Fragmente din volumul
Valerio Albisetti
IUBIRE.
Cum sã rãmânem împreunã pentru întreaga viatã.

Editura PAULINE



Despre Valerio Albisetti aici

Posibilitate de a achizitiona cãrtile lui Valerio Albisetti traduse în româneste de aici, de exemplu, de la Editura KERIGMA,
faceti dublu click pe linkul de mai jos :
http://www.kerigma.ro/carti.php?listautor=Valerio%20Albisetti

INTRODUCERE

Această muncă o simt ca pe o provocare.

Să reuşesc să identific constante, să indic puncte de referinţă în lumea emoţiilor, a sentimentelor, sferă pe care omul, de milenii, poate chiar de la apariţia lui pe pământ, o trăieşte ca fiind misterioasă, insondabilă, ascunsă, periculoasă, ambiguă, se vrea a fi provocarea acestei cărţi.

Ani şi ani de muncă analitică m-au făcut să înţeleg că nu mai este considerată normală o iubire - şi înţeleg prin iubire sentimentul care leagă două persoane în întregime: psihic, sexual, spiritual - care durează toată viaţa.

Asist continuu, în ultimul timp, la publicaţiile unor colegi şi intelectuali, care explică şi demonstrează că relaţia de iubire este insondabilă, incontrolabilă, inexplicabilă şi afirmă că este normal să fie aşa. Mai mult, unii ne îndeamnă să spunem că este necesar, structural, ca iubirea să conţină în ea boala, patologicul. De aici provine, după ei, încărcătura transgresivă, subversivă, care face ca în cuplu totul să fie permis.

Dacă ar fi aşa - dacă ar trebui să aşteptăm să iasă la iveală propriile fantasme negative, necunoscute, morbide, când suntem îndrăgostiţi - atunci cercetările mele, atât ca psihanalist, cât şi ca scriitor, nu ar fi de nici un folos.

Nu.

Nu vreau să cred că în iubire nu se poate comunica, că lucrurile trebuie să rămână obscure, neclare, neadecvate, imposibil de definit.

De ce aud pretutindeni că pentru ca viaţa de cuplu să funcţioneze, e nevoie, de fapt, de minciună, de compromis? De ce se susţine că iubirea seamănă mai degrabă cu o competiţie, cu ura decât cu prietenia şi cu complicitatea? Pe de altă parte, viaţa zilnică, realitatea în care trăim zi de zi, arată că în nucleul familial se află cel mai înalt grad de nevroză, de violenţă Mereu sau aproape mereu, istoriile cuplurilor sunt itinerare sordide, înclinate spre auto­distrugerea reciprocă, spre lipsa esenţială de comunicare.

De ce toate acestea?

Iubirea nu poate fi definită: iată de ce, atunci când se vorbeşte despre iubire, unul susţine un lucru, iar altul exact contrariul. Iubirea înseamnă şi viaţă şi moarte, şi boală şi sănătate, şi rău şi bine. Pe acest discurs se bazează iubirea şi astfel scapă oricărei încercări de a fi încadrată, de a fi reglementată.

Deşi este o experienţă pe care cu toţii, cel puţin o dată în viaţă, am trăit-o, nimeni nu reuşeşte apoi să o povestească în întregime, cu toate nuanţele, în toate detaliile, cu toate temerile, proiectele, fanteziile, tăcerile ei. Cuvântul nu este de folos, deoarece iubirea, ca şi fericirea, ţine de mituri. Are de-a face cu sufletul. Nu poate fi numită. Doar poezia, arta, pot să se apropie de ea. Contorsionată, multiformă, prometeică, de nestăpânit, iubirea uneşte ascunzişurile cele mai adânci, unde se contopesc binele şi răul, viaţa şi moartea, unde logica şi raţiunea alternează cu dorinţa, emoţia, sentimentele. Tinde spre absolut, dar nu vrea să fie absolutizată, ipostaziată, aşa cum ar vrea omul.

Dar umanitatea este bolnavă - nu reuşeşte să se menţină în jocul dihotomic, primordial, de a şti că trebuie să moară şi de a nu voi să ştie acest lucru - şi a inventat timpul din nevoia de a defini viaţa. Astfel visează la iubire, vorbeşte mereu despre ea pretutindeni, şi totuşi nu ştie să iubească. In nevroza ei, a înlăturat caracterul inefabil caracteristic iubirii, ca să îi dea un nume. Umanitatea se tenie, nu mai ştie să înfrunte necunoscutul, insondabilul. Iată de ce trebuie să dea un nume, o definiţie oricărui lucru. De secole, s-a obişnuit să se raporteze la realitate prin ceea ce numeşte „raţiune", dar nu ştie că iubirea este şi intuiţie, lipsă de raţiune, mister.

Acum putem înţelege de ce, deşi s-a ajuns la nivele de invidiat în progresul tehnic sau ştiinţific, puţin sau nimic nu s-a îmbunătăţit în cunoaşterea misterului iubirii, al vieţii, al propriului sine. Pe de o parte, omul confundă iubirea cu posesia, pe de altă parte, elimină iubirea din mersul lumii, din viaţa individului, din relaţia cu celălalt, pentru a o face impracticabilă, o iluzie prizonieră a perfecţiunii atotputerniciei, în acest „delir al omnipotenţei", o înlătură din centrul istoriei personale şi colective şi face din ea un mit fericit: au trăit până la adânci bătrâneţi, fericiţi şi mulţumiţi. Toate acestea, însă, sfârşesc prin a o steriliza, a o ucide, a o lipsi de posibilitatea de schimbare, a o rigidiza, a o face un loc în care să se manifeste propriile nevroze şi unde să iasă la iveală viaţa secătuită care caracterizează existenţa omului din această ultimă parte a secolului şi care îl face să-i spună celuilalt: «Tu nu şti să iubeşti», închizând astfel cercul demoniac, blestemat, în care nu este loc pentru alteritate, pentru diversitate.

Dar toate acestea sunt făcute cu bună ştiinţă şi voinţă sau din ignoranţă, incapacitate, limitare?

Nu ştiu. Şi nu mă interesează să aflu în această carte.

Ştiu doar că, din orice direcţie şi la orice nivel de conştiinţă ar veni acest atac, iubirea va învinge, deoarece este itinerar dinamic, irepetabil, magic, de neînvins; într-un cuvânt, divin.

