mână pe aceasta.

Probabil că există o explicaţie.

Ce veţi descoperi după lectura acestei cărţi şi după ce veţi fi închis ochii pentru a o simţi în inimă?

în ultimele două cărţi, „II viaggio della vita" (Drumul vieţii) şi „Essere amici o avere amici?" (A fi prieteni sau a avea prietehi), am explicat că, în punctul la care am ajuns în viaţă, totul îi aparţine lui Dumnezeu, totul se întoarce la El.

Poate, odinioară, atunci când miturile şi cercetarea semnificaţiei legate de sine şi de lumea înconjurătoare erau încă reale, răul, suferinţele, nereuşitele puteau fi considerate excepţii, iar viaţa putea fi trăită cu seninătate prin intermediul sentimentului de responsabilitate şi a celui de teamă faţă de Dumnezeu.

Acum, în mileniul al treilea nu se mai întâmplă aşa. Cercetarea a devenit mai individuală, mai personală, mai anevoioasă, fiindcă ne simţim singuri în căutarea unor semne, a unor îndrumări care să ne ajute să rămânem liniştiţi, să găsim semnificaţii într-o lume devenită confuză şi superficială, într-o viaţă dură şi dureroasă, dar cu atât mai fascinantă.

Cu ajutorul acestei cărţi, aş vrea să vă regăsiţi speranţa. Totul are un sens. Dumnezeu se află în orice lucru ca să ne vorbească, să ne iubească, să ne binecuvânteze.

Poate fi vorba despre o bucurie, o tragedie ori un necaz. Modul prin care reacţionăm la ceea ce ni se întâmplă ne determină cursul vieţii.

Cartea de faţă este fiica aceleia numite „Per essere felici"(Pentru a fi fericiţi), care a fost scrisă cu mai bine de zece ani în urmă, când nu erau la modă, ca astăzi, optimismul, spiritualitatea, astfel încât pare că a ieşit pe piaţă cu câteva luni în urmă. Atât pare de proaspătă. Pare atemporală. Eternă.


Aceasta a fost publicată după „II viaggio della vita" (Drumul vieţii), dar, poate, ar trebui să fie citită înainte de ea. împreună cu „Essere amici o avere amici"(A fi prieteni sau a avea prieteni) devine complementară şi pregăteşte „II viaggio della vita" (Drumul vieţii).

Această trilogie împreună cu „Per essere feliei" (Pentru a fi fericiţi), completează, deocamdată, şi ca mărturie a perioadei istorice de curând trăite de mine, viziunea personală, psihospirituală, optimistă a fiinţei umane.

Sunt cărţi potrivite mai ales căutătorilor de sens, aşa cum sunt cititorii mei cei mai dragi, care duc cuvântul mai departe, care sunt mereu deschişi învăţăturii şi convertirii, care se află mereu în mişcare, persoane care nu se complac în situaţia în care se află, care nu sunt arogante, înfumurate.

Primesc sute de scrisori de la ei şi nu mi-e aproape niciodată posibil să le răspund, din cauza lungilor călătorii care mă poartă în diferite locuri ale lumii, dar cărora le-am dedicat una dintre cărţile cele mai complete şi mature: „II viaggio della vita".

Am încercat mereu să le spun celor care mă citesc, că este fundamental să vadă, să vadă totul până în cele mai mici detalii, că cercetarea este reală şi că în spatele tragediei există mereu speranţă şi sens.

Greşelile sunt aproape mereu un mister şi se rezolvă în timp. Totul are sens.

Nu există vehicule oarbe, ziduri de netrecut, suferinţe, chiar cele mai neauzite şi inexplicabile, fără speranţă, nici timp pierdut. Nu există persoane sau evenimente inutile, lipsite de semnificaţie. Iar limbajul pe care am încercat să-1 folosesc întotdeauna s-a dorit simplu, expresiv, intens, Puternic, plin de energie şi de viaţă.

Terapeutic şi profetic.

Cred că am inventat un nou mod de a scrie. Redus la termeni cât se poate de simpli. Esenţial şi profund. Poate mai susceptibil de a fi răstălmăcit, mai ales de către deţinătorii puterilor culturală, politică, economică, deoarece timpul în care trăiesc nu mai produce nimic nici nu îa ia în consideraţie pe aceia pe care eu îi numesc eroi, persoane care ştiu să râdă cu inima, persoane care, cu umilinţă şi într-un mod, în general, tăcut şi anonim, încearcă să fie purtătoare ale propriei poveşti, au curajul să pătrundă în propria persoană, asumându-şi responsabilitatea a tot ceea ce descoperă acolo, şi bun şi rău.

în această călătorie eroică şi nu în vise sau iluzii, îşi află ei stima de sine. Ei nu se tânguie, nu se smiorcăie din cauza propriilor răni, a durerilor, a suferinţelor lor. Le încredinţează lui Dumnezeu, îşi consideră rănile sacre.

Lectură plăcută.

Ah, uitam să vă spun că această carte este în mod voit uşoară.

Autoironică.

O rafală de aer proaspăt.

O carte care ne învaţă să râdem cu spontaneitate,

să râdem cu inima,

să avem o inimă veselă.


SĂ NE ÎNCREDEM ÎN VIATĂ

PESTE TOT FĂRÂME DE BUCURIE

De ceva timp, mă gândeam să scriu continuarea primei mele cărţi, „Volontă di guarire"(Voinţa de însănătoşire), unde povesteam despre cele trăite de un tânăr lovit de cancer. Gândindu-mă iarăşi la acea perioadă, cred, poate în mod scandalos, că o regret.

în timpul luptei pe care a trebuit s-o duc pentru supravieţuire şi, după ce am câştigat-o, timp de mai mulţi ani, am simţit înăuntrul meu o forţă imensă, o puternică voinţă de a trăi. Şi astăzi, ca şi atunci, cred că numai faptul de a şti că trebuie să mori îţi dă puterea de a trăi cu intensitate, orice s-ar întâmpla.

Nu te face să-ţi mai pierzi timpul.

Te face să preţuieşti cele mai mici lucruri. Cele mai anonime.

Te face să-i respecţi pe ceilalţi.

Te pregăteşte să trăieşti crize, dureri, suferinţe.

Te face să trăieşti această zi ca şi cum ar fi ultima, fiindcă ai înţeles că timpul îţi este limitat.

Te face să înţelegi că fericirea se află înăuntrul fiecăruia dintre noi.

Te face să înţelegi că împotrivirile, problemele te fac să descoperi lucruri şi universuri noi, pe care altfel nu le-ai fi cunoscut.

Te face să-ţi trăieşti viaţa ca pe o călătorie. Te face să acţionezi.

Călătorind, trăind o bună parte a anului în America Latină, am descoperit că există mulţi locuitori ai acestor vremuri, de la Vest la Est, de la Nord la Sud, care au ceva în comun: lipsa stimei de sine. Lipsa de încredere în ei înşişi.

Omenirea celui de-al treilea mileniu se simte lipsită de valoare. Aceasta se vede clar, atât la bărbaţi cât şi la femei.

Bărbaţii, mai ales în Occident, sunt nesiguri, se tem de femei. Se simt necorespunzători, neacceptaţi. Se simt inferiori. Invers, fetele, mai ales în America Latină, îşi risipesc mare parte din energie pentru a se identifica cu ceea ce bărbaţii consideră idealul de frumuseţe feminină. Apoi, pe întreaga planetă, există o atmosferă generală de neputinţă. In ceea ce priveşte câmpul muncii, marea parte a tinerilor este şomeră sau prea puţin inclusă în el. Ei nu se simt puşi în evidenţă şi nici nu sunt luaţi în seamă, aşa cum ar trebui.

Vârstnicii, când nu mai sunt productivi, când nu mai au posibilităţi economice, sunt marginalizaţi, abandonaţi, lăsaţi să moară. Cetăţenii trăiesc un sentiment de slăbiciune resemnată, de nesiguranţă, în comparaţie cu o tot mai arogantă putere politico-economică care nu are nimic în comun cu conştiiţa spirituală.

Şi, totuşi, cu cât creşte nesiguranţa, lipsa de curaj, sentimentul de neputinţă în faţa propriilor limite, a crizelor care au loc, a schimbărilor, a relelor din lume, cu atât trebuie să existe un puternic sentiment de încredere în sine şi în misterul vieţii.

Este vorba despre schimbarea atitudinii. De a gândi pozitiv. De a învăţa, totuşi, să fim fericiţi.

A fi fericit, pentru mine, nu se leagă de popularitate, de prestigiu sau de bogăţia economică, nu derivă din a fi devenit cineva important din punct de vedere social, economic, politic, ci ţine de conştiinţa de sine. De faptul de a ne fi dat seama, în sfârşit, că am fost creaţi de Dumnezeu şi că am fost trimişi de El pe acest pământ.

