[ Start ]
[ Aforismul zilei - la zi ]
[ Aforismul zilei - 2016 ]
[ Aforismul zilei - 2015 ]
[ Aforismul zilei - 2014-2]
[ Aforismul zilei - 2014-1]
[ Aforismul zilei - 2013]
[ Aforismul zilei - 2012]
[ Aforismul zilei - 2011 ]
[ Aforismul zilei - 2010-2 ]
[ Aforismul zilei - 2010-1 ]
[ Aforismul zilei - 2009-1 ]
[ Aforismul zilei - 2008-3 ]
[ Aforismul zilei - 2008-2 ]
[ Aforismul zilei - 2008-1 ]
[ Aforismul zilei - 2007 ]
[ Argument ]
[ Autori ]
[ Noutati ]
[ Galerie FOTO ]
[ Prezentari PowerPoint primite de la prieteni]

[ SUNETUL LINISTII (K.G.Durckheim & Caspar D. Friedrich)]]
[ Aphorismes ]
[ Le SON du SILLENCE (K.G.Durckheim & Caspar D.Friedrich)]
[ Harta site]
[ Linkuri ]
[ Recomanda unui prieten ]
[ Autor site ]
[ O idee pentru 2% ]
 


Aforismul sau meditatia zilei - pagina 4

Navigare pagini aforisme: 15 14 13 12 11 10 9 8 7 6 5 4 3 2 1

Salt la sfarsitul paginii


31 decembrie 2008

Cuvântul
actioneazã
atunci când
cel care-l rosteste
este el însusi acest cuvânt.


(Karlfried Graf Durckheim)

29 decembrie 2008

Dumnezeu este o enigmă, este chiar enigma enigmelor.
Dar El este în acelaşi timp pentru noi cel mai mare izvor de lumină, de bucurie şi de sens permanent inedit.
Deci enigma nu e întotdeauna negaţia cunoaşterii, ci ea poate fi forma maximă a inteligibilităţii.

(Vasile Băncilă, Aforisme şi para-aforisme)

28 decembrie 2008

Sfântul Francisc predica păsărelelor şi dobitoacelor firii.
Cineva (Anselm) spunea că era o prezumţie:
ar fi trebuit el să asculte predica dobitoacelor şi a păsărelelor.
Dar era aceeaşi predică – nici a lor, nici a lui.

(Constantin Noica, Carte de înţelepciune)

27 decembrie 2008

Nichifor Crainic

ARTA ŞI IUBIREA


Cu deopotrivă vrăji mistuitoare
Voi amândouă vă-mpletiţi în mers:
Ne doare dulce un surâs neşters
Cum cizelarea unui vers ne doare.


Dar muzica sonoră dintr-un vers
Şi ritmul inimii tremurătoare
Ne toarnă-n suflet marea sărbătoare
A armoniilor din univers.


Slăvite fiţi de-a pururi şi sfinte,
Voi, forţe ale artei şi iubirii;
Voi ardeţi raze-n plânsul omenirii,-


Senine flori pe-o jale de morminte, -
Prin voi ne fulgeră o clipă-n minte
Eternul zâmbet al Dumnezeirii.


26 Decembrie 2008

Mihail Crama

LUMINA


”Ia-ţi patul tău şi umblă!”
îmi spuse,
şi-n clipa aceea
timpul interior se răvăşi-n lumină.

Numai El stătea drept
în eternitate: -
veghea la patul meu de bolnav,
eram bolnav de la începutul lumii şi nu ştiam,
şi El tocmai asta voia să-mi spună
şi eu tocmai asta nu pricepeam.



25 Decembrie 2008



Ion Pillat

ICOANĂ PE STICLĂ


Pe-această sticlă clară ca faţa unui iaz,
Voi aşeza sus cerul cu stele pe grumaz,
Voi strânge jos: zăpadă, pâraie de cleştar,
Copaci de promoroacă şi pietre de hotar,
Voi zugrăvi în zare, albi munţii. Pe un dâmb,
Păstorii plini de spaimă şi steaua cu zbor strâmb.
În colţul dimpotrivă, voi însemna – să-l ştii -
Trei Crai pe trei cămile ca umbre albăstrii.
În inima icoanei, un staul voi picta
Şi-ntr-însul Preacurata pe Prunc s-o apleca:
O salcie prin ape cu frunzele pe-o stea.
De-o parte şi de alta, un bou şi un asin
Vor aştepta la iesle minunile ce vin,
Şi voi lăsa să pice pe-acoperiş de stuh
Porumbul alb ce-aduce în aripi Sfântul Duh.




Si un montaj PowerPoint de Crãciun ... de import... (aici)


24 decembrie 2008




Elena Farago

FLORILE DALBE


…Şi mai ales în iarna asta lăsaţi copiii să colinde!...
Să nu se-nchidă nici o poartă în preajma lor şi nici un semn
Să nu-i oprească din curatul şi sfântul datinei îndemn;
O, mai ales în iarna asta lăsaţi copiii să colinde!...

Când argintiile lor graiuri vor îngâna „Florile dalbe”
Gândiţi-vă că nu e dată închipuirii omeneşti,
O mai aleasă întrupare de sol al vrerilor cereşti
Ca argintiile lor glasuri când vor cânta „Florile dalbe”.



O, minunati-vă!
Dumnezeu S-a pogorât printre oameni;
El care este de necuprins este cuprins în pântec;
Cel Dincolo de Timp intră în Timp…


( din Marea Vecernie pentru Praznicul Bunei-Vestiri)

19 decembrie 2008

Tăria sincerităţii

Viaţa noastră este plină de contradicţii şi de sensuri denaturate. În lupta de toate zilele, sinceritatea este luată drept prostie, aşa după cum şiretenia şi ipocrizia sunt luate drept inteligenţă.
Se socoteşte om inteligent omul şiret, omul care ştie a păcăli şi a exploata pe fratele său, în timp ce acela care se mişcă sincer faţă de sine şi faţă de alţii, acela care are inocenţa florilor este socotit prost. De ce ? pentru că în lupta ce se dă între oameni, acesta din urmă este un învins, este o victimă.
Aici este în fond o mare iluzie care îi hrăneşte pe cei ce se cred mai „deştepţi”, încercând să fure vieţii plăceri şi rosturi personale. Cine vrea să ascundă, să lucreze în întuneric, nu creează, nu câştigă nimic, ci dimpotrivă. Iluzia se naşte din sensul material al luptei lor, nu din cel spiritual.
Totul în lumea aceasta se descoperă, totul se petrece la câmp deschis, acolo unde lumina cade masiv şi vertical. Ascunzişurile nu duc la biruinţă, ci numai la propria înşelare a celor ce le ştiu şi le folosesc, ele arată cât de slabi şi temători sunt aceşti oameni dacă le este frică de adevăr.
Sinceritatea are tăria luminii şi rodnicia apelor revărsate. Totul trebuie împlinit fără înconjur, fără păcatul înşelăciunii, fără rătăcirea dinainte hotărâtă. Omul sincer loveşte lucrurile în inima lor şi le cucereşte. Omul este tare prin această atitudine directă. După cum inteligenţa este cuprindere largă a vieţii, este înţelegere până în sensul moral al cuvântului, tot astfel sinceritatea este depăşire, este dăruire, este puritate şi lumină care taie în trupul masiv al întunericului.
Sinceritatea este o mare forţă morală, cale sigură în câştigarea binelui, căutat atât de trudnic de către noi toţi.

(Ernest Bernea – „Îndemn la simplitate”)


18 decembrie 2008

Omul „civilizat”

Omul „civilizat” este în genere înclinat să trăiască mai mult prezentul – prezentul care, fără un sens şi o luptă a noastră, nu reprezintă nimic şi fuge -, să-l trăiască prin toate simţurile trupului, atât de rafinate de civilizaţia aceasta de care suntem atât de mândri.

A mânca bine,a îndrăgi femei frumoase, a fura şi exploata pe cei slabi, a dormi în lenea unui trup obosit de senzaţii tari,a te închina icoanelor rotunde ale banului devenit în acest fel un adevărat Dumnezeu făcător de minuni, iată expresia unei vieţi pentru care a trudit o lume întreagă de milenii.

Ce va fi mâine, nu-l interesează pe acest om, poate să se frângă şi osia cerului! Ce va fi mâine „vom trăi şi vom vedea”. Totul trebuie consumat acum pe calea simţurilor însetate de puternice zguduiri, trebuie îndrumat către totala satisfacţie a pământului uscat şi neroditor din noi.

Gândurile mari, credinţele, dorul unei vieţi mai pure şi mai frumoase sunt ale poeţilor, ale visătorilor; omul civilizat nu are ce face cu ele, nu le caută şi nici nu le cultivă pentru că „nu umblă după himere”. Acest om îndobitocit de binele material, acest om al prezentului stors de sensuri îşi duce viaţa numai cu perdelele trase, închis, apăsat, căzut în propria sa întunecime.

Drama începe acolo unde prezenţa sa este activă. El retează elanuri, compromite credinţa, îngenunchează frumuseţea şi omoară omenia. El nu poate suferi altceva dincolo de fiinţa sa înrădăcinată atât de puternic într-un pământ care şi el refuză să-l primească.

Omule mic, omule putred, omule dizolvant, de ce eşti uneori atât de puternic?

(Ernest Bernea – „Îndemn la simplitate”)

14 decembrie 2008

Nici o nenorocire nu înseamnã ceva si nimic nu este pierdut
atâta timp cât credinta rãmâne în picioare,

cât capul se ridicã din nou
si sufletul nu abdicã.

Dumnezeu sã trãiascã în tine si când esti un pãcãtos
adicã sã nu te lasi pierdut de Dumnezeu.

Dorinta mare si treazã de a fi cu El te va slefui,
te va defini

si te va aduce la starea meritorie.


(Pãrintele Arsenie Papacioc - fragment dintr-o scrisoare adresatã unei mãicute)

9 decembrie 2008

O altã viziune

Învãtãtura Bisericii istorice însã transmite o altã viziune asupra sensului vietii, o viziune diferitã de cea a contemporanilor nostri. Biserica învãta cã sensul existentei este comuniunea cu Dumnezeu, nu cresterea economicã, redistributia averii sau bunele sentimente. Biserica învãta cã sacramentele nu sunt simple lectii, simple amintiri ale adevãrului, ci adevãrul însusi în actiune. Sensul vietii, în întelegerea Bisericii, nu este bunãstarea, nici mãcar cãutarea fericirii, ci sfintenia. Nu este împlinirea personalã, ci re-crearea noastrã dupã imaginea lui Dumnezeu. Faptul cã suntem pãcãtosi, dar cu toate acestea alegem sã fim ca Dumnezeu, este însãsi esenta învãtãturii crestine.[...]
Pornind de la neschimbãtoarea credintã a Pãrintilor, ajungem sã întelegem cã rugãciunea dezinteresatã adresatã lui Dumnezeu, trãitã sacramental în toate domeniile vietii, este sensul vietii, nu convertirea la o bunãtate civicã în scopul de a crea o "perfectiune" omeneascã. [...]
Viata, asa cum este ea înteleasã de cãtre Pãrintii Bisericii istorice,
este un sacrament viu.

(Frank Shaeffer - Dans de unul singur)

8 decembrie 2008

Pãcatul nu stã în neglijarea de cãtre om a îndatoririlor sale religioase,
pãcatul e cã omul Îl gândeste pe Dumnezeu în termeni religiosi, opunându-L vietii.

(Alexander Schmemann)

7 decembrie 2008


Un psiholog spune cã atunci când un cuplu îsi vorbeste, existã întotdeauna sase persoane care îsi vorbesc:
1. Cel care crede el cã este.
2. Cel care crede ea cã este el.
3. Cel care este.
4. Cea care crede ea cã este.
5. Cea care crede el cã este ea.
6. Cea care este.
De aceea este atât de dfiicilã o discutie si cauzeazã atâtea neîntelegeri. Înainte de a intra în discutie, am avea nevoie de multe precautii, de ritualuri de intrare si de iesire, ca si de tabu-uri.

(Dr. Ignace Tauber)

5 decembrie 2008

Singurătate si responsabilitate

Singurătatea nu înseamnă lipsa companiei, ci conştiinţa profundă a unei solitudini totale, sentimentul părăsirii în viaţă de toţi şi de toate. Eşti singur în viaţă. Priveşti în jurul tău şi cel de lângă tine e o lume aparte, zăvorâtă în ea însăşi. În acelaşi timp tu singur porţi o adâncă răspundere faţă de viaţă şi o certă răspundere faţă de lume. În tine se află răspunderea generaţiilor. Ai o îndatorire faţă de viaţa care ţi s-a dat, pentru viaţa pe care o dai la rândul tău. La mersul lumii contribuie şi pasul tău, ceea ce te face părtaş la responsabilitatea faţă de un anumit moment al istoriei prin care treci.

(Christos Yannaras – Foamea şi setea)

4 decembrie 2008


Fuga este drumul care ne scapă de contradicţia tragică
dintre lumea din noi şi cea din jurul nostru.


Toţi cei care nu trăiesc această contradicţie
ca pe un efort zilnic, tragic, plin de agonie şi de luptă,
au pornit-o deja pe drumul neted.


E un drum uşor dar atât de monoton,
fără cotituri, fără colţuri, drept şi mereu acelaşi pe toată lungimea sa nesfârşită.


Aceasta pentru că fugă înseamnă a te preda cu totul uneia din cele două lumi
care te scindează şi te învrăjbesc.