Şi aceasta dintr-un motiv foarte simplu: omul nu poate exista fără iubire. Prin definiţie. Evident, nu vorbesc doar de raportul sexual, doar de relaţia de cuplu, ci mai ales de acele coordonate care o definesc: viaţa şi moartea, binele şi răul, Dumnezeu.

SĂ NU NE TEMEM SĂ IUBIM

Viaţa presupune moartea şi invers.

Viaţa este de nedefinit, nesfârşit de intensă şi extinsă, iar omul o poate percepe doar dacă intră în jocul dihotomic de a şti că trebuie să moară şi de a nu vrea să ştie acest lucru [Cfr. V. Albisetti, Pentru a fi fericiţi. Note de psihoterapie pentru toţi, Editura Pauline, Bucureşti, 2004.]

Nu putem vorbi de iubire, dacă nu vorbim de suflet şi de condiţia umană. Deja este depăşită ideea că persoana este o paradigmă statică, fixă. Nimic nu este mai dinamic, mai liber, mai deschis decât curgerea vieţii.

Iubirea îşi are rădăcinile în existenţa umană, tocmai acolo, în inconştient, acolo unde contrariile se unesc, unde graniţa dintre boală şi integritate se dovedeşte a fi labilă, unde capacitatea de a judeca dispare, dar unde se poate şi trebuie să fie căutată originea nemulţumirii faţă de viaţă, a nostalgiei, a sentimentului de singurătate, a dorinţei de împlinire, de desăvârşire, acolo unde se găseşte originea suferinţei umane şi, la urma urmei, sensul vieţii, infinitul, punctul de plecare.

Toate acestea sperie. Ştiu. Şi poate, de aceea, pe de o parte, suntem sfătuiţi să trăim iubirea aşa cum e, ca şi cum singura noastră datorie ar fi să o trăim în mod pasiv, iar pe de altă parte, suntem sfătuiţi să recurgem la cele mai mediocre modalităţi operative ale practicii amoroase. Nu cred nici în prima, nici în a doua variantă. Căci ambele sunt dictate de teamă.

Aş vrea să-mi conving cititorul să aleagă o altă posibilitate: lipsa de teamă. Să nu se teamă să se adâncească în această lume complexă a iubirii, căci este fecundă şi esenţială în viaţă. Pentru că a pătrunde în această lume înseamnă să pătrundem mlăuntrul nostru, să ne înţelegem adevărata condiţie, să trăim situaţii psihice şi spirituale aparte, în care fiecare să-şi întâlnească, reflectat ca într-o oglindă, propriul eu; în care omul trăieşte experienţa limitei şi îşi „încearcă", îşi sporeşte cunoaşterea de sine. Cine fuge, evadând în sex, promiscuitate sau teamă de suferinţă, este bolnav, se teme de viaţă.

Iubirea este risc. Riscul de a te pierde în celălalt fără să te mai regăseşti, riscul de a te opri, dar e şi posibilitatea de a te adânci în celălalt şi a şti să vă regăsiţi, împreună, mai plini de viaţă.

Iubirea este descoperire, înseamnă să joci cu cărţile pe faţă când toată lumea din jur ne învaţă să ne ascundem, să ne protejăm, să folosim orice mijloc ca să nu ne expunem, să nu fim răniţi, ucişi, cumpăraţi.

Iubirea este adevăr. Nu iubeşte subterfugiile, compromisurile, comunicarea dublă, triplă. Este directă şi merge la esenţă.

Iubirea este proiect. Este menită morţii, dacă nu este inserată într-un itinerar, dacă nu face parte dintr-un drum ce urmează să fie străbătut.

Iubirea este alegere, înseamnă să nu acceptăm pasivi ceea ce ni se propune, ci să alegem să avem un rol activ, creativ în formarea relaţiei, să nu alegem drumul cel mai comod, ci pe cel care duce la adevărata comuniune, mai întâi a minţilor, apoi a trupurilor.

Iubirea este demnitate. Nu acceptă ceea ce vine din întâmplare, nici nu umple cu sex golul interior, ci are respect faţă de sine, faţă de propria unicitate.

Iubirea este integritate. Niciodată o relaţie adevărată ă& iubire nu produce rupturi sau răni propriei identităţi, dimpotrivă, o împlineşte, o face să crească.

Iubirea înseamnă a da sens. A trăi experienţa iubirii înseamnă a deveni o verigă din lanţul semnificaţiilor pe care le capătă viaţa fiinţelor vii.

Iubirea este cunoaştere. Datorită ei, putem deveni părtaşi la înţelepciune, putem cunoaşte drumuri noi, care altfel ar rămâne necunoscute, putem ajunge la noi înşine.

Dar pentru toate acestea există şi reversul medaliei.

Iată de ce iubirea este şi libertate. Libertatea de a trăi sau de a se îmbolnăvi, de a muri. Depinde de noi. De gradul nostru de nevroză depinde cum, când şi cât putem sa înaintăm în iubire, deoarece a iubi este o capacitate. Nu este un dar gratuit, nu este pentru toţi. Sau, mai bine spus, toţi putem să iubim, această facultate stă în puterea noastră, dar puţini sunt cei care o caută, o găsesc, o practică, deoarece capacitatea de a iubi merge mână în mână cu capacitatea de evoluţie personală. Nici una, nici alta nu vine în mod gratuit, ca un dar din afara noastră, un dar ce poate ajunge la toţi, un eveniment extraordinar. Nimic nu exista în exteriorul propriei persoane. Exteriorul nu este decât reflectarea a ceea ce este în interiorul nostru. Sau, în orice caz, este ceea ce percepem.

Doar cunoscându-ne pe noi înşine putem cunoaşte iubirea.

Pentru că e acelaşi lucru.

Maturitatea personală, capacitatea de a iubi, da, este o stare extraordinară, pe care cu toţii vrem s-o trăim, s-o experimentăm; dar ea nu ţine de destin, de întâmplare, ci este rodul unui lung şi greu drum de pregătire, de antrenament. Caracterul extraordinar vine din ceea ce este obişnuit; şi aceasta este adevărata noastră condiţie autentică de fiinţe umane.

Să nu invidiem perechea fericită, persoana matură! Să nu ne gândim că suntem lipsiţi de noroc sau incapabili! în noi, în noi toţi, există posibilitatea de a evolua, capacitatea de a iubi.