Este suficientă această cunoaştere pentru a ne simţi cineva. Pentru a fi fericiţi că existăm!

Va trebui să-I mulţumim, să-L cinstim, să-L adorăm pe Tatăl! Numai pentru că ne-a chemat la viaţă şi să nu ne aducem aminte de El numai atunci când ne aflăm în criză, atunci când suferim, când ni se întâmplă o nenorocire! Sau să ne înfuriem pe El fiindcă nu ne ajută să ieşim din impas. Ba mai mult, îl acuzăm că îngăduie suferinţa şi durerea. Şi, fiindcă ne considerăm nişte zei, nu admitem că, de fapt, problema suntem noi, că această viaţă este o călătorie, propria noastră călătorie, pe care El ne-o dă din dragostea imensă pe care o are pentru noi.

încă nu înţelegem că trăind chiar în mileniul trei, dincolo de înfrângeri, de tragedii, se află un anumit înţeles.

Speranţa.

Scriu această carte, fiindcă vreau ca fiecare să aibă posibilitatea de a face pace cu propria sa poveste specifică, unică, cu propriile puteri şi cu propriile limite, descoperindu-şi şi acceptându-şi adevăratul Eu, afirmându-1 faţă. de sine şi faţă de alţii.

Trăind.

Totul.

In viziunea personală pe care mi-am făcut-o, nu pot şterge ori uita perioade din propria mea viaţă, acelea care nu mi-au plăcut, care nu îmi plac sau care mi-au făcut rău, care îmi fac rău!

Pot doar să le transform în lecţii, învăţături, indicaţii în vederea parcurgerii propriei mele căi.

Drumul pentru a ajunge la Dumnezeu nu trece peste realitatea noastră psihologică. Dimpotrivă. O slăveşte. Numai cufundându-ne în realitatea noastră umană putem urca la Dumnezeu.

Câteodată, mi se pare că întâlnesc, ici şi colo, un anumit interes pentru dezvoltarea personală, pentru „fiinţa persoană". Am început să vorbesc şi să scriu despre înţelesul sintagmei „fiinţă persoană" în psihanaliză, în tratamentul psihicului, încă de la începutul anilor Optzeci. Probabil nu era vremea.

Am fost mereu convins despre importanţa integrării, a dialogului între ele a unor segmente ale personalităţii, pentru a putea ajunge la un nivel oarecare de armonie, de fericire, de certitudine.

Cred că, dincolo, Dumnezeu îi va pune fiecăruia dintre noi următoarea întrebare: „Jos, pe pământ, ai fost tu însuţi?"

Dumnezeu nu vrea să devenim altceva decât ceea ce a fost scris în noi.

Fiinţa omenească se naşte cu capacitatea de a fi profund fericită.

Fericită din toată inima.

Dintotdeauna.

Aş vrea ca această carte să fie un ajutor în a surâde vieţii. Şi fără a nega adevărul. Deoarece am învăţat să acceptăm şi să înfruntăm suferinţa. Să trecem prin ea. Să-i surâdem.

Seninătatea interioară, capacitatea de a râde cu inima nu depinde de ceea ce se întâmplă în preajma noastră, ci provine numai din capacitatea personală de a găsi peste tot grăunţe de fericire, chiar şi în mijlocul durerii şi în situaţiile cele mai grele.

în fond, fericirea care nu vine din inimă este impersonală, anonimă.

Seninătatea izvorâtă din inimă este absolut specifică, originală, individuală.

Fericirea care nu vine din inimă e trecătoare.

Seninătatea izvorâtă din inimă este durabilă, constantă.

Fericirea care nu vine din inimă este pasivă.

Seninătatea izvorâtă din inimă este activă, voioasă.

Fericirea care nu vine din inimă este superficială.

Seninătatea izvorâtă din inimă este profundă.

Fericirea care nu vine din inimă îşi are originea în moda timpului în care trăim, ţine de oameni.

Seninătatea izvorâtă din inimă vine de la Dumnezeu.

Alege fiecare clipă pe care o trăieşti şi trăieşte-o cu inima!

De aceea aş vrea ca această carte să fie un ajutor concret, practic, trainic pentru persoanele aflate în dificultate, suferinde, distruse, resemnate, deprimate, pesimiste.

O carte care să încurajeze, în mod autentic. Care să poată rămâne „înăuntrul" celor care o citesc, producând un rezultat pozitiv şi chiar terapeutic. Care să poată fi consultată de oricine se izbeşte de frustrări, deziluzii, greşeli, răutăţi, suferinţe, dureri şi nu reuşeşte să găsească acea seninătate de fond care este baza unei personalităţi sănătoase, deschise, vii, bucuroase, voioase, care permite oricum râsul din inimă; care să facă să ne credem în viaţă, dincolo de problemele care trebuie rezolvate; să ne înveţe respectul de sine, să ne ascultăm propriile dorinţe, să privim ca pozitiv ceea ce întâlnim pe drumul vieţii, un drum alcătuit din paşi mici, câteodată prea rapizi.

TRAUME CARE DUC LA ÎMPLINIREA UNOR VISE

Aş vrea să creez împreună cu tine o atmosferă caldă, afectuoasă. Adevărată, ca întotdeuna. Cine mă urmăreşte de mai multă vreme, prin cărţile mele, ştie că sunt un tip direct, autentic, sincer.

M-am întors de curând din America Latină, unde predau la o universitate. Mă bucur de clima blândă a câmpiei toscane, în această vară care abia a început.

Scriu aceste rânduri sub porticul căsuţei mele şi, nu de puţine ori, privirea şi gândul meu se pierd.în valea verde ce se aşterne la picioare. Am vrut să-ţi spun unde mă aflu pentru ca tu, care îmi citeşti rândurile, să poţi fi transportat în această linişte odihnitoare, lângă un deal, în timp ce soarele se află la asfinţit. Mă invidiezi puţin? N-o face. N-are rost.

Fii atent cum am ajuns eu în acest loc fermecat.

Acum şaptesprezece ani, am păţit un mare necaz: am fost operat pentru o tumoare la creier. Mă aflam în plină activitate de psihanalist, pe care o desfăşuram cu multă dăruire şi pasiune.

Din acel moment, pentru mine lumea a părut că se opreşte. Imobilizat fiind, am încercat, timp de mai multe luni, să-mi ascult inima şi mintea.

La urmă, am decis.

Am luat acel eveniment tragic ca pe un semn, o ocazie nouă, diferită, pe care Dumnezeu mi-o dăruia.

Faptul de a fi fost psihanalist fusese pentru mine realizarea unui vis.

De această dată, existau adevăruri mult mai profunde pe care doream să le înţeleg şi care m-ar fi dus dincolo de psihoterapie.

Era timpul să-mi împlinesc un alt vis.

Să trăiesc la ţară şi să scriu cărţi.

Am vândut tot şi mi-am folosit banii ca să cumpăr ferma în care trăiesc acum.

Apoi, mi-am continuat profesiunea, dar numai parţial, altemând-o cu scrisul, fiindcă intuiam că, astfel, puteam fi de ajutor celorlalţi.

Adevărata mea vocaţie.

Acum cinci ani, o persoană dragă mie, poate cea mai dragă, s-a sinucis. Şi în acest caz am încercat să înţeleg ce a vrut să-mi spună Dumnezeu. Am înţeles astfel că, nu mai aveam motiv să-mi continui viaţa în localitatea în care mă născusem, să nu mă desprind de familia mea de origine.

Am vrut să devin într-adevăr liber şi responsabil.

Aveam alt vis de împlinit.

încă de copil, crescut fiind într-un mic sat de câmpie, visam să trăiesc în locuri îndepărtate, calde, la mare.

Din respect pentru pacienţi, am dus la bun sfârşit traseele terapeutice pe care le începusem înainte de moartea acestei persoane fundamentale pentru existenţa mea de atunci şi mi-am întrerupt apoi activitatea de psihanalist.

Nici până în momentul de faţă nu am reluat-o.

După câteva luni, am plecat în America Latină, de unul singur, fără să ştiu unde voi debarca. Dar nu era nici o

problemă. Aveam sentimentul că îmi urmam drumul, propria căutare.

Acum sunt scriitor cu normă întregă.

Sunt fericit şi îi mulţumesc lui Dumnezeu.

Trăiesc în contact cu culturi diferite şi asta mă îmbogăţeşte şi mă înnoieşte în continuu.

Am posibilitatea de a mă exprima prin cărţi, prin conferinţe şi seminarii pe care le ţin pe întreg mapamondul, dar şi prin intermediul învăţământului universitar.

îmi continuu călătoria şi cercetarea, rugându-1 pe Dumnezeu să mă facă să fiu gata pentru realizarea unui alt vis, prin intermediul viitoarei înfrângeri sau traume care mi s-ar putea întâmpla.

