[ Start ]
[ Aforismul zilei - la zi ]
[ Aforismul zilei - 2016 ]
[ Aforismul zilei - 2015 ]
[ Aforismul zilei - 2014-2]
[ Aforismul zilei - 2014-1]
[ Aforismul zilei - 2013]
[ Aforismul zilei - 2012]
[ Aforismul zilei - 2011 ]
[ Aforismul zilei - 2010-2 ]
[ Aforismul zilei - 2010-1 ]
[ Aforismul zilei - 2009-1 ]
[ Aforismul zilei - 2008-3 ]
[ Aforismul zilei - 2008-2 ]
[ Aforismul zilei - 2008-1 ]
[ Aforismul zilei - 2007 ]
[ Argument ]
[ Autori ]
[ Noutati ]
[ Galerie FOTO ]
[ Prezentari PowerPoint primite de la prieteni]

[ SUNETUL LINISTII (K.G.Durckheim & Caspar D. Friedrich)]]
[ Aphorismes ]
[ Le SON du SILLENCE (K.G.Durckheim & Caspar D.Friedrich)]
[ Harta site]
[ Linkuri ]
[ Recomanda unui prieten ]
[ Autor site ]
[ O idee pentru 2% ]
 


Aforismul sau meditatia zilei - pagina 2

Navigare pagini aforisme: 15 14 13 12 11 10 9 8 7 6 5 4 3 2 1

Salt la Sfarsitul paginii


30 martie 2008

Iubirea divinã este asemãnãtoare unei presiuni atmosferice
care înconjoarã, cuprinde fiecare fiintã si apasã asupra ei.
Ea asediazã fiecare om, vrea sã-l cuprindã.
Cautã sã-si croiascã o deschizãturã,
sã gãseascã calea care duce spre inimã
si permite sã pãtrundã peste tot.

Diferenta între pãcãtos si sfânt este cã pãcãtosul îsi închide inima Iubirii, în timp ce sfântul se deschide acestei Iubiri.
Dar este vorba de aceeasi Iubire, de aceeasi presiune.
Unul o respinge, altul o acceptã.
Nu existã acceptare fãrã un har, dar acest har nu se mãsoarã.

(Un Moine de l'Eglise d'Orient - Amour sans limites)




29 martie 2008

Astãzi chiar, în acest minut tu esti iubit.

Si asa este în cazul fiecãrui om.
Esti uimit, copilul meu, si mã întrebi:
"Adevãrat ? În toate cazurile ?"
Da, în toate cazurile.
Tu continui:"Doamne, cum se poate aceasta ?
Cel care pãcãtuieste împotriva ta, ar putea fi el, chiar în acel moment, iubit de tine ?"
Da, copilul meu. Dacã nu as continua sã-l iubesc pe cel care pãcãtuieste, l-as lãsa sã trãiascã înaintea mea ?
Iubirea este asezatã ca un cersetor la usa celui care nu iubeste.
Ea asteaptã. Ea va astepta.
Durata asteptãrii mele depãseste toate previziunile omenesti.
Nu cãuta sã pãtrunzi taina aceasta. Eu astept.
Si cine mã va putea despãrti de dragul meu pãcãtos ?

(Un Moine de l'Eglise d'Orient - Amour sans limites)




28 martie 2008

Să-i privim altfel pe „ne-văzători”, pe „ne-credincioşi”.
În loc de a-i respinge, să ne impresioneze constanţa căutării lor, stângace chiar, rătăcită chiar( mă gândesc la cei care se droghează căutând ceea ce nu-şi pot da).
Să ştim să vedem ceea ce îi pune în mişcare.
Mulţi sunt „orbi din naştere”, din vina nimănui, nici a lor, nici a părinţilor lor.
Dar ei sunt însetaţi de lumină şi, într-o zi, îl vor vedea
pe Cel pe care, fără a-l vedea, l-au căutat neîncetat.


(Michel van Aerde)



27 martie 2008

După ce criterii se recunoaşte autenticitatea unei experienţe spirituale ?

1. Ea este unificatoare.
Departe de a se prezenta ca o evadare în afara realităţii, ea ajută la întâmpinarea acestei realităţi cu toată fiinţa.


2. Ea este pacificatoare.
Departe de a fi tulburătoare, ea aduce în mod normal o imensă pace interioară, un sentiment de siguranţă calmă.


3. Ea este umiliantă.
Nu în sensul peiorativ al termenului, ci în sensul în care ea dă conştiinţa acută a propriei mizerii şi dezvoltă o umilitate voioasă şi încrezătoare în puterea lui Dumnezeu.



(Michel Van Aerde)


26 martie 2008

Aceasta am învatat în practica zenului:
ca acceptând inacceptabilul, acceptând suferinta ca suferinta,
se întâmpla ceva care este de domeniul experientei interioare.
Nu este masochism desi uneori da impresia aceasta.
Numai mergând pâna la capatul suferintei poate omul sa gaseasca,
în inima lui chiar, un diamant negru !

Exista un mod de a accepta suferinta care comporta în sine sansa unei experiente transcendentale.
Obstacolul pe cale devine astfel sansa de a trece pe un alt plan.

(Karlfried Graf Durckheim)


25 martie 2008

Singurul sanctuar al lui Dumnezeu este omul.

Aceasta este rãsturnarea Evangheliei,
de a ne pune în faţa unui Dumnezeu
îngenunchiat în faţa omului,
îngenunchiat în faţa creatiei;
de a ne pune în faţa unui Dumnezeu
care nu poate forţa usa,
un Dumnezeu care este primul
care nu numai cã respectã demnitatea noastrã,
ci o instituie,
un Dumnezeu care se dovedeste
neputincios în faţa tuturor faptelor de tãgãduire pe care putem sã i le opunem,
un Dumnezeu care este conditionat de "da"-ul nostru.

(Maurice Zundel)


24 martie 2008

Doar omul, din toate creaturile pământeşti, are privilegiul de a
conştientiza această prezenţă divină şi de a-i răspunde personal,
oferindu-i lui Dumnezeu, la rândul lui, însuşi darul pe care Dumnezeu i-l face prin prezenţa lui.
Prin însăşi vocaţia sa, omul este chemat să se facă prezent lui Dumnezeu
în felul în care Dumnezeu i s-a făcut prezent creându-l ,
în felul în care, în misterul Persoanelor divine, Tatăl este prezent Fiului şi Fiul Tatălui.
Această prezenţă reciprocă a Tatălui şi a Fiului la care participă omul în fiinţa lui profundă este
si însăşi rădăcina
prezenţei omului faţă de semenii lui în comunitatea umană.

(Henri Le Saux)


23 martie 2008


... Noi suntem întotdeauna asteptaţi,
în adâncul nostru,
de acest Dumnezeu
întotdeuna necunoscut
dar întotdeauna recunoscut,
a cãrui faţã este o faţã de iubire...

(Maurice Zundel)


22 martie 2008

Eu vin la tine în lucrurile mărunte

Eu vin la tine, copilul meu, în lucrurile mărunte, în cele mai mici detalii. Fiecare dintre gesturile tale poate să devină expresia Iubirii fără de hotare.

Speli o farfurie. O ştergi. Faci din aceasta un act de iubire faţă de toţi aceia care au mâncat din această farfurie, faţă de toţi aceia care vor mânca din ea.

O gospodină iese din casă. Urmează să atârne rufărie de sfoara pe care se va usca. Acest gest rapid de slujire nu îţi aduce oare aminte de nimic? Aceste două braţe, odată întinse, nu ne fac să ne gândim oare la alte două braţe care au fost întinse pe un Lemn sfânt ?

Totul devine sfânt, dacă iubirea ta le preschimbă.

Iubirea este printre noi asemenea aceluia care slujeşte.