Pentru asta am fost creaţi. Aceasta este menirea noastră. Unica.

Să nu ne mai gândim, aşadar, că fericirea în dragoste sau înţelepciunea sunt daruri venite cine ştie de unde şi că ajung doar la cei norocoşi.

Ci să fim atenţi.

Nu putem să iubim dacă nu am început un proces de evoluţie. Aceasta este cheia, cifra magică pentru a putea înainta, cu paşi mici, dar siguri, pe drumul iubirii.

Cine nu îşi dezvoltă propria personalitate, să nu pornească la drum, să nu iubească. Este un sfat venit din partea unui prieten adevărat.

ÎNDRĂGOSTIRE Şl IUBIRE

Înainte de a trece la descrierea drumului care duce la o iubire adevărată, autentică şi de durată în timp, aş vrea să curăţ terenul de clasicul element de confuzie care este îndrăgostirea.

Aproape toţi confundă iubirea cu îndrăgostirea. Revistele pentru femei, telenovelele, filmele, literatura, majoritatea oamenilor, cu excepţia câtorva autori, preamăresc momentul îndrăgostirii, de parcă ar fi esenţa adevăratei iubiri. Şi, totuşi, ar fi de ajuns bunul simţ ca să înţelegem că experienţa îndrăgostirii este foarte diferită de starea permanentă a iubirii.

în civilizaţia în care trăim azi, când orice lucru are o valoare datorită cererii lui pe piaţă, când imaginea unui produs contează mai mult decât produsul în sine, când mijloacele de comunicare au devenit atât de puternice încât au creat adevărate modele de comportament, iubirea şi drumul de evoluţie personală, spiritul, au foarte puţină importanţă, sunt lipsite de valoare aproape pe tot globul pământesc, în această societate, îndrăgostirea este trăită ca iubire, întrucât ceea ce contează este imaginea unui individ şi nu maturitatea lui. Mass-media desfăşoară o acţiune de planificare a gândurilor, a sentimentelor: oricum, toţi gândesc la fel, iubesc sau cred că iubesc la fel. Diversitatea, ceea ce se îndepărtează de model, este trăită ca element perturbator, deviant. într-o astfel de societate, în care viaţa fiecăruia este

copleşită de muncă, de angajamente, în care sentimentul singurătăţii, al abandonului se extinde cu disperare, iar comunicarea între persoane a dispărut aproape complet, sexul este considerat deseori singurul act care dă impresia de comunicare, de căldură, de unire între fiinţele umane. Omul contemporan nu mai ştie să comunice nici prin cuvinte, nici prin gesturi, iar ceea ce pentru mine este ultima, dar chiar ultima formă de a comunica, şi care poate fi folosită doar într-un context anume - actul sexual - pentru multe persoane devine prima, singura formă de comunicare. Atracţia sexuală faţă de partener te face să crezi că ai găsit marea iubire; mai mult, este considerată o dovadă a intensităţii, a justeţei relaţiei, când, de fapt, este o dovadă a incapacităţii profunde de a comunica în alte moduri.

Astfel se confundă îndrăgostirea cu iubirea.

în continuare, voi enumera câteva caracteristici ale celor două stări, astfel încât cititorul să poată recunoaşte dacă propriile lui experienţe sunt momente de îndrăgostire sau, dimpotrivă, se află deja pe drumul iubirii.

îndrăgostirea aparţine animalităţii omului, iubirea maturităţii lui. Pentru a te îndrăgosti nu e nevoie de curaj: e de ajuns să laşi lucrurile să meargă de la sine. Dar eu vorbesc unor persoane care vor să-şi folosească mintea şi capacitatea lor de a transcende. Ce diferenţă ar mai fi, altfel, între noi şi animale? în îndrăgostire sexul este hotărâtor, în relaţia de iubire este o opţiune. Multe persoane cred că sunt deştepte dacă trăiesc aşa cum trăiesc, mai degrabă în starea de îndrăgostire decât în cea de iubire, dar se poartă astfel doar pentru că nu vor să recunoască sărăcia emoţiilor lor şi incapacitatea lor de a comunica în alt mod care să nu fie sexual.

în îndrăgostire realitatea este modificată, alterată, pentru a trăi relaţia; în iubire, realitatea devine parte integrantă din relaţia însăşi, o face să crească şi o întăreşte.

în starea de îndrăgostire figura celuilalt devine obsesie, fără ea viaţa se termină; în iubire celălalt este mereu prezent, se află în relaţie, întrucât împreună cu el ai construit sau construieşti un plan, un drum.

îndrăgostirea nu este un plan. Este doar exaltarea clipei, chiar dacă durează luni sau ani de zile.

îndrăgostirea ascunde o profundă singurătate lăuntrică, de vreme ce ne căutăm partenerul ca să ne simţim vii; în iubire interioritatea unuia, independentă, autonomă faţă de celălalt, se uneşte printr-o alegere cu cea a persoanei iubite, pentru a parcurge drumul împreună.

îndrăgostirea este o scânteie luată drept foc; iubirea este o flacără hrănită continuu.

în îndrăgostire extazul se produce doar când eşti cu partenerul; în starea de iubire, fericirea este un fundal constant al întregii vieţi.

îndrăgostirea ne iluzionează că evoluăm, dar, de fapt, este doar o stare de exaltare a simţurilor sau a nevrozei; iubirea este, prin definiţie, creştere personală şi, prin urmare, colectivă.

O dată ce îndrăgostirea a luat sfârşit, simţi un mare gol; un gol care poate nu face altceva decât să descopere golul care exista deja şi care acum a devenit şi mai amar. Iubirea la care mă refer eu nu are în vedere sfârşitul, pentru că nu a plecat de la un gol!

îndrăgostirea se teme de moarte; în starea de iubire morţile sunt mai multe, dar toate sunt anulate dacă ştii să le dai sens, semnificaţie.

în îndrăgostire este negată limita; în iubire limita este căutată, recunoscută, acceptată, preamărită.

în îndrăgostire raţiunea este înlăturată; în iubire ea are un rol important.

îndrăgostirea este, prin natura ei, exclusivă, nu e universală.

îndrăgostirea este posesie, iubirea este dar.

îndrăgostirea domină persoanele care o trăiesc; persoanele care se află pe drumul iubirii îşi gestionează împreună iubirea, nu sunt gestionate de ea.