Recapitulând, nu aş fi devenit psihanalist fără sărăcia familiei mele şi fără inteligenta „nebunie" a bunicii mele Carolina, nu aş fi început să scriu niciodată fără tumoarea de la creier, nu aş fi călătorit nicodată şi nu m-aş fi întors la catedra universitară şi nici nu aş fi devenit scriitor, fără moartea tatălui meu.

Şi nu am povestit decât o parte a necazurilor trăite de mine.

Poate, într-o zi, într-o altă carte, voi continua povestirea altor suferinţe îndurate de mine.

Mai am încă atâtea vise de realizat.

Sã ne schimbãm atitudinea

Gândindu-mã din nou la trecut, am descoperit cã, mergând la semnificatie, suferintele mele mi-au permis sã urc trepte succesive ale scãrii valorilor vietii. probabil cã fusese necesar sã îndur suferinta pentru a o putea depãsi.

Scriu această carte pentru ca tu să nu-ţi petreci viaţa repetând mereu aceleaşi greşeli, să trăieşti aceleaşi suferinţe fiindcă nu ai ştiut să le dai înţelesul adevărat.

Zâmbind.

în această clipă, mă gândesc cu puţină nostalgie la poporul sud-american pe care tocmai 1-am părăsit.

Revăd figurile surâzătoare ale unor persoane foarte sărace, care într-adevăr nu ştiu ce li se va întâmpla a doua zi. Cred că am învăţat de la ele că tocmai în clipele întunecate, grele, trebuie să ştim să râdem cu inima.

Sunt tot mai convins că adevărata fericire constă în a ne simţi propria inimă care, oricum, râde.

Indiferent de ceea ce se întâmplă.

Deoarece întâmplările triste se află în afara noastră.

Atitudinea pe care sper că o vei dobândi mulţumită acestor pagini te va face să-ţi păstrezi mereu seninătatea lăuntrică.

Bucuros.

Orice s-ar întâmpla.

ÎŢI POŢI TRANSFORMA TRISTEŢEA

Tot ceea ce ţi se întâmplă poate că e necesar pentru a creşte în bunătate şi înţelepciune. După cum am mai spus şi în alte cărţi, nu sunt importante rezultatele, ci cum ajungem la ele.

Ba mai mult.

Nu este important nici cum ajungem la ele.

Ci cum trăim.

Cu optimism.

Cu iubire.

Şi, de ce, nu? Cu bucurie.

Ştiu. Aceste cuvinte ţi se par simpliste, citindu-le vei rămâne perplex şi sceptic; şi totuşi ele ascund adevăruri profunde. Eu însumi am trăit o bună parte din viaţa mea în funcţie de rezultate. Am fost mereu mai concentrat asupra ţintelor decât asupra traseelor folosite pentru a le atinge.

Şi trebuie să mai spun că, în conformitate cu regulile comune, aş putea să mă simt satisfăcut.

Dar ceva s-a declanşat.

Iar acum ştiu.

Tumoarea, moartea tatălui meu, deziluziile afective, contactul permanent cu suferinţa altora... în mod sigur, astăzi ştiu că adevărata viaţă nu constă în bani, prestigiu social, afirmare profesională, în faimă.

În societatea şi cultura în care trăim şi care sunt necruţătoare şi competitive, cuvintele mele vor putea să-ţi pară imposibil de pus în practică. Şi totuşi, dacă într-adevăr ai suferit sau suferi, dacă ai atins fundul prăpastiei, tocmai tu mă poţi înţelege.

Ceea ce va rămâne într-adevăr din noi e ceea ce am dat şi nu ceea ce am primit. Am avut totul de la Dumnezeu, în momentul în care ne-am născut. Nu avem nevoie de nimic altceva.

Rugăciunea pe care o spun în fiecare zi, atunci când mă trezesc este: Dumnezeule, ajută-mă să te aleg, să fiu cu Tine în orice întâmpare pe care o trăiesc, mică şi neînsemnată. Numai astfel pot transforma suferinţa în semnificaţie, înfrângerile în creştere. Numai aşa reuşesc să dăruiesc bucurie, veselie, seninătate, înţelepciune şi tărie acelora pe care îi întâlnesc. Se simte, se vede atunci când pe dinăuntru eşti senin, bucuros, când inima îţi râde chiar în mijlocul unor suferinţe sfâşietoare. Chiar şi fără a vorbi. Pare că, în mod misterios, în aer se răspândesc valurile emise de inima ta veselă. Nu spun că poţi să-ţi schimbi viaţa, însă pe tine însuţi, da!

Viaţa poate fi teribilă şi fantastică, blândă şi amară, uşoară şi grea, dar aşa e ea. Putem însă să ne schimbăm starea de spirit, atitudinile noastre de viaţă. Putem să creăm în noi o stare de seninătate.

Putem deveni nişte persoane simpatice, nu plictisitoare. Bucuroase.

Care ştiu să izbucnească în râs din inimă.

Care au ştiut să se elibereze de amărăciunea pe care o ţineau în ei de multă vreme.

EU SUNT CA TINE

Să nu crezi cumva că eu sunt mai norocos decât tine. Acesta este unul dintre motivele pentru care am scris cartea de faţă. La sfârşitul unei conferinţe, adesea, multe persoane se apropie pentru a-mi cere un autograf, privindu-mă în ochi şi suspinând: „Eh, ce bine de Dumneavoastră... Dumneavoastră sunteţi puternic... Ar trebui să păţiţi..."

Da.

îi mulţumesc lui Dumnezeu că mă ţine încă în viaţă, după aproape şaptesprezece ani de la apariţia tumorii pe creier.

Da.

îi mulţumesc lui Dumnezeu că îmi permite să scriu, să ajut şi să impresionez persoane ca tine, cel care acum îmi citeşti cartea. Care îmi permiţi să mă exprim.

Nu crede că numai tu suferi.

în conferinţele, în cărţile mele povestesc mereu despre viaţa mea, despre suferinţele mele, astfel încât, cine mă ascultă sau mă citeşte poate să gândească: „Dacă el s-a descurcat, pot s-o fac şi eu. Valerio nu e altfel decât mine. Părăsit, refuzat, batjocorit, invidiat, persecutat, dat de-o parte, nevalorizat, neînţeles.

Rănit.

Ştii, chiar dacă ţi-am vorbit despre suferinţele mele, pe dinăuntru mă simt senin. Ştiind că scriu pentru tine, îmi ascult

inima cum râde. Numai în aceşti ultimi ani, am înţeles importanţa fundamentală de a-mi păstra veselă inima.

Odată, la fel ca mulţi alţii, gândeam că a reduce riscurile, a evita suferinţele, a avea o viaţă ordonată ar duce la fericire, însă astăzi, consider că o astfel de viaţă este goală de conţinut. Cum am mai spus deja, trebuie să ne schimbăm pe dinăuntru.

încearcă şi tu să râzi cu inima!

La început va fi greu, ţi se va părea caraghios, ridicol, te vei gândi că nu are rost...

Şi totuşi, ascultă-mă şi încearcă.

NU costă nimic şi toată lumea o poate face.

A râde este cel mai obişnuit lucru şi nu există nici o metodă care să poată fi întrebuinţată. Râzi aşa cum poţi. Important este s-o faci spontan şi autentic! Râsul să provină din adâncul inimii.

Râsul din inimă, despre care vorbesc eu, este ceva intim, personal, misterios.

La început, râzi când eşti singur, acasă, în timp ce te plimbi printr-o pădure... o dată, de două ori, de trei ori. Dacă nu eşti obişnuit să râzi, îţi vei simţi muşchii feţei mişcându-se, ca şi cum ar fi pentru prima dată şi acest lucru te va face să te simţi mai bine, deja te vei iubi mai mult. în acel moment, priveşte-te din afară, ca şi cum o altă persoană te-ar privi şi ţi se va părea că ceva profund se transformă pe dinăuntru.

Obişnuieşte-te să râzi câteva secunde în fiecare zi, fără un motiv anume şi, încet-încet, fără să-ţi dai seama, şi inima ta va începe automat să funcţioneze la fel cu faţa ta surâzătoare.

După câteva săptămâni de antrenament, învaţă să râzi tocmai atunci când îţi vine să plângi, când te simţi mai întunecat, mai fără vlagă, şi... nu ţi se va părea adevărat, realitatea nu se va schimba, dar tu, ciudat, te vei simţi cu inima mai senină, mai veselă.

Râsul va deveni terapia ta.

Şi nu numai.

Pe termen lung, continuând în fiecare zi cu această nouă atitudine, în interiorul fiinţei tale va lua naştere un fond de fericire care va colora, fără ca tu să ştii, orice vei face, orice vei spune sau gândi, în folosul tău şi al celor din preajma ta sau al celor pe care îi vei întâlni de-a lungul zilei. Fericirea iradiază în mod natural din persoana care o poartă în inimă. Deci, fii, chiar şi inconştient, purtător de fericire.