(Un monah al Bisericii de Răsărit – Iubirea fără de hotare)


21 martie 2008

Crucea Ta este teascul unde adevărata viţă este zdrobită. Nu ai posibilitatea să te îndepărtezi.
La această întâlnire pe care mi-ai dat-o, tu mă aştepţi.
Ţintuit pe cruce, tu te supui la această aşteptare.
Eu pot să nu vin, dar tu, tu eşti acolo, şi tu rămâi acolo unde te-ai lăsat asezat.

Braţele tale sunt întinse.
Ele se deschid pentru a-i chema pe toţi oamenii.
Ele nu se pot închide. Cuiele le menţin în acest gest care invită şi îmbrăţişează.
Ele îmi spun: „Vino”.


Fii pecetea pusă pe inima mea, pe simţurile mele
.
Această imagine atât de familiară – braţele tale întinse pe cruce – să nu mă părăsească niciodată şi să mă salveze în ceasurile de ispită!

(Un moine de l’Eglise d’Orient - JESUS : Simples regards sur le Sauveur )



20 martie 2008

Non-rezistenţa de care Isus dă dovadă nu este acceptare a răului sau pasivitate pură.
Ea este o reacţie pozitivă.
Este răspunsul pe care iubirea, această iubire pe care o întrupează Isus, o opune iniţiativelor celor răi.
Rezultatul imediat pare a fi biruinţa răului.
Dar, pe termen lung, puterea acestei iubiri este cea mai tare.

Învierea a urmat Patimii.
Non-rezistenţa martirilor i-a obosit şi fascinat pe persecutorii înşişi.
Chiar sângele vărsat i-a asigurat Evangheliei răspândirea.
Pacifism slab şi nesigur? Nu. Flacără arzătoare şi biruitoare.
Dacă Isus, în Ghetsemani, ar fi cerut Tatălui său ajutorul
celor douăsprezece legiuni de îngeri,
n-ar mai fi existat nici Înviere şi nici Rusalii.

(Un moine de l’Eglise d’Orient - JESUS : Simples regards sur le Sauveur )


19 martie 2008

Iubire, învaţă-ne să ne rugăm

Copilul meu, totul e atât de simplu!
Orice rugăciune nu este altceva decât acest elan de iubire
care poate exprima infinitul într-o fracţiune de secundă.

Miezul oricărei rugăciuni este un act de iubire.
Câteva cuvinte, foarte puţine cuvinte, un singur cuvânt
sunt de ajuns ca să dirijeze spre mine elanul de iubire.
...
Iubire nesfârşită, pune pe buzele mele
cuvântul de iubire adresat Iubirii.

(Un Moine de l'Eglise d'Orient - Amour sans limites)


18 martie 2008

Copilul meu, ceea ce contează, nu este puţinul pe care-l ai
în mâinile tale.

Cu acest puţin în mâini apropie-te de adevăratul foc,
de singurul foc care este Inima mea.

Atunci tăciunii tăi se vor aprinde din nou
şi lemnul tău verde se va usca.
Tu crezi că nu poţi face aproape nimic;
acest aproape nimic, încearcă să-l faci
de o manieră extraordinară.
Nu-ţi spun de o manieră spectaculară.
Concentrează-te asupra obişnuitului,
asupra infimului.

Fă lucrurile obişnuite de o manieră extraordinară,
adică iubind, - iubind extraordinar.

Atunci scânteia va sări.
Atunci focul se va aprinde.
Atunci focul „te” va lua.
Atunci vei începe să fii purtător al Focului.

(Un Moine de l'Eglise d'Orient - Amour sans limites)


17 martie 2008

Fiecare cuvânt al Evangheliei este o noutate.
El ar trebui să fie nou pentru noi de fiecare dată câ
nd îl citim.
El este o irupţie a complet diferitului, a complet noului în spaţiul îngust al deja văzutului, al deja cititului, al deja cunoscutului.
El este o fereastră deschisă spre o infinitate nemaipomenită şi minunată.
...
Aşteptăm noi cu adevărat ca totul, în noi, pentru noi, să fie schimbat?
Povara pe care o port de ani de zile îmi va fi luată de pe umeri?
Fiecare cuvânt – aş spune chiar: luat la întâmplare – al Evangheliei poate să transforme şi să-mi umple ziua?
Poate el să facă din fiecare zi o nouă zi?

Da, dacă acest cuvânt este ascultat şi primit din toată inima mea.
...
Vestea cea Bună aduce vindecarea, iertarea, certitudinea, lumina.
Căci lucrurile dintâi au trecut… Iată că Eu fac toate lucrurile noi (Ap 21,4-5).
...
Doamne Isuse, trezeşte sufletul meu la noutatea primăverii tale.
În tine sunt toate primăverile mele.
Tu eşti primăvara mea care nu trece.
Tu eşti ziua fără înserare, fără asfinţit.

( Un Moine de l'Eglise d'Orient -
Le Visage de Lumičre:Reflets d’Evangile)


(Lev Gillet)


16 martie 2008

Primăvară

- o meditatie -

Ridicaţi ochii şi priviţi holdele care sunt deja gata pentru seceriş (In 4,35). Astfel le vorbeşte Mântuitorul ucenicilor Lui, la fântânile lui Iacov.

Se pare cã Isus şi-a început activitatea publică spre sfârşitul lui februarie şi începutul lui martie. Primele adieri ale primăverii timpurii din Galileea coincideau cu primăvara sufletelor, anunţată şi adusă de Mântuitor.

Există un fel de primăvară în sânul Evangheliei. Primele cuvinte ale lui Isus, primele lui întâlniri, primele lui chemări, răspândesc o experienţă primăvăratică şi o noutate de un verde crud. Parabolele galileene ne vorbesc despre semănături, despre grâul care creşte, despre holdele care se coc, despre pomii care cresc.

Simţim noi această atmosferă? Ne deschidem noi sufletul acestor sufluri?

Primăvară şi tinereţe. Eterna tinereţe a Evangheliei. Mijlocul de a rămâne mereu tânăr, în pofida anilor, este să rămâi unit cu Isus.

A te ataşa de El, înseamnă să nu pierzi niciodată graţia tinereţii, parfumul primăverii.

Tinereţea este starea de suflet a primilor ucenici. Entuziasmul inimilor tinere care se dăruiesc. Aceasta nu înseamnă că nu trebuie să ne maturizăm de loc şi să atingem mãrimea normală.

Dar aceasta înseamnă: vigoare, prospeţime, rămânere aproape de izvoare, înseamnă să devii contemporan cu începutul lucrurilor, capacitate de asimilare şi de adaptare, activitate mai largă şi mai intensă.

Evanghelia este, ca să spunem aşa, îmbibată de tinereţe.
Căci cel pe care Dumnezeu îl iartă şi îl vindecă devine tânăr.


El, Domnul, este Cel care îţi reînnoieşte tinereţea ca pe cea a vulturului (Ps. 102,5).

(Un Moine de l'Eglise d'Orient
Le Visage de Lumičre:Reflets d’Evangile)


15 martie 2008

Înainte de a se ivi în duh şi pe buzele credinciosului,
adevărata rugăciune, orice ar cere ea,
s-a născut deja în adâncul inimii,
în taina naşterii Fiului
şi a fost murmurată acolo de Duhul…

(Henri Le Saux)


14 martie 2008

Credinţa, pe scurt, este luarea la cunoştinţă
şi acceptarea situaţiei de
faţă cãtre faţă,
în care se află omul cu Dumnezeul lui,
realizarea acestei prezenţe de iubire fundamentală
care face ca omul să fie
şi deschide în Dumnezeu abisurile insondabile
de dar şi de îndurare.


Credinţa este unicul mijloc pentru om de a pătrunde
până în această locuinţă ascunsă a lui Dumnezeu 
care este în acelaşi timp cel mai înalt dintre ceruri
şi centrul cel mai profund al inimii lui.

Numai ea îl poate conduce pe om
dincolo de
ceea ce poate fi văzut, auzit şi gândit.