îndrăgostirea tinde spre fuziune: în general, imaginea partenerului, ochii, chipul lui... sunt reproduse în mod obsesiv. Iubirea se bazează pe alegeri continue.

îndoielile rănesc îndrăgostirea, dar întăresc iubirea.

îndrăgostirea este alcătuită doar din senzaţii; iubirea cuprinde, în plus, şi voinţă.

De fapt, îndrăgostirea este mai concordantă cu psihologia copilului care, în atotputernicia lui infantilă, vrea totul şi imediat; iubirea este pentru persoanele mature care nu se tem de timp, dimpotrivă, ţin cont de el.

îndrăgostirea este superficială, se limitează la aparenţă; iubirea se hrăneşte din profunzimea celuilalt. Iubirea nu poate fi niciodată superficială.

îndrăgostirea ţine de o logică a consumului; iubirea de logica lui a fi, de logica conştiinţei.

îndrăgostirea e ucisă de suferinţă, iubirea înţelege suferinţa.

în îndrăgostire cei doi se anulează, în iubire cresc.

îndrăgostirea este uşoară, dar te goleşte; iubirea e grea, dar te umple.

ÎN CÃUTAREA UNUI SUBIECT ATRÃGÃTOR

După cum am văzut, toţi pot să iubească, dar puţini o fac, deoarece se limitează la îndrăgostire. Pentru a te îndrăgosti, o ştim, nu e nevoie de nici un fel de efort, e de ajuns să te laşi purtat de ceea ce simţi, să te laşi purtat de atracţia fizică, de un anumit feeling, fără să-1 analizezi în profunzime pe celălalt şi pe tine însuţi.

Obişnuim să visăm.

Dar, în realitate, ne iluzionăm asupra situaţiei. De fapt, pentru a ne îndrăgosti, împrejurările exterioare sunt importante; astfel, imaginea celuilalt, felul în care merge, se poartă, se prezintă în faţa ta, aspectul lui fizic, profesia, statutul social, economic, sunt elemente hotărâtoare în îndrăgostire, în această civilizaţie, devenită tot mai egoistă şi superficială, oamenii înţeleg prin iubire fie senzaţia de beţie pe care o provoacă atracţia, fie plăcuta senzaţie de a fi doriţi, iubiţi. Pentru a ajunge la această finalitate, oamenii îşi investesc toate energiile. Şi, în general, căile sunt următoarele: a-şi cultiva frumuseţea trupului, a face sport, dacă e nevoie, la o anumită vârstă, a-şi face lifting, a elimina eventualele aspecte inestetice, a-şi modela propriul corp, propriul chip după imaginea care e mai puternică, mai plină de succes, mai la modă la momentul respectiv.

Aspectul fizic este hotărâtor pentru a declanşa îndră­gostirea. Aş spune că particularitatea care se dă chipului, corpului, devine caracteristica definitorie a unei persoane şi este un element privilegiat al comunicării între semeni şi mijloc absolut de seducţie, de atracţie.

La fel stau lucrurile în ceea ce priveşte îmbrăcămintea, care nu trebuie niciodată să se îndepărteze de modă, dacă vrei să fii atrăgător.

Şi modurile de a apărea în public trebuie să fie cordiale, amabile şi, în caz că sunt agresive, trebuie să fie de un anumit gen de agresivitate, de exemplu, aceea care aminteşte de protagonistul unui film de succes al momentului. Conversaţia trebuie să fie interesantă. In fine, se folosesc aceleaşi modalităţi care s-ar întrebuinţa pentru a vinde nişte produse.

Persoana dorită, fascinantă, este un subiect investit cu toate calităţile pe care le-am amintit până acum. De fapt, pentru o femeie, a căuta un bărbat, şi invers, este ca şi cum s-ar duce la magazin şi ar căuta produsul cel mai bun sau cu ingredientele cele mai multe sau cu cele preferate.

Dar toate acestea nu reprezintă iubirea de care vorbesc eu. Iubirea la care mă refer eu are nevoie de existenţa unei faze de proiectare, de dorinţa de a porni împreună la drum.

O altă consideraţie care ne poate ajuta să înţelegem mai bine cum se aleg fiinţele umane, cum se „iubesc" în această societate, pleacă de la faptul că acestea se împart în categorii în funcţie de tipul de sport pe care îl practică, de tipul de local public pe care îl frecventează, de tipul de vacanţă pe care o petrec, de genul de muzică pe care o ascultă etc. în această societate, care este într-un mod disperat incapabilă să comunice şi tot mai străină de ea însăşi, momentul în care persoanele se recunosc declanşează îndrăgostirea. Deja fiinţele umane se adună în grupuri, în zone de mare extensie numerică, în care gusturile şi modul de a fi împreună, în cuplu, sunt standardizate (să nu uităm că modelele impuse de mass-media se răspândesc din ce în ce mai mult în zilele noastre în întreaga lume).

Lumea nu mai ştie ce înseamnă a iubi. Din păcate crede că a iubi înseamnă tot ce am descris până acum şi se străduieşte să trăiască după acele modele. Oamenii cred că iubirea este un lucru uşor, o distracţie, un moment plăcut al zilei, al vieţii, iar greutatea constă doar în a găsi persoana potrivită.

Dar în astfel de comportamente nu veţi găsi în nici un chip voinţa de a creşte personal şi, deci, împreună. Este o atitudine neprevăzută între cele înşiruite în acest capitol şi, totuşi, este singura, adevărata cheie pentru a ajunge la ceea ce înţeleg eu prin iubire.

Câte persoane nu au trecut prin cabinetul meu punându-mi aceeaşi întrebare: «Profesore, voi găsi oare bărbatul potrivit/ femeia potrivită?», neştiind că problema nu este de a găsi bărbatul potrivit sau femeia potrivită, ci a se întreba: «Sunt eu oare în stare să iubesc? Posed - sau am creat în mine - capacitatea de a iubi?». Dacă ar începe să răspundă la aceste ultime două întrebări, atunci bărbatul şi femeia care se caută, s-ar găsi, fiţi siguri, întrucât ei nu pornesc în căutarea unui „produs" atrăgător, ci a unei fiinţe care a început un drum, iar datoria fiecăruia este de a înţelege dacă drumul celuilalt este acelaşi cu al vostru!