Aş vrea să mor râzând din inimă

Poate că ţi-ai dat seama că nu vorbesc despre zâmbetele pragmatice, formale, afectate, pe care mulţi le au pentru că vor să pară simpatici sau pentru că vor să înşele sau să seducă sau să mascheze.

Râsul despre care vorbesc în această carte şi care trebuie să facă bine, trebuie să fie spotan, să ţâşnească din inimă: iscat de scena nostimă pe care o vezi în timp ce te duci la cumpărături sau de figura specială a persoanei aşezate lângă tine în compartimentul unui vagon de tren sau metrou sau de năzbâtiile pe care le fac copiii. Deci, este vorba despre râsul care vine din adâncul sufletului, iscat de situaţii şi întâmplări cotidiene, obişnuite, normale,anonime, râs neprovocat în mod voit.

Nu cred în râsul colectiv, provocat de aşa-numiţii comici Şi cu atât mai puţin de talk-show-urile de la televizor.

Ieri, am fost la mare, la o prietenă. Plaja era foarte aglomerată, în timp ce vorbeam cu ea, sub umbrela sa, am văzut un copil care gâfâia, fugind în zig-zag printre

numeroasele trupuri, mai ales de femei tinere, bronzate, protejate de creme, întinse leneş şi voluptos la soare. La un moment dat, copilul cu ochi nevinovaţi şi cu gura deschisă din cauza oboselii şi căldurii, nereuşind să se mai ţină, s-a oprit, în două trei secunde şi-a dat jos costumul de baie şi s-a apucat să facă pipi în locul în care se afla, udând-o pe fata din apropiere. Vă puteţi imagina strigătele celei în cauză, scandalul care a ieşit şi copilul surprins, confuz şi care, probabil, nu reuşea să înţeleagă motivul acelei zăpăceli.

Pentru mine a fost o scenă într-adevăr comică.

Iată, în acel moment, mă aflam în faţa râsului spontan despre care vorbesc în această carte.

Trebuie să trăim având în inimă o astfel de bucurie, un amestec de surpriză, spontaneitate, mirare, nevinovăţie, ilaritate, autoironie.

îl rog pe Dumnezeu să mor aşa, râzând cu inima.


PARTEA A DOUA

SĂ AVEM MAI PUTINE GÂNDURI NEGATIVE

CHIAR ESTI SIGUR CĂ VREI O INIMĂ VOIOASĂ ?

În acest moment al cărţii, înainte de a continua să scriu, îţi pun această întrebare: chiar eşti sigur că vrei să ai o inimă voioasă?

Fiindcă vreau să-ţi spun sincer că, din punct de vedere social, a râde cu inima nu este rentabil. Este mai comod, mai „corect, din punct de vedere politic", să fim deprimaţi decât fericiţi. Aparent, poate părea contrariul dar, dacă eşti nefericit, trist, poţi întotdeauna să găseşti pe cineva care să aibă grijă de tine, care să îţi arate afecţiune, iubire, recunoştinţă.

Sunt convins cu încăpăţânare că totul se află în noi, că ceea ce căutăm în alţii ar trebui să căutăm în noi. Dar este mai uşor să ne gândim că viaţa a fost rea cu noi decât să fim convinşi că nefericirea noastră este propria noastră alegere. Pe de altă parte, nefericitul, deprimatul, vrea să rămână înăuntrul propriei sale suferinţe. El consideră că e de preferat să fii deprimat decât responsabil pentru propria persoană.

Dacă te-aş convinge, şi sper să o fac prin această carte, că tristeţea, depresia ta, pesimismul tău sunt alegerile tale, ştii că ai putea să nu mai ceri ajutorul nimănui?

Tu, însă, ştii bine că, prezentându-te deprimat, trist, te Pui în situaţia de a obţine ajutor şi afecţiune, pe care altfel nu le-ai avea.

Intr-o lume atât de superficială şi de iresponsabilă, cine-ar face responsabil pentru tristeţea ta? Nimeni. Această lume batjocoreşte, persecută, nu recunoaşte o persoană care admite responsabilitatea propriei nefericiri, dar ajută şi stimează pe cineva care se înfăţişează cu o figură tristă şi suferindă, parcă bolnavă, ca şi cum ar fi îndurat o suferinţă, mai curând decât a ales-o.

Câtă lume nu am văzut prin cabinetele mele, unde mi-am practicat profesiunea de psihanalist, pretinzând atenţie, ajutor, iubire, numai fiindcă venea crezând că e suferindă, bolnavă! Cine ştie câţi din tinerii mei colegi cad încă în această cursă şi îşi ajută direct pacienţii, substituindu-se lor fără să ştie, într-un mod subtil şi mascat.

Bineînţeles, dacă se prezintă o persoană care cere ajutor, noi socotim că e drept să i-1 dăm. Dar cum? Mai întâi: îi sfătuiesc pe colegii mei mai tineri să nu se prezinte ca persoane în stare să rezolve orice problemă. Cei care se ascund în spatele propriei depresii, care se identifică cu propria tristeţe, ne cer nouă să cădem în cursa de a ne simţi atotputernici, fiindcă, după cum am mai spus şi în alte cărţi, ei sunt cei care, sîn fond, se simt aşa. Fiindcă, neadmiţând că sunt slabi, totuşi preferă să se prezinte în ochii celorlalţi şi în cei proprii, ca fiind bolnavi! Fiindcă nu admit că nu şi-au ales fericirea proprie!

Al doilea sfat: nu-l ajutaţi niciodată direct pe pacient, ci ajutaţi-l să se ajute singur.

Fiţi cinstiţi. Spuneţi pacienţilor voştri cu sinceritate că voi nu puteţi face altceva decât să-i puneţi faţă în faţă cu ei înşişi. Spuneţi pacienţilor voştri că voi puteţi doar să-i ajutaţi să aleagă.

Nu alegeţi voi pentru ei! Chiar dacă v-o cer! însă, demascaţi-i!

Faceţi-i să înţeleagă că nefericirea, depresia lor nu provin din exterior. Şi că nu aleg să aibă o inimă veselă fiindcă, făcând astfel, se gândesc că sunt mai siguri, mai protejaţi.

Ştiu bine că o inimă veselă le-ar înlătura depresia, nefericirea!

Prezentându-se însă în societate cu o boală, acest lucru îi face să se creadă persoane demne de consideraţie şi de ajutor.

Dacă ai o inimă veselă, dimpotrivă, nimeni nu simte nevoia să te ajute.

DROGAŢII NEFERICIRII

Te vei întreba: de ce să alegem nefericirea? Pentru a nu ne simţi terminaţi, ci doar bolnavi. Pentru a nu admite că este nevoie de veselie, de bucurie pentru a trăi. O dată intraţi în rolul de nefericiţi, de bolnavi, nu mai există nevoia de schimbare. Raţionamentul care se face este următorul: de ce să alergăm după nişte ţinte iluzorii precum fericirea, atunci când există o identitate atât de lăudată ca cea de nefericit?

Ne putem obişnui cu fericirea.

E mai uşor să ne lamentăm, chiar întreaga viaţă, decât să ne schimbăm. E mai uşor să rămânem ţintuiţi într-o situaţie de criză decât să ne schimbăm.

In fiecare dimineaţă, milioane de persoane se trezesc, aşteptând o zi plină de probleme, de plictiseală, de oboseală, de depresie, de nefericire, şi totuşi continuă, resemnate, să trăiască în acelaşi fel.

S-au predat.

Au acceptat să ducă un trai nefericit.

De ce?

Fiindcă le e frică să nu sufere din nou din cauza unei frustrării, unei dezamăgiri, unei greşeli, unui refuz, aşa cum li s-a mai întâmplat, probabil, şi în trecut.


Se formează astfel un fond de nefericire care îl face pe subiect să nu mai ia în consideraţie căile de scăpare, să se teamă să cunoască persoane senine, puternice, care nu sunt depresive, resemnate şi, ca urmare, să frecventeze numai persoane slabe, nesigure, deprimate, resemnate, cu puţină vitalitate în ele, să-şi planifice viaţa, încercând să reducă orice risc... să-şi aştepte liniştit moartea, neştiind că de fapt sunt morţi de mult timp.

Acest fond de nefericire, aşa cum poate duce la resemnare, la renunţare, poate duce la comportamente ce ţin chiar de delincventă, oricum de manipulare, care pot părea la prima vedere contrare slăbiciunii, dar, în realitate, sunt tocmai o altă faţetă a ei.