(Henri Le Saux)



13 martie 2008

Nu cu un Dumnezeu abstract şi îndepărtat vreau eu să mă întreţin,
ci cu unicul Dumnezeu, a cărui eternitate este pe deplin prezentă
în fiecare moment al existenţei mele,

în propriul meu prezent faţă de mine însumi.
În fapt eu sunt întotdeauna cu el şi în el,
într-un contact atât de intim cum nici o imaginaţie n-ar putea să mi-l reprezinte.
Mai trebuie ca eu să mă trezesc la această Prezenţă.

(Henri Le Saux)


12 martie 2008

Seninãtate...

Nu există decât două specii de oameni care sunt în pace:
     - cei care n-au înţeles nimic din misterul lui Dumnezeu
şi care cred a-l fi înţeles: teologii
- cei care au „realizat” şi au acceptat că nu ştiu nimic
despre Dumnezeu.


Isus a fost condamnat de preoţii religiei sale pentru
proclamarea misterului interior eliberator.
Cel mai autentic martir nu este, oare, cel care, cu şi în Isus,
suferă persecuţie pentru dreptate,
pentru proclamarea misterului interior
superior conformismului legal ?

(Henri Le Saux)


11 martie 2008

...daca vrei cu-adevarat sa stii ce este orice lucru din lume,
începe prin a multumi lui D-zeu pentru el
.
Atunci nu vei cadea în erezia reducerii: omului – la economie si la sex, naturii – la determinism.
Atunci vei cunoaste ca omul a devenit om, nu pentru ca a inventat roata, oricât de importanta este ea. Nu pentru ca este Homo Sapiens, sau pentru ca a descoperit logica lui Aristotel.
Ci pentru ca a devenit Homo Adoratus, omul care multumeste.

Omul care nu îi spune lui D-zeu, sunt îndrituit la asta, este dreptul meu constitutional sa am întotdeauna asta sau ailalta.
Este omul care, multumindu-I lui D-zeu, exclama dintr-o data:
„Cerul si pãmântul sunt pline de slava Ta”.

(Alexander Schmemann)


10 martie 2008

Abba, Tată!
Este cuvântul sacru care deschide porţile eternităţii,
cea a sanctuarului cel mai interior, al criptei secrete a sufletului
şi îl conduce pe om până la misterul cel mai ascuns:
Dumnezeu în adâncul lui
– un secret ascuns generaţiilor succesive de oameni
până la venirea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu însuşi
manifestat ca Fiu al omului.

(Henri Le Saux)

9 martie 2008

[...] un surâs
care pãtrunde în inima
fiecãrui om întâlnit,
acesta este numele salvator al lui
Cristos.

(Henri Le Saux)


8 martie 2008

Numele misterios pe care Yahve l-a revelat
depăşea orice înţelegere umană.
A venit ziua în care evreii nu mai îndrăzneau
nici măcar să rostească tetragrama sacră.
Ehiei asher ehieh
, era,
pe de o parte,
ca un refuz,
„Eu sunt cel care sunt”, ascunzând pentru totdeauna Numele
pentru inteligenţa pur şi simplu curioasă
.
Dar, în acelaşi timp,
pentru cei pe care numai iubirea îi împinge să cunoască,
era invitaţia presantă
de a pătrunde până în adâncul acestui „cuvânt substanţial”,

până la însuşi misterul Celui-care-este-esenţialmente.


Orice apropiere veritabilă de Dumnezeu,
oricare ar fi climatul spiritual în care se petrece,
nu se poate termina decât prin A, a,a, al lui Ieremia:
„Ah, ah, ah! Doamne Dumnezeule, nu ştiu ce să spun, nescio loqui” (Ier.1,6)

(Henri Le Saux)


7 martie 2008

O religie idolatrã, hranitã de teroare, ajunge
la negarea dezvoltãrii creatoare,
la teama oricãrei experiente noi,
la asezarea de baraje ce împiedicã procesele vietii.

(N.Berdiaev)

6 martie 2008

Mi se pare că pentru aceasta este nevoie de o pasiune arzătoare, însă de o pasiune pură, lipsită de orice ţel, de orice determinare senzuală. Un om care nu  ştie ce  este pasiunea,  nu  va  cunoaşte niciodată ce este iubirea, fiindcă iubirea se naşte numai atunci când există o totală lepădare de sine. O minte care caută iubirea sau adevărul nu este   o   minte   cu   adevărat   pasionată.   A   întâlni iubirea fără a o căuta este singura cale de a o găsi: a ajunge la ea pe neaşteptate şi nu ca rezultat al unor sforţări sau al unor experienţe.  O astfel de iubire nu se supune timpului; o astfel de  iubire este în acelaşi timp personală şi impersonală, este atât pentru individ cât şi pentru mulţime.

Iubirea este asemenea unei flori care îşi dăruieşte parfumul: o putem mirosi sau putem trece nepăsători pe lângă ea. Floarea se află acolo pentru toţi, dar mai ales pentru cei care îşi dau osteneala să-i soarbă parfumul şi să o privească cu încântare. Puţin importă pentru floare faptul că suntem în grădină alături de ea, sau că ne aflăm departe; ea continuă să împrăştie în jur suavul său parfum pentru toată lumea.

Iubirea este întotdeauna vie, nouă, proaspătă. Pentru ea nu există ieri sau mâine. Ea se află dincolo de tumultul gândirii. Numai mintea inocentă ştie ce este iubirea şi numai mintea inocentă poate trăi în această lume care nu este inocentă. Acest lucru extraordinar pe care omul l-a căutat veşnic prin sacrificiu, prin adorare, prin sexualitate, şi dureri de tot felul, va putea fi întâlnit atunci când gândirea, înţelegându-se pe sine, îşi va găsi în mod firesc propriul sfârşit.
Atunci iubirea nu mai are contrar, atunci iubirea nu mai are conflict.

(Jiddu Krishnamurti)

 

5 martie 2008

M-am întrebat de multe ori dacã la mine e într-adevãr puternic sentimentul pãcatului,
al pãcatului personal, al pãcatului naturii umane în genere.
Este o problemã complicatã.
Cred cã simt cu mai multã fortã rãul decât pãcatul.
Profunda nefericire a omului mã impresioneazã mai mult decât pãcatul sãu.

(N.Berdiaev)


4 martie 2008

…gândirea acumulează nenumărate amintiri despre plăcerile sau despre durerile pe care le-am avut, şi din aceste amintiri ea renaşte. Aşa cum am spus, gândirea este trecutul, gândirea este veşnic veche.
Întrucât noi întâmpinăm provocările vieţii în termenii trecutului – provocările fiind întotdeauna noul – luările noastre de contact sunt inadecvate şi de aici se ivesc contradicţiile, conflictele, necazurile şi suferinţele ce reprezintă zestrea noastră.
Micul nostru creier este în conflict „orice ar face”. Fie că năzuieşte, fie că imită sau se conformează, fie că respinge sau sublimează, fie că se află sub influenţa stupefiantelor, „nimic” din toate acestea nu poate pune capăt stării noastre de conflict. Din contră conflictul se adânceşte.

Dacă ne dăm seama de modul în care ia naştere gândirea, atunci nu mai este necesar să o dirijăm. Cheltuim mult timp şi risipim multă energie în cursul vieţii noastre încercând să ne controlăm gândurile… Există o luptă continuă între un gând şi altul, între o dorinţă şi alta, între o plăcere şi alta. Dar dacă suntem conştienţi de modul în care se formează gândirea, atunci dispare orice contradicţie în gândire.