(Christos Yannaras – Foamea şi setea)

3 decembrie 2008


Există întotdeauna soluţia căii uşoare,
soluţia împăcării cu mărunta viaţă lipsită de griji.
O viaţă măruntă are drept scop rostuirea şi siguranţa, nu datoria.
Totuşi, pentru un om care poartă în el scânteia lui Dumnezeu,
zidurile siguranţei moleşitoare şi asfixiante sunt o închisoare.
[…]
Orice alt
ă formă de viaţă e
o cruce din care rodeşte viaţa cea adevărată,
e un mare scop.


(Christos Yannaras – Foamea şi setea)

2 decembrie 2008

Tot ce nu mã ucide
mã face mai puternic.


(Nietzsche)

1 decembrie 2008

Grunn si Klein se întâlnesc în tren. Grun: "Încotro, Klein?" "Mã duc la Lemberg sã cumpãr piei." Lungã tãcere. Deodatã, Grunn explodeazã: "De ce minti, mã Klein, de ce mã minti? Îmi spui cã mergi la Lemberg sã cumperi piei, ca eu sã cred cã te duci la Czernowitz sã vinzi lemne. Dar tu, de fapt, te duci la Lemberg sã cumper piei. Atunci de ce minti, Klein, de ce minti?!"

27 noiembrie 2008

Singura posibilitate de a da un sens vietii noastre
este aceea de a ridica relatia noastrã naturalã cu lumea
la înãltimea unei relatii spirituale.

(Albert Schweitzer)

26 noiembrie 2008

Reconciliazã-te cu tine însuti
si Cerul si Pãmântul se vor reconcilia cu tine.

(Sf. Isaac Sirul)

24 noiembrie 2008

Dupã pãrerea mea , nu se mai poate vorbi astãzi despre psihologie, fãrã a vorbi de spiritualitate, care este un datum fundamental al fiintei omenesti. A neglija aspectul spiritual al fiintei este o eroare gravã, o orbire. Psihologia conventionalã a trebuit sã recunoascã, în cele din urmã, cã nu poate explica si nici rezolva multe din bulversãrile interioare ale omului. Astfel cã principalele orientãri din psihologia mondialã a ultimilor ani pun accentul pe integralitatea fiintei omenesti si pe acele zone ale psihicului pe care le putem asimila spiritualitãtii. Abia acum psihologia, stiinta sufletului, îsi meritã numele....O viziune spiritualã asupra lumii, ca sã fie vindecãtoare si ca sã schimbe relatia noastrã cu universul, cu ceilalti oameni si cu noi însine, trebuie sã fie trãitã, nu învãtatã. Adevãrata constiintã a apartenentei la întreg survine numai atunci cînd trãiesti acest lucru. Existã multe feluri în care oamenii pot fi pusi în contact cu straturile adânci ale propriei lor constiinte dar care au drept rezultat o experientã si nu un rationament sau o informatie.
Spiritualitatea nu se învatã. Se trãieste.

Pierre Janin, psiholog si psihoterapeut (Franta)

(fragment din articolul "Universul îsi regãseste sufletul" din numarul curent (846) al revistei Formula AS; peste 2 sãptãmâni va putea fi citit probabil pe site-ul revistei
http://www.formula-as.ro)

23 noiembrie 2008

Trecem prin toată viaţa ca nişte orbi. În Psalmul 90 este un loc unde se vorbeşte despre „demonul amiezii” şi mi se pare că aici avem un înţeles figurativ. Cunoaştem cu toţii ce înseamnă amiaza unei zile de vară, când soarele străluceşte cu toate razele sale, când tot ce ne înconjoară capătă un relief deosebit, umbrele devin mai hotărâte, culorile – mai aprinse, şi toată lumea devine într-atât de vizibilă, şi această vizibilitate ne solicită atâta atenţie, atât de mult se înfige în conştiinţa noastră, încât devenim incapabili de a continua să vedem şi cele de după ea, incapabili de a întrezări , poate pentru prima oară, nevăzutul. Şi cât de des se întâmplă acestea! Şi cât de orbiţi suntem! Cât de mult exteriorul ne împiedică să le vedem pe cele lăuntrice! Cât de des judecăm omul după înfăţişare, după ţinută, după voce, după vorbe, fără a ţine seama că în umbra acestora se ascunde o profunzime imensă, o întreagă istorie a vieţii, se ascund suferinţe, vise şi speranţe destrămate, precum şi răul introdus în viaţa acestuia de către cruzimea şi nepăsarea altuia.

(Antonie Bloom, Despre întâlnirea cu Dumnezeu, Editura Cathisma)

17 noiembrie 2008

Proportia interioarã - este ultimul adevãr inerent,
în absolut toate lucrurile.


(Constantin Brâncusi)

16 noiembrie 2008


Dumnezeu nu este
sesizabil

decât prin
experientã interioarã.


(Mgr. Jean de Saint-Denis)

14 noiembrie 2008

„Fondul” care metamorfozează este, din punct de vedere psihologic, „ţarcul maternal” al fiinţei noastre umane. El este obstruat(astupat) şi paralizat în dezvoltarea lui, înainte de toate, din cauza relaţiei blocate dintre copil şi mamă, fie că aceasta i-a refuzat căldura necesară dezvoltării lui, fie că l-a acaparat printr-o iubire posesivă. De fiecare dată când „ţarcul maternal” este obstruat, ne aflăm în faţa unei fiinţe umane care trăieşte mai degrabă în teama de a fi absorbit de tot ceea ce, în lume, personifică „Marea Mamă”, când în refuzul deprimant – pentru că este refulat în inconştient – al forţelor provenite din acest „fond”. Dacă acest fond este obstruat, omul este privat de forţele care metamorfozează, protejează, destind şi reconfortează în el. El nu poate decât să se sprijine pe „eul” lui şi va resimţi „fondul” obstruat ca pe o forţă care, sau îl atrage într-un mod neliniştitor, sau i se opune într-un mod demoniac.

(K.G.Durckheim - La Voie intérieure
pag. 83)

 

13 noiembrie 2008

Din nefericire,
multi oameni încep sã-si deschidã ochii
abia atunci când îi închid !


(Dr. Ignace Tauber)


12 noiembrie 2008

Trebuie găsit echilibrul just
între starea de încordare
şi cea de destindere.
Un om prea încordat, într-adevăr, nu poate intra în sine.
Prea destins, nu poate nici aşa pentru că gesturile îi sunt dezordonate.


(Mgr. Jean de Saint-Denis)

11 noiembrie 2008

Totul este propice vietii spirituale,
totul depinde de atitudinea noastrã.


(Mgr. Jean de Saint-Denis)


10 noiembrie 2008

Tragedia păcatului originar constă în aceea că lumea s-a răsturnat.
Duhul trebuia să se hrănească din Dumnezeu şi să-l respire,
sufletul să se hrănească din duh şi să-l respire,
corpul să se hrănească din suflet şi să-l respire,
iar cosmosul să se hrănească din corpul uman şi să-l respire.
Deturnat de la Dumnezeu, cu valorile răsturnate, cu legătura dintre el şi Creator ruptă – ceea ce este prima moarte –
duhul uman şi-a pierdut hrana şi respiraţia adevărate.
Am spus hrană şi respiraţie, înţelegeţi că de aceea spune Hristos:
„Eu sunt hrana voastră”
şi că Duhul Sfânt este numit Duh, Pneuma, Respiraţie, Aer, Vânt.

(Mgr. Jean de Saint Denis)

7 noiembrie 2008

Putini oameni sunt capabili sã exprime în mod calm o opinie diferitã de prejudecãtile mediului lor.
Cea mai mare parte a oamenilor sunt incapabili chiar sã ajungã sã
formuleze asemenea opinii.


(Albert Einstein - Cum vãd eu lumea)

6 noiembrie 2008

Cel care se înşeală(îşi face iluzii) de bunăvoie cu privire la aproapele lui, sub pretextul carităţii, nu face adesea nimic altceva decât să spargă oglinda pentru a nu se vedea în interior.
Căci infirmitatea naturii noastre vrea ca în celălalt mai întâi să descoperim propriile noastre mizerii.


(Georges Bernanos- Dialogues des Carmelites, Ed.du Seuil)

5 noiembrie 2008

Cum să ajungem la puritatea inimii, unitatea?
Cum să pătrundem în acest loc în care îşi are reşedinta Dumnezeu?
Printr-o angajare totală: rostiţi rugăciunea pe care aţi hotărât-o,
pentru ca să fiţi purtat spre un lucru unic, o atitudine.
În ce fel? Ia un lucru şi aruncă-te în acel lucru ca în foc.
Fără decizie nu există cale spirituală.

(Mgr. Jean de Saint-Denis)

4 noiembrie 2008

Prizonier al disperării şi al angoasei lui fiind, omul îşi refulează fără încetare fiinţa lui profundă. Din această suferinţă care zvâcneşte, inexplicabilă la început pentru conştiinţa obişnuită, se poate naşte o imensă nostalgie, nostalgia a ceva ce nu cunoaştem şi care totuşi ne locuieşte. O anume agitaţie, simţămintele de frică, de vinovăţie şi de gol lăuntric devin însoţitorii noştri obişnuiţi. Ei sunt acolo fără un motiv aparent şi nimic de pe lume nu poate remedia ceva: toate măsurile noastre de siguranţă lasă neschimbată această frică aflată în noi, nici una din bogăţiile acumulate nu acoperă acest gol ce se cască tot mai mult iar omul onest, care duce o viaţă fără reproş, continuă să resimtă o ciudată vinovăţie.
Căci este vorba, de fapt, de cu totul altceva. Deja Viktor Frankl recunoştea în aceasta „nevroza existenţială
".

(Alphonse si Rachel Goettmann - Dincolo în adâncul nostru, Editura Herald, Bucuresti 2008)
fragmente din carte (aici)

2 noiembrie 2008

Adevãrata umilitate este mai întâi o decenţã, un echilibru.

(Georges Bernanos- Dialogues des Carmelites, Ed.du Seuil)

1 noiembrie 2008

« Sufletul este viu, duhul este dătător de viaţă. »
Pacea nu este numai calitate a duhului. Duhul este sursa păcii
Sufletul iubeşte, duhul dă iubire.


(Mgr. Jean de Saint-Denis)


31 octombrie 2008

Numai prin tăcere, prin rugăciune, prin penitenţă, prin atenţie la Dumnezeu, vom intra în chilia inimii noastre. Astfel, vom regăsi în noi acest loc inexprimabil şi ascuns pentru lumea exterioară, şi chiar pentru noi, dacă suntem neatenţi.
Acest loc în care domneşte pacea, seninătatea, flacăra, unde se oferă în fiecare clipă ofranda iubirii lui Dumnezeu, unde conversează îngerii în tăcerea fiinţei noastre interioare, pentru că lumea cerească şi Împărăţia lui Dumnezeu sunt în noi.
Fără a abandona viaţa exterioară şi lumea, pentru ca aceste activităţi să nu ne deturneze de la viaţa interioară.
Nu căutaţi punct de sprijin în lumea exterioară ci în voi.

Eugraph Kovalevski (Mgr. Jean de Saint-Denis)
(din volumul De l'Orient a l'Occident, LE SENS D'UN EXODE, Editions Bethanie, France)

30 octombrie 2008



Tulburările, gelozia, fanatismele, neînţelegerea provin
din aceea că invidiem locul „altuia”,
că nu ne îndeplinim sarcina noastră proprie,
că nu ne-am găsit deloc locul nostru personal,
locul nostru interior în faţa lui Dumnezeu.



Eugraph Kovalevski (Mgr. Jean de Saint-Denis)

(din volumul De l'Orient a l'Occident, LE SENS D'UN EXODE, Editions Bethanie, France)

29 octombrie 2008

Suntem tristi, agitati, descurajati, abãtuti.
Aspirãm sã evadãm si aceasta este cea dintâi dificultate.
Pentru ce? Pentru cã nu avem suficient dorinta, dorinta pur si simplu de a poseda bucuria, pacea, iubirea, chiar si într-o stare de tristete, de agitatie sau de urã.
Iatã ratiunea care ne duce spre mãrturisire: sã ne risipim tristetea.
Sã stim deci:
pãcatul nu este atât tristetea,
cât absenta dorintei de bucurie.

Eugraph Kovalevski (Mgr. Jean de Saint-Denis)
(din volumul De l'Orient a l'Occident, LE SENS D'UN EXODE, Editions Bethanie, France)

28 octombrie 2008

Iubirea de Dumnezeu este iubirea de „sine”,
este dorinţa arzătoare de a ne uni cu El,
de a urma voinţa Lui, de a fi axaţi în El.

Cel care nu iubeşte voinţa lui Dumnezeu, nu o doreşte cu înflăcărare,
acela diminuează, umileşte fiinţa umană, „eul” lui.


Eugraph Kovalevski (Mgr. Jean de Saint-Denis)

(din volumul De l'Orient a l'Occident, LE SENS D'UN EXODE, Editions Bethanie, France)

27 octombrie 2008

Două pericole mai mari decât păcatul îl pândesc pe om:
dorinţa de tihnă a sufletului visător,
distras în urmărirea fericirii pământeşti cotidiene
;
şi pericolul neliniştii(îngrijorării),
teama de război, mai gravă decât războiul însuşi,
teama de diavol, mai periculoasă decât diavolul însuşi.

Eugraph Kovalevski (Mgr. Jean de Saint-Denis)

(din volumul De l'Orient a l'Occident, LE SENS D'UN EXODE, Editions Bethanie, France)

26 octombrie 2008

Cel care este printre voi şi care vine este întotdeauna printre voi toţi.
El vine mereu în voi şi voi nu ştiţi.
Este un răspuns adresat tuturor civilizaţiilor, tuturor oamenilor care nu cred în Hristos.
El este peste tot, El vine la toţi şi ei Îl ignoră.