Acestea sunt persoane care încearcă să umple golul, nefericirea existenţei lor cu căutarea spasmodică, obsesivă a puterii sau a recunoaşterii sociale. Sunt astfel convinse că nu mai pot deveni fericite, bucuroase în ele însele, că îşi irosesc întreaga energie pentru a obţine succesul, cel mai mare cu putinţă şi în modul cel mai uşor şi rapid. Pentru a-şi ascunde scopurile, aceste subiecte par a fi nişte persoane cumsecade, nerespectând, cu viclenie şi succes, regulile care, altfel, nu le-ar permite să reuşească atât de uşor în propriile intenţii.

Un indiciu în recunoaşterea acestui fel de persoană este aroganţa, dispreţul pe care îl are, o dată atins scopul şi cu care îi tratează pe ceilalţi, mai ales pe cei senini în suflet, voioşi şi înclinaţi mai mult către fericirea interioară decât către putere şi recunoaştere socială.

Fondul lor de nefericire este cel care îi împinge spre a se comporta aşa. într-adevăr, au rămas copii frustraţi care îşi revarsă propria durere, atacându-i pe cei care au ghinionul să se afle în drumul lor. Sunt persoane gata să sacrifice

idealuri şi sentimente pentru a atinge „gloria". Aceştia sunt drogaţi cu răutate, cu gânduri negative. Şi nu pot să se lipsească de toate acestea.

Nu mai pot trăi fără să calomnieze, să persecute, să folosească violenţa, să înşele, să fure, să manipuleze, să nimicească. [A se vedea V. Albisetti, Essere amici o avere amici? Un modo per conoscere se stessi e gli altri, Paoline, Milano 1997.]

 Şi, ca toţi drogaţii, o dată creată dependenţa, atunci când sunt sub efectul drogului, se simt incredibil de puternici.

Problema este că se simt puternici în comiterea răului, în condiţii normale, în faţa sentimentelor personale, sunt nişte nulităţi.

Totuşi, în ambele cazuri (a celui deprimat şi a celui agresiv şi manipulator), ne aflăm în faţa unor persoane nefericite, slabe, care nu au înţeles niciodată cum de există o singură cale pentru a deveni într-adevăr puternici: să ne formăm în noi, nu afară, un fond de fericire.

Râzând cu inima.

Apropo, ai luat aminte? Aceste persoane nu râd niciodată cu inima.

OCCIDENTUL NU MAI ŞTIE SĂ RÂDĂ

In aceste vremuri, îmi dau seama că, mai ales în Europa, sunt tot mai puţine persoanele cu zâmbetul pe buze şi în inimă. Pe aici, puţini sunt cei care umblă zâmbind. Fericiţi că trăiesc.

Trebuie să spun că fenomenul se întâmplă mai ales în nord. Sunt popoare care încep să-şi piardă capacitatea de a râde. Probabil că sunt convinşi că a se bucura, a fi fericiţi este ceva de blamat.

Noi, latinii, mulţumită vechilor noastre tradiţii, ar trebui să ştim că nu este aşa. Dimpotrivă. Ar trebui să ştim că a fi trişti pe dinăuntru, a nu fi în stare să râdem ne face slabi şi lipsiţi de noroc. Alungă norocul, după cum spun legendele noastre populare. Asupra acestui lucru, eu sunt de acord şi sper ca popoarele noastre să nu-şi piardă din specificul, din identitatea lor, pentru a se aservi obiceiurilor celor mai puternici ai momentului.

Trebuie să ne amintim mereu că a şti să râzi cu inima este apanajul celor puternici. Al acelora care ştiu să trăiască, al persoanelor creative. Care înfruntă viaţa cu o mai mare încredere şi, de ce nu?, cu mai multă sănătate. Care îşi găsesc în propria persoană dorinţa de a fi fericiţi.

A propos: ţi-ai dat seama că oamenii politici, bancherii se prezintă mereu serioşi în faţa telecamerelor? O fac probabil pentru a-şi da importanţa pe care, de fapt, ştiu că nu o au.

Nu este în interesul lor să spună că greutăţile, problemele se rezolvă mai bine râzând decât plângând. Dramatizând, problemele, din normale, ele devin grave, importante, greutăţile din simple devin arzătoare, complicate, de nerezolvat. Pentru ca astfel să fie rezolvate de ei. De aici îşi afişează şi propria superioritate faţă de alte persoane.

Deci numai cei slabi, nefericiţi pot fi dominaţi, controlaţi, nu cei puternici, fericiţi.


DROGATI CU OPTIMISM

Antrenându-te sistematic să râzi cu inima, câteva secunde în fiecare zi, îţi constitui înăuntrul tău un fond de fericire care te face mai puternic şi mai

Este o chestiune de antrenament, de autodisciplină.

Ţi se va părea poate incredibil, dar eu experimentez procedeul de mult.

Eu sunt drogat cu optimism, cu forţă.

Cu timpul, în tine se formează o rezervă nesecată de soluţii pe care le vei folosi, în funcţie de situaţiile pe care le trăieşti. Dacă momentul este pozitiv, favorabil, fondul de optimism pe care ţi 1-ai creat, bucurându-ţi inima râzând, te va face să trăieşti cu intensitate orice eveniment, te va umple de bogăţie spirituală, de forţă psihologică.

De exemplu, cei cu inimă veselă, puţin dependenţi de negativitate, puţin interesaţi să atingă scopuri exterioare, rareori se plictisesc.

Când, însă, trăiesc situaţii dificile, problematice, dureroase, fondul de optimism le indică acele căi alternative de depăşire a negativităţii, prezent în astfel de situaţii.

Drogaţii cu optimism nu programează, nu planifică. Ştiu că, puşi în faţa unor situaţii de dificultate reală, vor găsi întotdeauna soluţii alternative. Şi nu numai. Plasaţi astfel încât să răstoarne situaţiile, dându-le sens urmându-şi propriul drum în viaţă,[Cfr. V. Albisetti, Il viaggio della vita. Come riconoscerne e valorizzarne gli aspetti positivi, Paoline, Milano 1999.] au ieşit întăriţi din aceste experienţe dramatice, revigoraţi, îmbogăţiţi. Mai mult, unii reuşesc să folosească greutăţile pe care le întâlnesc sau capcanele care li se întind pentru a-şi împlini visele pe care le păstrează de mult timp în inima lor puternică şi veselă. Cei cu inima puternică ştiu să aştepte. Pentru a ţi-i arăta mai bine cum înfruntă viaţa, îţi spun că sunt decişi, dar deschişi. Au o mare capacitate de a asculta. Au o intuiţie care izvorăşte din inima lor pură, autentică. Au simţul timpului. Nu merg aproape niciodată în afara timpului, ştiu când să atace şi când să se retragă, dar nu renunţă niciodată.

Nu le e frică de duşmani. Dimpotrivă, ştiu să exploateze energia răutăţii acestora, pentru a creşte în bunătate şi înţelepciune, în general, pierd bătăliile, dar câştigă războaiele.

Sunt aristocraţii inimii.

Trec dincolo de răutăţi, de calomnii, fiindcă ştiu că efectul provocat se va întoarce înapoi, ca un bumerang, lovindu-i pe cei care le-au lansat, şi într-un mod teribil! Sunt atât de puternici şi de veseli încât nu se răzbună, nu urăsc, fiindcă ştiu că răzbunarea însăşi va cădea din nou asupra lor, fiindcă ştiu că ura va distruge pe cel ce o întreţine. Sunt experţi în aceste aspecte negative. După cum sunt experţi în cele pozitive. Au o privire largă, deoarece ştiu să privească lumea şi oamenii cu ochi de copil, fără amărăciune, dar cu atenţie şi curiozitate extreme. Sunt entuziasmaţi, pasionaţi, şi se cufundă cu hotărâre în marele şi misteriosul fluviu al vieţii.

Sunt umili fiindcă sunt puternici. Nu se tem să-şi arate propriile slăbiciuni, deoarece şi le cunosc bine şi au reuşit să şi le facă prietene.

Nu se lasă niciodată înşelaţi de aparenţe. Nici nu se lasă impresionaţi. Ei luptă mereu.

Îmi vine să râd, gândindu-mă că nu pot s-o fac

Sunt un pic nebun. La fel cu toţi cei care au o inimă veselă.

Numai în acest moment, în acest punct al cărţii, îmi dau seama că vorbesc despre zâmbet, iar eu, după intervenţia avută, nu mai pot să beau ca înainte.

Odată, fetele se îndrăgosteau de mine pentru privirea şi zâmbetul meu. Un zâmbet frumos cu toată gura şi ochii care aveau o lumină specială. După tumoarea de la creier, nu ştiu de ce, am o pareză facială care mi-a luat strălucirea din priviri şi nu-mi permite să deschid gura, într-un zâmbet frumos.

Acum, când râd, gura se strâmbă.

Am suferit mult din cauza acestei pareze. Apoi, cu timpul, am decis să mi-o fac prietenă. Mai mult, acum simt multă afecţiune pentru ea, mai mult decât înainte.

