Frica şi angoasa

Extras şi tradus din cartea
Toucher l’ame par le corps. Le Leibtherapie selon K.G. Dürckheim
de Wolfram HELKE,
Editions Le Souffle d’Or, 2005
Detalii carte pe AMAZON.fr aici:
https://www.amazon.fr/Toucher-l%C3%A2me-par-corps-LaLeibth%C3%A9rapie/dp/2840582716

Resimţim cu siguranţă încă din pântecele mamei aceste două emoţii provocate la origine de o ameninţare exterioară. Primul cuplu uman resimte frica alungat fiind din Paradis. În orice caz, stările de suflet ale mamei (ca bucuria de a vedea crescând această viaţă sau frica de a nu accepta copilul), cât şi luminile sau zgomotele exterioare, îi procură deja embrionului frici şi angoase. Frica este sentimentul vital şi obiectiv de a fi ameninţat şi are mai mult raport decât angoasa cu ameninţarea. Angoasa este mai profund ancorată decât frica. Angoasa este legată de un sentiment de restrângere, de iritare, de disperare, care caracterizează pierderea comenzilor voinţei şi ale inteligenţei. Ea poate să se manifeste sub formă de afect sau de o manieră insidioasă. Ca afect, ea este pusă în mişcare de instinctul nostru protector.

Frica pare limitată în timp, ea durează atât timp cât se menţine situaţia generatoare de frică. Angoasa nu este declanşată de o cauză concretă, ea se naşte dintr-o situaţie incomprehensibilă. Angoasa poate să devină o schemă de comportament cronic (şi nevrotic).

Ca problematică originară, angoasa este legată de o restrângere (slăbire, îngustare) fizică şi psihică. Omul trăieşte această primă restrângere în faza de expulzare de la naşterea sa. Persoanele născute prin cezariană sunt private de această experienţă care este şi o experienţă a limitelor. Se poate întâmpla ca ele să aibă mai târziu o problemă cu limitele. Restrângerea provocată de contracţii şi canalul uterin îl ameninţă pe copil şi îi declanşează instinctul de protecţie. Prin acest instinct, un animal se micşorează, se întăreşte şi se contractă. Dacă nu este vorba de o naştere deosebit de dramatică, această angoasă dispare odată ce copilul creşte fiind protejat. Dar dacă situaţii periculoase, şocuri, traumatisme se înlănţuie de-a lungul anilor, copilul sau adolescentul poate fi luat fără protecţie de un val de frici şi de angoase. Frica de întuneric, de zgomote, de lovituri, de oameni şi de animale, angoasa de viaţă pot să devină cronice.

Cu cât inteligenţa domină mai mult viaţa omului, cu atât se adânceşte sciziunea dintre trăirea corporală şi psihică, de o parte, şi intelectuală, de cealaltă parte. Dacă omul începe să acorde mai multă încredere inteligenţei sale decât instinctelor sale fizice, el trăieşte o sciziune neliniştitoare. Cât timp controlul mental funcţionează şi garantează succesul, ordinea pare să domnească. Dar dacă această ordine mentală este deranjată de influenţe interne sau externe, omul este confruntat cu două „adevăruri”. Aceasta creează o îndoială, o incertitudine în faţa acestei duble posibilităţi. O îndoială sănătoasă, o atitudine critică sunt indispensabile în viaţă. Dar inflaţia de îndoială poate avea efecte dezastruoase asupra corpului şi sufletului. Ea contrariază cursul limpede al gândurilor şi plonjează creierul în confuzie. Canalele de gândire se îngustează, nervii se contractează. Această îngustare se repercutează asupra corpului şi poate lua forma unei tensiuni instalate asupra tuturor muşchilor şi ţesuturilor. Omul se înţepeneşte, are reflexul de „a face pe mortul”. Cealaltă reacţie posibilă este aceea de a deveni activ. Angoasa formată în creier şi mult timp îndurată se extinde la tot corpul. Celulele corporale transmit tensiunea către sufletul efemer prin celulele nervoase. Aceasta duce la depresie.

Fritz Riemann formulează lucrurile astfel: „Şi noi putem în continuu – de o manieră aproape schizoidă – evita contactul prea apropiat al altuia din frica de a ne pierde pe noi înşine; putem – de o manieră cvasi depresivă – rămâne în dependenţă din frica de separare şi de singurătate; putem în mod constant – aproape sub constrângere – să ne agăţăm de obişnuinţe din frica de schimbare şi de instabilitate; şi, în sfârşit, putem mereu – de o manieră cvasi isterică – să fim pradă arbitrariului pentru a evita angoasa necesităţii şi a eternităţii.”[1]

Când suntem pradă angoasei, putem cu greu să ne eliberăm de ea absolut singuri, fără să ne ajute cineva din afară. Poate fi totuşi util, în perioadele fără angoasă, să-i căutăm originea. Este vorba de a izola şi de a analiza raţional sursele angoasei. Verificând zi de zi dacă există resturi de angoasă, ne eliberăm mai uşor de lanţurile ei.[2]