(Jiddu Krishnamurti)


3 martie 2008

De ce căutăm noi să evadăm de la faptele reale ? Ne este frică de moarte, spre exemplu, şi atunci născocim tot soiul de teorii, speranţe, credinţe, pentru a ascunde faptul morţii. Dar ea este întotdeauna acolo. Pentru a înţelege acest fapt trebuie să-l privim în faţă, nu să fugim de el. Cei mai mulţi oameni sunt înfricoşaţi de viaţă, după cum sunt înfricoşaţi de moarte. Ne temem pentru familia noastră, ne temem de opinia publică, ne temem că ne pierdem slujba, siguranţa… ne temem de o mie de alte de lucruri. Adevărul este tocmai această frică şi nicidecum teama noastră de un lucru sau altul.
Acestea fiind spuse, suntem noi în stare să înfruntăm acest fapt real? Îl putem înfrunta numai dacă este prezent. Dacă nu îi permitem niciodată să fie prezent, pentru că încercăm să fugim de el, nu-l vom putea întâlni în veci. Întrucât am cultivat o întreagă reţea de evadări, am rămas prizonierii obişnuinţei noastre de a evada.
Atât timp cât suntem suficient de sensibili şi de serioşi, ne vom da seama nu numai de condiţionarea noastră, ci şi de pericolul care rezultă din aceasta, de ura, de brutalitatea şi de cruzimea pe care ea ni le produce. Văzând,aşadar, pericolul condiţionării noastre, de ne nu încercăm să facem ceva?

…Adevărul este că nu vedeţi.

…Atât timp cât perceperea pericolului rămâne în câmpul ideilor, se produce un conflict între idee şi acţiune, iar acest conflict vă răpeşte energia. Doar când vedeţi condiţionarea şi pericolul ei în imediat – ca şi cum aţi vedea o prăpastie sau un şarpe – numai atunci acţionaţi. Astfel „a vedea” înseamnă „a acţiona”.
În general, cei mai mulţi oameni traversează întreaga existenţă în mod neatent, reacţionând faţă de mediul în care am fost educaţi fără să gândească.
Astfel de reacţii nu fac decât să sporească înrobirea şi condiţionarea; dar de îndată ce privim în jurul nostru cu o atenţie totală, devenim cu desăvârşire liberi de trecut şi trecutul se desprinde de noi în mod firesc.

(Jiddu Krishnamurti)

2 martie 2008

S-a tot vorbit despre un om care voia sã înceapã o viatã nouã, uitând cu totul de cea veche, dar eu spun asa: cã omul ar trebui sã devinã un cãutãtor de Dumnezeu în toate lucrurile si sã-l gãseascã pe Dumnezeu în toate - în orice vreme, în orice loc, în orice om si în orice mod. Astfel, omul poate spori neîncetat si creste fãrã sfârsit.

(Meister Eckhart)

 

29 februarie 2008

O, slujitorule, unde mã cauti ?
Iatã! Eu sunt lângã tine.
Nu sunt nici în templu, nici în moschee:
nici în Kaaba, nici pe muntele Kailas.
Dacã esti un cãutãtor adevãrat
Mã vei vedea pe datã:
Mã vei întâlni într-o clipã.
Kabir spune: "O, Sadhu! Domnul este suflarea întregii suflãri."

(Kabir)


28 februarie 2008

ZIUA aceasta mi-e mai dragă decât toate celelalte,
fiindcă astăzi Domnul meu Iubit e oaspete în casa mea
Camera mea şi curtea sunt împodobite cu prezenţa Lui.
Dorurile mele îi cântă Numele, şi se pierd în marea Lui frumuseţe:
Îi spăl picioarele, îi privesc chipul, şi mă întind înaintea Lui
aducându-i ofranda trupului meu, a mintii mele şi a tot ce am.
Ce zi preafericită e ziua când Iubitul meu, care e comoara mea, vine la mine acasă!
Toate relele îşi iau zborul din inima mea când îmi văd Domnul.
„Iubirea mea L-a atins; inima mea se topeşte de dorul Numelui care e Adevărul" -

Aşa cântă Kabir, slujitorul tuturor slujitorilor.

(Kabir)
(din volumul Kabir -Tes pânza numelui Tãu, Editura Herald)



26 februarie 2008

Mentalul intuitiv este un dar sacru,
Iar mentalul raţional este un servitor fidel.
Noi am creat o societate care
onorează servitorul
şi a uitat darul.


(Albert Einstein)


25 februarie 2008

Vine o clipă când copiii care s-au jucat de-a hoţii fac linişte brusc:
nu s-a auzit oare în hol zgomot de paşi real?
Vine o clipă când cei care şi-au făcut de lucru cu religia („Omul în căutarea lui Dumnezeu!”) se retrag brusc.
Oare L-am găsit cu adevărat ?
Nu ne-am gândit niciodată să ajungem la aşa ceva !
Mai grav, oare ne-a găsit El pe noi ?


(C.S.Lewis)


24 februarie 2008

Dumnezeu lucrează incognito.
Când eu nu mă gândeam la El, nu era cu nimic mai puţin acolo.
El nu-Şi punea semnătura în josul apusurilor de soare sau a tandreţei umane.
Aceste realităţi îmi vorbeau de El fără ca eu să-L recunosc
sau să-L numesc.

Adesea, el era teribil de absent în spaţiile unde i s-a atribuit rezidenţa.

Cruzimea, absenţa milei, îngustimea de spirit îl alungau mai repede decum zgomotul armei de foc alungă o colonie de păsări!
„Răutăţile voastre au săpat un abis între voi şi Mine” (Isaia 58)

(Stan Rougier)

23 februarie 2008

Toţi, cred, am de suferit şi psihologic - unii mai mult, alţii mai puţin, dar fiecare am suferit în felul său. Când suferim, din instinct, vrem să scăpăm, să fugim de boală şi atunci ne găsim câte un refugiu - într-o religie, în diferite distracţii, în lectură ş. a. m. d.

Ei bine, dacă spiritul este foarte atent şi nu dă înapoi în faţa suferinţei, veţi vedea că din această stare totală se naşte o energie atât de puternică - aproape o pasiune - încât suferinţa încetează de la sine.

(Krishnamurti)


22 februarie 2008

Numai un spirit linistit poate întelege cã în el existã o miscare total diferitã,
de altã dimensiune si de altã calitate.

Unele lucruri nu pot fi exprimate prin cuvinte, pentru cã sunt indescriptibile.
Ceea ce se poate descrie e numai drumul parcurs pânã în acest punct,
anume drumul în care ti-ai pus temeiul
si ai vãzut limpede nevoia,
adevãrul si
frumusetea
unui spirit linistit.

(Krishnamurti)



21 februarie 2008

... evoluţia, oricare ar fi explicaţia care i s-ar da, nu poate opera în mod automat această trecere de la ceva la cineva.
Aceasta este lucrarea fiecăruia dintre noi.

Ea este vocaţia, privilegiul care ne  este acordat:
şi posibilitatea de a ne dărui,
care este măreţia şi demnitatea umană în exclusivitate.

Dar aceasta nu este decât o posibilitate.
Nu se face de la sine,
este o trecere extrem de dificilă.
Se poate chiar spune că, în anumite privinţe, este imposibilă, atât timp când nu l-am întâlnit pe Dumnezeul cel Viu.

(Maurice Zundel)


Si un montaj de vizionat cu PowerPoint (pe care l-am primit si eu):
Povestea vulturului
(click aici)


20 februarie 2008

Ceea ce noi numim „ţară de exil”
este adesea „ţara promisă” căreia îi lipseşte atenţia noastră.
Dacă trebuie să revenim undeva,
să revenim la ceea ce este,
nu există altă cale decât atenţia,
fie ea sensibilă, afectivă, intelectuală sau spirituală…


"Bunurile cele mai de preţ
nu trebuie căutate ci aşteptate”:

din calitatea aşteptării noastre
şi a dorinţei noastre
se naşte calitatea atenţiei noastre.

Atenţia este atunci
un alt nume pentru Iubire
când aceasta nu se mulţumeşte
cu emoţii sau cu bune intenţii
ci devine exerciţiul cotidian
al unei întâlniri cu ceea ce este
cu ceea ce suntem.