Fiinţele umane muncesc, caută succesul, practică sportul, doresc bani, faimă, iar pentru a ajunge aici pornesc încă de mici la drum. Cine ştie de ce atunci când e vorba de iubire cred că aceasta se poate obţine dintr-o dată, ca printr-o minune, şi că datoria lor este doar de a o trăi! Găsesc în această profundă ignoranţă motivul principal al nereuşitei multor relaţii de cuplu, a multor căsătorii, a iubirii. Şi totuşi nimic nu se întâmplă prin magie, prin cine ştie ce vrăjitorie. Cu atât mai puţin iubirea.

Acum înţelegeţi de ce, după mine, a te opri la îndrăgostire ar însemna a schimba adevărata, marea bogăţie cu o sumă de bani împrumutată de un prieten pentru câteva zile sau luni. Apoi, din moment ce, vă asigur, în noi toţi, fără excepţie, există o capacitate potenţială de a iubi, nu văd de ce să nu începem să cultivăm, să creăm această capacitate încă de tineri.

Atunci când vedeţi două persoane care se iubesc cu adevărat, nu le invidiaţi! Nu le consideraţi norocoase! Căci au ajuns aici după un lung drum început cu mulţi ani în urmă!

CAPACITATEA DE A IUBI

Elementele care stau la baza capacităţii de a iubi nu diferă de cele necesare unei bogate şi creative creşteri personale şi, deci, colective. Lectura acestor pagini poate fi o deziluzie pentru cei care se aşteaptă să găsească un manual cu instrucţiuni pentru a învăţa să iubească. Capacitatea de a iubi nu se învaţă teoretic, aşa cum pregătim un examen, cum urmărim o lecţie sau cum citim o carte. Nu se învaţă pe de rost.

Capacitatea de a iubi ţine de posibilitatea fiecărei fiinţe umane şi este întipărită în ea. Asemenea tuturor capacităţilor, se află înlăuntrul nostru. Nu se ia din afară sau de la cineva care este în exteriorul nostru.

Trebuie, însă, să ştim să o căutăm, să o recunoaştem, să o acceptăm, ca mai apoi să ştim să o dezvoltăm, să o amplificăm, să o consolidăm, în teoria mea despre iubire, nu putem iubi dacă nu am crescut, dacă nu suntem maturi psihic, spiritual. Şi nu numai. Cele două lucruri sunt legate printr-o relaţie reciprocă: nu poate exista, pentru mine, o persoană matură care să nu ştie să iubească, şi invers. Personalitatea umană nu este alcătuită din compartimente etanşe, care nu comunică între ele, ci comunică la toate nivelurile care b constituie. De aceea, nu poate exista, în viziunea mea, o persoană care acasă este egoistă, iar afară, în public, este generoasă, într-o parte sau alta o astfel de persoană trişează.

In îndrăgostire sau în iubirea aşa cum e înţeleasă în mod obişnuit, nu e deloc nevoie să fim maturi psihologic, spiritual. Astăzi, pregătirea personală, punerea în discuţie a certitudinilor noastre, diminuarea propriului egoism sunt considerate concepte retorice, absurde, demodate, învechite; mai mult, sunt trăite ca elemente negative care îngreunează relaţia în doi.

Pe de altă parte, elementele pe care le voi propune vor să fie doar momente de solicitare, de provocare spre „a creşte", spre „a iubi", pentru că ştiu bine că suntem unici şi irepetabili, că nu există o reţetă potrivită pentru toţi şi că drumurile care duc la calea principală de creştere a dimensiunii psihologice, a dimensiunii spirituale şi, deci, a iubirii, pot fi diferite şi personale, tipice. Cine mă cunoaşte ştie de asemenea că viziunea mea asupra omului nu este una univocă, lipsită de contradicţii, ci, dimpotrivă, una dialectică, în care să se ţină cont de ambivalenţe, de contradicţii, de experienţa durerii [Cfr. V. Aibisetti, Volanta di guarire (Dorinţa de a se vindeca), Edizioni Paoline, Cinisello Balsamo, 1987.], a singurătăţii, a abandonului, dar şi de dorinţa de atotputernicie, de perfecţiune, de autodistrugere, într-un cuvânt, de bine şi de rău, de moartea şi de viaţa prezente în noi toţi.

Prin urmare, sunt conştient de complexitatea infinită a omului şi a iubirii.

In teoria mea despre iubire, de fapt, foarte puţin sau nimic nu este idolatrizat, puţin sau nimic nu iese din cadrul dimensiunii noastre, autentice, umane, deci contradictorii, pline de prezenţe şi de absenţe, de satisfacţii şi lipsuri, puţin sau nimic nu iese din cursul firesc al schimbării, ci totul este integrat într-o mişcare fără sfârşit, necunoscută, unde nu este loc pentru înşelăciune sau autoamăgire, pentru stăpânirea directă sau mascată a celuilalt, unde binomul victimă-călău a dispărut pentru totdeauna, unde unicitatea şi irepetabilitatea unuia sunt respectate de celălalt, unde celălalt nu reprezintă doar un trup, un chip, ci pe ceilalţi, infinitatea dorinţei de iubire specifice creaturii umane care înţelege şi vrea să înţeleagă, care a înţeles că, pentru a-1 cunoaşte pe celălalt, trebuie mai întâi să se cunoască pe sine şi, cu toate că ştim că adevărata identitate umană va rămâne pentru totdeauna necunoscută, avem curajul să căutăm încontinuu să îi dezvăluim semnificaţia.

îndrăgostirea şi iubirea de azi capătă, însă, în procesul experimentării lor, caracterul de absolut, pretenţia de perfecţiune, de veşnicie, în acest caz, celălalt este divinizat, absolutizat, devine axa în jurul căreia facem să se învârtă imaginarul nostru, este o „fixaţie", astfel încât, atunci când acest gen de relaţie se termină sau realul reuşeşte să pătrundă în acest delir al omnipotenţei, în această dorinţă nesfârşită, niciodată satisfăcută, pentru că este formată din nevroză, rămâne doar un mare gol, o mare deziluzie, senzaţia violenţei, a amăgirii, a abandonului, a morţii.

DATORIA

Dacă ne-am întreba ce înseamnă a iubi, ne-ar veni în minte mii de răspunsuri, dar nici unul nu ne-ar mulţumi pe deplin. De ce?

Pentru că, după cum am subliniat deja, iubirea este legată în mod definitiv de existenţa noastră pe acest pământ. Am putea spune în mod banal că iubirea este sex sau chiar super sex însoţit sau nu de sentiment.