Eugraph Kovalevski (Mgr. Jean de Saint-Denis)

(din volumul De l'Orient a l'Occident, LE SENS D'UN EXODE, Editions Bethanie, France)

25 octombrie 2008

Ce este un creator? Cel care se limitează.
Omul care nu se limitează nu creează niciodată şi va muri fără a face nimic.
Acesta este geniul şi darul specific omului: el se limitează creând.
Şi în această limitare, apare lucrarea dură care este mai mult decât analiză,
care este discernământul respingerii unor lucruri, chiar şi bune,
pentru a păstra un lucru unic.


Eugraph Kovalevski (Mgr. Jean de Saint-Denis)
(din volumul De l'Orient a l'Occident, LE SENS D'UN EXODE, Editions Bethanie, France)

24 octombrie 2008

Atunci când sfântul Pavel spune: „Bucuraţi-vă!”, el dă o poruncă, face un apel; adică: bucuraţi-vă în încercări, bucuraţi-vă în orice circumstanţe. Apostolul are în vedere o bucurie care există în necazuri, care nu este legată de circumstanţele exterioare, o bucurie non condiţionată de exterior, pe care trebuie să o cucerim.
Trebuie să răspundem fraţilor noştri sau oricărui eveniment prin bucurie.

Eugraph Kovalevski (Mgr. Jean de Saint-Denis)
(din volumul De l'Orient a l'Occident, LE SENS D'UN EXODE, Editions Bethanie, France)

23 octombrie 2008

Dumnezeu este unica hrană a duhului nostru şi El nu ni se comunică decât prin rugăciune.
Nici contactele, nici cărţile, nici gândurile, nici sentimentele, nici ceea ce aparţine culturii, civilizaţiei, religiei, nu hrăneşte ceea ce este divin în noi.
Numai divinul hrăneşte divinul.

Eugraph Kovalevski (Mgr. Jean de Saint-Denis)
(din volumul De l'Orient a l'Occident, LE SENS D'UN EXODE, Editions Bethanie, France)

22 octombrie 2008

A întelege, a asculta si mai ales a-l respecta pe celãlalt asa cum este.

Am avut o viatã fericitã.
Nu pot decât sã repet cã trebuie sã dãm altora optimism, vointã si iubire.
Nu uitati: "Surâdeti lumii si lumea vã va surâde."


(Soeur Emmanuelle)

21 octombrie 2008

Dacã încetãm sã binecuvântãm pierdem puterea si devenim searbezi,
usor tristi, usor încovoiati.

Nici inteligenta, nici cugetarea nu pot da aceastã putere,
ci numai minunarea de Numele Divin.
Când sunteti complet în întuneric, când totul merge cum nu se poate mai rãu,
în acel moment, dacã vreti putere,
binecuvântati-L pe Dumnezeu.

Eugraph Kovalevski (Mgr. Jean de Saint-Denis)
(din volumul De l'Orient a l'Occident, LE SENS D'UN EXODE, Editions Bethanie, France)

17 octombrie 2008

O cale de interioritate...cotidianul ca exercitiu...

Lumea în care trăim nu este valea lacrimilor care ne bareazã drumul spre culmile Divinului.
Este puntea care ne reuneşte cu acestea.
Dar noi trebuie să sfâşiem vălul care acoperă conştiinţa noastră şi ne ascunde vederea lor;
noi trebuie să distrugem zidul care ne interzice accesul acolo.
Aşadar a concepe si a trăi cotidianul ca „practică”.
Nici un moment deosebit nu este necesar în mod special.
Fiecare clipă ne invită la cugetare şi confruntare.
Nu există acţiune, oricare ar fi scopul ei exterior, care să nu conţină „şansa interioară” de a ne plonja mereu mai mult în adevăr.


(K.G.Durckheim - La Voie intérieure)

15 octombrie 2008

Predilecţia omului de azi pentru muzica veche este paradoxală nu în raport cu limbajul muzical modern, neagreat de el, ci cu incapacitatea crescândă a sufletului său de a asculta şi a comunica. In viaţa de toate zilele nu este întotdeauna receptiv la ceea ce îl frământă pe celălalt, la mesajul şi apelul lui, dar tânjeşte după o muzică izvorâtă tocmai dintr-o asemenea receptivitate! În asemenea condiţii, fireşte, este inevitabil ca iubirea trecutului să capete în meloman o tentă nostalgică: „mais ou sont les neiges d’antan!...” Cei de acum 2-3 secole îi dau ceea ce pare a nu mai fi o realitate a acestui timp: convorbirea de la inimă la inimă, adevăratul dialog. Dar pentru ca cei vechi, prezenţi în invizibil, să poată lucra eficient în inimile celor care se îndreaptă spre marea muzică, este absolut necesar ca , măcar în faţa acesteia, ei să stea într-o desăvârşită tăcere interioară, cu deschidere şi umilinţă. Şi de abia atunci nemuritorii maeştri ne vor dezvălui rostul adânc al veneraţiei cu care sunt, instinctiv, priviţi şi înconjuraţi: ei au menirea să ne înveţe a-l asculta pe celălalt cu interes, comprehensiune şi iubire. O asemenea atitudine nu-l prea caracterizează pe grăbitul om modern atât de preocupat de sine; este însă vreunul care să nu-i simtă necesitatea cu acuitate, şi poate chiar cu durere?

(George Bălan – Mică filozofie a muzicii, Editura Eminescu, 1974)

14 octombrie 2008

Consumul cantitativ de muzică – fie ea cât de bună – e o mare pacoste pentru sufletul bietului meloman. Inainte de toate pentru că îi lipseşte posibilitatea de a asculta Tăcerea – atât cea din lăuntrul lui, cât şi cea din afară – care-şi are şi ea sonorităţile, undele, mesajele ei, nu mai puţin înaripate decât cele care brăzdează văzduhul. A desluşi ce începe să se audă în sufletul în care a încetat complet vacarmul sau a contempla lăuntric liniştea unei nopţi înstelate pe un vârf de munte – iată o sursă de bucurii în alt fel revelatoare, dar nu mai puţin înalte decât cele pe care le nasc în noi simfonia lui Bethoven sau concertul lui Ceaikovski.
Necontenita sau excesiva noastră solicitare de către muzica exterioară
ne toceşte însă sensibilitatea pentru muzica interioară a existenţei,

ne face treptat incapabili să ne concentrăm asupra tăcerii,
al cărei invizibil fir ne conduce spre adevăratele adâncuri ale fiinţei noastre.
Or, nu este trădată în felul acesta însăşi raţiunea de a fi a muzicii?
Aceasta există – cum de atâtea ori se spune – tocmai pentru a dezvălui gândirii şi simţirii noastre dimensiunea abisalului, iar noi, refuzând să facem experienţa tăcerii, nu mai ajungem să coborâm în zona spre care marea muzică ne cheamă (în ciuda consumului ei industrial…).

(George Bălan – Mică filozofie a muzicii, Editura Eminescu, 1974)

13 octombrie 2008

Creaţia este minunea în care Dumnezeu ne cheamă la sărbătoare, la masa unei iubiri reciproce. Dacă am putea să ne imaginăm ce se întâmplă în acest moment: toată zidirea, de la cea mai mică fărâmă de nisip până la om – cel mai complex din întreg universul -, iese din nefiinţă şi îşi concepe propria fiinţare, devine conştientă de faptul că trăieşte. Eu exist! Exist, deoarece în faţa mea stă Dumnezeu, Cel care m-a chemat spre împărtăşirea bucuriei cu Sine, spre sărbătoarea dragostei reciproce…[…] Astfel a fost prima întâlnire a lui Dumnezeu cu zidirea Sa şi a făpturii cu Ziditorul său, cu toată lumea ce abia începea.

(Antonie Bloom – Întâlnirea cu Dumnezeu, Editura Cathisma)

12 octombrie 2008

Omul modern este atât de înstrăinat de sine, încât îi este şi frică să rămână singur, în tăcere, în spaţiul interior. Aşa se explică această insatisfacţie generalizată într-o mare de bunuri care ne înconjoară, valul de sinucideri, de depresii, de alienare. Dacă ar trebui să dau un sfat, cum să ne apropiem de noi înşine, ar suna banal, pentru că ştiţi deja. Sau credeţi că ştiţi, dar n-aţi încercat niciodată cu adevărat. V-aş spune:Apropiaţi-vă de natură, învăţaţi să ascultaţi, practicaţi meditaţia, conştientizarea, aveţi curajul să vã simţiţi inima. Să-i răspundeţi. Banal, nu? Dar aţi încercat vreodată cu adevărat să faceţi acest lucru? Oamenii ies în natură sau pe malul mării, şi în loc să se conecteze cu mediul, stau cu muzica dată la maximum, iar când sunt obosiţi, se uită la televizor crezând că asta îi va relaxa, când în realitate ei continuă să se depărteze continuu de ceea ce sunt cu adevărat.

(Prof.univ.Dumitru Constantin – Intoarcerea lui Dumnezeu,
interviu publicat în revista Formula AS nr. 840 din 10 octombrie 2008)

11 octombrie 2008


Omenirea a avansat tehnologic enorm şi a creat o civilizaţie orientată către lumea exterioară, către obiecte, pentru că ştiinţa a crezut că poate explica, măsura şi manipula totul. Omul s-a crezut stăpânul unui univers haotic ce poate fi posedat prin tehnologie. O enormă aroganţă. In tot timpul acesta, sute, dacă nu mii de ani, omul a ignorat singura lui poartă către univers: propriul său univers interior, propria sa conştiinţă. Universul său interior a sărăcit, s-a uscat nemaifiind în contact cu esenţa transcendentă a universului. Acesta este adevăratul motiv pentru care cetăţeanul secolului 21 este alienat, stresat, însingurat, nefericit, din ce în ce mai incapabil să relaţioneze cu esenţele firii, cu el însuşi şi cu universul în care trăieşte.
Omul s-a rupt de esenţa sa.
Niciodată omenirea nu a avut mai multe bunuri materiale ca în prezent şi niciodată nu a fost mai nefericită şi mai bolnavă ca acum, când ruptura faţă de această forţă inteligentă şi coordonatoare a universului este aproape totală, sau, în limbaj mistic, s-a rupt de Dumnezeu. Toate sistemele mistice susţin că adevărul trebuie căutat în inima omului, în interior,
restul fiind iluzie.
[…]
Întoarcerea către interiorul fiinţei şi către profunzimile conştiinţei este singura cale viabilă pentru ca rătăcirea să ia sfârşit.
Redescoperim acum adevăruri fundamentale, doar că a trebuit să ajungem pe marginea prăpastiei, a nefericirii şi a inconştienţei ca să le putem vedea.


(Prof.univ.Dumitru Constantin – Intoarcerea lui Dumnezeu,
interviu publicat în revista Formula AS nr. 840 din 10 octombrie 2008)

 

10 octombrie 2008

Astfel pocăinţa începe prin faptul că în inima noastră bate, dintr-odată, şi vorbeşte conştiinţa, ne cheamă Dumnezeu şi ne întreabă: „Încotro mergi? Spre moarte? Oare asta vrei?...” Iar când noi răspundem: „Nu, Doamne! Iartă, miluieşte, mântuieşte!” şi ne întoarcem către El, Hristos ne spune: „Eu te iert! Iar tu, drept mulţumire pentru aceasta, nu din frică, nu pentru a te izbăvi de chinuri, ci pentru că poţi răspunde dragostei Mele cu dragoste, începe să trăieşti altfel…”
Iar mai departe? Primul lucru ce trebuie învăţat este să ne acceptăm întreaga noastră viaţă: toate împrejurările, toţi oamenii ce au intrat în ea – uneori atât de dureros – trebuie acceptaţi.
Până nu ne vom accepta viaţa până la capăt, fără a lăsa ceva din întregul ei,
până nu o vom accepta ca din mâna lui Dumnezeu, nu ne vom elibera
de neliniştea interioară, de captivitatea interioară şi de protestul interior.
Oricât am spune: „Doamne, vreau să fac voia Ta!”, din adâncurile sufletului răbufneşte un strigăt: „Dar nu în asta! Nu aici!... Da, sunt gata să-l accept pe aproapele meu, însă nu pe acest aproape! Sunt gata să accept totul din ce-mi vei trimite; însă nu ceea ce îmi trimiţi de fapt…”
(Antonie Bloom – Bucuria pocăinţei)


9 octombrie 2008

...în fiecare om dormiteazã, în adâncul lui, dorinta de a fi chemat, cu toate fortele, spre Fiintã,
oricare ar fi circumstantele care ar putea scuza o atitudine falsã,
oricare ar fi exigentele pe care le implicã o acceptare si o angajare;
aspiratia la aceastã realizare a Fiintei rãmâne întotdeauna, în pofida a toate,
mai puternicã si mai profundã
decât dorinta unei scuze pentru toate esecurile noastre.

(K.G.Durckheim - La Voie intérieure)

8 octombrie 2008

Un om nu poate evolua cu adevãrat decât
dacã nu evitã întâlnirea cu
ceea ce îi este contrar.

(K.G.Durckheim - La Voie intérieure)

7 octombrie 2008

P
ărinţii Bisericii spuneau că trebuie să ne amintim mereu de moarte.
Şi nu ca de o frică,
ci ca o amintire a faptului că trebuie să trăim cu toată profunzimea viaţa,
atâta timp cât o avem.
Şi să trăim nu „cu uşorul”, ci profund;

doar moartea ne poate da măsura a ceea ce trebuie să fie viaţa;
doar omul care este gata să-şi pună viaţa pentru Dumnezeul său, pentru dreptatea lăuntrică, pentru aproapele său – doar acest om poate trăi cu toată puterea sufletului său.