Lucrul asupra corpului animat este un alt mijloc de a ne elibera de gândurile angoasante, un mijloc de a depista angoasa care paralizează corpul şi de a-i înlătura puterea cvasi hipnotică. Această lucrare poate să ajute la ieşirea dintr-o stare depresivă. Este vorba literalmente de a dezgheţa corpul. Creierul primeşte astfel informaţiile unei destinderi progresive, ale unei decontracţii. Pulsiunile mişcării acţionează contra disperării care a declanşat paralizia şi rigiditatea. Angoasa se instalează adesea în ceafă, în umeri şi în spate. De aceea este recomandat să se înceapă tratamentul prin destinderea tensiunilor spatelui, făcându-le conştiente. Percepţia conştientă a spatelui, „consolidarea spatelui”, permite abordarea mai bună a părţii din faţă a corpului. Partea din faţă a corpului este dificil de protejat de răni, de aceea angoasa relativă la răni este adesea situată acolo. Prin atingerea blândă a abdomenului şi stimularea regiunii Hara, se dezleagă puţin câte puţin respiraţia. Persoana începe să respire din abdomen. Dezlegându-se, diafragma eliberează şi respiraţia. Mişcarea respiratorie dezleagă corpul înţepenit şi îl pune în mişcare. Mişcarea creează spaţiu. Obţinem astfel senzaţia timpului. Creierul observă mişcarea corpului şi învaţă datorită ei să surmonteze punctul mort al spaţiului-timp. mişcarea aduce viaţă în spaţiu şi în timp. Speranţa în viaţă reapare, avem o perspectivă şi un spaţiu vital. Nu mai avem senzaţia că starea noastră era fără sfârşit. Luăm distanţă prin raport cu obscuritatea. Mişcarea care duce de la această suferinţă punctuală a angoasei la experienţa unei perioade fără angoasă dă naştere credinţei într-o perioadă fără angoasă şi deci reparatorie. Fluxul temporal se formează plecând de la acest moment fix. Angoasa circulă în acest flux temporal prin corp şi creier.

pp.241-244

De pe coperta a 4-a a cărţii:

Leibterapia este o terapie fondată în a doua jumătate a secolului al XX-lea de către K.G. Dürckheim*.

Principiul de bază este de a-l face conştient pe pacient de componenta psihică şi totodată spirituală a corpului său. Această lucrare începe printr-un masaj de tip osteopatic, intens centrat pe ascultarea corpului, apoi induce un schimb verbal cu pacientul.

Este vorba de o primă lucrare în franceză despre Leibterapie. Foarte completă, ea detaliază bazele, conceptele, chestiunile esenţiale abordate în terapie: rănile vieţii, travaliul asupra umbrei, drumul spre vindecare, certitudinea conştientă de sine. Cartea clarifică noţiunile de Corp, Suflet şi Spirit. Descrie derularea unei şedinţe de terapie corporală în sensul acestei terapii.

Această carte adună douăzeci de ani de experienţă ai autorului şi  conţine ilustraţii care servesc de suport pentru temele vitale, metafore şi simboluri utilizate pe parcursul travaliului terapeutic.

O tehnică eficace pentru reintegrarea totalităţii palpabile şi impalpabile a corpului.

* Profesor de psihologie, psihoterapeut, practician zen, inspirat de mistica lui Meister Eckhart şi apropiat de conceptele lui Jung.

Istoric al artei, german, Wolfram HELKE îşi începe cariera practicând bioenergia şi Gestaltterapia. El devine apoi psihoterapeut format de K.G. Dürckheim în centrul său de la Rütte, din Pădurea Neagră. Susţine semninarii în Franţa, la Berlin şi Rütte.

Comentariul meu:

Leibterapia este, printre altele, o cale de integrare a umbrei, umbra regăsindu-se exprimată în diferite moduri în corpul nostru fizic. Primul obiectiv al acestei terapii este acela de a de a facilita percepţia corpului, de care iniţial pacientul este, mai mult sau mai puţin, străin. Rostul dialogului este acela de a-l face pe pacient conştient de problemele sale refulate, inconştiente, acumulate de-a lungul vieţii, în general cu rădăcini în copilăria timpurie. Probleme cu care omul trebuie să se confrunte.

Leibterapia serveşte aşadar procesului de individuare.

Autorul cãrtii spune undeva în carte cã formarea unui terapeut în Leibterapie, sub directa sa îndrumare, necesitã sase pânã la zece ani. Bineînteles cã aici este inclusã în primul rând rezolvarea pe plan personal a celui care urmeazã sã furnizeze aceastã terapie. Calitatea de constientã a terapeutului ca persoanã este esentialã în aceastã colaborare. Persoanã în sensul de per-sonare, adicã a rãsuna prin.