Prin labirinturile preocupărilor noastre,
va trebui să păstrăm
un fir de fericită vigilenţă.
Fără această vigilenţă
cum am putea recunoaşte Prezenţa
Una sub formele ei multiple
şi gusta Savoarea (Înţelepciunea)?
Cum am putea
”purta grijă de Fiinţă”?


(Jean Yves Leloup)


19 februarie 2008

Există două zile pe săptămână
pentru care n-ar trebui să ne neliniştim,
două zile fără îngrijorare, fără teamă.
Prima, este ziua de ieri, cu greşelile comise,
Cu paşii greşiţi, cu regrete şi suferinţe.
Ziua de ieri a trecut şi acum este în afara controlului nostru
pentru totdeauna.
Toţi banii din lume nu ne-ar putea readuce ziua de ieri.
Este imposibil să reluăm o faptă de ieri
ori să ştergem un cuvânt.

Ziua de ieri a trecut!

Cealaltă zi care n-ar trebui să ne neliniştească, este ziua de mâine;
cu adversităţile ei imposibile, cu poverile ei,
cu promisiunile ei de speranţă şi controlul limitat.
Mâine, soarele se va înălţa în toată splendoarea lui
sau îndărătul unei perdele de nori.
Dar fiţi siguri, el va răsări!
Iar înainte ca el să răsară, nu este nimic de făcut,
pentru că ziua nu s-a născut încă.

Nu mai rămâne decât astăzi.

Fiecare din noi poate face faţă bătăliilor unei zile.
Numai atunci când adăugăm poverile de ieri
la cele de mâine nu putem continua.
Nu experienţele zilnice duc la nebunie.
Ci regretele de ieri însoţite de temerile pentru mâine.

Trebuie aşadar să trăim o singură zi odată!


18 februarie 2008

Lumea are nevoie de schimbare, are nevoie de o imensă revoluţie în noi înşine, în interiorul nostru. De această revoluţie are ea nevoie şi nu de una economică, comunistă, sângeroasă ca toate cele ce s-au desfăşurat pe tot parcursul istoriei şi care l-au făcut pe om să sufere şi mai mult.
Noi avem nevoie de o revoluţie fundamentală, psihologică, iar această revoluţie este ordinea.
Ordinea înseamnă împăcare, iar această ordine, cu virtutea şi cu împăcarea sa, se naşte numai atunci când suntem în contact direct cu dezordinea vieţii noastre de zi cu zi.
De aici va ţâşni binele, ca ceva absolut firesc, fără nici o căutare forţată.
Pentru că tot ceea ce există e sfânt.

(
Krishnamurti)


17 februarie 2008

Dacă am putea trăi în realitatea momentului n-am mai cunoaşte angoasa! Pentru că ceea ce simţim şi numim angoasă este întotdeauna în relaţie cu un trecut care nu mai este sau cu un viitor care nu este încă.

(Karlfried Graf Durckheim)

16 februarie 2008


Iisus contempla  lumea noastră cu ochi  plini  de minunare, căci ochii Săi nu erau acoperiţi de vălurile anilor şi tot ceea ce vedea era limpede în lumina tinereţii Lui. Deşi cunoştea adâncurile frumuseţii, era mereu surprins de pacea şi de măreţia ei. Stătea înaintea pământului ca şi când ar fi fost primul om în prima sa zi pe pământ.

Noi, cei ale căror simţuri au fost înceţoşate, privim în plină lumină a zilei şi tot nu vedem. Ne facem urechile pâlnie şi tot nu auzim. Ne întindem înainte mâinile, dar tot nu atingem. Şi chiar dacă s-ar arde toată tămâia Arabiei, noi am merge pe calea noastră şi nu i-am simţi mirosul.

Cu adevărat, noi privim dar nu vedem, auzim dar nu ascultăm, bem şi mâncăm dar nu gustăm şi în aceasta constă diferenţa între Iisus din Nazaret şi noi înşine.

Simţurile Lui erau continuu înnoite
şi lumea era pentru El întotdeauna nouă.


(Kahlil Gibran - Iisus,Fiul Omului)

14 februarie 2008

Aproapele tău este eu-l tău necunoscut ce a căpătat formă.
Faţa lui va fi reflectată în apele tale liniştite şi
dacă vei privi stăruitor acolo
îţi vei vedea propria înfăţişare.

Iar dacă îl vei asculta noaptea,
îl vei auzi vorbind
şi cuvintele lui vor fi tremurul
propriei tale inimi.

Poartă-te cu aproapele tău
precum ai vrea să se poarte
el cu tine.

(Kahlil Gibran - Iisus,Fiul Omului)


12 februarie 2008


În starea actuală, Lumea n-ar putea fi înţeleasă,
prezenţa Reflexivului în ea ar fi inexplicabilă
dacă n-am presupune
o secretă complicitate între Imens şi Infim
pentru a încălzi, a hrăni şi a susţine până la capăt,
prin hazard, contingente şi libertăţi folosite,
Conştiinţa apărută între cele două ordine de mărimi.
Pe această complicitate trebuie să ne bizuim.
Omul este de neînlocuit
.
Deci oricât de neverosimilă ar fi perspectiva,
el trebuie să reuşească,
nu numai la un mod necesar,
dar şi infailibil.


(Teilhard de Chardin)


11 februarie 2008

Dar atunci, voi răspunde eu, dacă, aşa cum pretindeţi voi, iubirea universală este imposibilă, ce semnificaţie are în inimile noastre, acel instinct irezistibil care ne poartă către unitate
de fiecare dată când, într-o direcţie oarecare, pasiunea noastră se exaltă?
Simţ al universului, Simţ al Întregului: în faţa Naturii; în faţa frumuseţii, în Muzică, nostalgia care ne copleşeşte –
aşteptarea şi sentimentul unei mari Prezenţe.
În afara „misticilor” şi a analiştilor lor, cum se face că psihologia a neglijat atât de mult timp această vibraţie fundamentală al cărei timbru, pentru o ureche exersată, se distinge la bază sau, mai degrabă, în vârful oricărei mari emoţii? Rezonanţa cu Întregul:
nota esenţială a poeziei pure şi a purei Religii
.
Încă o dată, ce trădează acest fenomen, născut odată cu gândirea şi crescut odată cu ea, dacă nu un acord perfect între două realităţi ascunse: parcela disjunctă care freamătă la apropierea restului?


(Teilhard de Chardin)



10 februarie 2008

Marele triumf al Creatorului şi Răscumpărătorului, în perspectivele noastre creştine, este acela de a fi transformat în factor esenţial de vivificare ceea ce, în sine, este o universală putere de micşorare (împuţinare) şi de dispariţie. Dumnezeu trebuie, într-un anume fel, pentru a pătrunde definitiv în noi, să ne sape, să ne golească, să-şi facă un loc. Pentru a ne asimila în el trebuie să ne remanieze, să ne retopească, să zdrobească moleculele fiinţei noastre. Moartea este însărcinată să practice, până în adâncul nostru, deschiderea dorită. Ea ne va face să suportăm disocierea aşteptată. Ea ne va pune în starea organic necesară pentru ca asupra noastră să cadă Focul divin. Şi astfel, nefasta ei putere de descompunere şi de dizolvare va fi captată pentru cea mai sublimă din operaţiile Vieţii. Ceea ce, prin natură, era vid, lacună, întoarcere la pluralitate, poate deveni, în fiecare existenţă umană, plenitudine şi unitate în Dumnezeu.

(Teilhard de Chardin) 


9 februarie 2008

Atâta vreme cât există
plăcerea de sine şi mila de sine
nu vei avea izbândă.