(Antonie Bloom)

6 octombrie 2008

Un poet francez a spus: un tânăr arde ca un foc, un bătrân luminează ca o lumină. E necesar să putem să ardem cât arde focul; iar când a trecut vremea focului să putem fi lumină. E necesar ca într-un moment al vieţii să fii forţa, iar în altul liniştea. Fiecare dintre noi trebuie să cugete despre locul unde se află şi dacă poate oare să săvârşescă această trecere de la forţă creatoare la lumină contemplativă.
Adesea oamenii au mai multă nevoie de lumina noastră decât de activitatea noastră;

o nevoie de lumină, de tăcere, de linişte, de acea înţelegere adâncă, nevorbită,

pe care o poţi oferi doar atunci când însuţi te vei linişti lăuntric,

nu prin stagnare, ci prin aprofundarea liniştii lăuntrice.


(Antonie Bloom)

5 octombrie 2008

Maturitatea spiritualã

Maturitatea spiritualã este întotdeauna precedatã de o dezvoltare psihicã, de o metamorfozã intimã, de o lãrgire a persoanei care degajã Sinele profund al micului eu. Atât timp cât acesta din urmã dominã, individul se învârte în jurul lui însusi, negândindu-se decât la propria sa importantã, sigurantã si putere.
Pentru a învinge eul, trebuie învinse susceptibilitatea lui si teama lui de suferintã.
Ceea ce ne frapeazã, înainte de toate, la un individ lipsit de maturitate vizavi de sine însusi, este vulnerabilitatea lui; având mereu nevoie de aprobare, nu tolereazã nici cea mai micã criticã. Este mereu gata sã sarã pentru a se justifica. El nu are sigurantã interioarã. Pentru ce? El nu se sprijinã pe adevãratul lui centru, sau încã nu l-a gãsit, nerecunoscându-si fiinta. De aceea îi lipseste pecetea fundamentalã a maturitãtii: calmul neclintit; oricine l-ar atinge nu-l poate rãni personal.

(Karlfried Graf Durckheim – La percée de l’Etre ou Les étapes de la maturité)


4 octombrie 2008

Conştiinţei pe care o avem în general despre viaţă îi lipseşte conştiinţa fiinţei noastre profunde. Pentru ca aceasta din urmă să poată străpunge, trebuie să o revizuim pe cea dintâi, să recunoaştem cât este de mărginită, trebuie să luăm în serios orele privilegiate ale existenţei noastre, adică să-i recunoaştem semnele şi să lăsăm să se desfăşoare marea Viaţă care este în noi. Numai astfel putem intra în contact cu fiinţa noastră adevărată. Pentru că această fiinţă este modul nostru individual de participare la Marea Viaţă; şi maturitatea ce altceva este decât participarea noastră prin viaţa cotidiană?
A deveni una cu sursa fiinţei noastre: aceasta este calea maturităţii interioare.
Totul stă în a înţelege semnele, a le asculta şi a le urma cu fidelitate.


(Karlfried Graf Durckheim – La percée de l’Etre ou Les étapes de la maturité)

1 octombrie 2008

Adâncul inimii rămâne închis pentru conştiinţa obişnuită,
cu excepţia unor fulgerări în situaţiile limită create de iubire, de frumos şi de moarte

şi a intuiţiilor uimitoare ale copilăriei, ale adolescenţei şi ale geniului.

(Olivier Clément – Trupul morţii şi al slavei, Editura Christiana)

29 septembrie 2008

Factorul decisiv care oferã în orice situatie
un calm interior durabil,

o sursã de pace pentru ceilalti,
este acela de a-ti accepta propriile greseli si slãbiciuni,
de a fi capabil sã cobori de pe piedestalul pe care te-ai asezat.


(K. G. Durckheim)

28 septembrie 2008


Omul, mâncând din fructul pomului cunoaşterii, dobândeşte o conştiinţă de sine care „fixează” atât lumea cât şi pe sine însuşi într-un mod obiectivant. Acest act îl aruncă afară din paradis, adică el pierde adăpostul inconştient, participarea la Unitatea vieţii divine. De fiecare dată când gândeşte, simte şi trăieşte în cadrul rigid al acestei conştiinţe obiectivante, repliat asupra lui însuşi, el se îndepărtează de Marea Unitate.
Totuşi, în străfundul fiinţei lui, el rămâne mereu legat de ea.
În această opoziţie a celor două conştiinţe se situează dezacordul inimii cu ea însãşi şi acolo ia naştere sfânta nelinişte.
Sensul suferinţei umane – nervul vital al vieţii noastre – este de a reuni aceste două aspecte din noi înşine.


(Karlfried Graf Durckheim – La perc
ée de l’Etre ou Les étapes de la maturité)

27 septembrie 2008

...dumnezeirea aşa cum este ea...
dumnezeirea aşa cum o vedem noi...

Domnul Oştirilor


Teologii vorbesc despre atributele lui Dumnezeu. Biblia nu menţionează niciodată aşa ceva. Chiar cuvântul «atribute» presupune calităţi care-I sunt acordate de către om. Un atribut este o calitate sau un titlu pe care ţi-l conferă altcineva. Religia indiană distinge pe bună dreptate între Brahman Nirguna, dumnezeirea aşa cum este ea, şi Brahman Saguna, dumnezeirea aşa cum o vedem noi. Numele biblic corespunzător lui Brahman Nirguna este El Elion -Dumnezeul CelPreaînalt (Geneza (14:19).
Atinge aripa unui fluture şi-i vei distruge splendoarea coloritului. Conţinutul sfânt al noţiunii de Dumnezeire este desacralizat prin analiză. Numele biblice ale lui Dumnezeu sunt echivalente cu ceea ce indienii numesc Brahman Saguna şi trebuie primite cu precauţie.
Existenţa divină, tainică, este pusă în cuvintele unei făpturi căzute, al cărei limbaj nu poate exprima realitatea lui Dumnezeu. Domnul Oştirilor nu este unul din numele lui Dumnezeu, ci este doar modul în care unii oameni au gândit despre El de-a lungul unei anumite perioade de evoluţie spirituală.
Odată ce L-au numit Domnul Oştirilor, s-au impus anumite concluzii. El a poruncit lui Iosua să întindă o cursă duşmanului (Iosua 8: l - 2); Iosua (...) a nimicit cu desăvârşire tot ce avea suflare, cum poruncise Domnul, Dumnezeul lui Israel (Iosua 10: 40). Din aceeaşi poruncă el apus foc cetăţii (Iosua 8:8). Iosua (...) a adus Domnului arderi de tot (Iosua 8: 31) după ce a ucis toţi locuitorii din Ai în urma unei astfel de porunci.
Calvin a luat toate acestea literal. El a scris: sensul literal al Scripturii este esenţa credinţei şi teologiei creştine. E mai bine să mărturiseşti necunoaşterea, decât să te joci cu bâjbâieli nefondate.
Eu sunt adeptul a ceea ce se numeşte «şcoala tipologică». Eu cred că problemele legate de războaiele din Biblie sunt simboluri ale propriilor noastre lupte spirituale.
Dumnezeu nu ia partea unei armate. Neemia spune: Nu era cu mine nici o altă vită, afară de vita pe care călăream (Neemia 2 : 12). Nu avem nici un fel de duşman în afară de cel din interiorul nostru. Adunarea de armate este întotdeauna un semn rău. Chiar dacă sunt victorioase, armatele nu au o slavă reală, iar a le considera glorioase înseamnă a găsi plăcerea în măcelărirea oamenilor.
Lao Tsî spune pe bună dreptate că victoriile ar trebui tratate ca ritualuri funerare.
Omul lui Dumnezeu are o reţinere tăcută şi evită să folosească armele, ori de câte ori este posibil.
Multiplele povestiri despre războaie din Biblie sunt de mare valoare pentru noi, în sens negativ.
Indriş Şah ne spune o poveste.
Cineva s-a pierdut în pădure. A rătăcit câteva zile fără să găsească o ieşire. A întâlnit un săl­batic cu o înfăţişare neîngrijită, despre care a gândit că este un locuitor al pădurii. L-a întrebat de cărarea pe care trebuia s-o ia. Şi eu m-am pierdut în pădurea asta acum 10 ani, a răspuns omul. Deci nu mă poţi ajuta?, a spus primul. Ba da, răspunde celălalt. Pot să-ti arăt sute de cărări care nu te scot din pădure.
Experienţele negative au o valoare excepţională. Cele mai multe povestiri despre război, în Biblie, ne învaţă că nimic nu se obţine prin el.
Isus este Domnul Păcii, deci căutaţi cărările păcii!

(din volumul Richard Wurmbrand - 100 de meditatii din închisoare)

26 septembrie 2008

Monologuri biblice

Aflândumă singur într-o celulă, timp de ani de zile, singurele vorbe auzite erau monologurile. Biblia conţine mai multe monologuri ale lui Dumnezeu, ca de exemplu: Să facem om după chipul Nostru (Geneza 1: 26), sau: Vor primi cu cinste pe Fiul Meu (Matei 21:37).
Să învăţăm de la Dumnezeu! Vorbirea cu sine însuşi are o valoare vindecătoare. Dumnezeu ne descoperă unele din revelaţiile Sale sub formă de monolog, nu din cauza nevoii Sale de vindecare, ci în scopul de a ne învăţa pe noi cum să ne vindecăm.
Nici unul dintre noi nu este o fiinţă unitară. Cu toţii suntem, într-un anume grad, sfâşiaţi de tendinţele conflictuale din interiorul nostru. Fiecare are sinele său ideal sau "Eul", ceea ce psihologul Jung numeşte animus şi fiecare are şi o dorinţă rea care-l atrage în aceeaşi măsură, în cartea "Pastorul Hermes", una dintre cele mai vechi scrieri creştine, se afirmă că fiecare om are un demon personal, după cum are şi un înger păzitor. Suntem sfâşiaţi de multe influenţe venind din direcţii opuse. Ori de câte ori spunem «da», există şi ceva în noi care spune «nu». Este duşmanul nostru lăuntric, cu care e foarte important să clarificăm lucrurile.
[...]
Cineva a fost puternic tulburat de faptul că omorâse un duşman cu baioneta, în timpul pri­mului război mondial. A discutat problema cu victima în sine însuşi. Şi-a convins adversarul că fusese o luptă dreaptă, în care amândoi ascul­taseră ordinele şi se dedicaseră binelui patriilor lor. Apoi şi-a exprimat regretul şi a promis să ispăşească vina, adoptând un copil de la fosta naţiune duşmană.

Când conştiinţa sâcâie sau îndoielile bântuie, este mai bine să nu exprimi aceste voci ci să cântăreşti argumentele pro şi contra, în tine însuţi. Sângele lui Hristos va fi întotdeauna suficient pentru păcatele trecute. Lumina Duhului Sfânt va fi suficientă pentru a risipi îndoielile. Scopul monologurilor lui Dumnezeu diferă de ale noastre, dar putem învăţa de la El despre valoarea lor.

(din volumul Richard Wurmbrand - 100 de meditatii din închisoare)

25 septembrie 2008

Este înţelept să fii optimist în gândire şi atitudini.
În Predica de pe Munte Isus ne învaţă să gândim despre Dumnezeu ca fiind bunul nostru Tată care hrăneşte chiar şi păsările. Ştiu că păsările cad victime prădătorilor, dar noi ne bucurăm gândind cum Dumnezeu Se îngrijeşte de ele şi noi ne putem considera mai valoroşi decât ele. De asemenea, Isus a spus să privim crinii de pe câmp, pe care Dumnezeu îi îmbracă cu frumuseţe, cu toate că în curând se ofilesc şi mor.
Suntem îndemnaţi să vedem frumuseţea, nu moartea.

Dorinţa lui Isus a fost să aplicăm acest principiu al optimismului sfinţilor
în viaţa noastră de toate zilele.


(Richard Wurmbrand – din vol. Oracolele lui Dumnezeu)

24 septembrie 2008

Rembrandt este unicul pictor care a lăsat 90 de autoportrete. El a pictat fără milă degradarea înceată a propriului său corp. Momentele lui de scepticism şi curaj, de melancolie şi calm, au apărut ca o confesiune completă în faţa unui preot. De asemenea, el şi-a făcut şi autoportrete fanteziste, ca d ex. un nobil bogat şi un cavaler atrăgător. Cu toate că în 1640 el a devenit artistul cu cel mai mare succes din Amsterdam, a ştiut că popularitatea lui nu va dura, aşa încât şi-a pictat şi declinul. După 10 ani, popularitatea lui s-a diminuat şi în 1652 a falimentat.

Pe măsură ce analizezi adevărul despre tine însuţi fii sincer în acceptarea lui.

(Richard Wurmbrand – din vol. Oracolele lui Dumnezeu)

23 septembrie 2008

Un om nãscut din nou este un om care L-a gãsit pe Dumnezeu
si imediat, notiunea vagã, neclarã despre Dumnezeu
este schimbatã

cu o realitate personalã, sensibilã, accesibilã, vie.
Aici este diferenta dintre pocãintã si regret.