Se află acolo ca să-mi amintească marea bătălie dusă. Pentru mine, a devenit un semn sacru, o rană sfântă. Şi datorită ei, astăzi, vă vorbesc despre zâmbet. Mulţumită acestei răni, am înţeles, nemaiputând râde cu gura, că este mai important să râzi cu inima.

Azi dimineaţă, am fost la cimitir, la tatăl meu. De fiecare dată când mă întorc în Italia, mă duc la mormântul său, ca să mă reculeg.

Astăzi, m-a frapat în special fotografia sa. Stau să mă întreb de ce a ales-o mama.

In această fotografie, tata are ochii trişti.

I-am sărutat.

Dar, în timp ce plecam de la cimitir, şi eu am devenit trist.

Mă gândeam la ochii tatei.

în timp ce mă urcam în maşină, m-am luminat. Ultima dată când l-am văzut pe tata în viaţă, 1-am făcut să râdă. O făceam des. El era un om tare bun, dar un pic cam ursuz, aşa cum erau bărbaţii vremurilor acelea.

Dar eu reuşeam mereu să-1 fac să râdă.

Cred că nu ştia, dar avea un zâmbet frumos.

îmi amintesc că în acele clipe ochii lui gri-verzui se luminau, trimiteau strălucire, iar inima mea se încălzea. O dată, în maşină, nu am dat drumul motorului, ci am vorbit cu tata, şi am făcut-o în felul în care, întotdeauna, îl făceam să râdă.

Şi astăzi a râs.

 

[…]

SĂ DEVENIM PROTAGONISTII PROPRIEI NOASTRE VIETI

Este fundamental. Un lucru îi apropie pe cei care trăiesc în aceste vremuri (şi mi-am dat seama de asta circulând prin lume): lipsa de stimă pentru propria persoană. Eu cred că a deveni protagoniştii propriei vieţi nu înseamnă să fim agresivi, îndrăzneţi, învingători, ci dimpotrivă, să ştim să preţuim ceva, chiar şi în propria noastră nesiguranţă, în propriile complexe, în propriile inhibiţii şi mai ales, în propriile suferinţe, în propriile slăbiciuni, în propriile limite.

A fi protagonişti înseamnă a ne permite să fim slabi.

Iar voi, dragi cititori, ştiţi bine că cel care vă spune asta este unul care încă din copilărie[Conf. V. Albisetti, Volanta di guarire. L 'esperienza di un uomo colpito da turnare, Edizioni Paoline, Cinisello Balsamo 1987 şi deja citata Da Freud a Dio] nu a avut încredere în sine însuşi şi nici în viaţă! Dar nu port pică nimănui.

Şi nici nu aş fi vrut să am o astfel de copilărie şi de adolescenţă. Totul îi aparţine Domnului.

Se ştie că, dacă părinţii sunt nesiguri şi copilul e nesigur. Iar copiii percep totul. Nu este suficient să părem siguri, deoarece copiii, atunci când sunt mici, percep adevărata esenţă a părinţilor. Captează în linişte nuanţele, tresăririle cele mai ascunse, cele mai mici variaţii ale stării de spirit a părinţilor.

Citesc dincolo de cuvinte.

în mod misterios, ştiu dacă părinţii sunt siguri sau nesiguri, dacă se simt într-adevăr bine sau rău, dacă sunt buni sau răi, dacă şi-au dorit sau nu copii.

Din aceste percepţii ia naştere sau nu stima de sine.

Citind aceste rânduri poate vei înţelege de ce, în copilărie te simţeai nesigur pe puterile tale, nu aveai încredere, erai foarte critic, nu te simţeai acceptat de ceilalţi. Poate că acum îţi dai seama că niciodată nu ai avut încredere în nimeni.

Eu, abia pe la treizeci de ani, mi-am dat seama că am fost până atunci dur, sever, nemilos cu mine însumi. Şi acest lucru a dus la impresia că eram o persoană aşa cum trebuie. Astăzi cred însă că nu m-am bucurat de încredere din partea mamei mele. Mai cred, de asemenea, că ea nici nu şi-a dat seama. Fiindcă ea, la rândul ei, nu avea încredere în ea şi în special, nu şi-a acceptat niciodată părţile nesigure, slabe.

în mod paradoxal, aceste părţi din noi pe care nu vrem să le vedem sau nu le admitem, nerecunoscute, devin mai explozive. Şi se revarsă asupra celor de lângă noi. De aceea o persoană sigură trebuie să accepte şi propriile părţi nesigure, slabe, şi să le integreze în propria personalitate. Numai astfel vei fi în stare de o adevărată intimitate şi de o adevărată maternitate sau paternitate.

Dacă tu nu te încrezi în copilul tău şi nu-i accepţi părţile slabe, el nu va avea curaj niciodată, nu va risca niciodată în viaţă.

îi va fi frică.

Se va resemna să fie ori răbdător, ori agresiv.

Se va frânge.

Pentru că a fost dresat să nu-şi accepte părţile slabe din el. Pe care toţi oamenii le au!

Nu va mai fi uman.

Dumnezeu însă ne vrea întregi şi încrezători. Doreşte ca noi să ne înţelegem şi părţile slabe. Nu vrea ca noi să trăim frânţi, separaţi, urând unele părţi din noi şi iubindu-le pe altele. Doreşte să înţelegem secretul existenţei noastre, unice, deci marcată de toate părţile noastre, chiar şi de cele considerate slabe, şi nerepetabilă, deci de trăit din plin, cu intensitate.

O persoană poate părea sigură de sine, poate avea un temperament decis, hotărât, dar în realitate să nu aibă stimă de sine. Pe de altă parte, nu este vorba de a avea încredere în sine, ci mai degrabă de a şti că suntem unici şi irepetabili. Fiecare dintre noi trebuie să parcurgă până la sfârşit drumul pe acest pământ, în această viziune deci, este irelevant să ne credem siguri de noi înşine, să ne etalăm propriile calităţi, să ne întrecem cu alţii.

De asemenea, este inutil să ne acuzăm părinţii, să ne ascundem în spatele unei mame inconştiente sau a unui frate invidios, gelos.

Cine, mai mult decât mine, care le-am trăit, poate să înţeleagă aceste experienţe atât de dureroase?

Şi totuşi pot fi depăşite!

Mai mult.

Trebuie să fie iubite.

Deoarece ne aparţin şi ne constituie unicitatea.

Ştii când am depăşit toate acestea? Atunci când am înţeles că tot ce mi s-a întâmplat, ce am trăit, îi aparţine lui Dumnezeu.

Poate nu aş fi devenit psihanalist timp de 20 de ani, cu succese extraordinare, nu aş fi înţeles atât de bine suferinţele Pacienţilor mei, dacă nu aş fi trăit şi nu aş fi depăşit eu însumi aceleaşi suferinţe, îmi dau seama că Dumnezeu m-a pregătit de mult timp. încă din copilărie. A fi conştienţi de propria unicitate pune bazele unei bune stime corecte faţă de propria persoană. Din copii timizi, ruşinoşi, nesiguri, putem deveni adulţi care se respectă, care ştiu că au o demnitate proprie, care îşi pot spune cu fermitate:

Trebuie să fiu mândru că sunt aşa cum sunt.

Eu sunt cel care sunt.

Sunt protagonistul vieţii tocmai pentru că sunt aşa cum sunt.


LASĂ-TE ÎN VOIA SORTII: FII TU ÎNSUTI

Îmi este clar acum că numai aceia care îşi admit propriile slăbiciuni, care se acceptă in toto, îşi înţeleg părţile negative, sunt adevăraţi protagonişti. Au într-adevăr o reală stimă de sine.

Acum înţelegi, dragă cititoare sau dragă cititorule, de ce nu am încredere în persoanele „cumsecade" ?

Nu am încredere în persoanele care nu greşesc niciodată. Nu am încredere în persoanele mereu raţionale. Nu am încredere în persoanele care se cred superioare. Nu am încredere în persoanele mereu controlate.

Nu am încredere în persoanele care nu exprimă sentimente adevărate.

Nu am încredere în persoanele care nu-şi exprimă emoţiile.

Nu am încredere în persoanele care se cred perfecte.

Nu am încredere în persoanele cave judecă.

Nu am încredere în persoanele care acuză.

Nu am încredere în persoanele cărora nu le este frică.

Nu am încredere în persoanele care nu arată slăbiciuni.

Nu am încredere în persoanele care nu se coboară.

Nu am încredere în persoanele care nu se expun niciodată.

Nu am încredere în persoanele care o fac pe victimele.

Nu am încredere în persoanele care manipulează.

Nu am încredere în persoanele care instrumentalizează.

Nu am încredere în persoanele care şantajează.

Nu am încredere în arivişti.

Nu am încredere în cei competitivi.