Sau poate este ceva mai puţin sau mai mult.

Nu.

Este ceva diferit. Şi e timpul să o spunem, în timp ce ne pregătim să intrăm în cel de-al treilea mileniu.

Mai devreme v-am făcut să auziţi - şi aţi fost de acord să-l auziţi - sunetul golului insondabil, inefabil, cu care iubirea ne-a răspuns atunci când am încercat să o definim, în dimensiunea la care vreau să vă duc acum, însă, iubirea capătă de îndată conotaţia ei justă, îşi găseşte numele de botez care i s-a dat, poate de mult timp, dintotdeauna.

Dimensiunea despre care vorbesc este cea a existenţei.

In noi Dumnezeu a scris deja totul. Nouă ne revine sarcina să conştientizăm acest lucru.

Suntem creaturi divine.

Inlăuntrul nostru, în fiecare dintre noi, fără excepţie, există un nucleu divin, chiar dacă nu vrem să conştientizăm că îl posedăm. Acesta este însăşi sursa existenţei noastre. Este începutul şi în acelaşi timp ţinta finală. Totuşi, ar fi nevoie să ne confruntăm cu adevărat cu noi înşine pentru a înţelege, pentru a învăţa să spunem lucrurilor pe nume, pe adevăratul lor nume, să dăm sens, să ajungem la armonia care este în aşteptarea Armoniei.

E nevoie să ne cunoaştem pe noi înşine. Trebuie doar să privim înlăuntrul nostru şi iubirea îşi capătă în mod natural propriul ei nume. Omul este înzestrat cu sens, în mod iremediabil. Fie că vrea sau nu, persoana trăieşte cu un sens. Nu poate să-lînlăture, decât prin nevroză sau moarte.

Sensul se găseşte înlăuntrul nostru. Nu putem iubi dacă nu ţinem cont de sens. Iată cheia magică. «Iubeşte-i pe ceilalţi aşa cum te iubeşti pe tine» înseamnă exact aceasta: punctul de referinţă, dacă vrei să iubeşti, este a te iubi, a te cunoaşte pe tine însuţi. Şi pentru a o face e nevoie să ştii să dai sens, înţeles lucrurilor.

în cartea Pentru a fi fericiţi am arătat originea probabilă a capacităţii de a da sens. Fiinţa umană ştie că trebuie să moară. Măreţia şi/sau drama umanităţii constă în a-şi cunoaşte propriul destin. Omul a început să devină inteligent atunci când a. aflat că urma să moară.

Misterul umanităţii rezidă în aceasta: a şti că trebuie să mori. Totul se joacă la nivelul conştiinţei că trebuie să murim, că ştim şi că nu vrem s-o ştim.

în cadrul acestui joc de afirmaţie-negaţie, prezenţă-absenţă, viaţă-moarte, se află libertatea omului. Libertatea de a trăi. Libertatea de a se îmbolnăvi. Fie că vrem să participăm sau nu, conştient sau inconştient, cu toţii ne aflăm în acest joc. Doar cel nebun, doar cel smintit, probabil, poate s-o facă pe spectatorul. Cei care ies din joc sau cred că au ieşit, nu trăiesc, chiar dacă sunt convinşi de contrariu, în mod paradoxal, aceştia, în general, au mai mult decât ceilalţi, bani, putere, sex, faimă. Dar tot ceea ce vor face ei în existenţa lor nu va căpăta nici o semnificaţie, pentru că nu au ajuns să fie, au părăsit drumul de evoluţie psihologică, spirituală, nu pot iubi cu adevărat, chiar dacă ei cred contrariul.

Semnificaţia, sensul .lucrurilor şi al oamenilor, nu înseamnă nimic dacă nu se integrează în dualismul existenţial. Tot ceea ce ei posedă rămâne în afara adevăratei semnificaţii, în afara esenţei. Cei care nu vor să crească nu vor fi niciodată inseraţi în cursul vital, autentic al existenţei umane. Tot ceea ce vor gândi şi vor spune va fi, în realitate, lipsit de viaţă. Logica lor este, oricum, una a posedării.

Paradoxal, nevroza, lipsa de seninătate psihică, nu ar exista dacă nu ar exista libertatea interioară. Această libertate permite individului să se îmbolnăvească sau să îşi îmbunătăţească starea psihică. Aşadar, pentru a iubi cu adevărat trebuie să avem un grad foarte scăzut de nevroză personală. Cu cât acesta va fi mai scăzut, cu atât vom fi mai capabili să iubim cu adevărat

Punctul de plecare, aşadar, în teoria mea despre iubirea adevărată este o muncă de autoconştientizare, de autoanaliză, de acceptare a propriei nevroze, de a şti să îi spunem pe nume, numele ei corect, şi de a încerca apoi să o reducem, deşi ştim că nu putem să o înlăturăm niciodată în întregime. Un om care încearcă să-şi reducă nevroza la gradul cât mai de jos posibil este un om cu adevărat curajos, un erou, un luptător, un fiu al lui Dumnezeu.

Doar de-a lungul unui asemenea drum va întâlni adevărata iubire. La acest nivel nu mai e nevoie să o cauţi. Căci este înlăuntrul propriei fiinţe. Şi acel om, de unul singur, ca şi cum ar fi vrăjit, se va uni cu celălalt.

Relaţia va primi atunci numele de botez adecvat: căsătorie. O unire a spiritelor, a minţilor şi a trupurilor. Căsătoria adevărată: o relaţie care presupune un drum comun care trebuie parcurs spre existenţă, spre punctul de plecare şi spre cel final, spre reducerea la maxim a propriei nevroze, şi, prin urmare, a celei a copiilor, a propriei familii, a grupului, a societăţii.

însă cei care nu se simt nevrotici, care se simt superiori celorlalţi, care nu se pun pe ei înşişi în discuţie, care confundă îndrăgostirea cu iubirea, sunt lipsiţi de viaţă. Omul are posibilitatea de a trăi activ sau pasiv. A trăi pasiv înseamnă a nu hotărî, a nu alege, a nu vrea să ştie, a nu vrea să cunoască; într-un cuvânt, a nu da sens propriei fiinţe şi nici lucrurilor.

Hotărârea de a trăi depinde numai de noi. Este o alegere individuală.