(Richard Wurmbrand – din vol. Oracolele lui Dumnezeu)


21 septembrie 2008

Richard... si Binţia... legende si povesti

Comunitatea bucuresteanã a lui Richard a trezit interesul multora. Unii gãseau în ea atmosfera intimã a caselor de initiere, altii considerau cã în ea se oglindeste stilul de viatã al primelor comunitãti protocrestinwe.
Cu prilejul unei slujbe, în auditoriu s-a asezat si un cunoscut fabricant de postav. Richard vorbea tocmai de nemãrginita grijã a lui Dumnezeu faţã de noi, pomenind si de vrãbiile din evanghelii pe care Domnul Lumii le stie, pe fiecare, când musafirul a intervenit pe neasteptate:
- Dumnezeul dumitale, atât de grijuliu, îsi ţine slujitorii în haine atât de ponosite?
- Dumnezeul meu, a rãspuns fãrã pic de surprindere pastorul, fãrã nici o poticnire, i-a poruncit demult fabricantului aici de fatã sã-mi trimitã stofã pentru un rând de haine noi, dar acest fabricant nici pânã acum nu s-a supus poruncii.

* * *
Richard nu rãbda în comunitatea lui legiferãrile obtuze. I s-a raportat odatã cã unul din enoriasii lui, în tainã, fumeazã, ceea ce nu se obisnuia în acea comunitate. S-a si întrunit de îndatã consiliul parohial, care a decis excluderea bãrbatului cu pricina. Înaintea luãrii deciziei finale, a fost citat si vinovatul. Când a început interogatoriul, Richard a scos din buzunar un pachet de ţigãri, si-a aprins tacticos una si, spre uluiala bãtrânilor comunitãţii, a început sã pufãie. Din excludere nu s-a mai ales nimic.
(Conform altei varinate, bãrbatul respectiv a izbucnit în plâns în faţa presbiterilor.)

* * *

De pe o stradã vestitã a Bucurestilor, Sabina a cules într-o zi o fatã si, de comun acord cu Richard, au primit-o în casa lor. O vreme, fata a ajutat la bucatarie si la curãtenie, dar dupã câteva sãptãmâni a fugit. Si a luat cu ea din casã tot ce s-a putut lua. Peste câteva luni, s-au reântâlnit cu protejata lor. Sabina, pe care sotul o alinta "Binţi", a vãzut cã fata era îmbrãcatã cu rochia ei si purta în picioare pantofii ei. A salutat-o, apoi înainte ca ea sã apuce sã zicã ceva, i-a spus: "Nu tu mi-ai furat rochia, ci eu ti-am dat-o".



N.ed. Este vorba despre pastorul Richard Wurmbrand si sotia sa, Sabina.

(din volumul: Ferenc Visky - 70 de povestiri despre puscãrie si prietenie, Editura Aqua Forte - Koinonia, Cluj, 2004)

20 septembrie 2008

Ţinuta fundamentală

Rabinul Menahem Mendel din Worki a fost întrebat ce anume îl caracterizează pe adevăratul evreu. Rabinul răspunse „Trei lucruri se cuvine să ne caracterizeze:
o îngenunchere sinceră, un strigăt tăcut, un dans nemişcat".

(din întelepciunea hasidicã)

19 septembrie 2008


Vocatia noastrã este sã fim
locul unde Dumnezeu actioneazã liber
si oamenii prin care actioneazã liber.


(Antonie Bloom - din volumul Despre credintã si îndoialã)

18 septembrie 2008

La fel de opac sau de inspirat putem citi Sfânta Scripturã.

Unii sã o studieze, iar altii sã o primeascã. E esential sã învãtãm sã citim, sã citim constienti de faptul cã Însusi Dumnezeu ni se adreseazã cu aceastã scrisoare. Ce vrea El sã spunã sufletului meu, inimii si constiintei mele? Spre ce mã cheamã? Nu ceva de genul: uite, selectez poruncile si le voi îndeplini, fact act de cunostintã si voi executa, cãci nu asa citim scrisorile celor dragi.
Sã o citim ca pe o scrisoare în care suflã viata pe care o primim
si cãreia îi rãspundem cu sufletul si trupul,
cu întreaga noastrã fãpturã.

(Antonie Bloom - din volumul Despre credintã si îndoialã)


17 septembrie 2008


La fel trebuie sã învãtãm sã privim viata: atent, contemplativ.
Adesea viata ni se pare o pânzã netesutã pânã la capãt, la care ne uitãm ca soarecele, de sub stative, si ne mirãm: ce nerozie! Nici desen nu e, si firele atârnã în dezordine... Adesea privim astfel viata si ni se pare atunci absurdã; o vedem ca pe reversul pânzei, unde nu e nici un desen, nici tel, nici miscare, doar niste linii monotone, întrerupte de noduri din care atârnã fire netãiate de atã. Acest lucru se întâmplã din cauzã cã vedem viata la nivele diferite.
Existã nivelul Divin, existã nivelul omenesc, si existã un nivel de mijloc, sã-i spunem aici gazetãresc.

(Antonie Bloom - din volumul Despre credintã si îndoialã, Editura Cathisma)

15 septembrie 2008


Despre bucuria pocãintei


Când ne gândim la pocãintã,
vedem mereu imaginea obscurã sau cenusie a durerii,
a unei tânguirir fãrã capãt
pentru trecutul nostru atât de întunecat si de nevrednic.
nevrednic de Dumnezeu, de noi, de viata care ne-a fost datã.

Aceasta este doar o parte a pocãintei,
mai bine zis, trebuie sã fie doar o clipã a ei.

Pocãinta trebuie sã creascã în bucurie si lucrare.
Fãrã aceasta pocãinta este nerodtitoare,

fãrã acestea, ceea ce putea deveni pocãintã
se transformã în regret, regret steril

care, de cele mai multe ori, omoarã forta de viatã
în loc sã o trereazcã, sã o înnoiascã.



(Antonie Bloom - Bucuria pocãintei - integral (aici))

14 septembrie 2008

Cauza din care Dumnezeu face un anumit lucru
nu se aflã în trecut,
ci în viitor.


Diferenþa dintre întelepciunea omeneascã
, care ne învatã si ne obligã sã actionãm conform calapodului, si între întepelciunea Dumnezeiascã constã, în primul rând, în faptul cã cea omeneascã este bazatã mereu pe experienta trecutului, fie individualã sau colectivã; poate fi vorba si de intreg cumulul omenirii, oricum însã întelepciunea omeneascã se bazeazã pe cele ce ne învatã trecutul: dacã faci asta, o sã "iasã" astalaltã.
Cauzalitatea, cauza din care Dumnezeu face un anumit lucru nu se aflã în trecut, ci în viitor.

(Antonie Bloom - Despre credintã si îndoialã)

13 septembrie 2008

Ne înselãm atunci când gândim cã unii cu altii comunicãm prin vorbire.

Dacã între noi nu existã profunzimea tãcerii,
cuvintele noastre nu exprimã nimic.

Întelegerea are loc anume la nivelul în care doi oameni se întâlnesc
într-o tãcere profundã,

dincolo de orice expresie verbalã.


(Antonie Bloom - Despre credintã si îndoialã)

12 septembrie 2008

Despre nevoia de cutezanţã

Trebuie să avem onestitatea şi cutezanţa
de a pune mereu totul sub semnul întrebării,
toate punctele noastre de vedere,
tot ceea ce am descoperit în viaţă,
în numele căutării a ceea ce există cu adevărat,
şi nu al aflării liniştii şi certitudinii.


(Antonie Bloom - Despre credinţă şi îndoială)

11 septembrie 2008

Despre credinţa in sine, misterul interior

Adevărata credinţă în sine este certitudinea faptului că în acest sine este ascuns ceva ce-mi este mie însumi de nepătruns, ceva ce urmează încă să se deschidă şi să crească până la un anumit  grad de plinătate şi perfecţiune. Vanitatea are la bază cunoaşterea de sine, o autoevaluare – adevărat cam exagerată -, pe când credinţa nu are nevoie de nici o autoevaluare, întrucât obiectul ei este tocmai misterul interior. Vorbind despre acest mister nu am în vedere faptul că fiecare ar avea în sine ceva tăinuit, ci faptul că omul este o continuă dinamică, o viaţă continuă, o mişcare şi o devenire permanentă şi nimeni şi nimic nu pot să încremenească pentru o clipă această dinamică pentru a o scruta cu privirea; acest proces nu poate fi oprit: omul este dinamic tot timpul, mereu.
Aşadar, credinţa în sine este credinţa în faptul că în fiecare dintre noi există o dinamică neînvinsă a vieţii, iar singurele care pot să împiedice ca această dinamică să se realizeze şi să ia fiinţă sunt frica, nehotărârea, şi nicidecum circumstanţele nefaste. Circumstanţele, fie bune sau rele, fie chiar de-a dreptul crude şi îndreptate spre a frânge omul, sunt doar elementul care mobilizează această dinamică interioară să se manifeste din nou, altfel, neaşteptat, dar oricum să se manifeste doar pe sine şi nimic altceva. Credinţa în sine este încrederea în această lăuntrică, enigmatică, creatoare şi, într-un final, triumfătoare dinamică. Credinţa în sine comportă aşadar şi încrederea că, revenind spre acel „eu însumi”, zi de zi tot mai desăvârşit, mai sincer, mai cinstit, mai îndrăzneţ, cu mai multă jertfire de sine, voi descoperi şi voi pune în mişcare noi şi noi puteri, care nu vor putea fi oprite de nimic.

(Antonie Bloom – Despre credinţă şi îndoială, Editura Cathisma, 2007, p.23-24)

10 septembrie 2008

Minunea minunilor...

I-a reusit unuia, - el a ridicat vãlul zeitei din Sais -

Dar ce-a vãzut el ?

El a vãzut minunea minunilor:

pe sine însusi.

(Novalis)


9 septembrie 2008

Magie

Din transformări de nedescris învie
aceste plăsmuiri: să simţi! să crezi în joc!
Că flacăra se face scrum se ştie,
dar: artă-i doar când scrumul stins ia foc.

Magiei-i tot! Iar într-al vrajei vast ţinut
vorba comună către slăvi ţâşneşte…
Precum un crescător de păsări izbuteşte
să-şi cheme porumbelul nevăzut.

(R.M. Rilke, trad. Ioana Pârvulescu)

8 septembrie 2008

Adevãrata artã este transparenţã pentru transcendenţã

Vorbim despre artă când aceasta este transparentă transcendenţei; artistul, şi aceasta se întâmplă fără cuvinte, este chemat să exprime divinul prin lucrarea lui, prin ceea ce creează şi face. Această rezonanţă, numinosul, este pentru el calitatea principală prin excelenţă.

Şi mai departe, manifestarea divinului în formarea unei persoane, o persoană transparentă ei însăşi şi altora, acesta ar trebui să fie scopul oricărui educator. Luaţi exemplul unui profesor de pian: datoria lui nu este numai de a forma elevi care să interpreteze perfect, ci este vorba de a forma o fiinţă umană prin învăţarea pianului, în sensul că ceea ce ştie să facă să servească la ceea ce trebuie să devină. Sensul eficienţei nu este opera ci devenirea celui care este capabil să facă o operă. Astfel a fost şi cazul unuia dintre cei mai mari maeştri ai pianului: Lipatti. Reputaţia lui mondială nu l-a împiedicat să înceapă din nou exersarea cu un alt mare maestru. Timp de un an el n-a cântat decât Do-Re-Mi… După aceasta, a dobândit el acel tuşeu formidabil pe care-l putem aprecia astăzi ascultând discurile şi concertele sale. Adevăratul tuşeu al pianului este altceva decât o tehnică bună, este rezultatul unui om care a fost transformat.

(K.G.DurckheimDialog pe Calea iniţiatică)

Paul Klecki: ”Am dirijat concerte cu Dinu Lipatti ca solist, cu câţiva ani înainte ca acest unic artist să plece timpuriu dintre noi. O admirabilă conştiinţă artistică, o modestie şi o delicateţe rară… Chiar repetiţiile cu el erau emoţionante concerte, pătrunse de o fină spiritualitate. Ei bine, când un asemenea fluid artistic iradiază pe podium, el se comunică şi sălii. Şi atunci concertul devine un ritual colectiv, stimulând tot ce este mai frumos în fiinţa umană."


7 septembrie 2008

Să nu violăm unitatea noastră naturală,
punând în opoziţie corpul şi sufletul,
ca şi cum sufletul ar fi bun iar corpul ar fi rău.
Corp şi suflet subzistă împreună în realitatea persoanei interioare ascunse
.
Atunci când se separă, nu mai există persoană umană, nu mai există realitatea vie făcută după chipul lui Dumnezeu.
Această „unire” a corpului şi a sufletului într-o persoană este unul din lucrurile care fac din om chipul lui Dumnezeu;
şi nici un om nu trebuie să separe ceea ce Dumnezeu a unit

fără a risca pericolul pierderii raţiunii.


(Thomas Merton)

5 septembrie 2008

Rugăciunea pentru cei care te ofensează şi care te fac să suferi este o mare lucrare înaintea lui Dumnezeu.
În schimb, Domnul îţi va da harul lui, îl vei cunoaşte pe Domnul prin Duhul Sfânt şi vei suporta cu bucurie toate întristările din cauza Lui.
Domnul îţi va da să iubeşti lumea întreagă;
vei dori cu înflăcărare binele pentru toţi oamenii şi te vei ruga pentru toţi ca pentru tine însuţi.

(Stareţul Siluan)

4 septembrie 2008

Din mistica ebraicã...