(Teofan Zăvorâtul)


8 februarie 2008


Astăzi suntem mai îndepărtaţi de Dumnezeu şi ca oameni, şi ca omenire. Trăim într-un context înstrăinat de har – limbajul modern îl numeşte „secularizat”, de la secol, veac, ca un cuvânt opus noţiunii de veşnicie. Dumnezeu cheamă pe om la veşnicie. Omul, în neştiinţa lui se înţeleneşte din ce în ce mai mult în veac, adică în veacul acesta trecător, în pământul acesta de care Hristos Dumnezeu zicea că „Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.”

(Părintele Rafail Noica)

7 februarie 2008

S
ă ne fie teamă  - frica lui Dumnezeu, frica de a-L pierde pe Dumnezeu; că Dumnezeu cu atâta gingăşie se retrage de la mine, încât nici nu observ decât la un moment dat că nu mai am rugăciune, că m-am răcit în duh, ca şi Adam şi Eva, că m-am dezbrăcat de harul pe care-l avusesem adineauri sau cândva, sau după Liturghie sau după Împărtăşanie, şi acum nu-l mai am. Unde am păcătuit, unde am făcut ceva, de s-a despărţit de mine lumina mea, viaţa mea, Dumnezeul meu?

(Părintele Rafail Noica)

6 februarie 2008

Deosebirea dintre majoritatea oamenilor şi mine constă în aceea că la mine „pereţii despărţitori" sînt transparenţi. Este particularitatea mea. La alţii sînt adesea atît de groşi încît nu văd nimic îndărătul lor — şi asta-i face să creadă că acolo nici nu se află absolut nimic. Eu percep întrucîtva procesele ce se derulează în fundal, ceea ce-mi conferă o siguranţă lăuntrică. Cel care nu vede nimic n-are nici siguranţă şi nu poate trage concluzii sau nu se încrede în propriile concluzii. Nu ştiu ce a declanşat faptul că eu pot percepe fluxul vieţii. Pesemne că a fost însuşi inconştientul. Poate că au fost visele mele avute atît de devreme. Ele mi-au determinat evoluţia de la bun început.

(Carl Gustav Jung)


5 februarie 2008

E important să avem un secret şi presimţirea a ceva ce nu poate fi cunoscut. Ne umple viaţa cu o nuanţă de impersonal, cu un numinosum. Cine n-a făcut niciodată experienţa acestui lucru a pierdut ceva esenţial. Omul trebuie să simtă că trăieşte într-o lume care este misterioasă într-o anumită privinţă, să simtă că în ea se întîmplă şi lucruri a căror experienţă o poate face, chiar dacă rămîn inexplicabile, şi nu numai acelea care se desfăşoară în limitele aşteptărilor. Neaşteptatul şi incredibilul ţin de această lume. Numai atunci viaţa este întreagă. Pentru mine, lumea a fost de la bun început infinit de mare si de insesizabilă.

(Carl Gustav Jung)


4 februarie 2008

Doar lumina divină, atunci când străluceşte în noi, ne permite să ne vedem păcatele. Prin rugăciune, puţin câte puţin, inima noastră începe să înţeleagă influenţa duhurilor care umplu văzduhul. În loc să înaintăm duhovniceşte, vedem cu o fineţe mereu crescândă patimile care ne stăpânesc. În mod paradoxal, acest sentiment de regres duhovnicesc este un progres. Chiar dacă nu am văzut încă lumina necreată a Duhului Sfânt, ne vedem însă păcatele.

(Arhim. Sofronie Saharov)

3 februarie 2008

Nu faceţi nimic dacă vă interzice conştiinţa şi nu lăsaţi la o parte nimic din cele ce vă porunceşte ea să faceţi, indiferent de importanţa lucrului respectiv. Conştiinţa este pârghia noastră morală. Faptul că odraslele noastre  - gândurile, sentimentele şi dorinţele – se dedau înlăuntrul nostru unei agitări nepermise îşi are cauza şi în slăbirea conştiinţei noastre. Redaţi-i puterea declarând total supunere faţă de ea. Conştiinţa, împreună cu aducerea-aminte cu evlavie de Dumnezeu sunt izvorul adevăratei vieţi a spiritului.

(Teofan Zăvorâtul)

2 februarie 2008

Esenta nu se reveleazã decât
sub "forma" predispozitiei fiintei
care primeste aceastã "revelatie";
nu se produce niciodatã altceva.
Din acel moment,
fiinta va primi revelatia esentialã
si nu va vedea în oglinda divinã
decât propria sa "formã";
nu va vedea pe Dumnezeu
- este cu neputintã sã-l vadã -
stiind totodatã
cã ea nu îsi vede propria "formã"
decât datoritã oglinzii divine.

(Ibn Arabî, mistica islamicã)




1 februarie 2008

Sfânta Lumină vine în timpul rugăciunii de profundă pocăinţă pentru păcatele noastre; şi, de asemenea, în timpul rugăciunii făcute cu compasiune pentru cei ce ne ofensează; deodată iubirea se contopeşte cu Lumina şi Lumina pătrunde în suflet, iar în afară devine ca o atmosferă saturată de lumină pe care ochiul o poate zări.

(Arhim. Sofronie Saharov)


31 ianuarie 2008

Dac
ă simţim o anumită antipatie faţă de cineva, cel mai bine este să nu ne gândim nici la chipul acelei persoane, nici la cauza acestei uri, ci să ne rugăm independent de toate acestea. Prin această lucrare interioară, putem să trecem peste antipatia noastră, să refuzăm imaginea născută din patimile noastre.

(Arhim. Sofronie Saharov)


30 ianuarie 2008

Când sufletul este în întregime îndreptat spre Dumnezeu, toate întrebãrile înceteazã. Nu mai existã decât o întrebare: Cum sã dobândim Duhul Sfânt în noi si cum sã-l pãstrãm ?

(Arhim. Sofronie Saharov)

29 ianuarie 2008


Vom repeta neobosit că omul înseamnă prea puţin pe pământ, iar pământul - în univers.

Cu toate acestea,
prin chiar corpul lui,
omul este departe de a ocupa doar locul minim ce-i este de obicei acordat
şi cu care se mulţumeşte însuşi Pascal, de vreme ce reducea „trestia gânditoare" la a nu fi, material vorbind, decât o trestie. Căci, dacă şi corpul nostru este materia la care se referă conştiinţa, înseamnă că el este coextensiv conştiinţei noastre, înţelege toate câte le percepem, urcă până la stele.
Dar corpul acesta imens se schimbă în orice clipă, uneori radical, la cea mai mică mişcare a unei părţi din el însuşi, care ocupă centrul şi care locuieşte un spaţiu minim
.

(Henri Bergson)

28 ianuarie 2008

Prezenţa în biserică ar trebui să fie precum o eliberare. Dar în tonalitatea bisericii contemporane, viata bisericii nu eliberează, ci îl încorsetează, îl înrobeşte şi îl slăbeşte pe om. Acesta începe să fie interesat de vechile şi noile calendare, de ceea ce fac episcopii şi simulează o bunătate mieroasă. Mare parte din aşa-numita literatură spirituală este de calitate îndoielnică, în loc să-l înveţe pe om să privească lumea prin viziunea Bisericii, în loc să transforme viziunea omului despre sine şi viaţă, acesta se simte obligat - pentru a fi „spiritual" - să se îmbrace într-o haină de evlavie impersonală şi murdară, în loc să ştie cel puţin că există bucurie, lumină, sens, veşnicie, omul devine iritat, intolerant, rău şi acumulează o îngustime a spiritului. Nici măcar nu se căieşte de toate acestea pentru că toate provin din această „îmbisericire", pe când sensul religiei constă în luminarea vieţii, în raportarea ei la Dumnezeu şi transformarea ei în comuniune cu Dumnezeu.