Nu am încredere în cei invidioşi şi geloşi.

Nu am încredere în cei care caută gloria.

Nu am încredere în căutătorii de consens.

Nu am încredere In palavragii şi calomniatori.

Nu am încredere în cei care seamănă zâzanie.

Nu am încredere în provocatori.

Nu am încredere în cine nu vorbeşte.

Nu am încredere în persoanele care nu sunt directe.

Nu am încredere în persoanele care vor să facă impresie.

Nu am încredere în persoanele care nu vor să-şi piardă prestigiul.

Acum înţelegi de ce râd? Acum înţelegi de ce rămân calm şi atunci când sunt supus unor fiţe sau unor critici?

Prietene, atunci când eşti în contact cu adevăratul tău Eu, te simţi independent de opinia altcuiva. Nu mai consideri atât de importante laudele care provin din afară. Nu te mai rănesc criticile care provin din exterior.

Atunci când tu l-ai regăsit pe Dumnezeu în tine, înlăuntrul propriilor tale mizerii, te afli dincolo de judecata fiinţelor omeneşti.

Pentru a ajunge la acest stadiu, trebuie să-ţi accepţi trecutul, aşa cum a fost. Nu trebuie să te mai întorci înapoi la el. Pentru a suferi. Ci trebuie să-l foloseşti pentru a parcurge până la capăt drumul pentru care ai venit pe acest pământ.

Nu trebuie să cauţi în alţii motivul slăbiciunilor tale.

Nu trebuie să te identifici în iluzii.

Nu trebuie să te identifici cu idealuri prea perfecte pentru tine, pentru personalitatea ta.

Nu trebuie să devii perfect.

Trebuie, însă, să devii tu însuţi.

Dând sens propriilor tale mizerii.

Realizând ideea pentru care Dumnezeu te-a trimis pe pământ.

[...]

RÂSUL DIN INIMĂ AJUTĂ LA DEPĂŞIREA FRICII

Cine ştie, poate tocmai tu, care îmi citeşti rândurile, trăieşti de mult timp având înăuntrul tău numeroase frici nerezolvate, sentimente de ruşine, de timiditate, de inadecvare.

Poate că ai făcut ani de-a rândul psihoterapie şi nu ai rezolvat nimic, în fond, la ce ţi-a servit să ştii totul despre copilărie, despre posibilele cauze care au fost la originea fricilor, a necazurilor tale, dacă apoi nu te poţi elibera de ele?

Alţi autori te vor sfătui să te încredinţezi altora.

Poate.

Dar dacă fricile tale îi privesc tocmai pe ceilalţi?

Dacă te temi de ei şi nu reuşeşti să-i înfrunţi?

Dacă tocmai din frica de a-i înfrunta nu ieşi, te ascunzi în casă, trăieşti de mult în ruşine, în necaz?

Probabil că ţi-e frică de a fi judecat de ceilalţi, de a fi umilit de ei, tocmai pentru că aşa ai fost tratat în copilărie şi în adolescenţă. Poate nu reuşeşti să te eliberezi de Eul tău infantil care a suportat judecăţi severe, critici cinice şi nemiloase, de la tatăl sau de la mama ta. Dar acum ştii că, dacă s-au purtat aşa cu tine, problema era a lor, nu a ta!

Acum, după ce ai citit această carte, nu mai poţi să iei asupra ta vina care nu este a ta. Ai citit deja că trebuie să încetezi să te identifici în răutăţile aruncate asupra ta de către ceilalţi.

Şi astfel stima ta pentru tine însuţi va creşte.

Nu te teme dacă la început gândeşti că ceilalţi îşi dau seama de timiditatea ta, de felul tău de a te comporta stingher, Desigur. Antrenează-te să râzi. Să râzi de tine cu inima, aşa rum te sfătuiesc continuu în această carte.

Nu mai fugi, nu mai evita contactul cu ceilalţi, ieşi, du-te în lume. De exemplu, nu te mai teme de celălalt sex, chiar Bacă te gândeşti că ai avut până acum numai experienţe negative. Nu te gândeşti poate că nu erai pregătit, încă nu depăşiseşi fricile, aşa cum te sfătuiesc eu, râzând cu inima?

Sunt convins că nu trebuie să căutăm un bărbat ideal sau o femeie ideală atunci când vrem să ne ducem viaţa în doi, ci să creştem în bunătate şi conştiinţă de sine. Şi atunci va fi greu să trăieşti în mod negativ experienţa în doi, oricare ar fi ea, fiindcă acum eşti în posesia celui mare secret al vieţii: ştii să transformi lucrurile negative în pozitive.

Ştii să ai o inimă veselă, orice s-ar întâmpla.

De acum nimic nu te mai poate înfricoşa.

Acum nu te mai poţi ruşina de tine.

Nu vei mai accepta atitudini servile, pasive, docile.

Dar, mai ales, nu vei mai putea fi atât de neliniştit că nu (reuşeşti să râzi cu inima. Nu-ţi vei mai masca fricile, interpretând bine roluri, jucându-ţi propria viaţă.

Viaţa trebuie trăită.

în ea trebuie să intrăm şi tot din ea trebuie să ieşim.

Ea trebuie parcursă.

Trebuie să ne murdărim mâinile.

Să ne întrupăm.

Cine ştie de câte ori, mai ales atunci când ieşi din casă, nu-ţi pui o mască sau nu joci un rol.

Ca şi cum a personifica figura ideală care ai vrea să fii, care îţi pune pe buze vorbele adecvate, care te face să porţi haine la modă, să ai atitudini şi comportamente corporale care urmează coerent liniile imaginii teoretice, create în mintea ta, te-ar putea face să uiţi frica şi neliniştea care te torturează, ca şi cum toate acestea ţi-ar putea da iluzia de uitare de sine! De a uita responsabilitatea de a-ţi trăi pe deplin viaţa, felul tău de a fi, unice şi irepetabile.

Poate, prin acest mecanism psihilogic defensiv, vei simţi mai puţin frica, timp de câteva ore, dar ce risipă!

Ţi-ai aruncat viaţa la coş!

Nu ai trăit totul la persoana întâi, într-un mod autentic.

Aşa cum o cere statutul nostru de fiinţe venite pe acest pământ, şi aşa cum Creatorul nostru ar dori.

Vei pierde plăcerea raporturilor interpersonale, atât de misterioase, imprevizibile, de neprogramat, bogate în nuanţe, complexe, riscante.

Nu vei putea cunoaşte într-adevăr umanitatea ta şi a altuia.

Nu vei putea râde cu inima.

Ţi-ai închis viaţa.

De fapt, vei trăi numai pentru a reduce sau a evita teama care te nelinişteşte: ea va deveni stăpâna ta, nu viaţa, aşa cum ar trebui să se întâmple, îţi vei reduce astfel, în mod sistematic, ocaziile de risc, de suferinţă, vei avea o viaţă tot mai ordonată, previzibilă, îţi vei căuta o prietenă (sau un prieten) de încredere, care să te încurajeze, cu o atitudine maternă sau fraternă, astfel încât prezenţa sa să-ţi reducă îngrijorările, anxietăţile, fricile.

Te vei căsători, în fond, cu un anxiolitic.
Şi toate alegerile tale, de la cele afective la cele profesionale, vor viza mai degrabă reducerea riscurilor, a fricilor, decât trăirea autentică. Vei deveni un mare expert în evitarea problemelor, nu în înfruntarea lor.

Ce greu e să trăieşti aşa!

încerc să-mi imaginez cum se desfăşoară o zi din viaţa ta.

Cât de greu trebuie să fie pentru tine să te trezeşti, să te îmbraci, să mergi la serviciu sau să-ţi desfăşori oricum activitatea, făcând tot ce este posibil pentru a nu băga în seamă semnalele pe care ţi le trimite continuu frica pe care o ai în tine. Cine ştie de câţi ani trăieşti în această situaţie. Forţa resemnării pare a fi enormă la persoanele dominate de frică.

Pot trăi o viaţă întreagă evitând schimbarea de serviciu, transferurile, promovările, noile prietenii, căsătoria, călătoriile, copiii... căutând nenumărate alibiuri credibile, justificări, menţinând o anume pavăză în faţa propriei frici de a trăi.

Cine ştie câte lucruri ai făcut sau, mai bine zis, nu ai făcut, pentru a nu te simţi ratat, pentru a nu te simţi atacat, umilit, luat în derâdere, pentru a nu te demasca.

Şi totul pentru că nu eşti în posesia unei corecte stime de sine! Poate te-ai refugiat în alcool, în ţigări, în mâncare, în droguri, în depresie, în izolare, în ideea de suicid, în loc să-ţi înfrunţi fricile, începând să râzi cu inima. Atuci când spun să râzi cu inima, sper că ai înţeles că te sfătuiesc să nu fugi.