Păcatul şi pocăinţa


Rabby Yehuda a început să vorbească astfel: „Cântare a treptelor. Din adâncul prăpastiei, am strigat către Tine, Doamne”. Atunci, când în clipa creaţiei, Domnul a vrut să creeze omul, el a consultat Legea. Aceasta i-a spus: Omul va sfârşi prin a păcătui împotriva ta şi prin a te irita. Dacă ai voi să tratezi lumea după meritul său, ea nu ar putea subzista, iar omul şi mai puţin. Dumnezeu i-a replicat: Oare degeaba sunt numit Dumnezeul milei şi al răbdării? Înainte de a crea lumea, Dumnezeu a creat Răbdarea şi i-a spus: Voi crea un om în lume, cu condiţia ca, de câte ori se va întoarce spre tine, să fii gata să-i ierţi păcatele. Şi de câte ori omul se întoarce spre pocăinţă, aceasta să-i ceară Domnului iertarea tuturor păcatelor (III, 65 a)

(Zoharul – cartea splendorii, Editura ANTET, p. 51)


3 septembrie 2008


Viata este o întrebare inconstientã, pusã tãcerii de dincolo de ea.
Omul este expresia disperatã a acestei întrebãri,
este chiar întrebarea devenitã constientã.
Numai cã nu toti oamenii trãiesc permanent în ea,
si deci în ei.


(Gena Geamãnu - Spovedanie neterminatã)

2 septembrie 2008

Vezi cã aceastã lume trece.
Nu, ea nu trece.
Dumnezeu nu sterge din ea decât întunecimea ei.


(Angelus Silesius)

1 septembrie 2008

Teoreticienilor cuminteniei, cedãrii si compromisului, apologetilor "intelepciunii" si "criticilor "erosimului nebun", lui Jean Giono si unora dintre prietenii mei le-as spune aceste cuvinte ale lui Gorki (îi trecuse si lui):
"Nebunia vitejilor, iatã întelepciunea vietii."

(N.Steinhardt - Jurnalul Fericirii, p 300)


31 august 2008


Interioritate şi angajare


A-i vorbi lui Dumnezeu
înseamnă a-şi vorbi sieşi cu cuvinte adevărate.


A-L auzi pe Dumnezeu
înseamnă a se auzi pe sine spunând cuvinte adevărate.

Cuvântul
Care se străduieşte să spună exact

ceea ce ating din Dumnezeu
în pofida ignoranţei invincibile
de natură;

ceea ce sper din el
în pofida ordinului transcendent care
îl separă de mine;

ceea ce aspir să fiu
prin ceea ce este cel mai autentic
în mine însumi;

ceea ce ating din mine
când sunt cu mine însumi în
luciditate,

este singura rugăciune
în limbajul omului
care să fie limbaj pentru Dumnezeu.

Adresând-o mie însumi
în reculegere
eu stau înaintea lui Dumnezeu.

Adresând-o lui Dumnezeu
eu mă fac prezent
atât cât mi-este dat.

Când îmi vorbesc astfel
Dumnezeu mă ascultă.


Când mă ascult astfel
Dumnezeu îmi vorbeşte.


[ Marcel Légaut (1900-1990) ]

30 august 2008


Ceea ce îndeplinim
în interior
modificã realitatea exterioarã.


(Otto Rank)


29 august 2008



Dorintele si tendintele mele
sunt temple ale Infinitului,
nimic altceva nu le va putea satisface vreodatã.
...
În fond nu am decât o singurã dorintã,
aceea de a întâlni Infinitul...



(Alphonse Goettmann - Dincolo, în adâncul nostru)


28 august 2008


Dumnezeu nu dã nimãnui.
El este oferit
tuturor,
si,
dacã-L vrei numai pe El,
poate fi bunul tãu.


(Angelus Silesius)

27 august 2008

Nenorocirea este cã veacuri de-a rândul - si acum mai mult ca oricând - pânã si oamenii de bunã credintã (mai ales ei ) vãd în crestinism un fel de vag si blând cretinism, bun pentru bigoti, creduli si fiinte pierdute cu firea.
În vreme ce e clocot, e scandal, e "curatã nebunie", mai îndrãznet si mai exigent decât orice teorie extremistã; e aventurã, e hapenning - e cel mai formidabil hapenning.
Crestinimul e dogmã, e misticã, e moralã, e de toate dar e în special un mod de a trãi si o solutie si e reteta de fericire. [...]
Crestinismul dã pace, liniste si odihnã - dar nu searbede si monotone,
ci pe calea aventurii celei mai temerare, a luptei neîncetate,
acrobatiei celei mai riscante.
Un trapez la înãltime - si nici o plasã dedesubt.
Nu înteleg cum de nu vãd pelerinii aventurii si petitionarii fericirii cã trec pe lângã ceea ce cautã...
Isihie: fericire. Si nu numai în anumite locuri, la sfântul munte. Pretutindeni. O retetã universalã.

(N.Steinhardt - Jurnalul Fericirii, p 170)


26 august 2008

Alchimie...

O frazã cu totul crestinã a lui J.P. Sartre:

"Important nu este sã spui:
Iatã ce au fãcut din mine,
ci:

Iatã ce am fãcut eu din ceea ce au fãcut din mine".


(N.Steinhardt- Jurnalul Fericirii)

25 august 2008

Cea mai mare aventurã
este sã-ti rodeşti viata...
asa cum ţi-a picat...


Chesterton: Aventurã nu-i sã urci pe un yaht supra-elegant şi sã faci înconjurul lumii; aventurã (şi romantism) este sã-ţi rodeşti viaţa care ţi-a picat acolo unde te-ai nãscut din întâmplare şi-n condiţiile date.
Asta e tot ce poate fi mai legat de primejdii, de neprevãzut şi de Mister.
(Dupã cum minunea cea mai mare este cã existã legi statornicite şi cã universul funcţioneazã dupã ele, minunile fiind excepţii).


(N.Steinhardt- Jurnalul Fericirii)


24 august 2008

În Hristos avem viziunea – concretă, reală, istorică – a ceea ce suntem chemaţi să devenim, în realitatea, istoricitatea şi fiinţarea noastră. Deci atunci când spunem că Hristos este şi om adevărat, afirmăm de fapt că a fi unit cu dumnezeirea nu anulează şi nu schimbă firea umană, pentru că, în Persoana Lui, omul este unit cu divinul.abia atunci se revelează împlinirea lui deoarece omul, ca specimen al istoriei naturale, nu este decât un potenţial. Numai în unirea infinită, nemărginită şi neschimbată cu Dumnezeu – astfel încât deplinătatea dumnezeirii să locuiască în trup – omul devine cu adevărat ceea ce este.

(Mitr. Antonie de Suroj)

21 august 2008

Eu te gãsesc...

Eu te găsesc în lucrurile toate,
cu care-s bun, şi-am gingăşii frăţeşti:
bob, te-nsoreşti, în cele ne-nsemnate,
şi, mare-n cele mari te dăruieşti.

Acesta-i jocul forţelor vrăjite,
că trec slujind în lucruri şi supus:
crescând în rădăcini, în trunchi pierite,
ca să învie-n crengile de sus.

(Rainer Maria Rilke – trad. Maria Banuş)

20 august 2008

Principiul sacrificiului

Sfântul Grigore de Nazianz insistă mult pe realitatea că dragostea implică şi o a treia calitate – nu doar „a primi” şi „a oferi”, ci şi dispoziţia de a te jertfi, a te sacrifica. Acum, cuvântul „sacrificiu” înseamnă, în accepţiunea modernă, a pierde ceva, a fi deposedat de ceva. Însă în latină, în greacă, în ebraică, în slavonă – şi în toate limbile antice – „sacrificiu” vine de la „sacru” şi înseamnă a sanctifica, a face ceva sfânt. Şi nu „a pierde”. Într-adevăr, când punem viaţa noastră înaintea lui Dumnezeu, sau când Îi oferim ceva, acel lucru nu ne mai aparţine, nu mai este al nostru – în sensul lacom şi posesiv al cuvântului. Însă acel lucru se împărtăşeşte de sfinţenia lui Dumnezeu şi trebuie să avem mereu în vedere acest fapt când vorbim despre sacrificiu. Accentul se pune nu pe ceea ce pierzi, ci pe ceea ce se întâmplă atunci când punem înainte pâinea şi vinul, sacrificiul suprem, deplin. Trebuie să avem în vedere ce se întâmplă în actul sacrificiului, şi nu simpla pierdere – pentru că nu există pierdere atunci când aducem ceva lui Dumnezeu. Ceea ce avem, primim de la El – cu mult mai mult decât putem noi singuri să ne asigurăm. „Căutaţi Împărăţia lui Dumnezeu”, zice Hristos, „şi toate celălalte se vor adăuga vouă” – nu „vor fi luate de la voi”. Acesta este principiul jertfei, al sacrificării şi al sanctificării (sfinţirii) – al dăruirii numai ca semn al dragostei, fără a aştepta nimic în schimb. 


(Mitr. Antonie Bloom - God and Man; pe site (aici))

19 august 2008

Şi atunci care ar trebui să fie atitudinea noastră, de creştini, faţă de cei ce Îi sunt duşmanii lui Hristos, faţă de cei care Îl urăsc şi Îl resping? Faţă de cei care nu Îl au pe Dumnezeu – nu doar pentru că nu L-au întâlnit încă, ci şi pentru că noi le-am prezentat o caricatură cu numele Său, drept Dumnezeu Însuşi? Trebuie să ne dăm seama că stăm înaintea judecăţii acelora care nu vor să ştie de Dumnezeu din cauza noastră, trebuie să ştim că lui Hristos nu Îi sunt străini şi că El nu este indiferent faţă de ei. Există o taină a mântuirii mult mai cuprinzătoare decât hotarele Bisericii, ce depăşeşte mult experienţa şi înţelegerea noastră.

(Mitr. Antonie Bloom - God and Man; pe site (aici))

18 august 2008


Doamne, nu ştiu ca să cer de la Tine.
Tu singur ştii ce-mi trebuie.
Tu mă iubeşti mai mult decât mă pot iubi eu.
Dă-mi să-mi văd nevoile mele
care sunt ascunse de mine.
Nu îndrăznesc a cere nici cruce, nici mângâiere,
numai să stau în faţa Ta,
Inima mea îţi este deschisă.
Pun toată nădejdea mea spre Tine.
Tu vezi nevoile mele pe care eu nu le ştiu,
vezi şi fă cu mine după mila Ta.
Zdrobeşte-mă şi mă vindecă.
Loveşte-mă şi mă vindecă.
Mă cuceresc şi tac înaintea voii Tale celei sfinte
prin judecăţile Tale cele nepătrunse de mine.
Mă duc pe mine spre jertfă Ţie.
N-am dorinţă afară de a împlini voia Ta.
Învaţă-mă să mă rog,
Însuşi Te roagă întru mine.
Amin.

Antonie, Mitropolit de Suroj


(Antonie de Suroj - Scoala rugaciunii, trad. Irineu Slãtineanu;
pe site: (aici) )

16 august 2008


Tăcerea autentică e ceva extrem de intens, ea posedă o densitate reală, e cu adevărat vie. Un pasaj din viaţa Părinţilor deşertului, rugând pe unul din ei să spună un cuvânt de zidire, cu prilejul vizitei unui episcop, a refuzat spunând:
Dacă tăcerea mea nu-i vorbeşte, cuvintele mele îi vor fi inutile”
.
O astfel de tăcere ar trebui să încercăm să cunoaştem,
spre ea ar trebui să tindem.
Cum putem ajunge?

continuarea pe site: (aici)

(Antonie de Suroj - Scoala rugaciunii, trad. Irineu Slãtineanu)

15 august 2008

Bucuria este tonalitatea crestinului si când nu este în bucurie, crestinul este dezacordat!
Evanghelia este "Vestea cea Bunã" care este "Hristos a înviat!"
Bucuria este unica noastrã vocatie, pentru cã ea este criteriul adevãrului. La aceasta suntem chemati: "Bucurati-vã pururea în Domnul. Si iarãsi zic: Bucurati-vã!"
Bucuria nu poate fi definitã, în bucurie se intrã:
"Intrã în bucuria Stãpânului tãu!"
...
Nu poti vedea bucuria cu adevãrat decât la cei pentru care "a trãi este Hristos"
si care, prin rugãciune, intretin o continuã contemplare a feţei lui Hristos.
Aceastã bucurie nimeni nu poate s-o ia de la noi pentru cã ea nu depinde de nimic altceva decât de Domnul Hristos Care locuieste în adâncul nostru.

(A. Goettmann - Rugãciunea lui Iisus, rugãciunea inimii, pag 160,161)

14 august 2008

M-a întrebat odatã, cineva, ce-i iubirea?
Ei bine, nu se poate explica. Iubirea se trãieste, este esenta vietii.(...)
Nefericirea începe atunci când nu mai iubim nimic si pe nimeni... atunci începe iadul.

(Ep. Iustinian Chira)

13 august 2008

Aceasta a fost lucrarea lui Dumnezeu, acesta a fost planul lui Dumnezeu,
aceasta a fost menirea pe care omul a primit-o de la Dumnezeu,
sa creasca, sa se umple tot cosmosul de chipul lui Dumnezeu
pe care omul îl primise de la Creatorul sau.
Sa umple cosmosul de Dumnezeu,
acesta era planul lui Dumnezeu când a creat
aceasta faptura misterioasa si miraculoasa
care este omul.

(Ep. Iustinian Chira)

12 august 2008

Sensul ascezei

Trupul este chemat ca prin asumarea lăuntrică a celebrării să devină conştient de învierea sa în Cel ce a înviat din morţi.
Iată scopul ascezei şi al spiritualităţii creştine:
să trezească în „trupul morţii” „trupul slavei”
cu puterea biruinţei pascale a lui Hristos.

Asceză înseamnă „exerciţiu”, „luptă” şi urmăreşte omorârea elementelor morţii legate de existenţa noastră pentru ca să urce în noi viaţa lui Hristos, puterea Învierii. Asceza ne eliberează din plasa de hipnoze şi iluzii care este „această” lume (expresia este evanghelică) şi ne ajută să descoperim lumea ca dar al lui Dumnezeu, ca dialog între Dumnezeu şi omenire.