(Alexander Schmemann)

27 ianuarie 2008

...
fiecare vîrstă îşi are propriile adevăruri psihologice, adevărurile sale programatice - am putea spune - şi tot aşa se întîmplă cu fiece nivel al evoluţiei psihice. Există chiar nivele la care numai puţini ajung - o chestiune de rasă, familie, educaţie, dotare şi pasiune. Natura este aristocratică. Omul normal e o ficţiune, chiar dacă există anumite legităţi general valabile. Viaţa sufletească este o evoluţie ce se poate opri chiar la nivele inferioare. E ca şi cum fiecare om ar avea o greutate specifică, conform căreia urcă sau rămâne la acel nivel la care îşi atinge limitele. Iar ideile şi convingerile şi le formează în conformitate cu acest nivel.

(Carl Gustav Jung)



26 ianuarie 2008

Dacă misticismul trebuie să transforme omenirea, nu va putea altfel decât transmiţând, din aproape în aproape, încet, o parte din el însuşi.

(Henri Bergson)

25 ianuarie 2008

Dacă spusa vreunui mare mistic
sau a unuia dintre imitatorii lui,
îşi află un ecou în unul dintre noi,
nu înseamnă oare că există şi în noi
un mistic ce somnolează,
aşteptând doar ocazia
pentru a se deştepta?

(Henri Bergson)


24 ianuarie 2008

Fabulă


Într-o gulie răzleţită,
un viermişor frivol şi surmenat
vorbea cu altul mai bătrân şi mai umblat.

- Măi nene,
îi spunea băiatul,
simţind un vag fior de moarte,
ia spune,
oare să mai fie
acolo…  undeva… departe…
şi altceva… decât gulie ?

La care cel bătrân stătu,
gândi o vreme
şi răspunse:
- Nu.
Ce ţi-a venit?
Îi fi bigot ?
De când eşti tu, copil netot,
ai dat cumva de lumi secrete ?
Gulie peste tot băiete !
Doar rupem dumicatu-n bot,
Îl mestecăm pe îndelete…
Şi asta-i tot.

Iar clipele-au sburat şirete.

şi viermişorul cel frivol
muşcă odată mai cu sete
şi, nu ştiu cum… dădu în gol…
- Ce-i asta ?
Ce peisaj ciudat !
Nu poate fi adevărat !
Altfel bătrânul mi-ar fi spus!
Eu merg ‘nainte!

şi s-a dus…

Dar, vai, deodată bietul ţânc
alunecă-n derivă: plici !
Şi braţe negre de furnici
l-au dus ca pradă în adânc.

(Costache Ioanid)


23 ianuarie 2008


Cine vrea să capete un răspuns la problema răului,
aşa cum se pune azi, are nevoie, aşadar, în primul rînd
de o cunoaştere temeinică de sine,
adică o cunoaştere cît se poate de bună a totalităţii sale.
Trebuie să ştie fără menajamente de cît bine şi de cîte fapte ruşinoase este capabil
şi să se ferească s-o ia pe una drept reală şi pe cealaltă drept iluzie.
Ca posibilitate, ambele sînt adevărate
şi el nu va scăpa total nici de una, nici de cealaltă,
dacă — aşa cum ar trebui s-o facă de fapt de la sine —
vrea să trăiască fără a se minţi şi fără a se amăgi pe sine.
(Carl Gustav Jung)


22 ianuarie 2008

Adevărata înţelepciune

Rabinul din Zans stătea odată la fereastră şi privea spre stradă. Văzînd un trecător, a ciocănit în geam şi l-a poftit să intre. În cameră, rabi Haini l-a întrebat: „Spune-mi, dacă ai găsi o pungă plină de bani, ai restitui-o posesorului ei?" „Rabi", răspunse omul, „dacă l-aş cunoaşte pe posesor, i-aş preda fără nici o ezitare punga". „Eşti un prost", spuse rabinul. Din nou s-a aşezat la fereastră, a chemat un alt trecător şi i-a pus aceeaşi întrebare. "Doar nu sînt prost", a spus omul, „să las din mînă o pungă de bani peste care am nimerit". „Eşti un nemernic", a spus rabinul si chemă un al treilea trecător. Aceasta răspunse: „Rabi, de unde pot eu să ştiu pe ce treaptă sufletească m-aş afla în acel moment? Dacă îmi va reuşi să-l înving pe diavol? Poate că va fi mai tare decît mine, iar eu îmi voi însuşi bunul altuia; dar poate că Dumnezeu, binecuvîntat fie el, îmi va sta alături împotriva celui rău şi voi restitui obiectul găsit celui căruia îi aparţine".
„Ce frumoase sînt cuvintele tale", exclamă rabinul, „tu eşti adevăratul înţelept"

(din intelepciunea hasidica)

21 ianuarie 2008

Cunoaşterea proceselor derulate în fundal mi-a preformat de timpuriu relaţia cu lumea, în fond, ea a fost încă din copilăria mea aşa cum este şi astăzi. Copil fiind, mă simţeam singuratic şi la fel sînt şi în ziua de azi, pentru că ştiu şi trebuie să indic lucruri de care ceilalţi, pare-se, nu ştiu nimic şi, în cele mai multe cazuri, nici nu vor să ştie nimic.
Solitudinea nu survine din cauză că nu avem oameni în jurul nostru, ci mai degrabă din cauză că nu le putem comunica lucruri care nouă ni se par importante sau din cauză că socotim valabile gînduri care celorlalţi li se par improbabile. Solitudinea mea a început o dată cu experienţa viselor mele precoce şi şi-a atins apogeul pe vremea cînd lucram la problema inconştientului. Cînd cineva ştie mai multe decît ceilalţi, devine singuratic. Singurătatea nu este însă necesarmente opusă comunităţii, căci nimeni nu simte comunitatea mai profund decît o simte singuraticul, şi comunitatea înfloreşte numai acolo unde fiecare singuratic îşi aminteşte de specificul său şi nu se identifică deci cu ceilalţi.

(Carl Gustav Jung)

20 ianuarie 2008

Sînt mulţumit că viaţa mea s-a desfăşurat astfel. A fost bogată şi mi-a oferit multe. Cum aş fi putut să mă aştept vreodată la atîtea? S-au întîmplat tot felul de lucruri la care nu mă aşteptam. Unele s-ar fi putut derula altfel dacă eu însumi aş fi fost altfel. Aşa însă, totul a fost cum trebuia să fie; căci s-a întîmplat aşa, pentru că eu sînt cum sînt. Multe s-au produs intenţionat, dar nu totdeauna s-au dovedit a fi în avantajul meu. Cele mai multe s-au dezvoltat însă în mod natural şi prin destin. Regret multe prostii izvorîte din încăpăţînarea mea, dar dacă aceasta n-ar fi fost o însuşire de-a mea, nu mi-aş fi atins ţelul. Aşa, sînt dezamăgit şi nu sînt dezamăgit deopotrivă. Sînt dezamăgit de oameni şi sînt dezamăgit de mine însumi. Am aflat lucruri minunate despre oameni, am trăit lucruri minunate legate de ei şi am realizat eu însumi mai multe decît aşteptam de la mine. Nu-mi pot forma o judecată definitivă, întrucît fenomenul viaţă şi fenomenul om sînt prea mari. Cu cît am înaintat în vîrstă, cu atît mai puţin am reuşit să mă înţeleg, să mă cunosc sau să ştiu despre mine.

Sînt uimit de mine, dezamăgit, mulţumit. Sînt întristat, abătut, entuziast. Sînt şi toate acestea şi nu pot să fac suma. Nu sînt capabil să stabilesc o valoare sau o nonvaloare definitivă, n-am o judecată despre mine şi viaţa mea. De nimic nu sînt foarte sigur. De fapt, n-am o convingere definitivă despre nimic. Ştiu numai că m-am născut şi că exist şi am sentimentul  că aş fi fost purtat. Exist pe baza a ceva ce nu cunosc, în ciuda tuturor incertitudinilor simt o soliditate a ceea ce există şi o continuitate a fiinţei mele aşa cum este ea.