Mai ales de frică.

Gândeşte-te.

Fă-ţi-o prietenă!

Şi ea, ca şi suferinţa, îţi poate dezvălui laturile slabe, obscure, mai misterioase ale personalităţii tale, pe care altminteri, în situaţii liniştite, calme, fără şocuri, nu le-ai putea cunoaşte niciodată.

Printre altele, acum ştii că, dacă n-o accepţi, dacă o reprimi, ea îţi va deveni stăpână.

Recunoaşte-o!

Şi stai liniştit.

îţi aminteşti cum văd eu poziţia noastră existenţială ideală? Să stăm liniştiţi, dar deschişi la trei sute şaizeci de grade! Dacă fugi de frică, ea va dezvolta în tine gânduri de nelinişte.

Stai liniştit şi trăieşte-o!

Nu uita că în această situaţie, te ajută să ştii să râzi cu inima. Trăieşte frica, atât cât este necesar pentru a înţelege senzaţiile dureroase pe care ţi le trimite, pentru că, descifrându-le, te vei cunoaşte mai bine, mai profund şi, de câte ori vei reuşi în intenţiile tale, te vei simţi mai sigur. Vei creşte în stimă pentru propria persoană şi frica, încet-încet (timpul necesar pentru a te descoperi pe tine însuţi) va dispărea!

Şi nu cădea în capcana de a te gândi la ce se va întâmpla. Concentrează-te asupra a ceea ce faci efectiv, concret, în acel moment.

Şi încearcă să continui să acţionezi, în ciuda fricii pe care o simţi. Nu-ţi fie frică de frică! Pune-i capăt imediat, acţionând şi păstrându-ţi o inimă veselă. Dacă vei duce la bun sfârşit în mod practic, real, ceea ce ţi-ai propus, în ciuda gândurilor neliniştitoare pe care frica ţi le transmite, ai învins. Ai înţeles, în sfârşit, că trăind-o, frica dispare.

îţi vei da seama că, înfruntând-o, nu vei înnebuni, nu vei muri, nu vei cădea. Cu cât vei rămâne mai mult în momentul prezent pe care îl trăieşti, cu atât vei deveni mai puternic. Vei înţelege definitiv că există o mare diferenţă între ceea ce gândim şi ceea ce facem. Aşa că, fă-o! Treci la acţiune!

Cu cât vei înfrunta situaţiile care te sperie cu mai multă plăcere, cu atât îţi vor deveni aliate. Te vei obişnui.

Vei deveni un om adevărat.

întreg.

Neînfrânt.

Vei învăţa să-ţi transformi fricile, necazurile în modalităţi de dezvoltare. Când te simţi zdrobit de nelinişte, devii conştient de gândurile pe care le ai: îţi vei da seama că sunt negative, iar atunci nu vei fugi, nici nu le vei contrazice ci vei încerca să le înţelegi, să ştii ce vor să-ţi spună şi vei trece la acţiune, făcând şi mici treburi de fiecare zi sau îţi vei schimba gândurile din negative în pozitive.

De exemplu, îţi aminteşti când ai început să conduci maşina? Frica de pe drum, senzaţia de a nu reuşi să-ţi coordonezi mişcările, de a nu acţiona comenzile care trebuie... şi acum pun pariu că conduci fără a-ţi da seama că o faci. Este o problemă de antrenament.

în acelaşi fel ar trebui să te obişnuieşti, gradat, să te menţii într-o situaţie care îţi provoacă frică, pentru a o învinge. Dacă o eviţi, nu te vei obişnui niciodată cu ea! Cine ştie câte situaţii ai evitat din cauza fricii. Iar fuga a devenit pentru tine o conduită obişnuită. Deci, fă-ţi o listă a situaţiilor care te-au speriat şi de care ai fugit: fă o călătorie pe care ai amânat-o de multă vreme, dă un telefon care nu-ţi face plăcere, pune-te la regim... şi decide-te să le înfrunţi! Poţi începe de la lucrurile pe care le simţi a fi mai puţin dificile pentru tine. Şi o poţi face treptat, fă pauze de odihnă, dar, te rog, trebuie să continui până când îţi vei atinge scopul pe care ţi 1-ai propus. Ia aceste sfaturi ale mele ca adevărate exerciţii, ca pe nişte etape ale unui parcurs terapeutic. De fiecare dată când te vei apropia de ţintă, te vei simţi mândru de tine! Iar stima pentru tine însuţi va creşte din ce în ce mai mult. îţi vei putea trăi viaţa pe deplin şi în mod liber.

Autentic.

Viaţa ţi se va părea frumoasă şi vei râde din inimă.

îţi vei schimba mentalitatea.

Acum te vei duce să cauţi locurile fantomelor tale şi te vei opri acolo. Cu cât vei rămâne mai mult timp, cu atât încrederea în tine va fi mai mare şi mai profundă.

RÂSUL DIN INIMĂ UCIDE DEPENDENŢA

Ştii de ce nu eşti fericit?

De ce nu reuşeşti să râzi cu inima?

Fiindcă trăieşti din dependenţe.

Unde există dependenţă, nu există fericire şi adevărată bucurie. Continui să fixezi totul asupra cui se află lângă tine, persoane şi lucruri, asupra a tot ce se află dincolo de tine. Făcând asta, te-ai aruncat singur în închisoare, ale cărei zăbrele sunt constituite tocmai din legăturile de dependenţă pe care, de frică, din cauza neînsemnatei stime de sine, le-ai construit treptat şi fără de care crezi că nu poţi trăi.

îţi dau iluzia că eşti sigur, protejat.

Dar acum ştii că adevărata siguranţă trebuie să vină dinlăuntrul tău. Ştii că te vei simţi protejat doar atunci când vei şti să te protejezi singur.

De fapt, eşti convins că nu meriţi o viaţă fericită. Acum însă ştii că, datorită educaţiei greşite, negative, din cauza neînsemnatei tale stime de sine, ai învăţat să gândeşti aşa. Deoarece această carte ţi-a spus de nenumărate ori că nu există nici o clipă în care tu să nu ai înăuntrul tău toate elementele pentru a fi fericit!

Dacă încă nu ştii să râzi cu inima este fiindcă nu vrei să părăseşti lumea ta nefericită, dar care ţie îţi pare că dă certitudine, siguranţă.

Şi încă mulţi, dacă nu aproape toţi, fac aşa.

Ţi se va părea incredibil, dar este exact pe dos! Dacă ai reuşi să te debarasezi de dependenţele care îţi dau atâta siguranţă, dar care sunt iluzorii, adică vin şi pleacă şi este suficient un neprevăzut pentru a le face să dispară, ai putea deveni într-adevăr fericit.

Şi ai putea onora într-adevăr faptul de a fi persoană. Şi asta pentru o lungă perioadă de timp.

Adevărul este că te simţi nefericit de fiecare dată când nu reuşeşti să-ţi satisfaci dependenţele, nevoile. Iată, dependenţele, nevoile au devenit adevăraţii stăpâni ai vieţii tale. Te simţi viu, fericit numai atunci când sunt prezente. Iar când lumea, oamenii, lucrurile nu merg aşa cum spui tu, când îţi scapă de sub control, nu-ţi satisfac nevoile, dependenţele, cazi în depresie sau devii paranoic. Şi totuşi, în sufletul tău, intuieşti că lucrurile, bune sau rele, oamenii, buni sau răi, îşi continuă propriul drum.

în această carte, ca şi în altele, te-am pus în gardă despre cum se schimbă lucrurile sau persoanele, după cum te-am şi sfătuit să nu investeşti energie împotriva a ceva sau a cuiva, ci să-ţi schimbi felul de a gândi, de a-ţi folosi energia pe care o ai pentru a te dezvolta. Deci, încetează să mai fii sclavul nevoilor şi dependenţelor tale! Şi, pentru a o face, nu folosi represiunea sau pedeapsa împotriva ta. Poate ar ajuta la liniştirea nevoilor şi dependenţelor tale, dar pe tine nu te-ar schimba.

Important este să te schimbi ca persoană.

în realitate, tu eşti cel care alegi să fii, fericit sau nefericit.

Şi, pentru a o face, trebuie să fii conştient de propriile tale emoţii.

De gândurile tale.

Râzând cu inima.

O dată făcută această treabă, vei înţelege că, prin definiţie, nu poţi aştepta fericire din gânduri de nefericire, libertate din gânduri de dependentã, curaj din gânduri stãpânite de fricã.

... Aici sunt doar câteva fragmente dar MERITÃ CITITÃ TOATÃ CARTEA!

Sursa :Fragmente din volumul:
Valerio Albisetti– SĂ RÂDEM CU INIMA.
O metodă simplă pentru a trăi senin.
trad. Luminiţa Cosma,  
Editura PAULINE, 2004


Salt la inceputul paginii