(Olivier Clément – Trupul morţii şi al slavei)

11 august 2008

Spre plenitudine... prin vacuitate

Metoda apofatică, din discursurile noastre teologice sau din viaţa noastră de rugăciune, îmbracă, în aparenţă, un caracter negativ; ea este totuşi, în ultimă analiză,  pozitivă la maxim. Faptul de a lăsa deoparte gândurile şi imaginile conduce, nu la vacuitate, ci la o plenitudine care depăşeşte tot ceea ce spiritul uman poate concepe sau exprima. Calea negării seamănă mai puţin cu decojirea unei cepe şi mai mult cu sculptarea unei statui. Când decojim o ceapă, înlăturăm înveliş după înveliş; continuând, va veni un moment în care nu va mai exista ceapă; nu vom mai avea, la final, absolut nimic în mâini. In schimb, sculptorul care taie într-un bloc de marmură, sparge materialul într-un scop pozitiv; el nu reduce piatra la un morman de pietre aleatorii, ci, prin acţiunea lui aparent distructivă, el face să ia naştere din ea o formă inteligibilă.

(Kallistos Ware)

10 august 2008

Hristos are nevoie de urmasi, nu de admiratori

Este acum bine ştiut că Hristos a folosit termenul „următor, cel care-I calcă pe urme”. El nu vorbeşte niciodată de faptul că ar cere admiratori, admiratori plini de veneraţie, oameni care să depindă de El; şi atunci când foloseşte termenul „ucenic”, El îl explică totdeauna astfel încât să se vadă că prin acest cuvânt se înţeleg cei care-l urmează, că ei nu sunt adepţii unei învăţături, ci cei care urmează exemplul unei vieţi, şi care nu printr-o slavă întâmplătoare în a voi să-I fie asemenea ajung la semeţie şi nebunie.

Care este deci deosebirea între un „admirator” şi un „urmaş”?
Un urmaş, unul care calcă pe urmele celui dinainte, este sau se străduieşte să fie ceea ce el admiră; un admirator se păstrează pe sine în afară, nu descoperă, nici conştient, nici inconştient că cel admirat îi adresează o invitaţie de a fi ceea ce este, ce admiră acela sau să se străduiască să devină astfel.

(Soren Kierkegaard – Şcoala creştinismului)

7 august 2008

Iar dacă cotidianul îmi pare de multe ori atât de dur sau de greu de purtat, este adesea, dacă nu totdeauna, pentru că refuz să aud această Chemare, îi opun rezistenţele mele şi îi impun voinţa mea proprie. Spun „Nu!” Fiinţei care bate la uşa mea.

(A. Goettmann - Dincolo, în adâncul nostru)

6 august 2008



...
Ei au ridicat ochii si n-au vãzut pe nimeni decât pe Iisus singur...

5 august 2008

Mântuirea cere descifrarea universului, înălţarea lui ca ofrandă la cele cereşti. Un mare poet contemporan, Pierre Emmanuel, scria : "Aceste lucruri, văzute şi nevăzute în acelaşi timp, există ca şi mine, şi mai mult decât mine, fiecare în rânduiala lui… Toate sunt emblematice, chiar si scorpionul pe care mă feresc să-l strivesc şi pe care îmi place să-l văd expunându-se pe perete.
Adevărata măsură a omului se află în aceste lucruri care-l cheamă să facă al său lăuntrul lor, să participe la cântarea lor de slavă, să o audă în ele şi să-i dea glas, formulând-o în el
”.

Pentru cel care se roagă în inima lui, spune Tradiţia, lumea întreagă este o biserică. Sfântul Maxim Mărturisitorul îndrăzneşte să spună – dacă mi se îngăduie să interpretez puţin lucrurile – că lucrurile, în aparenţa lor, în apariţia lor, în diafania lor am putea spune, ni se oferă ca Trup al lui Hristos, iar raţiunile lor cereşti ca Sânge al Său. Euharistie cosmică.

(Olivier Cl
ément - Trupul morţii şi al slavei, Editura CRISTIANA,1996, pag.42)

4 august 2008

Trebuie rechematã de la moarte la viatã întreaga noastrã fire;
Dumnezeu s-a aplecat asupra trupului nostru cel omorât
ca sã întindã mâna, ca sã spunem asa, fiintei ce zãcea acolo.
El s-a apropiat de moarte pânã s-a atins de starea noastrã de mortãciune
dãruind firii noastre, prin propriul Sãu trup, principiul învierii,
înviind omul întreg cu puterea Sa.

(Grigorie de Nyssa)

3 august 2008

Greşeala majoră a omului modern este
identificarea vieţii cu activismul, cu gândirea etc.

şi de aici incapacitatea de „a trăi" pur şi simplu,
adică de a simţi,
de a preţui,
de a trăi viaţa ca dar veşnic.


(Alexander Schmemann)


2 august 2008

Despre Mireasa aleasã...

Doamne, e încă un copil!
Ea aleargă prin palatul tău şi se joacă
şi încearcă să facă şi din tine o jucărie.
Nu-i pasă dacă părul ei se despleteşte
şi dacă târăşte haina în ţărână.
Ea aţipeşte, când vorbeşti cu ea şi nu răspunde -
şi floarea ce-i dai dimineaţa
alunecă în ţărână din mâna ei.
Când izbucneşte furtună şi întunericul stăpâneşte cerul,
ea nu poate dormi.
Păpuşile zac împrăştiate pe jos,
iar ea te prinde cuprinsă de spaimă.
Se teme să nu uite ceva din slujba ta.
Tu însă priveşti zâmbind la jocul ei.
O cunoşti.
Copilul, ce şade în ţărână, e mireasa ce ţi-ai ales;
jocul ei se va potoli şi se va adânci în iubire.


(Rabindranath Tagore - Culesul roadelor)


Daca vreti sa-l revedeti/auziti
pe Ioan Alexandru:

http://floricelecolorate.blogspot.com

Si tot acolo gãsiti multe alte "floricele colorate" interesante.

30 iulie 2008


Fiţi în pace cu propriul vostru suflet
dacă vreţi
ca cerul şi pământul să fie în pace cu voi.

Siliţi-vă să aflaţi comoara cea ascunsă în adâncul fiinţei voastre
şi
Cerul se va deschide în faţa ochilor voştri.

Altă uşă de intrare, în Cer şi pe pământ, nu mai există.

Scara care duce în Împărăţia cerurilor e înfiptă în adâncul sufletului vostru;
fugiţi de păcat,
intraţi în acest adânc al fiinţei voastre
şi acolo, în adâncul cel mai adânc al sufletului,
veţi descoperi treptele pe care veţi putea începe urcuşul.


(Sf. Isaac Sirul)

29 iulie 2008

Există o altă lume, dar se află în cea de aici...

… orice viaţă duhovnicească se poate defini ca o creştere în noi a “trupului de slavă”, a “omului celui tainic al inimii” care-şi asumă întreaga realitate a omului celui din afară, pe măsură ce acesta din urmă se epuizează şi se “crapă” aşa cum se crapă crisalida ce va slobozi fluturele.
“Moartea mistică” este o coborâre lucidă în moarte
pentru a-L întâlni aici pe Hristos
şi a intra în dinamismul Învierii Sale.

Pentru a deveni conştienţi de învierea noastră în Cel-Înviat.
Astfel, viaţa veşnică începe încă din această viaţă, ca o pregustare a Parusiei.
Cum spunea, fără să ştie cât de bine, Paul Eluard:
  Există o altă lume, dar se află în cea de aici”.

(Olivier Clément – Trupul morţii şi al slavei, Editura Christiana)

28 iulie 2008


Faceti liniste... în voi...


În starea actualã, lumea si viata întreagã sunt bolnave.
Dacã as fi medic si as fi întrebat ce sfaturi pot sã dau, as rãspunde:
Faceti liniste, faceti-i pe oameni sã tacã.
În aceste conditii cuvântul lui Dumnezeu nu poate fi auzit.
Si dacã, folosind mijloace zgomotoase, strigi destul de tumultuos ca sã fii auzit, chiar si în zgomot, acesta nu mai este cuvântul lui Dumnezeu. Deci, faceti liniste!

(Kierkegaard - Papirer)

27 iulie 2008

Numai Duhul...

Numai Duhul poate produce si în noi rãspunsul
la iubirea si la chemarea Tatãlui,
aduse în noi tot de Duhul.
Numai El poate trezi si întãri în noi
sensibilitatea si responsabilitatea de fii
faţã de Tatãl Ceresc.

(Dumitru Stãniloae)

26 iulie 2008

A chema Duhul pur si simplu; o chemare, un strigãt.
Ca atunci când esti la limita setei, când esti bolnav de sete,
nu mai reprezinti actul de a bea în raport cu tine însãti,
nici actul de a bea în general.
Ne reprezentãm numai apa, înteleasã în ea însãsi,
dar aceastã imagine a apei este ca un strigãt al întregii fiinte.

(Simone Weil)


Abandonat

Total abandonat Duhului Sfant!
Cautand toata plinatatea Lui, oricat ar costa;
Taind toate legaturile, ma arunc in adancul
Marii Lui puteri – care poate salva si pastra.

Total abandonat Duhului Sfant!
O! Scufundarea, scufundarea, pana cand eul este pierdut!
Pana cand vasul golit zace zdrobit la picioarele Lui;
Asteptand pana cand umplerea Lui va desavarsi lucrarea.

Total abandonat voii lui Dumnezeu;
Necautand alta cale decat zgomotul pasilor Stapanului meu;
Lasand trandavia si placerea, facandu-L pe El alegerea mea,
Asteptand calauzirea Lui, ascultand de glasul Lui.

Total abandonat! Nici o voie de-a mea;
Pentru timp si eternitate, a Lui, si numai a Lui;
Toate planurile si scopurile mele au fost absorbite de voia Sa placuta,
Neavand nimic, si totusi stapanind toate lucrurile in El.

Total abandonat! Este atat de placut sa fii
Prins de funiile dragostei Lui, si totusi surprinzator de liber;
Liber de lanturile pacatului, liber de indoiala si frica,
Liber de orice neliniste, povara, suparare sau grija.

Total abandonat! O, placuta e odihna,
Cand zabovesc, asteptand, la picioarele Lui binecuvantate;
Asteptand venirea Oaspetelui divin,
Care va curati perfect launtrul fiintei mele.

Iatã! El vine si ma umple, scumpul Duh Sfant!
Eu, in El, sunt satisfacut! Eu, in El, sunt implinit!
Si lumina din sufletul meu nu se va mai stinge
Atata timp cat tin legamantul – abandonat Lui!

( Anonim)
[ propusã de Liţi ]

25 iulie 2008

Sensul ascezei


Sensul măreţ al ascezei stă în aspiraţia la adevărata natură; lupta ei nu este împotriva cărnii ci împotriva deformării acesteia şi a principiului lor. De acum nu mai este vorba de atât de iertare sau de restituire a graţiei cât de metamorfoza unei vindecări complete. Starea ascetică a „pasiunii impasibile” anticipează veacul viitor, şi supunerea animalelor sălbatice în faţa sfinţilor, vorbeşte cu putere de un eon diferit.



(Paul Evdokimov – Femeia şi mântuirea lumii)

24 iulie 2008

Duhul Sfânt - realitate interioarã a noii fãpturi

Din cauza pãcatului, lucrarea lui Dumnezeu a devenit exterioarã naturii (implicit naturii umane). [...]
Dupã Botezul Domnului, Duhul, vizibil pentru toti, coboarã în firea umanã a lui Hristos si rãmâne peste ea. În ziua Cincizecimii, El se pogoarã în lume ipostatic, ca Persoanã, si actioneazã din interiorul naturii umane, El devine realitatea interioarã a firii umane. El lucreazã, deci, în interiorul nostru, ne miscã, ne dinamizeazã si, sfintindu-ne, ne transmite ceva din propria Sa fire. Fãrã sã se confunde, Duhul Se identificã cu noi, Se face co-subiect al vietii noastre în Hristos, mai intim nouã decât ne suntem noi însine. [...] Prin aceastã "realitate interioarã", Biserica, în taina liturgic-sfintitoare, este opusã oricãrui ontologism static institutional; energiile viu-fãcãtoare ale Duhului o fac evenimentialã, dinamicã prin natura ei.

(Paul Evdokimov - Sfântul Duh, Editura Anastasia, pag. 131)

23 iulie 2008

Or, omul, fie că vrea, fie că nu,
nu există decât în relaţia sa cu absolutul.
Dacă nu acceptă transcendentul, atunci el absolutizează imanentul
sau se situează pe sine însuşi ca absolut.


(Paul Evdokimov)

22 iulie 2008


În definitiv aventura cea mai eroică a omului
nu este explorarea universului său exterior, oricât de infinit ar fi acesta,
ci aceea de a deveni om.
Adevăratul infinit pentru om este omul însuşi.
Începând de acolo şi numai de acolo se va putea re-crea lumea,
căci acolo este originea ei: forţa interioară a omului!



(A & R Goettmann)

21 iulie 2008

Fondul fiinţei mele, fondul oricărei fiinţe este deci

comuniunea Persoanelor divine în Iubirea Uneia pentru Cealaltă.
Realitatea oricărei realităţi este comuniunea;
tot ceea ce există este Templul acestui mister prodigios;
totul, absolut totul, este atârnat de acest schimb veşnic de Iubire,
respiraţie ascunsă a tuturor lucrurilor, secret al propriei mele respiraţii,
care nu este mişcare decât pentru că
Unul nu încetează să se întoarcă spre Celălalt:
„Nu Eu, ci Tu”!...într-o abandonare, abnegaţie infinită!