(Carl Gustav Jung)


19 ianuarie 2008
O credinţă puternică diminuează intensitatea problemelor, în acele rare momente, când prin religie se ajunge la Dumnezeu, nu mai există probleme deoarece Dumnezeu nu este o parte a lumii, în acele momente, lumea însăşi devine viaţă în Dumnezeu, întâlnire şi comuniune cu El. Lumea nu devine Dumnezeu, ci o viaţă fericită şi îmbelşugată cu Dumnezeu. Aceasta este mântuirea lumii pregătită de către Dumnezeu. Şi este împlinită de fiecare dată când credem.
( Alexander Schmemann)

18 ianuarie 2008

Tot ceea ce există este darul lui Dumnezeu pentru om

şi totul există pentru a-L face pe Dumnezeu cunoscut omului,
pentru a face din viaţa omului comuniune cu Dumnezeu.
Este iubire divină devenită hrană, devenită viaţă pentru om.
Dumnezeu binecuvintează tot ceea ce El creează, iar în limbaj biblic aceasta înseamnă că El face din întreaga creaţie semn şi mijloc al prezenţei şi al înţelepciunii, al iubirii şi al revelaţiei Sale.
«Gustaţi şi vedeţi că bun este Domnul» (Ps. 33,8)"... singura reacţie naturală a omului,
căruia Dumnezeu i-a dat această lume binecuvântată şi sfinţită,
este de a-L binecuvânta şi el pe Dumnezeu, de a-i mulţumi,
de a vedea lumea aşa cum o vede Dumnezeu

şi-în acest act de recunoştinţă şi adorare - de a cunoaşte,
a numi şi a stăpâni lumea"
.
(Alexander Schmemann)

17 ianuarie 2008

Sursa falsei religii este incapacitatea de a te bucura, sau mai degrabă, respingerea bucuriei, pe când bucuria este esenţială, deoarece este rodul prezenţei lui Dumnezeu. Nu poţi să nu te bucuri, ştiind că Dumnezeu există. Doar puse în legătură cu bucuria, frica de Dumnezeu şi umilinţa sunt drepte, autentice, fructuoase, în lipsa bucuriei, ele devin demonice, cea mai profundă denaturare a oricărei experienţe religioase. O religie a fricii. Religia falsei umilinţe. Religia vinei. Toate sunt nişte ispite, nişte capcane - foarte puternice într-adevăr, nu doar în lume, ci şi în sânul Bisericii. Oamenii „religioşi" privesc bucuria, adeseori, cu suspiciune.

Izvorul principal al tuturor este „sufletul meu se bucură în Domnul..." Frica de păcat nu ne mântuieşte de el. Bucuria în Domnul mântuieşte. Un sentiment de vinovăţie sau moralismul nu ne eliberează de această lume şi de ispitele ei. Bucuria este temelia libertăţii în care suntem chemaţi sa rămânem. Unde, cum şi când s-a denaturat aceasta tonalitate a creştinismului - sau, mai degrabă, unde, cum şi de ce au ajuns creştinii imuni la bucurie? Cum, când şi de ce, în loc să uşureze oamenii suferinzi, Biserica a ajuns să-i intimideze şi să-i înspăimânte?

(Alexander Schmemann)

 

15 ianuarie 2008
A pus în tine Domnul nemargini de gândire...



Mihai Eminescu

La steaua

La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.

Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Lucii vederii noastre.

Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.

Tot astfel, când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.



14 ianuarie 2008




M
ihai Eminescu

Şi dacã...
Şi dacă ramuri bat în geam
Şi se cutremur plopii
E ca m minte să te am
Şi-ncet să te apropii.

Şi dacă stele bat în lac
Adâncu-i luminându-l
E ca durerea mea s-o-mpac
Înseninându-mi gândul.

Şi dacă norii deşi se duc
De iese-n luciu luna
E ca aminte să-mi aduc
De tine-ntotdeuna.


13 ianuarie 2008

Situaţia psihologică a lumii de azi arată astfel: unii tot îşi închipuie că sînt creştini şi cred că mai pot călca în picioare aşa-zisul rău; ceilalţi i-au căzut însă pradă şi nu mai văd binele. Răul a devenit azi în mod vizibil o mare putere: o jumătate a omenirii se sprijină pe o doctrină fabricată din tot felul de născociri omeneşti; cealaltă jumătate suferă de lipsa unui mit pe potriva situaţiei, în ceea ce priveşte popoarele creştine, creştinismul lor a aţipit şi a neglijat să-şi edifice în continuare mitul în decursul veacurilor.[…] …un mit este mort atunci cînd nu mai trăieşte şi nu se mai dezvoltă. Mitul nostru a amuţit şi nu dă nici un răspuns. Greşeala nu rezidă în el, în felul în care este expus în Sfînta Scriptură, ci exclusiv în noi care nu numai că nu am continuat să-l dezvoltăm, dar chiar am înăbuşit toate încercările în acest sens.

(Carl Gustav Jung)


12 ianuarie 2008

Lumea în care pătrundem născîndu-ne este crudă şi cruntă şi totodată de o frumuseţe dumnezeiască. Să credem că predomină lipsa de sens sau sensul este o chestiune de temperament. Dacă lipsa de sens ar prevala în mod absolut, ar dispărea tot mai mult, pe măsura evoluţiei, caracteristica vieţii de a fi plină de sens. Dar nu acesta este — sau nu-mi pare mie că este — cazul. Probabil că, aşa ca în toate problemele metafizice, ambele sînt adevărate: viaţa este sens şi nonsens sau are sens şi nonsens. Nutresc speranţa anxioasă că sensul va fi preponderent şi va cîştiga bătălia.
(Carl Gustav Jung)


11 ianuarie 2008

Lipsa de sens împiedică plenitudinea vieţii şi în consecinţă înseamnă boală. Sensul face să devină suportabile multe, poate chiar totul. Nici o ştiinţă nu va înlocui vreodată mitul, şi un mit nu se poate face din nici o ştiinţă. Căci nu „Dumnezeu" este un mit, ci mitul este revelaţia unei vieţi divine în om. Nu noi inventăm mitul, ci el ne vorbeşte ca un „Cuvînt al Domnului". „Cuvîntul Domnului" vine la noi, iar noi n-avem nici un mijloc spre a distinge dacă şi cum diferă de Dumnezeu. La acest „Cuvînt" nimic nu e necunoscut şi neomenesc în afară de circumstanţa că vine spontan spre noi şi ne impune nişte obligaţii. Se sustrage arbitrarului nostru. O „inspiraţie" n-o putem explica. Ştim că o „idee" care ne vine în minte nu-i rezultatul judecăţii noastre, ci gîndul a pogorît asupra noastră venind de undeva „din altă parte".

(Carl Gustav Jung)


10 ianuarie 2007

Cusurul
La rabinul din Koczk veni un om plîngîndu-se că oamenii l-au poreclit „Bigotul". Ce cusur îmi reproşează? De ce bigot şi nu pios?
„Bigotul", spuse rabinul, „face din esenţa pietăţii un lucru secundar, şi din lucrul secundar o esenţă".

(din intelepciunea hasidicã)

9 ianuarie 2008

Tot ce nu mã ucide mã face mai puternic.

(Friedrich Nietzsche)


8 ianuarie 2008

Iubesc pe cei care nu pot trãi decât pierind,
cãci pierind ei se depãsesc.

(Friedrich Nietzsche)


7 ianuarie 2008

Noi spunem mereu cã omul îl cautã pe Dumnezeu;
în realitate, Dumnezeu îl cautã pe om
si omul are datoria
sã se lase gãsit.


(K.G. Durckheim)


6 ianuarie 2008

A cãdea de sapte ori si a te ridica de opt ori, astfel este Calea.

(din întelepciunea Zen)


5 ianuarie 2008

Dacã ai cãzut ridicã-te, dacã ai cãzut iar ridicã-te iar...

(din experienta Desertului)

Inceputul paginii