Ţine de libertatea noastră.

Putem să ne trăim viaţa sau să ne lăsăm trăiţi de ea!

înainte să ţi se fi propus să intri în dimensiunea de a fi, dragă cititoare, dragă cititorule, exista întotdeauna problema lui «să fac asta sau cealaltă», «va fi bine, va fi greşit», iar mintea mereu nehotărâtă, niciodată convinsă de ceea ce făcea. Sau nu? Te gândeai dacă să te căsătoreşti cu acest bărbat sau cu celălalt, dacă să te căsătoreşti cu acea femeie sau cu cealaltă şi, până la urmă, mintea a trebuit să ia o hotărâre. Pusă în faţa alegerii, mintea de una singură este mereu şovăielnică. De aceea, căsătorindu-te cu acel bărbat sau cu acea femeie, se poate întâmpla că ajungi să cunoşti în profunzime acea persoană şi să regreţi că te-ai căsătorit cu ea.

Nimeni nu a găsit vreodată bărbatul potrivit/femeia potrivită. E foarte ciudat, nu ţi se pare? Milioane de persoane să fi găsit mereu bărbatul greşit/femeia greşită? Nu. Evident, nu este vina bărbatului sau a femeii.

Nu există bărbaţi greşiţi sau femei greşite.

Nivelul la care se face alegerea, se acţionează, se trăieşte este greşit. Aţi pus la treabă doar mintea, doar trupul.

Intraţi în lumea conştiinţei, a sensului, a procesului de evoluţie, recitiţi frazele pe care le-am scris mai sus şi veţi găsi imediat bărbatul potrivit/femeia potrivită, iar dacă vă veţi căsători, atunci, da, vă urez, în cadrul unei asemenea căsătorii, să aveţi mulţi copii.

Datoria care ne-a fost transmisă nu este de a căuta iubirea, ci de a găsi sensul, discernământul, existenţa. De a ajunge acolo unde începutul şi sfârşitul sunt una.

[…]

PRACTICAREA IUBIRII ADEVÃRATE

Am văzut cum capacitatea de a iubi coincide cu procesul personal de evoluţie, care este unic şi irepetabil pentru fiecare dintre noi. De aceea, cum în farmacie nu se găseşte pilula care să dea maturitate unui individ superficial, aşa nu există, din păcate, nici o regulă sau o reţetă pentru a iubi. Dar este sigur - cel puţin pentru mine - că cel care nu va urma sau nu se va afla pe drumul trasat în paginile precedente nu va putea iubi.

Nu este adevărat că toţi reuşesc să iubească.

Dimpotrivă, puţine persoane ştiu să iubească. O dovedeşte numărul incredibil de despărţiri. O dovedeşte starea de nefericire în iubire simţită de oameni. Cine, astăzi, ar putea spune cu mâna pe inimă că este fericit în iubire, că este capabil să iubească cu adevărat?

Mai întâi de toate, relaţia de iubire adevărată durează o viaţă întreagă.

Nu căutaţi alibiuri sau justificări asupra acestui punct.

Deja aţi înţeles din paginile precedente că greutăţile, energia care trebuie pusă la dispoziţie, modul de a pune problema sunt de asemenea anvergură încât e nevoie de o viaţă întreagă. Şi aţi remarcat, de asemenea, că nereuşita unei relaţii nu depinde niciodată de alegerea partenerului, ci de lipsa de pregătire a unuia sau a ambilor parteneri, de lipsa unui drum care trebuie parcurs spre propriul suflet.

Fiţi siguri că într-o relaţie de iubire adevărată nu există despărţiri.

Prin definiţie, nu pot apărea.

Crizele, dificultăţile de care se vorbeşte în mod continuu, sunt deja întipărite în noi, astfel încât, în relaţia de iubire adevărată, e nevoie de o confruntare continuă cu „alter ego-ul", cu lipsa de comunicare, cu suferinţa.

într-o relaţie adevărată de iubire nu există despărţiri, întrucât ea e plină de separări. Separări căutate ca să fie recunoscute, chemate pe nume, acceptate şi metabolizate.

Relaţia despre care vorbesc nu este o legătură între doi indivizi care se identifică sau se proiectează unul asupra celuilalt sau au intrat în competiţie sau îşi pun piedici sau se joacă de-a iubirea. Eu vorbesc de relaţia în care cei doi se alătură pentru a parcurge împreună drumul spre adevăr, pentru a demasca ceea ce este fals în fiinţa umană, pentru a-şi regăsi propria unicitate. Ei trăiesc înlăuntrul lor, şi-au atins starea de divinitate lăuntrică. De exemplu, dacă nu ai o relaţie de adevărată evoluţie şi soţia ta/soţul tău iese cu o altă persoană, suferi de moarte, disperi. De ce?

Pentru că te-ai identificat cu celălalt, pierzându-ţi propria identitate.

Oamenii trăiesc aşa, din nefericire, identificându-se unul cu celălalt.

Dacă reuşiţi cu adevărat să urmaţi drumul de care v-am vorbit, dacă reuşiţi cu adevărat să vă goliţi de voi înşivă, dacă veţi descoperi cu adevărat esenţa fiinţei voastre, conştiinţa voastră, şi veţi reuşi cu adevărat să vă purificaţi lăuntric, atunci veţi putea spune: «Cum? Soţia mea/soţul meu a fugit cu altul/alta? Păcat... Probabil încă nu-şi rezolvase problemele».

Adevărata relaţie de iubire se realizează doar între persoane care vor să-şi depăşească propriile limite. Poate să se stabilească doar între persoane adevărate.

Reflectaţi şi încercaţi să priviţi deschis, cu voi înşivă şi cu celălalt, lipsa voastră de autenticitate şi atunci veţi înţelege.

Cum poate oare să potolească setea o apă care nu e apă?

Cum poate să hrănească o pâine care nu e pâine?

Scopul, finalitatea fiinţei umane este să ajungă la propria stare de conştiinţă.

Relaţia de iubire adevărată poate fi una dintre ocaziile de a ajunge la această destinaţie finală.

Iată diferenţa reală dintre relaţia de iubire adevărată şi cea „normală": prima este o cale de a ajunge la starea de conştiinţă, a doua se opreşte la ea însăşi. Aceasta din urmă poate fi chiar minunată prin gesturi, prin sentimente, dar e direcţionată mereu doar spre celălalt şi se opreşte acolo. Prin urmare, practicarea relaţiei de iubire adevărată trebuie să folosească la menţinerea în mod operativ, real, practic a relaţiei de iubire pe drumul spre starea de conştiinţă.