(A & R Goettmann)


20 iulie 2008

Un Cuvânt a rostit Tatãl: pe Fiul;
si acesta vorbeste numai în vesnicã tãcere
si în tãcere trebuie sã fie de suflet auzit.

(Sf. Ioan al Crucii)

19 iulie 2008


Bobul de grâu... doar dacã moare... aduce roadã...

Numai pierzând, câstig poti aduce;

Salvarea se capãtã numai prin cruce.
Pentru a se înmulti, bobul de grâu
Trebuie sã moarã în pãmântul pustiu.

Oriunde vedea-vei un lan de grâu copt
Unduindu-si spre El auriul rod,
Fii sigur cã un bob de grâu a murit,

Un suflet acolo a fost rãstignit ;
Cineva a trudit, s-a rugat si a plâns
Si, în lupta cu iadul, prin Christos a învins.

( DeVern Fromke)
[ propusã de Liţi ]

18 iulie 2008

Tãcerea...

Limbajul care exprimã cel mai bine si conduce cel mai sigur la transcendentã
nu este limbajul intelectual,
ci cel al poetilor si al misticilor,
al muzicii
...si al tãcerii.


(Yvon Le Mince)

17 iulie 2008

Meditatia si viata meditativã...

Meditatia si viata meditativã sunt rãspunsul ascultãtor la marea metanoite.
Cãci "metanoite" înseamnã mai mult decât trecerea de la o existentã egocentricã la o viatã altruistã, generatoare de iubire.
Ea implicã detasarea de o existentã orientatã exclusiv spre necesitãþile, exigentele si frumusetea lumii profane,
pentru libertatea unei vieti orientatã exclusiv spre manifestarea FIINTEI DIVINE.

(Karlfried Graf Durckheim - MEDITER, pourquoi et comment)

16 iulie 2008

Chemarea la "convertire" este perceputã în general ca o invitatie exigentã si prin urmare dezagreabilã.
Dimpotrivã, ea este o excelentã veste bunã.
Chemarea ne spune:
"Tu poti sã te schimbi.
Esti capabil de reînnoire.
Esti capabil de viitor".


(Yvon Le Mince)

15 iulie 2008

Traditia...

Tradiţia e colierul preţios căruia fiecare generaţie îi adaugă
bogăţia ei de trăire.


Adevăratul căutător, aşadar, nu este nici acela care se opreşte, rămânând fixat în tiparul gata pregătit al tradiţiei,
nici cel care o respinge cu totul. […] 

Adevărata căutare este mersul spre participarea personală,
responsabilă şi esenţială la tradiţie,

pentru a gusta personal experienţa trăită a ceea ce a fost înainte.


(Christos Yannaras – Foamea şi setea)

14 iulie 2008

Fãrã Duhul Sfânt...

Fără Duhul Sfânt,
Dumnezeu este departe,
Cristos este un om al trecutului,
Evanghelia este o literă moartă,
Biserica o simplă organizaţie,
Misiunea o propagandă,
Comportarea creştină o morală plictisitoare.

(Stan Rougier)

13 iulie 2008

Iubind, în asteptarea lui Dumnezeu

Fiindcă Dumnezeu nu Se descoperă decât atunci când rămâi singur.

Când în pustia lumii vei trăi propria ta singurătate goală şi doar
prezenţa lui Dumnezeu.

Aceasta este soarta fiecărui om care-l caută pe Dumnezeu pe pământ. […]
Şi, în mijlocul acestei pustii, care este toată numai răspântii şi numai cotituri,
Îl aştept răbdător pe Dumnezeu.

(Christos Yannaras – Foamea şi setea)

12 iulie 2008

Roagã-te lui Dumnezeu, ajutã pe oameni, înfrâneazã-ti natura;
fã-te lãuntric chip al Dumnezeu-Omului Hristos,
recunoaste prezenta Lui realã în Bisericã
si fã-ti un scop din a extinde Duhul Lui în toate domeniile vietii umane si naturale,
pentru ca prin noi sã se închidã inelul divino-uman al edificiului lumii
iar cerul sã se uneascã cu pãmântul.

(Vladimir Soloviov)

11 iulie 2008

A face din starea de a fi


Oamenii nu trebuie să mediteze îndelung la ceea ce au de făcut;
ei ar trebui mai curând să mediteze la ceea ce au a fi [cu adevărat]. Dacă sunt buni, iar comportamentul le este aidoma, atunci lucrările lor vor străluci luminos. Dacă eşti drept, atunci şi faptele tale sunt drepte.
N-ar trebui să socotim sfinţenia ca întemeiată pe faptele omului.
Ea ar trebui mai curând întemeiată pe fiinţa lui, căci nu lucrările noastre ne sfinţesc, ci noi ar trebui să le sfinţim pe ele. Oricât de sfântă ar fi o lucrare omenească, ea nu ne sfinţeşte nicicum şi nicicând, de vreme ce este doar faptă; ci, în măsura în care suntem sfinţi şi avem fiinţă sfântă, noi suntem cei care ne sfinţim toate faptele, fie că e vorba de mâncat, somn, veghe sau de orice altceva. Orice ar lucra cei care nu au fiinţă înaltă, din lucrările lor nu va ieşi nimic. Ia aminte la cele ce spun: că trebuie să te străduieşti să fii bun şi abia apoi [să fie bun] ceea ce faci şi modul în care faci ceva.

Temeiul lucrării este totul.


(Meister Eckhart – Despre omul nobil. Cupa din care bea regele,
Editura Humanitas, 2007, pag..114)


10 iulie 2008

Liberi sã-l slujim pe Dumnezeu
si numai pe El...


Atunci cînd umilitatea îl eliberează pe om de ataşamentul
faţă de ceea ce face şi
faţă de ceea ce se spune despre el,
el descopreă că
bucuria perfectă nu este posibilă decât în abnegaţie deplină.
Numai atunci când nu mai acordăm nici cea mai mică atenţie
acţiunilor noastre, reputaţiei noastre şi meritelor noastre,

suntem în sfârşit cu totul liberi să-L slujim pe Dumnezeu
şi numai pe El.


(Thomas Merton)

9 iulie 2008

Cea mai puternică rugăciune

Cea mai puternică rugăciune – în stare, aproape, să dobândească toate lucrurile şi cea mai preţioasă lucrare – este cea care izvorăşte din sufletul liber. Cu cât este mai liber acesta, cu atât mai puternică, mai demnă, mai cu folos, mai vrednică de laudă şi mai desăvârşită este rugăciunea şi lucrarea omenească.
Sufletul liber este atotputernic.

Dar ce este un suflet liber?

Liber este sufletul care de nimic nu e rătăcit, nici nu este legat de nimic, binele său nefiind legat de vreun mod anume, sufletul care nu ia seama prin nimic la ale sale, ci e cufundat necontenit în preaiubita voie a lui Dumnezeu, fiind ieşit din sine.
Omul nu poate înfăptui niciodată vreo lucrare, oricât de neînsemnată, dacă nu-şi ia de aici puterea şi capacităţile.
Atât de puternică trebuie să fie rugăciunea, încât să-ţi doreşti ca toate organele şi facultăţile tale, ochii şi urechile, gura, inima şi toate simţurile să se întoarcă spre ea; şi să nu slăbeşti rugăciunea până când nu simţi că vrei să te uneşti cu Cel pe care îl ai în faţă şi căruia i te rogi: cu Dumnezeu.


(Meister Eckhart – Despre omul nobil. Cupa din care bea regele,
Editura Humanitas, 2007, pag..111)

8 iulie 2008

Pe acest pământ,
Dumnezeu va fi pentru mine întotdeauna
un drum şi nu un capăt,
un urcuş şi nu o culme…

Foamea şi setea mea sunt semnul că Dumnezeu vine…
Vine mereu, este necontenit "Cel ce Vine”.


(Christos Yannaras – Foamea şi setea)

7 iulie 2008

Setea omului…

Setea omului este o a doua pătimire.
„Vezi, vreau multe, poate le vreau pe toate”, scria poetul.
Dar nu „poate”. Noi le vrem pe toate!

Viaţa nu ne de ajuns, nu atât ca timp, cât calitativ şi cantitativ.

E doar atât, cât să trezească în noi o adâncă sete cu neputinţă de potolit.

Ceea ce gustăm în această viaţă nu e decât apa sărată care ne măreşte setea de intensitate şi de durată.[…]

Înlăuntrul nostru există un spaţiu fără întindere, există nevoia de durată absolută şi dorul după o desfătare fără margini.

(Christos Yannaras – Foamea şi setea)

6 iulie 2008

Paradisul pierdut…

Veşnicia trăieşte în noi în fiecare zi, în fiecare ceas, ca o comparaţie şi ca o nostalgie.
Durerea provocată de nedeplina gustare a vieţii trăite cu putere, este suferinţa după paradisul pierdut.
Paradisul pierdut trăieşte înlăuntrul nostru în momentele de mare bucurie, la apropierea unui om, a unui adevăr, a unei iubiri sau a unei frumuseţi.
Clipele unei vieţi trăite deplin ne conving că paradisul pierdut nu e pierdut pentru totdeauna. A fost doar începutul drumului, va fi şi sfârşitul său. Nostalgia absolutului care arde în noi este nostalgia sfârşitului.

Binecuvântată foame şi sete a omului, care eşti cel mai puternic martiriu şi cea mai mare speranţă în viaţa aceasta.


(Christos Yannaras – Foamea şi setea)

 

5 iulie 2008

Omul adevărat nu se opreşte
la nici o schemă,
la nici o formă încremenită de viaţă.
Viaţa lui este un protest zilnic şi neîntrerupt
faţă de cotidian.
Un protest interior, esenţial.


(Christos Yannaras - Foamea si Setea, Editura Anastasia)

4 iulie 2008

[…] dacă vrei să găseşti şi să ai deplină bucurie şi mângâiere în Dumnezeu, atunci ai grijă să te lepezi şi să fii gol de toată creatura, de toată consolarea prin creatură; căci, atâta vreme cât creatura te consolează şi te poate consola, sigur nu vei găsi nicicând adevărata mângâiere. Dar dacă nimic nu te poate mângâia în afară de Dumnezeu, atunci Dumnezeu te mângâie cu adevărat, iar cu El şi în El toate sunt desfătare. De ai mângâiere de la ceea ce nu este Dumnezeu, atunci nu ai de fapt mângâiere nici aici, nici dincolo. Dar de nu ai alinare de la creatură şi nici nu ţi-e pe plac, atunci găseşti şi într-o parte şi în cealaltă alinare.

(Meister Eckhart – Despre omul nobil. Cupa din care bea regele,
Editura Humanitas, 2007, pag.57)


3 iulie 2008

Goleşte-te, ca să poţi fi umplut

Nici un vas nu poate cuprinde două băuturi. Dacă e menit pentru vin, atunci va trebui să vărsăm apa din el: vasul trebuie golit pe de-a-ntregul. De aceea, dacă vrei să-l primeşti pe Dumnezeu şi bucuria dumnezeiască, atunci neapărat să te goleşti de creatură. Sfântul Augustin spunea: „Goleşte-te, ca să poţi fi umplut.
Învaţă să nu iubeşti, pentru a învăţa să iubeşti.
Întoarce-te [de la creatură], ca să poţi fi întors [spre Dumnezeu]!”
Pe scurt: tot ceea ce e menit să primească şi să fie receptacul trebuie să fie gol.

(Meister Eckhart Despre omul nobil. Cupa din care bea regele,
Editura Humanitas, 2007
)

2 iulie 2008


Pânã la Dumnezeu nu este nici jos, nici sus, nici aproape, nici departe, pentru cã Dumnezeu este pretutindeni si de aceea
El e mai aproape de tine decât sufletul si trupul tãu,

numai sã stii sã afli aceaastã apropiere prin credintã si rugãciune.

Domnul este aproape de toti cei ce-L cheamã din toatã inima.

(Pr. Arsenie Boca)

1 iulie 2008

Cãci nimeni nu va intra în Împãrãtia lui Dumnezeu din cer,
dacã nu are Împãrãtia lui Dumnezeu în inimã.


(Pr. Arsenie Boca)

30 iunie 2008

De aceea, omule, când vorbesti, gândeste-te cã vorba ta rãmâne scrisã în sufletul celui ce o ascultã,
gândeste-te sã te zidesti pe tine si pe el cu fiecare cuvânt cãci si tu si el sunteti ai lui Hristos, Care pentru noi, crestinii, este temelia vietii noastre.(...)
Nu uita cã esti o cãrãmidã duhovniceascã din marea clãdire a Bisericii lui Hristos. Rãmâi cuminte în acest zid socotindu-te legat de celelalte cãrãmizi cu mortarul iubirii.
Nu te smulge din linia acestui zid ci, rotunjundu-ti cuvintele printr-o frãmântãturã curatã a gândurilor, arde-le în cuptorul mintii luminate si abia apoi trimte-le pe marele santier al vietii omenesti.
Clãdirea construitã astfel, niciodatã nu se va prãbusi.

(Pr. Arsenie Boca)

29 iunie 2008

Uneori mã întreb
dacã nu cumva
toate plãcerile
sunt substitute
pentru
Bucurie.


(C.S.Lewis - SURPRINS DE BUCURIE)



Click pentru detalii

Acolo unde atingem atemporalul, o scânteie de eterniatte strãluceste chiar în mijlocul temporalului.
Acolo unde ne umple non-spatiul, totul în jur devine transparent pentru infinit.
Spatiul si timpul devin în mod distinct douã moduri în care ceea ce nu este nici spatial, nici temporal se dezvãluie si se ascunde în acelasi timp.

(K.G. Durckheim)

Inceputul paginii