Sfaturile şi solicitările care vor urma sunt oferite pentru a reduce la minim, pentru a elimina suprastructuri, alibiuri, poveri apăsătoare, condiţionări personale şi de cuplu care împiedică curgerea liberă a vitalităţii spre starea de conştiinţă.

După mine, o persoană trebuie să înceapă de una singură drumul spre propria identitate reală. Doar după ce a ajuns la un anumit grad de conştientizare poate să formeze un cuplu. Trebuie să găsim singuri pacea lăuntrică. Căsătoria, adică viaţa cu celălalt, trebuie să îmbunătăţească, să mărească această pace lăuntrică personală, în plus, căsătoria, în viziunea mea, are doar funcţia de atelier, de laborator în care creşte gradul de conştientizare a soţilor.

în relaţiile „normale" de iubire, în schimb, nevrozelor şi problemelor personale li se adaugă şi cele ale celuilalt. Şi nu numai. Se adună şi cele create de convieţuirea propriu-zisă. în relaţiile „normale", de fapt, energia celor doi este absorbită aproape în întregime de înfruntarea cu dificultăţile, problemele provocate de faptul de a sta împreună. Este evident că, în aceste condiţii, nu este timp, nu este loc, nu este energie pentru a înainta spre starea de conştiinţă.

Pentru a reduce la minim povara convieţuirii şi pentru a face, în schimb, astfel încât convieţuirea să exalte energia îndreptată spre ea însăşi pentru a mări gradul de conştien­tizare, comunicarea între cei doi - adică relaţia lor - trebuie să aibă rolul principal.

Un bărbat voia să-i arate soţiei iubirea pe care o avea faţă de ea. Cum i-o arăta?

Relaţia lor era profundă şi chiar mergea dincolo de obişnuitele dovezi de afecţiune. Dar era o „mică" problemă: el sforăia. Soţia, atunci, deşi cu părere de rău şi nu fără să-şi fi asigurat partenerul de sentimentele pe care le nutrea faţă de el, a hotărât să meargă să doarmă în altă cameră: în fiecare noapte soţul se strecura în patul soţiei, impunându-şi prezenţa.

Când au venit la mine pentru o terapie de familie, soţul încă era convins că avea dreptate şi că purtarea lui arăta iubirea faţă de soţia sa. Dar cum putea demonstra iubirea o prezenţă care prin sforăitul lui întrerupea de opt-zece ori pe noapte somnul partenerei? Cum putea vorbi de iubire prezenţa unui om care nu respecta timpul personal al celuilalt?

Şi în acest caz avem de-a face cu lipsa preocupării pentru adevăr, pentru conştientizare. Acest bărbat îşi confunda teama de a rămâne singur, lipsa lui afectivă, nevoia lui de prezenţa fizică a celuilalt, nevoia lui de iubire, cu iubirea adevărată.

Iubirea adevărată nu este niciodată o nevoie.

Şi nu numai. Am văzut că, pentru a porni pe drumul unei iubiri adevărate, e nevoie să renunţăm mai întâi la propriile nevoi.

Mulţi consideră relaţia de cuplu un loc în care să-şi satisfacă propriile nevoi neîmplinite, mai ales nevoia de dragoste. Ei sunt îndrăgostiţi de ideea de iubire! Câţi bărbaţi, câte femei nu cred că iubesc pentru că sunt buni, înţelegători, afectuoşi, dar ei se poartă aşa pentru că sunt îndrăgostiţi de imaginea de bunătate sau de plăcere pe care şi-o creează. Sunt îndrăgostiţi de ei înşişi, de imaginea de afecţiune, de iubire.

Dar iubirea nu este nimic din toate acestea.

O iubire adevărată, deseori, presupune un comportament sever şi o muncă dură. Munca adevăratei iubiri nu se opreşte la imaginile de bunătate, nici la cele de răutate, de egoism. Se încadrează, pur şi simplu, într-o altă dimensiune, se situează la un alt nivel: acela al conştiinţei. Conştiinţa nu este bună, nici plăcută, nici rea: este conştiinţă. Conştiinţa nu are atribute, nu are adjective. Dacă ar fi duioşie, atunci ar fi de ajuns cuvintele pe care le cunosc cu toţii de-acum - te iubesc, comoara mea, dragă, frumoasa mea - pentru a menţine o relaţie, o căsătorie.

Dar realitatea spune că nu e aşa.

Câte cupluri de tineri şi mai puţin tineri nu am văzut sărutându-se pe străzile lumii. Dacă ar fi să mă opresc la aceste imagini, despărţirile nu ar trebui să fie atât de numeroase. Ce înseamnă aşadar toate acestea? înseamnă un singur lucru: chiar şi scena cea mai frumoasă, cea mai măreaţă nu înseamnă nimic dacă e lipsită de conştientizare.

Vi se va părea incredibil, dar o adevărată relaţie de dragoste creşte chiar şi fără dovezi exterioare de afecţiune.

Chiar am cunoscut persoane care s-au despărţit deoarece partenerul era zgârcit în gesturi de afecţiune, de efuziune. Cum este posibil aşa ceva? Aceste persoane, o dată în plus, nu au făcut altceva decât să se identifice cu celălalt sau cu imagini false, mitice, abstracte şi, incapabili să găsească înlăuntrul lor adevărata independenţă, adevărata autonomie, propria unicitate, au acţionat împinse de carenţele lor afective, de nevoia lor de a se simţi în centrul atenţiei celuilalt, de nevroza lor.

Din păcate sunt rare relaţiile dintre fiinţe umane lipsite de nevroze sau, cum prefer eu să spun, cu grad scăzut de nevroză. Dar drumul pe care umanitatea îl are de parcurs pentru a ajunge la adevăr, la mântuire, este tocmai acesta şi este singurul: reducerea la minim a gradului de nevroză existentă.

 

... Aici sunt doar câteva fragmente dar MERITÃ CITITÃ TOATÃ CARTEA!

Sursa : Fragmente selectate din volumul :
Valerio Albisetti – IUBIRE.
Cum să rămânem împreună pentru întreaga viaţă,
Editura PAULINE, 2004, Trad. Giorgiana Tivdă